vineri, 5 noiembrie 2010

POSTARE DE TOAMNĂ

Era un bot mare de cal
şi Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.

El botul cel mare şi lung
ah, Doamne cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.

Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască; ah, Doamne.
(Nichita Stănescu, "Baladă")

Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare,albă.
(Nichita Stănescu, "Trist cântec de dragoste")

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna...
(Nichita Stănescu, "Emoţie de toamnă")

Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului...
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
Rămâne veşnic închisă poarta aerului...

Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăţ violent
de acest simun care plânge.
(Nichita Stănescu, "Alte chei")

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
(Nichita Stănescu, "Această ţară de vis"

Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu,
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea,
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea,
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea,
iar nu vidul.
(Nichita Stănescu, "Contemplarea lumii din afara ei"

Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii,
de mâini m-am bucurat şi de picioare,
de cerul albastru şi mare,
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonţ ai tras prin tine?
Şi înspre cine-ai tras?
Şi înspre cine?
(Nichita Stănescu, "Prin tunelul oranj")

Ioan se va ridica şi va zice:
_Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.
(Nichita Stănescu, "Evangheliile toamnei")

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
(Nichita Stănescu, "Autoportret")

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(Nichita Stănescu, "Lecţia despre cerc")

joi, 4 noiembrie 2010

"GURA PĂCĂTOSULUI ADEVĂR GRĂIEŞTE"

Ea este într-adevăr toxică, majoritatea.
Cum "ce majoritate"?
Cea parlamentară, evident.
E toxică pentru că emană de la nişte oameni care stau strâns-uniţi, unul în putoarea celuilalt, fără ca vreun principiu sau vreo doctrină să-i apropie sau să-i aducă împreună. Ei sunt extrem de heterogeni şi ca doctrină, şi ca limbă; este ciudat cum au putut minorităţile să se unească împotriva poporului român, dar şi contra etniilor pe care le reprezintă. Numai idioţii sau cei plătiţi s-o facă pot să mai creadă că doar portocaliii, ungurii, ucrainenii, lipovenii şi găgăuzii vor "binele" infantilului popor român şi li-l aplică diferenţiat, tăind din lefurile mici şi protejând "lefurile nesimţite" din companiile de stat. Fiindcă toată "reforma" s-a redus la tăieri, cititorule.
Ea este toxică, majoritatea, pentru că s-a constituit pe bază de bani, şantaj, interese de pântec şi tot ce are situat mai jos organismul uman şi firea omenească.
Parlamentul, Cotroceniul şi Palatul Victoria emană toxine. Poporul român este un popor gazat. De aceea e năuc şi nu are niciun fel de reacţie.
Această "majoritate toxică" nu are niciun fel de legitimitate. Parlamentul va intra în legalitate doar în momentul constituirii unei noi majorităţi axate pe partidele care s-au confruntat în precedenta campanie electorală şi care au obţinut votul şi girul nostru, majoritate care să nu aibă alt scop şi altă ambiţie decât să scoată ţara din criză şi să organizeze alegeri anticipate.
Abia aştept să-i văd în genunchi, implorând votul.
Un singur om nu mai poate participa niciodată la nicio campanie. Acela se numeşte simplu Boc. Felul cinic în care a fost instrumentat, lipsa lui de personalitate şi de reacţie, rolul prea mare şi prea greu pentru statura şi potenţialul său fac din Domnia Sa un om uzat, terminat.
Aceasta în varianta optimistă în care nu ne epuizează, ne terorizează şi ne termină el pe noi...
Majoritatea parlamentară e toxică şi pentru faptul că exotică, portocalie, ruptă de realitate şi neromânească fiind ea, a ajuns cu poporul român în raporturi de..."care pe care".

Post scriptum:
Am o întrebare pentru domnul Isărescu:
De ce în condiţiile în care Boc a anunţat cu largheţe că oferă 250 000 de roni, pentru colegiul lor, parlamentarilor Puterii care se abţin de la vot în cazul moţiunii de cenzură, nu a avut niciun fel de reacţie, cu toate că până atunci avertizase cu nesaţ şi nitam-nisam, fiind citat copios de căţeii de presă, că promisiunile dintr-o eventuală campanie electorală ar putea costa foarte mult bugetul ţării. Dar risipa şi incompetenţa lui Boc nu costă mai mult?
De când Guvernatorul Băncii Naţionale are vizibile opţiuni politice şi ce ştie Guvernatorul şi nu ştim noi despre circuitul banilor în guvernarea portocalie?
Ce face Boc nu e risipă?
Dar atitudinea lui Isărescu ce nume poartă?

sâmbătă, 23 octombrie 2010

PARADOXUL ROMÂN

I) Pe vremea lui Ceauşescu circula o anecdotă despre productivitatea muncii, care promova o imagine paradoxală, dar şi exactă a poporului român, care nu ar fi o legumă de popor, ci o enigmă nedezlegată, un nod gordian, un popor imprevizibil şi paradoxal.
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:


Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.

III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!

vineri, 22 octombrie 2010

CRISTIANA ANGHEL

Este un nume predestinat.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.

joi, 21 octombrie 2010

LAUDĂ CAPREI

VÂNĂTORUL VÂNAT


Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.

duminică, 10 octombrie 2010

PACIENTUL ROMÂN

PACIENTUL ROMÂN



Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.

Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!

marți, 5 octombrie 2010

CONTRADICŢIILE LUI BOC

A scris o teză de doctorat despre avantajele parlamentului bicameral, dar se pregăteşte să fie groparul unui astfel de parlament.
A făcut un doctorat şi mai face unul, dar este premierul care a dispus tăierea plăţii aferente acestui examen, transformându-l într-un titlu onorific.
A făcut studii de istorie şi de drept şi a ajuns profesor universitar. Deşi este profesor, a avut faţă de dascăli cea mai infectă atitudine.
Ne-a umilit? E puţin zis. Când un om este investit cu autoritate, în exerciţiul funcţiunii fiind, el poate fi dur sau nedrept; ça arrive. Având autoritatea de partea lui, nedreptatea devine decizie şi poate umili. S-a întâmplat în toate guvernările şi, vorba lui Funeriu, nimeni n-a murit din asta, fiindcă România n-a mai avut până la Boc un premier autist.
Ce se întâmplă sub autistul Boc este o escaladare a atrocităţilor. Cititorule, mi-e imposibil să mă uit la Boc ca la un om. Îl văd ca pe un cioclu vesel sau, măcar, impasibil, care a primit ca misiune - de la Băsescu, de la Isărescu, de la F.M.I. - să-i conducă pe români pe ultimul drum, el neavând niciun comentariu la această misiune şi nici voinţa sau capacitatea de a opera schimbări sau adaptări. Cu el în barcă, orice speranţă e interzisă. Cu el în barcă, doar proştii mai sunt optimişti, afară numai dacă optimismul nu este totuşi cumpărat.
Ca să revenim la tema articolului, deşi e profesor, domnul Boc i-a făcut pe mai toţi dascălii să plângă ochii premierilor ingineri.
Alte contradicţii?
Deşi e mic de stat, nu corespunde zicalei, fiind prost la sfat.
Deşi vrea să pară ferm, iar unii îl văd crud,e doar autist.
Deşi vrea să fie Premierul crizei şi al economiilor încrâncenate, sub stăpânirea sa s-au făcut cele mai aiuritoare cheltuieli bugetare (vezi articolele mele "Preşedintele "tutulor" cangurilor" din 26 iulie şi "Partidul Disperat al Lăcustelor" din 3 septembrie).
Deşi e mic de stat şi nu s-a aflat a fi sportiv, a finanţat cele mai multe săli de sport, stadioane şi patinoare.
Deşi a tăiat din salarii un procent enorm şi a făcut mii de disponibilizări, anul 2010 a adus cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani. Asta, da, contradicţie! Urmează să-i impoziteze şi pe muncitorii zilieri cărora, odată cu banul, le va sfârteca stomacul şi viaţa. Parlamentarii Opoziţiei ar trebui să-l cheme în Parlament şi să-i ceară socoteală ce a făcut cu banii tăiaţi şi de ce are încasări la buget atât de mici, fiindcă până acum doar presa s-a mirat de furtişagul acesta practic nedisimulat; presa şi folclorul românesc modern: "Foaie verde de dai, n-ai/Ne furi Boc şi tot nu ai"
Deşi este cel mai impopular premier din câţi îşi mai aduc aminte românii să fi avut, a fondat cea mai ramificată dinastie, ajungând la Boc al V-lea cel Rău.
Deşi conduce cel mai detestat guvern şi, chipurile, trăim într-o democraţie, putând noi sancţiona prin vot pe cei ce ne dispreţuiesc, ne înfometează şi ne ameninţă viaţa, a reuşit să confecţioneze o curioasă majoritate parlamentară care, în frunte cu detestabila Roberta, cea mai parşivă fiică a ţării din ultimii 1000 de ani, conduce ţara cum făcea pe vremuri Marea Adunare Naţională; Roberta - O Nuţi CO2/A vremurilor noi.
E adevărat, Anastase a fost missă; dar şi Nuţi CO2 a fost savantă de renum e mondial. Mai trebuie doar ca poporul român "să recunoască valoarea acolo unde este" şi, dacă nu e, să dea cu recipientul de pământ. Nuţi CO2 ştie de ce. Şi ştie şi cum!
Deja aud în stradă lumea strigând: "Roberta, nu uita,/Va veni şi vremea ta!" şi "Locul lui Băsescu,/Lângă Ceauşescu!"
Contradicţia celor din jurul domnului Boc este că, deşi s-au proclamat cei mai democraţi, cei mai puri, cei mai cinstiţi şi cei mai intelectuali, s-au dovedit a fi cei mai hoţi, cei mai parşivi, cei mai dictatoriali şi cei mai modeşti intelectual din câţi au guvernat până acum.
Cititorule, dacă mai sunt şi alte contradicţii ale lui Boc, te aştept pe blogul meu să intri şi să le adaugi.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cum se înşurubează un bec pedelist?

La Congresul tinerilor social-democraţi s-a glumit şi s-au spus bancuri. Adrian Năstase, autorul celui mai bun blog în limba română (vezi articolul recent "Societatea: povara sau esenţa unui stat?" - excelent) a lansat un banc despre cum înşurubează PDL-ii un bec. Bancul mi s-a părut cam lung şi destul de greu de urmărit de către "intelectualii" din guvernul domnului Boc. Avem acolo specia de intelectuali cărora trebuie să li se facă semn când au voie să râdă, să vorbească, să gândească sau să ia pe loc repaus. Pentru că mai toţi membrii PDL şi, hotărât, toţi intelectualii lui Băsescu stau, obositor de mult, în poziţie de drepţi, îmi face plăcere să citez pentru cititorii mei explicaţia DEX-ului la sintagma "pe loc repaus": "comandă militară indicând ieşirea din poziţia de NEMIŞCARE a soldatului şi adoptarea unei poziţii MAI LIBERE".(s.n.)Sigur, între politicienii portocalii şi intelectualii de aceiaşi culoare, politicienii sunt cei de la care poţi aştepta să se trezească într-un târziu şi să ia atitudine. În ce-i priveşte pe intelectualii portocalii, aceştia "vor rezista prin cultură" chiar şi după ce se vor trage în stradă primele focuri de armă, admiţând că s-ar mai uita atunci sau că se uită acum cineva în gura lor. Dar lor nu le pasă: şi-au creat armate întregi de oameni plătiţi cu banii furaţi de la bugetari care să scrie, să se laude între ei şi să se năpustească, precum lăcustele pe lanul de grâu, pe forumul jurnaliştilor şi politicienilor din Opoziţie, care, în sondaje, sunt mult mai bine plasaţi decât Puterea şi atunci de unde atâta înverşunare din partea unor "simpli cititori", pe gratis?!?
Nu am notat bancul spus de domnul Năstase, dar voi scrie aici altul despre cum înşurubează PDL-ii un bec. La domnul Năstase intrau în acţiune zece PDL-i, eu am redus numărul lor la cinci: unul se suie pe masă şi, cu încrâncenare, ţine becul fixat în dreptul duliei. Dacă acela este domnul Boc, pe masă se pune şi un scaun pentru ca micul Boc să ajungă la dulie. Alţi patru PDL-i se vor posta la colţurile mesei şi, cu frenezie, vor învârti masa, împingând de colţuri.
Cam în acelaşi fel se conduce şi ţara în acest moment şi, în loc să fie plătit un singur PDL-ist pentru înşurubarea becului, sunt plătiţi cinci. De aceea s-au şi tăiat salarii; de vină este operaţiunea de înşurubare a becului în PDL. Şi, deşi lefurile au fost sfârtecate cu 25 de procente, la buget nu se colectează chiar NIMIC, fiindcă toţi banii, dar toţi se duc în buzunarele celor patru PDL-işti care, cu frenezie, împing de colţuri, rotindu-l pe Boc în GOL.
Acum, à propos de PSD-işti, au avut şi aceştia, ca tot omul aflat la Putere, păcatele lor cât timp au guvernat, dar, măcar, nu râdea nimeni de ei c-ar fi fost proşti. Este ciudat cum cei mai intelectuali fii ai ţării puiază numai guverne de "tâmpiţi". (Scuzaţi vorba proastă; am cules-o din discursul domnului PDL-ist Cezar Preda care-i gratula pe cei aflaţi la un moment dat în studioul Realitatea TV cu termenii "inconştienţi, tâmpiţi şi criminali."
Criminală e prostia care ucide, iar victimele se prefigurează deja la orizont. În tot acest timp, în loc de orice răspuns, domnul Boc este rotit în gol.

vineri, 24 septembrie 2010

POLIŢIST, SUBSTANTIV

POLIŢIST, SUBSTANTIV

Se-ntâmplă ceva în ţara lui Băsescu. Nu-i pace sub castani. Ce decepţie ! După ce s-a lucrat atâta la adormirea populaţiei ! După ce au curs atâţia bani şi atâta cerneală pentru amorţirea oricărui nerv şi pentru anihilarea oricărui spirit al revoltei !
Poporul trebuia să stea în picioare şi să aplaude în poziţie de drepţi minunatele măsuri de austeritate ce ar fi urmat să ne îmbrâncească pe cele mai înalte culmi ale modernizării. Las la o parte faptul că aceste măsuri nu au nici cea mai mică logică sau că se contrazic între ele şi că diferenţa uriaşă între vorbe şi fapte a fost probată de mai multe ori. Despre altceva vreau să vorbesc astăzi; despre faptul că poporul român devine tot mai puţin previzibil pentru intelectualii înciorecaţi ai lui Băsescu. Se pare că România n-a fost a lui Geoană, nu e a lui Băsescu şi nu va fi a Albei ca Zăpada. Acum că ne-a fost luată până şi Punguţa cu doi bani, acum că au lăcomit până şi la banul nostru sărac pentru a-şi menaja conturile lor, ACUM trebuie să plătească. Fac parte din acea fracţiune de popor care nu-şi va găsi liniştea până nu-şi va redobândi „punguţa” furată. Ca şi „boierii mari” din poveste, CEI CARE NI SE OPUN ACUM RISCĂ SĂ PIARDĂ TOT. Istoria o scriem noi, nu sceleraţii care ne asupresc şi nici mulţimea cacă-vacă ce încă li se supune.
În ciuda unor lideri de sindicat nehotărâţi, protestele au început pe 21 septembrie; şi au început cu dreptul. Oamenii n-au mai ieşit în stradă să joace pinguinul, ci ca să-şi strige brutal nemulţumirea. Vorbesc acum foamea şi disperarea unor oameni care realizează că sunt sacrificaţi. Sacrificaţi asemenea unor vite la abator; cei care rămân în picioare îşi văd propria soartă în cei care sunt tăiaţi. S-a început cu handicapaţii fizic lăsaţi să moară în casele lor; nici ei , nici îngrijitorii lor nu mai văd un ban; sunt încălcate grosolan drepturile omului şi nicicând ONG-urile care făceau atâta caz cândva pentru o pisică nu au fost mai silenţioase. Se continuă cu cei foarte bolnavi şi săraci care se vor stinge lent, fără medicamente şi fără asistenţă socială; urmează cei săraci şi fără energie în ei, incapabili să găsească soluţii sau să se revolte şi, în sfârşit, noi, cei care vom muri pe baricade, cu imensa satisfacţie de a nu ne fi resemnat şi de a nu fi consimţit la ordinea socială impusă de nişte sceleraţi şi de slugoii lor puşi la-ngrăşat în vremuri de criză. Vom muri cu imensa satisfacţie pe care ţi-o dă dispreţul faţă de cei pe care nu-i accepţi nici măcar de frică; cei pe care nu-i accepţi aşa cum nu poţi tolera proximitatea gunoiului.
Puterea şi uneltele ei încearcă să intimideze şi să facă zel. Pe 21 septembrie un demonstrant a împuns cu un steguleţ un jandarm; reacţia gorilei guvernamentale a fost cu totul disproporţionată: a ripostat cu gaze lacrimogene! Dacă îl lovea pe demonstrant nu era mai grav. Reacţia gorilei denotă brutalitate şi incompetenţă, dacă nu cumva jandarmul a trădat ordinul ascuns de a-i intimida pe demonstranţi. Nicăieri în lumea democrată nu se ripostează cu gaze lacrimogene împotriva unui singur demonstrant.Gazele lacrimogene se folosesc pentru a dispersa o mulţime furioasă. Dacă un singur om este agresiv, acesta este imobilizat prin metode specifice, fără a periclita sănătatea lui şi a celor din jurul lui cu gaze lacrimogene. Incompetenţa guvernului Boc pare să le afecteze şi pe gorilele lor. Victima ar trebui să-l reclame pe jandarm, iar acesta să răspundă penal pentru folosirea nejustificată şi abuzivă a gazelor lacrimogene.
Dar momentul de vârf al acestei prime săptămâni de proteste l-a constituit mitingul poliţiştilor de vineri, 24 septembrie. Ca şi pe 24 mai, „intelectualii în uniformă”, cum i-a numit însuşi Băsescu, au fost cei mai hotărâţi şi cei mai demni. Ca profesor pot să confirm că foarte mulţi elevi instruiţi s-au dus în ultima vreme la Academia de Poliţie. În plus, poliţiştii sunt prin definiţie nişte oameni complecşi, un bun poliţist trebuind să aibă şi să dovedească şi ceva din abilitatea infractorului, şi ceva din fermitatea şi nervul demonstrantului, dar şi ceva din seriozitatea şi rigoarea omului de ordine. Toate aceste calităţi le-au dovedit cu asupra de măsură poliţiştii protestatari.
Dar ei au mai demonstrat ceva; ceva foarte important: că a fost imposibil să fie îndoctrinaţi, că au rămas oameni, oameni pe Dumnezeul lor, că nimeni nu le-a putut suci mintea, că nu pot fi instrumentaţi împotriva poporului din care fac parte, că sunt cinstiţi şi dintr-o bucată şi că nu au nostalgia îndoctrinării.
Dar ei au mai demonstrat ceva: că protestul lor nu a fost formal, că sunt tenace şi că vor să finalizeze. Pentru că nu au reuşit să aibă un dialog cu autorităţile guvernamentale, ei nu au plecat resemnaţi acasă, ci în coloană spre Cotroceni. Neobţinând dialogul nici aici, ei tot nu s-au resemnat, ţinând morţiş să finalizeze şi atunci şi-au scos caschetele de pe cap şi le-au aruncat demonstrativ pe gazonul Satrapului de la Cotroceni. Caschetele acelea sunt o emblemă a autorităţii; autoritatea lor fiind dispreţuită şi umilită de cei care conduc ţara în acest moment, purtarea caschetei umilite nu mai are sens. N-a fost un gest impulsiv, ci unul plin de miez, singurul lucru întâmplat în ultimii ani în România pe care s-ar merita să-l aplaudăm în picioare!
Fiindcă ei, poliţiştii, au mai dovedit ceva, şi anume: curaj. Este PRIMUL gest de curaj, de nesupunere şi de nonconformism care se face în România de la declanşarea ridicolei, maladivei şi gâfâitei dictaturi Băsescu-Boc. Poliţiştii care, prin nesupunere, riscă mai mult decât civilii în lupta pentru respectarea drepturilor democratice şi anume: dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul la practicarea în condiţii demne a meseriei, au fost primii sindicalişti care au oferit exemplul unei demonstraţii demne, în care resemnarea nu a fost acceptată.
Eu vreau să le mulţumesc, cu toată recunoştinţa de care sunt în stare,
pentru faptul că au eliberat poporul român de conştiinţa vinovată a pasivităţii şi a resemnării şi să-i asigur de tot sprijinul, toată stima şi simpatia mea. Voi fi alături de ei fizic şi psihic. Ziua de azi, 24 septembrie 2010, a fost cel mai nobil moment din 2004 încoace, de când gelatina portocalie s-a revărsat peste ţară, sufocând-o, iar eu îmi petrec noaptea scriind despre această zi, ca nu cumva momentul acesta atât de important să treacă neglijat.
Reacţia celor doi lideri ai opoziţiei – Ponta şi Antonescu – a fost şi ea deosebit de promptă, cei doi fruntaşi simţind şi ei că, în sfârşit, „se mişcă ţara” şi că momentul e important; e unul de cotitură, deschizător de speranţe şi zări noi. Românii nu mai sunt imobili, de bine, de rău, gheaţa s-a spart şi apele pot, în sfârşit, să se reverse.
Hai să mai spunem că, în acest început de revoltă, intelectualitatea română, având şi ea, în majoritatea cazurilor, leafa sfârtecată, nu are absolut niciun merit. Intelectualitatea românească poartă tristul stigmat de a sta în poziţie de drepţi mai mult decât poliţia, rivalizând cu armata la statutul de cea mai supusă civic instituţie. Eu nu mă tem de Poliţie: n-am făcut niciun gest antisocial de care să-mi fie ruşine. Dar mi-e scârbă de cuvintele cu care s-a tras în noi dinspre presa lui Băsescu şi de tunurile cu care se va trage în noi dinspre armata lui Băsescu.
În condiţiile nou-create, domnii parlamentari nu prea mai au loc de-ntors. Tare mult le-ar fi plăcut şi lor alegeri la termen, să-şi sugă osul liniştiţi până în 2012; să-i prindă sfârşitul lumii sătui! E adevărat, un parlamentar mănâncă cât trei români simpli, fără să se întrebe dacă românii simpli consimt la această împărţire a hranei.
Parlamentarii, spuneam, nu prea mai au loc de-ntors. UDMR-ul trebuie să se decidă dacă este cu ungurii care l-au trimis în Parlament, sau cu Puterea împotriva ungurilor; în timp ce UNPR-ul, ca orice târfă, are o dublă deschidere: spre partenerul extraconjugal – Puterea – şi spre „mangafaua” lăsată acasă – partidul abandonat. Există suspiciunea că partidul abandonat (mangafaua) supervizează aventura târfei, nedorind, în majoritatea cazurilor, alegeri anticipate şi pierderea situaţiei călduţe de parlamentar, plus o infinitate de calcule egoiste care îi determină pe mulţi parlamentari să se pronunţe public împotriva protestelor. Ca şi cum protestele ar fi o delicatesă! Acestor parlamentari trebuie să le intre-n cap că opoziţia va fi prima vinovată de căderea moţiunii de cenzură şi că situaţia se poate agrava suficient de mult încât să pună în pericol parlamentarismul în România.
Lăsaţi calculele de pântec, mărunte şi dezgustătoare, înţelegeţi, dracului, că ţara arde, chemaţi târfa interparlamentară la ordine şi treceţi moţiunea de cenzură cât nu e prea târziu, stimabililor!

duminică, 12 septembrie 2010

Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii

JOCUL DE-A REMANIEREA ŞI ALTE PERIPEŢII




Am fost şocată să citesc în presă tot felul de interpretări la remanierea de nimic care s-a făcut la Palatul Victoria ; interpretări care mai de care mai psihologice, mai « sado-maso », mai conspirative, mai şoptite, mai fanteziste. Uitându-mă bine la relaţia Băsescu-Boc (B-B) sunt tot mai convinsă că cei doi vor ieşi din istorie împreună. Domnul Boc este portavocea domnului Băsescu (vezi articolul meu « Preşedintele « tutulor » cangurilor I – Incompetenţa la putere ». D-l Boc este idealul de colaborator şi cel mai frumos vis al domnului Băsescu, este ce şi-au dorit toţi dictatorii, este obedienţa întruchipată.
Dar există ceva nou în jocul Puterii în ultima vreme: o anumită nerăbdare de a înlocui pâinea cu circul, o anumită apetenţă pentru spectacol şi pentru regie. Este adevărat că mai nimeni nu mai are chef să meargă la teatru acum când viaţa bate chiar şi filmul şi când ai circ social în fiecare zi , pe gratis.
Pe scurt, lumea aştepta o schimbare de tactică în cadrul guvernării. Corifeii guvernanţilor, care se află la Cotroceni, nu sunt în stare de nicio schimbare, nu îndreptăţesc nici cea mai mică speranţă, dar au, în schimb, fantezie: pentru a distrage atenţia propun şarade cu Albă ca Zăpada, Punguţa de doi bani şi Capra cu trei iezi, fac scenarii de remaniere sau propun ghicitori de genul: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte un mogul pe stradă/ Acuzat, chiar cu mânie,/ Că din mândra Românie/ A trimis, prin bănci ciudate,/ Bani în ţări îndepărtate./ Ghici ghicitoarea mea/ În a cui epocă trăia?”
(Răspuns: Trăia într-o epocă foarte asemănătoare cu cea a întunericitului nea Ceaşcă. Ca şi domnul Băsescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu refuza orice schimbare de scenariu, încredinţându-ne la fiecare adunare populară că „România nu va abandona niciodată calea socialismului victorios”, tot aşa cum astăzi emulul dumnealui, „marinelul”, ne asigură că nu ne vom abate de la „măsurile de austeritate” la care nu mai ştie să adauge nimic.)
... Şi totuşi, România a abandonat „calea socialismului victorios”. A fost ultima ţară europeană, fostă comunistă care a făcut-o, dar, ajutată şi impulsionată de un pastor reformat ungur, a făcut-o, totuşi. Acum Băsescu şi ai lui guvernează cu ajutorul ungurilor.
Ce ruşine pentru „minoritatea imperială” maghiară!
Să fiu în locul ungurilor din Harghita şi Covasna, m-aş jura pe bloguri – cât mai sunt tolerate blogurile în acest Iran european care este România lui Băsescu, tot mai mult a lui şi tot mai puţin a noastră, în care pe zi ce trece simţi cum îţi fuge ţara printre degete – că nu voi mai vota niciodată U.D.M.R. Este aceasta o uniune de hulpavi care au promis şcoli şi universităţi în limba maghiară, au promis autonomie şi nu au oferit decât salarii ciuntite, un Ţinut Secuiesc în care unguri şi români mor ca muştele seceraţi de boală şi de sărăcie şi, în loc de orice consolare, ameninţarea şi chiar certitudinea că va fi şi mai rău.
Pe PDL-işti îi înţeleg în lăcomia lor: s-ar putea să nu mai prindă Parlamentul. Ţărăniştii au avut această soartă crudă şi n-au făcut, nici pe departe, atâta rău; au plătit, de fapt, lipsa de maturitate democratică, a lor şi a noastră. Am fost prea tineri şi unii, şi alţii.
Pentru prima dată însă românii se confruntă cu cinismul exacerbat şi cu neruşinarea guvernanţilor, numiţi impropriu guvernanţi, ei fiind resimţiţi tot mai mult ca nişte stăpâni odioşi şi detestaţi. Adevăraţii guvernanţi mă slujesc pe mine şi interesul ţării. Aceştia nu fac dcât să pună în practică programe de exterminare a noastră.
Pe UDMR-işti nu-i înţeleg în lăcomia lor. Lăcomia de-acum s-ar putea să le pericliteze prezenţa în Parlament, după alegerile viitoare. Ar trebui să ţină cont că nu există partid politic care să fi colaborat cu Traian Băsescu şi să nu fi ieşit din colaborare şifonat, murdărit şi cu aripile arse. Exemplu: ţărăniştii au colaborat cu PD şi cu Traian Băsescu şi au ieşit definitiv din orice joc. UDMR-ul are toate şansele să împărtăşească aceiaşi soartă, cu atât mai mult cu cât ungurii sunt mult mai radicali decât românii.
În plus, UDMR-ul ar da o bună lecţie de fermitate şi disciplină politică partidelor de opoziţie din România care, după ce se câcâie atâta să depună o moţiune de cenzură, s-ar vedea apoi cu ea trecută cu sprijin UDMR-ist. Băieţii din UDMR ar trebui să se gândească şi la viitoarele alegeri, nu doar la osul care le pică acum de la îmbelşugate mese şi guri portocalii. Ungurilor de rând nu le place să se uite la ei cum sug osul acela. Ungurii de rând flămânzesc şi ei alături de români, bebeluşi unguri vor arde mâine-poimâine prin maternităţi din Harghita, iar dumneavoastră, domnilor parlamentari, vă veţi ospăta şi în alte legislaturi, nu trebuie să îngurgitaţi acum cât pentru o viaţă. Iar, dacă nu vă veţi mai ospăta, veţi trăi pur şi simplu în acea Românie pe care aţi amenajat-o pentru noi – români, unguri şi de alte naţionalităţi. Ce, nu vă place? E după chipul şi asemănarea dumneavoastră! Care-i problema?
Dar să ne întoarcem la mult trâmbiţata remaniere.
Pentru că era atât de clar că românii s-au săturat de Boc şi fiindcă Băsescu nu poate renunţa la „visul lui din toate mai frumos”, s-a hotărât să se pună în scenă „Jocul de-a remanierea”.
Deşi „Băsescu are intelectuali”, e lucru clar că printre ei nu se numără niciun regizor; pentru că nu s-a văzut în „ piesă” nicio concepţie regizorală. Întâmplător, cititorule, eu sunt un om destul de dus la teatru. Ştiu să disting între o montare corectă, conformistă, îndrăzneaţă, neconvenţională, revoluţionară. A acestora n-a fost de niciun fel. Abia dacă au apucat să-şi împartă rolurile, abia dacă au ştiut cine ce joacă. Nu au talent şi nici stil, nu au decât o mare poftă – satisfăcută – de a-şi trăi politic viaţa.
Ajuns aici, fiecare comentator şi-a făcut propria lui naraţiune de roman psihologic. Unii au vorbit despre un Băsescu „sfidat”. De cine, domnilor, de Boc?! Să fim serioşi! Este suficient ca El Lider Maximo să se uite cruciş la Premier pentru ca fiul Anuţei din Răchiţele să înceapă să recite, pe binecunoscutul ton solemn, impropriu trăirii directe, ultima lecţie învăţată. Nu este o relaţie de complementaritate, este una de subordonare. Complementaritatea nu implică numai încredere, implică şi egalitate, putând să dezvolte, e adevărat, pe parcurs, sfidări şi vicleşuguri.
Carevasăzică, domnul Băsescu ar fi dorit o depunere de mandat. Domnul Boc ar fi năpârlit brusc şi ar fi fost de altă părere decât Preşedintele său. Este varianta îmbrăţişată de toţi ziariştii susţinători ai Puterii, inclusiv de cei care lucrează discret, dar tot cu andrele portocalii.
Cititorule, această variantă este o prostie. Ori de câte ori a existat tensiune între palate (vezi Iliescu-Roman sau Băsescu-Tăriceanu), ea a fost vizibilă de la bun început, apoi s-a extins, a căpătat amploare şi durată şi s-a derulat între două forţe ciudat de egale. Cititorule, pun pariu pe ce vrei dumneata că în cazul pretinsei opoziţii Băsescu-Boc nu va exista nicio extensie. Este extrem de puţin probabil că domnul Băsescu controlează atât de puţin partidul încât să nu fi putut provoca o cădere de guvern, dacă ar fi vrut. Este foarte puţin probabil că Domnia Sa nu ar mai controla decât cele nouă cadâne din serai, care au votat pentru depunerea mandatului.Domnul Băsescu are psihologie de tiran asiatic. Este incapabil să fie un mediator, să joace abil pe mai multe fronturi, pe care să le controleze doar parţial. Domnia Sa îşi conduce partidul la victorie sau îl sugrumă. Nu îşi vor supravieţui unul altuia. Traian Băsescu este asemenea lui Sardanapal, despotul asiatic, imortalizat de Delacroix care, în faţa duşmanilor şi a înfrângerii, pune să-i fie ucise toate cadânele şi tot ce-i aparţinuse, pentru ca nimic să nu-i supravieţuiască. Şi pictorul insistă duios, dar şi insidios, pe odalisca blondă din centrul tabloului, dar şi al seraiului, cea mai apropiată sultanului.
Speer avea să spună la Procesul de la Nürnberg că, în faţa înfrângerii iminente, Hitler nu a făcut nimic pentru a proteja Germania şi vieţile germanilor.Dimpotrivă.
După ce s-a servit poporului, de bine, de rău, o remaniere, ca şi când aceasta ar ţine de foame, este cazul să se treacă, şi grabnic, la lucruri mai serioase, cum ar fi arestarea unui mogul. Domnul Berceanu, după ce nu s-a priceput la şosele, se pricepe acum la regie şi regretă că nu a văzut cătuşe la mâinile mogulului...
No comment.
Dar haideţi să-ncheiem articolul într-o notă optimistă.
Vistieria Statului fiind goală-golicică, în privinţa umplerii ei, se conturează trei atitudini: liberală, social-democrată şi portocalie:
Liberalii propun reducerea cotei unice la 10% şi acordarea de facilităţi investitorilor, pentru ca economia românească să fie atractivă. Odată umplută vistieria s-ar găsi bani şi pentru nevoile sociale, iar FMI n-ar mai fi decât o amintire urâtă. Metoda a fost experimentată cu destul succes în ţările vecine şi prietene: Ungaria şi Bulgaria.
Social-democraţii propun metode care presupun mai mult control al resurselor: impozitare progresivă şi TVA sporită la produsele de lux.
Cele două partide ar trebui să se mai gândească şi la evaziunea fiscală, nestingherită în România, despre care vorbesc destul de puţin. Îngrădirea evaziunii fiscale ar fi o metodă extrem de eficientă de umplere a vistieriei, dacă vistieria e cea care ne preocupă.
Dar Partidul Disperat al Lăcustelor, ce vrea el? La ce s-a mai gândit? Ce mai taie domnul Boc?!
Cititorule, n-o să-ţi vină să crezi! Am aflat şi eu cu stupoare şi-ţi spun doar dumitale: ăsta e un veritabil atac împotriva ţiganilor. Ai ghicit, cititorule, domnul Boc se pregăteşte să impoziteze ghicitul, că tocmai ţigănia salvează România! Se va umple ţara de blesteme, cititorule; nimeni până acum n-a îndrăznit să pună un astfel de impozit. Să recunoaştem că are şi Boc bărbăţia lui; dar eu nu m-aş pune cu pirandele, mânca-ţi-aş, nu m-aş pune cu pirandele! Dar premierul tăierilor nu poate să facă altceva şi, până la urmă, orice pasăre pre limba ei piere.
Iniţiatorul bărbăteştei legi este deputatul portocaliu Alin Popoviciu, care era prezent în emisiunea „Ora de foc”, de la Realitatea TV, când s-a discutat proiectul Domniei Sale şi când pirandele şi-au strigat nemulţumirea la telefon.
Politicienii portocalii şi-au concentrat tirul pe talente: pe artişti şi pe clarvăzători. Ţiganii sunt de două ori loviţi pentru că ei sunt şi una şi alta. Cu artiştii nu a fost greu de loc. Aceştia s-au aşezat cuminţi, poate cam prea cuminţi la coadă sau la cozi, Cultura fiind, după Armată, segmentul socio-profesional unde se stă cel mai mult în poziţie de drepţi în România, obedienţa fiind mult mai necesară artistului decât originalitatea. Dar nici de rigoare nu pot fi acuzaţi: în condiţiile în care există în România masive uniuni de creaţie, organizate după model sovietic, era de aşteptat ca protestul să se facă în numele acestor uniuni, care sunt, de fapt, structuri sindicale, or, nici vorbă de-aşa ceva. Protestul s-a făcut în nume personal, orgolios sau plângăcios, fără ecou în societate.Aspectul cel mai lamentabil s-a produs când unii artişti au declarat că sunt de-acord să plătească – vai! – ei plătesc cu drag, „numai să nu fie umiliţi în halul ăsta.” Chiar dacă nu avem tradiţia sindicală a Franţei sau a Greciei, chiar dacă eşti servil politic, un minim suflu vital te-ar fi ajutat să-ţi pledezi propria cauză, să-ţi susţii propriul interes, să refuzi simbolic să plăteşti noi taxe, când ştii că ai plătit deja impozitul pe venitul global şi că ţi-a fost sfârtecat un sfert din leafă. Mie nu-mi pasă de „creatorii” României, dar acest exces de pupincurism ne cauzează nouă tuturor, încurajând guvernul Boc să pună noi şi demenţiale taxe şi făcându-i pe politicienii din opoziţie să regrete că, atunci când erau la putere, nu au tuns oaia mai din carne, că oricum nu zbiară, vai de capul ei. Nici măcar la vârf, sau la ceea ce se consideră a fi vârf, românii nu sunt suficient de inteligenţi să înţeleagă că democraţia este un concert în care fiecare îşi cântă partitura lui şi se impune acela care cântă mai bine, dar fără să se poată lipsi de colaborarea celorlalţi. La noi nici măcar nu se impune cel care cântă mai bine, ci cel care trage cu arcuşul mai năpraznic.
Dar ceea ce a mers atât de lin cu artiştii s-ar putea să întâmpine oarece dificultăţi cu clarvăzătoarele. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, ţigăncile nu pot fi ţinute în poziţie de drepţi şi nici nu cred că pot deprinde sportul ăsta naţional. Şi ca femei, şi ca ţigănci sunt... subversive.
Auzind ce le aşteaptă, Maria Câmpina a protestat în direct, la Realitatea TV, în numele tuturor pirandelor ghicitoare.A trecut la ameninţări cu blesteme de moarte. Am înţeles că va avea loc o reuniune walpurgică la care va participa fruntea vrăjitorimii din România: 80 de ţigănci clarvăzătoare, puse pe acţiuni vindicative. Efectul vrăjilor va începe să se vadă peste vreo şase săptămâni, în jur de 25 octombrie, cam când vor opozanţii să pună moţiunea de cenzură. Atâta s-au câcâit că le vor lua pirandele tot meritul.
Fetelor, contez pe voi! Dacă nu voi, atunci cine?!
Fetelor, Maria, Sultana, Mercedesa, vă ţin pumnii! Sunt alături de voi. E dreaptă acţiunea voastră. Hoţii vor să ne bea sângele!
Am aflat „pe surse” care vor să-şi păstreze anonimatul că incantaţiile vor viza chiar relaţia socotită indestructibilă Băsescu-Boc. Una din vrăjitoare s-a lăudat că: „Ţi-l usuc/ Ca pe-un uluc,/ Nici în zi şi-n noapte nici/ Somnul pe-al lui stor de geană/N-o să fie cu lipici./ Ca un blestemat să geamă,/ Perpelit, lihnit, sfrijit;/ Săptămâni de nou’ ori nouă/ Să-l tot fulgere, să-l plouă,/ Zbuciumat dar ne-necat/ De furtună legănat./ Ia ghici tu, ce-am io aici?
Oana Stancu: Să văd, mă lasă!
Maria: E un deget de cârmaci/ Înecat în drum spre casă.”
Fetelor, voi sunteţi ultima mea speranţă. Vreau să fiarbă sângele-n vine, să clocotească apa în ceaune şi, cum ard focurile pe malul bălţii mâloase, străpunse pieziş de cornul de lună, aşa să arză ochii şi creierii celor care pun biruri strâmbe şi împovărătoare şi celor care iscodesc telefoanele şi calculatoarele noastre, văzând ce nu lor le-a fost destinat să vadă.
Aşa să dea Sfânta Walpurgis! Iscodindu-ne telefonul şi calculatorul, hoţii vor să ne fure până şi dreptul la viitor. Arde-le-ar Dumnezeu ochii şi creierii şi mânca-le-ar apa cenuşa şi numele!
Maria, Sultana, Mercedesa, contez pe voi, fetelor! Să afle toţi netrebnicii că există blestem!
Pe Maria o aud deja răspunzând:
„În ceaun pe târcolite/ Puneţi maţe otrăvite.”
Sultana se grăbeşte să adauge:
„Muşchi de şarpe din băltoace,/ Fierbi în oală şi te coace/ Cu o limbă de dulău,/ Ac de şarpe orb şi rău!/ Limba viperii-nfurcată,/ Ochiul guşterului, iată,/ Şi un deget de brotac,/ Lâna de pe liliac,/ Din şopârlă un picior,/ Peana cucuvăilor,/ Fiarbă vraja ce nu iartă,/ Ca din iad fiertura fiartă.”
Toate trei ţigăncile recită-n cor: „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare,/ Foc şi clocot la căldare!”
Zoru-i mare, fetelor, într-adevăr, că la sfârşit de octombre, pun ăştia moţiunea şi nu mai vreau să aibă motiv să spună că ei vor, dar iar nu le iese; că, fără ajutorul vostru, e clar că nu fac nimic.
Ce vreţi, domnilor, sunt câţiva sau câteva care nu stau „Drepţi!” în România!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Epoca Băsescu şi "Epoca Lumină" - similitudini

I. Ex-miniştrii Videanu şi Şeitan s-au lăudat că ei s-ar descurca chiar şi cu 1500 roni pe lună. Las la o parte că majoritatea bugetarilor primim mai puţin şi mă gândesc că, în epoca precedentă, zisă "Epoca Lumină", Nuţi Ceauşescu şi Nicolae cel Mare filozofau adesea între ei.Folclorul naţional s-a îmbogăţit impresionant cu mostre din gândirea lor. Cititorii mei mai tineri trebuie să afle că cei doi dictatori comunişti nu primeau salariu, ca toţi oamenii, ei beneficiind de nişte fonduri speciale, practic inepuizabile.
Într-o bună zi cu soare, Nuţi Ceauşescu a renunţat la obişnuitele ei experienţe macromoleculare şi a cugetat astfel:
"Vezi, mă, Nicule, ce bine trăim noi, ăştia, de n-avem salar, darămite ăia care au salar."


II. Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi pe CV Domnului Boc?
Eu, da.
Aflaţi că domnul Boc este dublu-licenţiat: a studiat istoria şi dreptul. Pân-aici toate bune, dar domnul Boc a făcut şi două doctorate. Cu ocazia primului doctorat, a aprofundat avantajele parlamentului bicameral. Între timp domnul Boc şi-a schimbat convingerile şi s-a apucat de un nou doctorat. În prezent domnul Boc este doctor şi doctorand, calitate în care explorează sârguincios noua dumisale iubire: parlamentul unicameral, via Băsescu.
Toate aceste iubiri succesive ale domnului Boc îmi trezesc mie nostalgice amintiri despre un fost peţitor de-al meu, din prima tinereţe, despre care mi s-a vorbit astfel:
"E băiat bun, e inginer, are o pereche de blugi originali şi-şi mai ia unii."

vineri, 3 septembrie 2010

PARTIDUL DISPERAT al LĂCUSTELOR

În seara zilei de marţi, 31 august a.c., la emisiunea "Ora de foc", de la Realitatea TV, una din cele mai bune emisiuni de dezbateri, moderată de Oana Stancu şi Adrian Ursu, românii au avut confirmarea unei bănuieli mai vechi: bănuiala că banii lor se duc în buzunare şi pântece portocalii, că ei sunt sacrificaţi degeaba pentru interese străine lor şi ţării, că această criză nu este decât o scuză şi un pretext pentru extorcarea de cât mai mulţi bani şi canalizarea lor spre interese şi zări portocalii.
Am aflat de la "Ora de foc" o ştire care trebuia transmisă la toate televiziunile libere din 5 în 5 minute, ce spunea că, în prima jumătate a anului 2010, din cauza crizei, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar nicidecum pentru a reduce cheltuielile sociale, întrucât fondul de salarii la "Statul social" al domnului Băsescu au crescut, în loc să scadă, cu fabuloasa sumă de 300 de milioane de lei. Am mai aflat că în acest an - 2010 - au fost cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani, în ciuda disponibilizărilor şi tăierilor de salarii.
Sunt oameni care-şi încredinţează copiii poliţiei şi orfelinatelor, nemaiavând cu ce să-i crească, sunt alţii, bolnavi, care plătesc cu viaţa criza şi neputinţa ieşirii din criză, dar...unii se îmbogăţesc la vreme de criză şi nu oricum, ci pe bani de la buget. Banii tăiaţi nouă se duc în vintre portocalii şi tot acolo merg şi veniturile substanţiale obţinute din evaziune fiscală.
Tot la emisiunea menţionată, s-a arătat cum poţi să câştigi 2 milioane de euro, schimbând, aparent ca Dănilă Prepeleac, zahărul cu sarea. S-a întâmplat la vama Ploieşti, unde s-a declarat sare şi s-a trecut zahăr. Pentru o tonă de sare se plăteşte o taxă vamală de 19 euro, sarea fiind fără accize. Zahărul, în schimb, este accizat, se importă în procent de 80% şi implică o taxă vamală de 400 de euro la tonă. Faceţi singuri socoteala şi vedeţi ce bani se-adună pentru umplerea buzunarului propriu şi pentru şpaga necesară continuării cu succes a afacerii, în timp ce şeful Statului vorbeşte fără har şi tot mai izolat de o Românie sărăcită de lefurile plătite în sistemul bugetar, în principal, în sănătate şi educaţie şi de banii care s-ar băga, dar nu se bagă în infrastructura aferentă acestor sisteme.
Cele mai căutate şi accizate produse mai peste tot în lume sunt petrolul şi, pe locul doi, cafeaua. Băieţii deştepţi de la Piteşti, Valea Prahovei devenind un soi de Vale a Misterelor, au găsit o modalitate de a trece benzina prin vamă drept gaz lampant, ieftin şi fără accize, păgubind "Statul social" al domnului Băsescu cu milioane de euro. Dacă evaziunea fiscală ar fi doar uşor stopată, nu ar mai fi fost nevoie să se taie salarii şi să crească TVA la 24%. Nici măcar la vremuri de criză crâncenă nu renunţă la ciubucul lor gras, hotărâţi să prăduiască ce se mai poate prădui până în ultimul moment.
Veţi întreba dacă n-a sesizat nimeni ce se întâmplă la vama Ploieşti.
Trebuşoara a fost sesizată de doamna Diana Severin, director al Direcţiei vamale Prahova până în toamna lui 2009. Domnia Sa a prezentat situaţia preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), domnul Sorin Blejnar. Ulterior doamnei Severin i s-a solicitat demisia. Presupunem că era rigidă şi încurca bunul mers al lucrurilor.
Detaşându-ne un pic de emisiunea "Ora de foc", haideţi să ne amintim că tăierea de salarii a fost posibilă printr-o penibilă instrumentare a articolului 53 din Constituţia României. Nu mai citez articolul, voi spune totuşi că cea mai bună critică a aplicabilităţii lui la tăierea salariilor şi pensiilor pe timp de criză a fost făcută de juristele Mona Maria Pivniceru şi Gabriela Baltag în articolul "Argumente privind inaplicabilitatea art.53 din Constituţia României în fundamentarea măsurilor de reducere a pensiilor şi salariilor pe timp de criză", pe care îl găsiţi pe internet.
Dar Curtea Constituţională a respins ideea de neconstituţionalitate a aplicării articolului 53, însă a menţionat că "diminuarea veniturilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege. DIMPOTRIVĂ,EVENTUALA INTERVENŢIE LEGISLATIVĂ ÎN SENSUL PRELUNGIRII ACESTEI MĂSURI POATE DETERMINA EFECTE CONTRARII CELOR VIZATE, ÎN SENSUL TULBURĂRII BUNEI FUNCŢIONĂRI A INSTITUŢIILOR ŞI AUTORITĂŢILOR PUBLICE."(s.n.)
Guvernul Băsescu-Boc pregăteşte acum o nouă lege a salarizării unice a bugetarilor prin care lefurile ciopârţite să rămână definitive. Nu contează că domnul Boc se face de râs minţind a nu ştiu câta oară, după ce a spus că salariile nu vor scădea sub nivelul lui decembrie 2009, nu contează că-şi bat joc de două sectoare sociale vitale - învăţământul şi sănătatea - cu efecte, vă garantez eu, absolut imprevizibile, mult mai rele decât se pot imagina, pe termen lung. Să nu dea Dumnezeu autorităţilor de azi şi de mâine cât pot ele duce! La noi, situaţia e mai clară: nu mai putem suporta mult timp atâta minciună, cinism şi nesimţire din partea Puterii, răstălmăcire de sens şi nesimţire din partea acoliţilor Puterii.
Între noi şi aceştia, nu mai e loc de întors şi - detaliu important - nu va mai fi niciodată. Adică nu mai putem avea vreun viitor comun, explic eu pentru cine e mai boc de cap.

luni, 30 august 2010

CINE AR TREBUI REMANIAT?

Din guvernul Boc ar trebui remaniată o singură persoană: Traian Băsescu.
Restul, e bune toate.

joi, 26 august 2010

TRAGEDIA DE LA MATERNITATEA GIULEŞTI

„CINE E VINOVAT SĂ ARZĂ ŞI EI... (...) CUM AU ARS COPILAŞII...”



Doar televiziunile mogulilor au reuşit să intuiască şi să transmită adevărata catastrofă de la maternitatea Giuleşti.
Pe de altă parte, este, poate, mai uşor să relatezi, să filmezi, să dezbaţi decât să comentezi. Nici nu aş fi putut comenta această tragedie dacă nu ar fi emblematică pentru România momentului. De obicei, în cadrul dezbaterilor, accentul cădea pe neglijenţa oamenilor din sistem, dar – ştiu eu? – situaţia catastrofală prin care trece ţara, maturizarea presei, profesionalizarea ziariştilor au făcut ca intervenţiile să fie pline de miez şi să accedem încet-încet la o dezbatere adevărată, din care ai ce învăţa, care îţi revelează lucruri noi, dezbatere ce evoluează calm spre un adevăr tot mai bine conturat, ce continuă să ridice semne de întrebare pentru fiecare dintre noi.
Tragedia s-a petrecut la o maternitate bună, condusă de un medic exemplar. Spitalul era bine dotat material şi de-acolo a ars aparatură în valoare de un milion de euro (sursa: Realitatea TV). Erau în suferinţă sistemul de supraveghere, cablurile de energie electrică vechi şi cârpite, în disonanţă cu modernitatea aparaturii şi personalul medical insuficient fizic. S-a dovedit încă o dată că „la omul sărac nici boii nu trag”, ba, chiar dacă ar trage, carul tot în şanţ ar ajunge.
Tragedia e greu de rezumat: 5 bebeluşi morţi şi doar 4 cadavre; unul a avut parte de un incubator uitat deschis şi s-a topit în explozie; 5 familii de oameni care şi-au dorit un copil, Dumnezeu li l-a dăruit şi maternitatea în consonanţă cu Statul român le-a oferit 5 sicrie, dintre care unul gol, să-l umple ei cu disperare şi lacrimi. Este imposibil ca pentru cele cinci familii viaţa să mai meargă înainte ca până acum. Pe zi ce trece se întâmplă în România lucruri care arată clar că trebuie să fii nebun să crezi că timpul va mai avea răbdare şi că fără un semnal clar de VOINŢĂ de redresare şi schimbare situaţia va continua să se târâie răbdător şi puturos prin mlaştina zilnică, până în 2012, când o ÎNTREAGĂ clasă politică aşteaptă alegeri la termen. Acelea vor fi alegeri fără popor. Nu vor fi pentru noi şi nu vom participa la ele, iar România anului 2012 va fi mult diferită de cea a anului 2009; fiindcă vor mai fi „explozii” până atunci, şi trupuri care se vor topi în neant, şi familii care nu vor mai vrea să ştie de această Românie, o ţară care, aşa cum este călărită în acest moment, nu poate naşte decât suferinţă şi deznădejde.
În rezumat, la maternitatea Giuleşti, la secţia de terapie intensivă, erau arondate trei asistente medicale, din patru cât ar fi fost normal şi legal. Puţine. Şi vorbim despre capitala României şi despre una din cele mai bune maternităţi de aici. Şi vorbim despre o ţară în care o conducere „înţeleaptă” se pregăteşte să reducă drastic personalul medical, împuţinat oricum dramatic din cauza numărului mare de cadre medicale care emigrează în Vest, în căutarea de salarii mai atractive şi oferte de lucru şi de viaţă mai bune. Această situaţie nu afectează doar lumea medicală, ci pe noi toţi, fiindcă bolile, incendiile, blazarea cadrelor medicale, nepăsarea, lipsa de viziune a guvernanţilor dar şi blocajul lor mintal ne vor decima. „Prostia este să faci acelaşi lucru în mod repetat, dar să aştepţi rezultate diferite”, nota undeva un om dezgheţat. Domnul Boc, toţi portocaliii, toate plăcintele şi toate ellele sunt setaţi pe o singură idee: sistemul bugetar este obez şi trebuie redus cu orice preţ, oricum şi de oriunde. Nu ştim exact cui aparţine această idee genială: „intelectualilor lui Băsescu” sau preşedintelui însuşi. Dar este clar pentru oricine a citit la viaţa lui presă elitistă că ideea emană de sus. Odată trecută de chinurile facerii, ea, ideea, cum şade în bătaia soarelui goală şi plină de sânge, trebuie îmbrăcată. Am uitat să vă spun că stilul elitist este unul elaborat; nu că ar fi lipsit de spontaneitate dar, vezi dumneata, pentru a fi spontan, ai nevoie de aprobare: se face o cerere, se înaintează cererea unui consiliu de aleşi, se analizează cu o severitate plină de „dragoste aspră”, după care cade verdictul: „Nu!” Natural, „nu”. Ce, dumneata vrei să faci din România o ţară de spontani?! Ce, vrei să strici munca altora de 20 de ani şi mai bine?! Vrei s-ajungă orice „găozar” să-l oprească pe stradă, la Cireşica, pe domnul preşedinte şi să-i strige: „Domnule preşedinte, sunteţi minunat, poporul acesta nu-şi merită călăul. Păcat! Dar cu cianură aţi încercat?”
Stilul vestimentar al ideii trebuie să fie sentenţios şi axiomatic, trezind timiditate în asistenţă, ca la atingerea lamei de cuţit, iar finalul de frază să cadă tranşant, ca ghilotina. Odată acoperită tant bien que mal GOLICIUNEA ideii şi stilul sângeros al neimaculatei concepţii, trebuie găsiţi executanţii. Şi acum, cititorule, pregăteşte-te să primeşti în mână dovada cea mai palpabilă că „Băsescu are intelectuali”. Dovada este domnul Boc!
Păi, cititorule, dac-ai străbate Europa în lung şi-n lat, de la Urali până la Atlantic, n-ai găsi om mai potrivit şi mai dotat pentru rolul de executant. Conştiincios şi temeinic, domnul Boc analizează şi pe urmă ia măsuri. Nu se grăbeşte, fiindcă are timp până în 2012 şi, dacă măsurile nu dau roade, mai taie, nu din măsuri, ci din oameni.
Ce? Ce spui dumneata acolo? Că sunt proaste măsurile?
Vai ce regăţean insuportabil eşti! Domnul Boc analizează încet, ardeleneşte şi taie temeinic, întâi pe bugetari şi-apoi pe privaţi. Important e că-i taie pe toţi , mai devreme sau mai târziu. El este asemenea ardeleanului care s-a dus la împărţirea darurilor, dar nu s-a grăbit. A mers încet, ardeleneşte, a ajuns cam târziu şi Dumnezeu l-a mângâiat duios pe creştet, Boc fiind mic de stat, şi i-a spus că n-au mai rămas decât două însuşiri de dăruit: frumuseţea şi prostia. Dar, văzându-l aşa mic, Divinităţii i s-a făcut milă de el şi l-a lăsat s-aleagă. Şi-atunci, cu o aleasă înţelepciune, după o adâncă chibzuinţă şi cu multă, multă temeinicie, ardeleanul nostru a cuvântat astfel:
„Yoy, Doamne, yoy, d-apai, gândesc eu, frumuseţea-i trecătoare...”
Se cheamă aceasta digresiune, iubite cititor. Ştiu, eşti grăbit, dar eu nu pot să nu explic cititorilor mei de unde vine această „încremenire în proiect” a guvernului Boc: stilul elitist este unul sentenţios şi altier, care nu ţine cont de viaţă şi de realitate, dispreţuind ideea de adaptabilitate. Dacă vor fi lăsaţi să lucreze, ei îşi vor duce ideile până la capăt, chiar de-ar fi să ucidă jumătate din ţară.
Acestea fiind zise, să ne întoarcem la maternitatea Giuleşti. Din cele trei asistente, două erau învoite, rămânând la bătaie doar una. În sarcina acesteia era toată secţia de terapie intensivă, în condiţiile în care o asistentă trebuia să stea permanent în sala cu incubatoare. Lăsând la o parte ce ne spune bunul-simţ şi bazându-ne doar pe datele anchetei şi declaraţiile altor medici şi asistente din alte spitale,sălile de la terapie intensivă rămân de multe ori nesupravegheate din lipsă de personal medical, deci şi sala cu incubatoare de la maternitatea Giuleşti mai fusese şi – detaliu important – VA MAI FI, inevitabil, lipsită de supraveghere. Dacă Florentina Cârstea, asistenta incriminată în cazul Giuleşti, a fost arestată preventiv pentru 29 de zile, urmând o logică elementară, acelaşi tratament ar trebui să se aplice tuturor asistentelor din toate spitalele patriei care au lipsit din secţia de terapie intensivă pentru 12 minute sau mai mult. Ele nu sunt mai puţin vinovate pentru faptul că în acel răstimp au avut, pur şi simplu, norocul să nu se întâmple nicio catastrofă în secţia lor. Procurorul Iacob se face de râs spunând că, dacă n-ar aresta-o pe Cârstea, lumea şi-ar pierde încrederea şi în actul de justiţie, după ce şi-a pierdut-o în actul medical. Nimic mai fals. Oamenii şi-au pierdut încrederea în Justiţie pentru încetineala dovedită în soluţionarea dosarelor, pentru instrumentarea politică grosieră a acestor dosare, pentru confuzia din cadrul legislativ, pentru strâmbătatea unor legi, recunoscută de jurişti reputaţi, pentru afirmaţiile manipulatorii care se fac în faţa presei. Dar, când este bolnav sau nedreptăţit, tot omul îl priveşte cu încredere pe medic sau jurist sau, măcar, îl investeşte cu speranţă.
Prima cauză a catastrofei de la Giuleşti a fost personalul medical insuficient.
A doua cauză a constat în instalaţiile electrice neverificate, nereparate şi neînlocuite la timp. Aparatul de aer condiţionat care a luat foc, declanşând incendiul, funcţiona cu un cablu înnădit din 2001 şi, de-atunci până în 2010, nimeni nu a schimbat nimic la el. Din anchetă a mai rezultat că cel care răspundea de reţeaua de electricitate din spital nu avea pregătire de electrician.
O a treia cauză ar putea fi o anumită blazare a personalului medical din România. Pe mine, Dumnezeu şi tratamentele naturiste m-au ferit, în mare măsură, de îngrijirile medicale ale acestui sistem. De altfel, peste tot în lume, „an apple a day keeps the doctor away”. Dar cei care au trecut prin spitalele din România vorbesc despre o anume neglijenţă. Apoi, regimul Băsescu-Boc ne va sărăci, ne va aduce-n sapă de lemn, nu ne vom mai permite anumite fructe şi anumite medicamente, vom trece pe alimente de mâna a treia. În plus, personalul medical este format din oameni cu nevoi de tot felul, inclusiv materiale. Medicii, asistentele, profesorii, învăţătorii sunt oameni şi ei, care mănâncă, se spală, îşi îngrijesc pielea, părul şi sănătatea, se îmbracă, se relaxează, nasc pui vii pe care-i hrănesc cu ce-şi permit mai bun. Sunt mulţi dobitoci în ţara asta care par să ignore aceste lucruri. În plus, din cauza regimului Băsescu-Boc, din cauza subfinanţării, atmosfera din spitale se va degrada şi mai mult şi – citiţi-mă bine – VEŢI MURI CU ŞPAGA ÎN MÂNĂ în spitalele patriei,dacă n-aţi făcut-o până acum. Nu-i niciodată prea târziu.
După părerea mea, asistenta Florentina Cârstea nu este vinovată. Punerea ei în stare de arest reprezintă un abuz.
După părerea mea, directorul maternităţii, doctorul Marinescu, trebuie demis. Faptul că este un foarte bun medic nu-l recomandă şi ca foarte bun administrator. Din trei asistente nu era normal să fie doar una prezentă în secţie. Aceea nu putea să fie şi la toaletă şi în sala cu incubatoare în acelaşi timp; nu putea să se şi cace şi să îngrijească şi bebeluşi totodată. Un bun administrator nu angajează pe un post un om fără pregătirea corespunzătoare (vezi cazul electricianului). Un bun manager umblă prin spital şi inspectează tot ce poate fi controlat. În plus, în toată lumea civilizată există o modă, care are extrem de multă logică: într-o instituţie în care a apărut o disfuncţionalitate ce îmbracă aspecte grave, directorul îşi dă demisia sau este demis. Se creează astfel o presiune pe umerii managerului, din chiar momentul investiturii, să vegheze ca totul să fie în ordine şi să meargă bine, presiune pe care acesta va şti să o transfere pe umerii angajaţilor pentru ca aceştia să acţioneze şi ei în sensul îndeplinirii sarcinilor. Acolo unde nimeni nu demisionează şi nici nu este demis, e logic să mai fie incendii, şi bolnavi omorâţi, şi o biată asistentă medicală, condamnată pe nedrept, pe post de ţap ispăşitor.
În plus, eu cred că avea dreptate ministrul liberal al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, (vezi şi articolul meu „D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar”, din 29 iulie a.c.) care a susţinut, fără să impună brutal, necesitatea separării actului medical de funcţia de conducere. Aşa cum nu poţi fi şi la toaletă, şi în salonul cu bebeluşi, tot aşa nu poţi fi şi în sala de operaţie, şi în biroul de director, şi în saloanele care trebuie inspectate. E prea mult şi rezultatul e prost. Să mai spunem că în toată lumea civilizată directorii de spital sunt economişti, ceea ce poate reduce şi traficul de influenţă (pilele) la nivelul spitalului. Lui Nicolăescu i se datorează reformarea sistemului de urgenţe, dotarea spitalelor cu ambulanţe noi, maşina salvării care vine în 5 minute, nu în 5 ore (o ştiu de la părinţii mei) cum era până la el, numirea lui Raed Arafat în funcţia de Secretar de Stat, dotarea farmaciilor cu calculatoare şi introducerea obligativităţii analizelor anuale. M-am interesat de ce nu se mai fac riguros analizele-alea şi mi s-a răspuns că n-are Boc bani nici pentru acele de unică folosinţă, drept care a tăiat şi analizele. Vorba unor demonstranţi de la Braşov: „Foaie verde de dai, n-ai/ Ne furi, Boc, şi tot nu ai!”
După părerea mea, Ministrul actual al Sănătăţii, domnul Cseke Attila, ar trebui să-şi dea demisia. Nici măcar nu s-a grăbit să meargă la maternitate. Trebuia s-o facă, chiar dacă bebeluşii nu erau unguri. Domnia Sa este ministru în guvernul României. Şi totuşi maghiarul Cseke Attila are meritul de a-i fi cerut românului Emil Boc deblocarea a 5000 de posturi în sistemul sanitar, având în vedere dramatica situaţie din acest sistem. Românul nici n-a vrut s-audă, strâns cu uşa, a aprobat doar 1000 de posturi, pentru restul declarând că are nevoie de acordul FMI. Chiar aşa?
Dacă nu obţine deblocarea celor 5000 de posturi, domnul Cseke Attila are un motiv în plus să-şi dea demisia. Aşa se face în lumea civilizată et pour cause.
În faţa tragediei infernale, o măicuţă disperată a articulat doar atât:
„Cine e vinovat să arză şi ei...(...) cum au ars copilaşii.”
Este strigătul neputinţei disperate. Această femeie nu crede că se va face dreptate şi atunci ne raportăm unii la alţii prin frustrare şi blesteme. Dreptatea poate să vină doar printr-un scenariu apocaliptic.
Ajunşi la acest final de articol, şi eu, şi cititorii mei ne gândim ţintă la faimoasa invocaţie către Ţepeş, din finalul „Scrisorii III” de Mihai Eminescu. Încep să ştiu acum de ce elitiştii îl detestă atât de mult pe Eminescu. Invocaţia e pe toate buzele:
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în SMINTIŢI şi în MIŞEI,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
SĂ DAI FOC la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Aflat într-o emisiune la Realitatea TV, un... – cum să-i zic? – intelectual se arăta oripilat că poporul român îl preferă pe Ţepeş tuturor celorlalte personalităţi istorico-politice. Ca profesor pot să confirm că, în topul personalităţilor istorico-politice, tinerii care-mi sunt elevi îl aşază pe primul loc pe Vlad Ţepeş. Omul nostru era revoltat şi spunea că Ţepeş n-a fost decât un soi de Băsescu, care a tăiat drepturi, inclusiv pe acela la viaţă, care a chinuit oamenii şi care i-a ameninţat şi desfiinţat pe cei care-l contestau.
Nu cred că asemănarea se verifică. Ţepeş a domnit puţin, dar a făcut, cel puţin, un lucru bun: s-a bătut cu turcii, apărându-şi propriul popor de invazia externă.
Traian Băsescu conduce România de şase ani şi nu a lăsat în urmă nici măcar un singur fapt care să vorbească ţării de vreo binefacere. În plus, acolo unde Ţepeş se bătea cu turcii, Traian Băsescu declară război propriului popor, folosind ca arme propaganda sau activismul politic şi ameninţarea, aceasta din urmă fiind canalizată împotriva libertăţii cuvântului.
Şi – detaliu important – Ţepeş era un om cinstit care nu accepta în preajmă decât oameni cinstiţi, ceea ce nu este cazul cu „dosarul Flota” şi cu Monica Iacob Ridzi.
În cadrul acestui război între comandant şi echipaj, echipajul ripostează şi el cum poate, cu ironie şi umor, ca în acest slogan al demonstranţilor de la Braşov:
„Băsescu, vrem undeva o stradă cu numele tău. Respectele noastre!”

luni, 16 august 2010

SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ

SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ




Prezent într-o emisiune la Realitatea TV, pe 11 august a.c., domnul Mădălin Voicu era puţin…nervos…Şi pe bună dreptate. Domnia Sa era nemulţumit de pasivitatea pe care naţia română o manifestă faţă de propria soartă. Este evident că trăim cel mai prost moment de la Revoluţie încoace ; este evident că nicicând Puterea nu a fost mai cinică şi mai opresivă ; şi ,de asemenea, este evident că nicicând poporul nu a fost mai apatic şi mai dezorientat. Domnia Sa remarca direct sau indirect lipsa de pertinenţă a comentariilor care se fac la telefonul Realitatea TV sau pe forum. Eu nu zic, Doamne fereşte, că supărarea deputatului nu este îndreptăţită.
Dimpotrivă.
Recunosc că singurul protest care a avut demnitate a fost cel al pensionarilor. Este drept că mitingul lor ar fi fost mai greu de infiltrat cu persoane venite acolo să spioneze, să dilueze fluxul exprimării, să transforme mitingul în carnaval cu participarea intensă a liderilor de sindicat şi să-l deturneze de la rosturile lui.
Recunosc că a fost ruşinos numărul mic în care bucureştenii au ieşit în stradă pentru a susţine moţiunea de cenzură din vară. Dar cum se face că nişte lideri de sindicat graşi nu au reuşit nici măcar un miting să organizeze?!?!? Orice sindicalist ştie că oamenii nu ies niciodată nemobilizaţi. Trebuie să ştii să le vorbeşti, trebuie să ştii să le arăţi obrazul, trebuie să ai tu obraz mai întâi şi pe urmă să le pretinzi lor. Ştiu mulţi lideri de sindicat care, prin discursul lor, mai mult te demotivează decât te motivează. Şi dacă nu sunt în stare nici măcar un miting să organizeze, de ce nu pleacă dracului acasă, de ce mănâncă banii oamenilor degeaba?!? Se cheamă trădare şi furt ce fac ei, iar, dacă este simplă incompetenţă, trebuie recunoscută şi demisionat din funcţie.Dacă acest lucru nu se întâmplă înseamnă că puterea are nevoie de ei în continuare, că sindicatele nu mai sunt decât un mărţişor fanat la reverul, şi el şifonat, al puterii.
Dar eu mai recunosc şi faptul ruşinos că am fost ultima ţară comunistă din Estul Europei care s-a răzvrătit contra regimului, că oiţa lui Bucur nu ar fi făcut-o niciodată dacă în ţară nu ar fi existat Braşovul şi Timişoara. Chiar şi aşa „revoluţia” noastră a fost „ajutată” de teroriştii care, experţi în materie, s-au priceput să dea amploare mişcării şi de tinerii care, frumoşi, curajoşi şi „naivi”, s-au priceput să spele cu puritatea lor ruşinea unui popor cu nervul scos, pe care îl poţi asupri, umili şi scuipa cât pofteşti dumneata, cât vrea muşchii dumitale, mânca-ţi-aş chelia de cârmaci genial, că pe el nu-l mai doare, că are nervul scos.
Poporul e apatic, carevasăzică.
De-acord, dar această apatie are nişte cauze, domnule Voicu. Le voi sintetiza, în continuare, în ordinea importanţei lor.
Prima şi cea mai importantă este lipsa unei culturi şi tradiţii a revoltei şi a solidarităţii. Această lipsă determină individualismul nostru păgubos dar şi şmecheria la mare cinste în ţara noastră. În România e prost cine stă în stradă pentru revendicări colective. Şmecherii îşi fac treburile, lucrează pentru ei şi profită şi de drepturile obţinute prin lupta de stradă. Absenţa unei culturi a revoltei şi a solidarităţii ne împiedică pe noi să fim un popor unit „în cuget şi-n simţiri”. Noi suntem o populaţie promiscuă, cu interese divergente, în care unul îl minte pe celălalt – şi parlamentarii mint, domnule Voicu – în care unul aruncă gunoiul în capul celuilalt şi sub toţi pute asfaltul, o populaţie promiscuă fără orizont şi fără fantezie, pentru că şmecherii nu au viitor, şmecherii au doar prezent şi ei cred că vor putea trăi cu doar 1000 de lei pe lună fiindcă vor minţi, vor fura, vor fenta sau – de ce nu? – se vor înscrie în PDL şi vor avea asiguraţi desagii de cartofi, ciocolata şi pantofii cu toc pe gratis. Ca imigranţi, românii reuşesc să se facă respectaţi în ţara care îi adoptă pentru că sunt buni meseriaşi, nepretenţioşi, muncitori şi adaptabili dar la ei în ţară nu reuşesc să se respecte reciproc pentru că nu sunt un popor şi nu au o cultură a solidarităţii.
Absenţa unei culturi a solidarităţii îi împiedică pe politicieni, odată ajunşi în Parlament, să-şi ţină promisiunile şi să-i reprezinte pe cei care i-au trimis acolo. Sunt şi ei şmecheri şi „deştepţi” şi apoi de cine ar trebui să le fie ruşine?
De intelectualii care nu au dezvoltat şi nici nu vor şi se tem să dezvolte o cultură a revoltei şi a solidarităţii pentru că o astfel de cultură ar elibera oamenii, ar transforma România într-o societate a liberei concurenţe în care controlul şi spălarea creierelor nu ar mai fi posibile şi nimeni nu ar mai putea să fie şi elitist şi prost în acelaşi timp, şi titrat, şi incapabil. Fiecare şi-ar dobândi respectul în cadrul acţiunii solidare, muncind pentru afirmarea lui şi a societăţii din care face parte. În ţara noastră intelectuali elitişti se plâng de lipsă de respect şi au dreptate pentru că în primul rând cei inteligenţi nu pot să respecte ceva ce nu-i transformă spiritual, ceva ce le împiedică devenirea.
De cine ar trebui să le fie ruşine parlamentarilor când şi intelectualilor li se poate închide gura cu o prepeliţă, când toată lumea numai prepeliţe vrea de la viaţă.
Aceşti intelectuali nu-i învaţă pe oameni să gândească cu propria minte, ci să memoreze dogme pentru a putea păstra controlul creierelor, pentru a putea pedepsi, cu maximă promptitudine şi ferocitate, disidenţa, pentru a împiedica, cu mână de fier şi canini de oţel, încolţirea şi diseminarea celui mai vag sentiment al revoltei.
Vedeţi dumneavoastră, domnule Voicu, de unde nu s-a semănat, nici Dumnezeu nu cere! Mă gândesc uneori cu jale că poporul ăsta e prea bun faţă de cei care l-au păstorit şi-l păstoresc. Iar cei care sunt buni sunt astfel împotriva sistemului care i-a mutilat sau a încercat şi n-a reuşit. Dar ei sunt fatalmente puţini, sunt excepţia care confirmă regula şi braţul înarmat al intelectualităţii elitiste unite cu Statul poliţienesc îi va SUFOCA discret şi IMPERCEPTIBIL, fără probleme.
Vedeţi, nici la depunerea moţiunii de cenzură din toamnă nu vor fi oameni în stradă, pentru că e ilogic să fie. La o analiză mai atentă chiar şi speranţa e interzisă. În România momentului, speranţa e o prostie. Doar proştii mai sunt optimişti.
Sunt intelectuali de-ai lui Băsescu, dar şi ziarişti care se tem public, pe posturi, pe sticlă de probabilitatea unei revolte „ca-n Grecia”, auzi dumneata, cu cocktailuri Molotov, cu un mort şi niscaiva oase rupte. Distinşii intelectuali sunt oripilaţi în sinea lor balcanică şi estetă. Ce omit să spună aceşti nemernici este că foamea, lipsa medicamentelor, a banilor pentru controale medicale, lipsa medicilor şi umilinţa vor face mult mai multe victime decât vreo câteva confruntări între populaţie şi securitatea lui Băsescu, fiindcă poliţiştii sunt şi ei tot oameni, nu-i aşa? De fapt intelectualii se tem pentru imaginea domnului Băsescu de care se simt legaţi „ca biciuşca de cal”, în amintirea vremurilor când un preşedinte charismatic trăgea după el o armată de oameni cu o popularitate de salon.
Ehei, unde-s vremurile când juca în horă cu „găozarii”(scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului) şi se dădea năvalnic şi năbădăios la „ţigăncile-mpuţite”?
Au apus definitiv sau, cum să spun, sunt istorie.
Poate unii vor spune că bunul-simţ şi măsura îi împiedică pe români să se revolte, să fie greci. Voi răspunde că, în cazul de faţă, revolta ar fi cea care s-ar înscrie pe linia bunului-simţ şi a măsurii, acceptarea situaţiei este ceea ce umileşte, trezeşte suspiciuni şi semne de întrebare cu privire la vitalitatea, inteligenţa şi sănătatea psihică a naţiei.
Al doilea aspect care face imposibilă împiedicarea genocidului, domnule Voicu, este imoralitatea parlamentarilor, traseismul politic, târfa interpalamentară care a intrat în Parlament pe listele opoziţiei şi-acum şi-o trage cu Puterea şi n-o face oricum, ci „pentru progresul României”. Ceea ce te lasă mască sunt formulele pompoase pe care le folosesc aceşti farisei nemernici: toate aceste măsuri iraţionale sunt luate pentru modernizarea, schimbarea la faţa şi progresul României. În această operă magnifică, profesorii, doctorii şi cântăreţii de operă de care – nu-i aşa? – nimeni nu are nevoie sunt excepţiile istorice ce vor fi reduse prin înfometare şi moarte.
Domnilor, dar Stalin a avut „de redus” milioane de culaci şi s-a descurcat...bine...De ce Băsescu et comp.ar avea reţineri?
Şi, în sfârşit, al treilea aspect care îi împiedică pe români să se revolte şi să iasă în stradă este sărăcia. Niciodată acţiunea sindicală nu a fost eficientă în ţările sugrumate de obsesia foamei. Oamenii săraci şi neemancipaţi intelectual sunt foarte uşor de oprimat şi de cumpărat. Le închizi gura nu cu prepeliţe, ci cu un sac de cartofi stricaţi. Se întâmplă asta în judeţul care a fost odată cel mai bogat din ţară: Prahova, unde, la Ploieşti, liderul PDL Sever Voinescu (sursa Antena3 şi Realitatea TV) împarte cartofi săracilor nu din localitate, ci din PDL. Şi astfel partidul de guvernământ îşi asigură alegători în rândul săracilor. Poate de aceea se şi practică, cu atâta metodă, sărăcirea şi umilirea populaţiei. Şi aici, românii care spun că toate partidele parlamentare au conlucrat la a menţine sărăcia şi neemanciparea intelectuală cam au dreptate. Vă supăraţi degeaba, domnule Voicu. Clasa politică nu este percepută în România ca un partener, ci ca un opresor sau un înşelător mieros. De acest aspect scandalos a profitat Traian Băsescu în primul său mandat.
Încercaţi să vă apropiaţi de aceşti oameni care v-au trimis în Parlament şi pe care ar trebui să-i reprezentaţi, domnilor deputaţi, altfel va fi „di grande”, vorba lui Mateiu Caragiale, va trebui să emigraţi odată cu noi. În ţară vor rămâne Băsescu, intelectualii Domniei Sale şi „culacii” care vor fi reduşi. Nici Parlamentul, nici strada nu vor reuşi să împiedice acest deznodământ! Parlamentul şi strada sunt două neputinţe care-şi corespund până şi în furia reciprocă.
România va fi o ţară tristă, plină de filozofi, în timp ce tinichigiii, ei, se vor emancipa şi vor pleca în Occident „ să lucre”.
Hai, s-auzim de bine!

joi, 12 august 2010

PREŞEDINTELE "TUTULOR" CANGURILOR (II)

ORIZONTURI VERZI

Cu ceva timp în urmă, televiziunile mogulilor şi nu numai s-au înverzit de cuvintele viceprimarului din Tr. Severin şi liderul PDL din localitate, domnul Mircea Grosu, care afirma, cu o convingere greu de catalogat, că şi Hitler a investit în bunuri şi servicii, şi Hitler a sporit cheltuielile pentru achiziţii publice. Evident, politicianul era grăbit şi expeditiv şi fraza dumnealui, primitiv concepută, suna fascist de troglodit: “Şi Hitler a ajuns la putere în Germania tot făcând investiţii, în perioada asta de criză.”
Nu a existat şi nu a putut exiata absolut nicio îndoială că Adolf Hitler era luat ca exemplu pozitiv şi chiar ca un foarte demn punct de reper!
Ceva mai scandalos nu există!
După părerea mea, presa românească şi internaţională nu au fost suficient de ferme în a condamna o asemenea atitudine. În orice ţară civilizată, cu nişte câini de pază care latră, nu se joacă şi cu o populaţie care sancţionează prin pieţe, prin instituţii şi pe bloguri orice derapaj cu iz de extremă dreaptă sau stângă, un astfel de personaj ar fi fost constrâns la scuze publice în faţa alegătorilor şi la demisie din funcţia publică deţinută. Un astfel de personaj este periculos şi, dacă nu a fost forţat la demisie, este din cauză că ei toţi, sau aproape, mă refer la PDL-işti, gândesc la fel, în frunte cu Conducătorul care, în urmă cu doi ani, dădea, în interviuri, cu simpatie şi încredere, citate din Il Duce.
Problema capitală este că ei chiar aşa gândesc şi că vorbele domnului Mircea Grosu nu au fost decât o mică neglijenţă: s-a trezit gândind cu voce tare. Sentimentul pe care ţi-l dau aceşti oameni grupaţi în Partidul portocaliu este că vor să instaureze o nouă ordine, o ordine care se vrea fundamentată intelectual şi stabilă. Partidul „ are intelectuali”, lucru care nu poate să intimideze decât un popor înapoiat şi idiot, ceea ce nu e cazul la români, poporul nostru dovedind, de fiecare dată, în perioadele de criză, o doză apreciabilă de bun simţ.
„Băsescu are intelectuali.” Şi care e problema? Şi Hitler a avut. Şi încă de prestigiu mondial: Heidegger, Jünger, Riefenstahl; nici cu Speer nu s-ar ruşina chiar nimeni. Nici Hitler n-a făcut-o.
La un partid de orientare totalitar-fascistă, cum este PDL, intelectualii verzi erau indispensabili. Fascismul s-a bazat dintotdeauna pe o superioritate subînţeleasă şi care nu are nevoie de argumente şi pe un dispreţ copleşitor arătat acelora care nu fac parte din elită sau din bandă. Fiind vorba de o elită minoritară, dispreţul şi autoritarismul devin arme indispensabile în lupta de subjugare a ţării.
În ce fel s-a manifestat dispreţul grupusculului autoritar?
Păi, gândiţi-vă la toate acele comisii prezidenţiale care au dublat ruşinos şi în dispreţul legii comisiile parlamentare sau grupurile guvernamentale de lucru şi au făcut-o pe bani publici. În toamna lui 2009, perioadă în care s-au pus bazele tuturor relelor şi care a marcat începutul sfârşitului, Ministerul Educaţiei, condus de doamna Ecaterina Andronescu, lucra la un proiect de reformă a Educaţiei. Comisia guvernamentală a fost dublată de o alta prezidenţială condusă de PDL-istul Mircea Miclea, acest fost ministru care în toamna lui 2005 şi-a dat brusc demisia din fruntea Ministerului pentru ca Preşedintele Băsescu, în cârdăşie cu liderii de sindicat din Învăţământ, să forţeze căderea guvernului Tăriceanu.Vă mai aduceţi aminte? Au fost până şi grevişti ai foamei!!! Situaţia nu era deloc disperată, era chiar bună, dar ATUNCI s-a putut face greva foamei pentru nimic. ACUM, pe greviştii foamei de atunci îi pupă Băsescu reci la domiciliu, nu au bani nici de mâncare, nici de asistenţă medicală; nu au nici posibilitatea unui protest ca lumea pentru că de-ATUNCI liderii noştri de sindicat sunt în solda Preşedintelui. Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc.
Când, după chinurile facerii, în primăvara lui 2010, cea mai urâtă primăvară postdecembristă, s-a născut Legea Educaţiei, de sorginte pur portocalie, foarte intelectuală dar şi cu o vagă nuanţă de manea, lăsând impresia că a fost parafată de însuşi Bercea Mondialul, ea a speriat pe toată lumea, de la Andrei Marga, Ministrul Educaţiei cu cea mai coerentă viziune asupra reformei în sistem, până la maiştrii şi administratorii din şcoli şi licee. Dar ceea ce trebuia să şocheze cel mai mult la momentul respectiv a fost perioada de dezbatere ilegal de scurtă de doar două săptămâni, prelungită, dar tot ilegal, cu doar o săptămână, la insistenţele oamenilor şcolii şi ale ziariştilor. S-a faultat perioada legală de o lună.
Avem sentimentul unei elite războinice care lucrează împotriva poporului, împărţită în ideologi şi activişti. Nu vrea să-l convingă, pe popor, vreau să zic, ci doar să-l reducă la tăcere. Societatea s-ar împărţi atunci în ideologi, activişti şi executanţi docili şi muţi, având deasupra capului, asemenea unui paloş, Comandantul suprem al unei ţări devenite corabie, care se mişcă, e veşnic în alertă şi se îndreaptă vertiginos spre nu se ştie ce. „Problema noastră – comenta pe cel mai bun blog românesc Adrian Năstase – este că, în acelaşi timp cu Băsescu, în barcă suntem şi noi, ceilalţi, cealaltă Românie despre care am vorbit acum 5 ani, şi care a fost forţată să suporte tratamente absurde din partea unei puteri care a considerat-o mereu nu parte firească a „echipajului”(dacă tot folosim această metaforă), ci ca pe un balast care ţine barca în loc şi care ar fi trebuit să fie aruncat peste bord, la prima ocazie.”
Este clar acum şi de ce acest grupuscul de ideologi şi activişti s-a constituit într-o castă închisă, încuiată ermetic, care pronunţă maxime şi sentinţe definitive, implacabile, într-un stil arogant, atotştiutor şi fără revenire. Deschiderea se realizează numai prin dialog; dialogul este posibil numai între parteneri egali, în cadrul unui sistem democratic; dialogul poate antrena şovăială, concesii şi devenire imprevizibilă, ceea ce, vă daţi seama dumneavoastră, vine în contradicţie totală cu o elită politică portocalie foarte disciplinată, de orientare fascistoidă, care este şi trebuie să rămână împărţită în ideologi, activişti şi executanţi, având deasupra liderul absolut, care nu are nevoie la Palatul Victoria de un partener, ci de un alter ego cu faţă timidă şi care respectă, din legile emise de Parlamentul pe care încă-l mai avem, doar ce vrea muşchii lui.
Am de mult timp sentimentul că, prin oamenii lor de presă, vor să ne impună să gândim în lozinci.Ori spui ce „trebuie”, ori taci. Şi, în mintea lor, tăcerea ta nu poate fi decât definitivă, ca maximele şi sentinţele lor. Este ca şi când Revoluţia s-ar fi făcut în România pentru ei, ca ei s-o definitiveze şi să o transforme într-o nouă dictatură, luminată de ei, prin ei, pentru ei.
Că, pentru a accede la putere, a trebuit să mintă, nu mai încape nicio îndoială şi s-a dovedit. De altfel, pentru a urma logica domnului Mircea Grosu, trebuie să amintim că şi Hitler le-a declarat generalilor săi că învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus sau nu adevărul. Este interesant şi faptul că de câţiva ani buni „intelectualii lui Băsescu” şi presa complice sunt destul de puţin interesaţi de aspectele legale şi morale ale problemelor ce se ridică şi de dezbaterea lor. Despre ce dezbatere să mai fie vorba când ei par pătrunşi de „adevărul” spuselor lui Goering, cel de la proces: „Învingătorul va fi întotdeauna judecătorul şi cel învins acuzatul”, iar acuma ei sunt prinşi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu propriul popor.
Aşa se explică şi faptul că nu-i auziţi mai deloc vorbind despre criză şi despre măsuri de redresare economică dar îi vezi tot timpul preocupaţi să câştige viitoarele alegeri. Sunt obsedaţi de victorie şi de rămânerea la putere pe termen lung.
Aşa se explică şi comportamentul lui Traian Băsescu, preşedintele jucător, ce pare veşnic în campanie electorală sau neînţelegerile cu Tăriceanu, premierul normal la cap, care se apucase serios de guvernare şi nu a înţeles în niciun fel de ce trebuia să lase economia şi ţara baltă (fiind şi inundaţii) pentru a forţa alegeri anticipate şi a prinde mai bine puterea de căpăstru.
Înţelegem acum de ce, în loc să le pese de criză şi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara lovită de inundaţii, de tăieri salariale fără egal şi precedent în Europa şi de o creştere a TVA tot fără egal şi precedent în Europa, ei se gândesc cum să împiedice PSD-ul să câştige detaşat alegerile. Ţara arde şi Băsescu împreună cu (euro)parlamentarii dumnealui se piaptănă, gândind orgolios că, decât un păr rar, mai bine o chelie întreagă. Dacă ar fi cât de cât raţionali, şi-ar da seama că alternanţa la putere este inevitabilă, mai ales după o guvernare atât de proastă. Adrian Năstase a pierdut alegerile în 2004, pe creştere economică, cu un zâmbet vag ironic şi resemnat pe buze, în timp ce Tăriceanu a pierdut alegerile în propriul partid după o guvernare cel puţin onorabilă. Atât cât s-a trăit bine sub administraţia Băsescu s-a întâmplat pe vremea lui Călin Popescu-Tăriceanu şi graţie Domniei Sale. Dacă ar fi răspuns recentei chemări de a merge la guvernare alături de PDL, liberalii s-ar fi comportat ca nişte decapitaţi politic care, după ce au băut cucută, se duc împleticindu-se la Cotroceni să bată palma cu Călăul. Trebuie să ai un dispreţ imens faţă de adversarii politici ca să le faci o astfel de propunere sau ca să o sugerezi sau trebuie să fii mai naiv decât naivii.
Sunt obsedaţi de rămânerea la putere. Vor victorie perpetuă. De unde şi maladiva nevoie de duşmani. De unde şi incapacitatea de a găsi aliaţi. Ei văd duşmani peste tot: mogulii, ziariştii care nu sunt în solda lor, oamenii de afaceri care nu cotizează la plicul portocaliu, bugetarii, pensionarii care nu vor să moară şi să iasă naibii odată din sistemul domnului Vlădescu, maneliştii care, Doamne, ce frumos l-au cântat pe Conducător în campanie - ai fi zis că e Cântarea României în varianta ei de şanţ – şi care se văd acum ameninţaţi şi puşi să fluiere a pagubă şi – culmea!- de exact aceiaşi oameni pe care i-au servit în campanie. Vorba lui Adrian Năstase: „Lui Băsescu e mai bine să-i fii duşman decât prieten.” Maneliştii i-au fost prieteni...
Naziştii, şi ei, vedeau duşmani peste tot: evreii, franc-maçonii, slavii, care erau imaginaţi ca nişte sclavi înăscuţi, anglo-saxonii. Pentru toţi aceştia au imaginat soluţii finale, adică fără revenire:
Anglo-saxonii trebuia să fie învinşi.
Slavii –cuceriţi, transformaţi în sclavi şi trimişi la munca de jos.
Evreii – jefuiţi şi apoi exterminaţi.
Numai o ideologie bazată pe dispreţ şi autoritarism poate să conceapă aşa ceva. Pentru că slavul şi evreul nu consimţeau ei la o astfel de soartă; ea le era impusă. Ca să pui în operă o astfel de concepţie trebuie să scapi de opozanţii cei mai redutabili: anglo-saxonii.
Şi n-au scăpat.
În România momentului, cine ar fi opozanţii sistemului? Am să-i citez în ordinea importanţei lor, punctând totodată aspectele vulnerabile:

1. Partidele de opoziţie, parlamentarii din opoziţie, cu bune şi rele. Ei pot înlătura actuala putere fără lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. Punctul cel mai slab al partidelor parlamentare îl constituie târfa interpalamentară, traseista adăpostită prin colţurile şi cotloanele parlamentului, cea care împiedică opoziţia să fie opoziţie, sparge partide şi nu lasă opoziţia să aibă o relaţie legitimă cu puterea. Târfa umbreşte imaginea Parlamentului, oricum şifonată. O să mă întrebaţi de ce şifonată, dat fiind că Parlamentul este instituţia care a adăpostit, de bine de rău, pe cei 322 de patrioţi lucizi care au făcut toate demersurile necesare pentru suspendarea Preşedintelui, iar poporul s-a opus prin vot.
Am să vă răspund că cei 322 de parlamentari lucizi sunt 322 de privilegiaţi care l-au văzut pe Băsescu de-aproape; poporul nu l-a văzut şi nu poţi să-i ceri să aprecieze ce nu ştie. Şi apoi un adevărat politician, un parlamentar mai trebuie să fie şi convingător, nu numai lucid. Trebuie să aibă şi limbă, nu numai creier, să fie, da, aţi ghicit, un bun orator. Sunt puţini oratori sau buni condeieri în Parlamentul României. Crin Antonescu este un orator desăvârşit dar eu m-aş opri, în primul rând, la politicienii bloggeri, blogul fiind cea mai la îndemână formă de a ţine legătura cu alegătorii tineri, activi şi curioşi. De aceea este admirabil ce face domnul Adrian Năstase care, neobosit, zi de zi, scrie, explică, argumentează şi povesteşte pe blogul său cum a fost el cu PSD-iştii lui în nu ştiu ce localitate, ce-au făcut şi cum s-au organizat acolo. Admirabil! Bloggerul Năstase nu este şi nu vrea să fie mai prejos decât ministrul şi primul-ministru.
Parlamentarii se fac totuşi vinovaţi de egoism în raport cu alegătorii, de traseism politic sau trădarea alegătorilor, de încetineală în votarea legilor şi de corupţie.

2. Presa. Televiziunile mogulilor – Antenele şi Realitatea – nu poţi să spui că nu şi-au făcut exemplar treaba. Fără Antene şi Realitatea TV, situaţia în România lui Băsescu ar fi insuportabilă. Vorbim despre Realitatea TV, şi nu despre postul de radio Realitatea FM, unde emisiunile Robert Turcescului sunt la fel de insuportabile ca România lui Băsescu.
Cu unele excepţii, presa scrisă este destul de „moderată” pentru ce vremuri de groază trăim, unii dintre ziarişti încarnând ruşinea de a fi fost mai „incisivi” pe vremea lui Năstase şi a lui Tăriceanu decât sunt acum, pe vremea Călăului. Sunt şi ziarişti cu fundul în două luntre. De fapt, ei n-ar critica deloc, ei trăiesc bine şi, când alţii cer „mămăligă”, ei le recomandă cozonac, criticând lipsa de „nobleţă” a poporului înapoiat dar se tem nu de plecarea cititorilor, fiindcă aceştia au plecat de mult, chiar şi de pe net, ci de căderea numelui lor în uitare. E grea uitarea şi uşoară în acelaşi timp. Dar mă întreb, cititorule, cum de trăiesc ei bine, dacă se vând prost, în acest capitalism băsescian atât de cântat?!? Dumneata ai vreo idee?
Cert e că Băsescu şi intelectualii lui sunt duşmani aprigi ai presei libere şi se pregătesc să folosească articolul 53 din Constituţie împotriva presei şi a dreptului la exprimare.
Aţi mai văzut stat fascist cu presă liberă?!
Să ştiţi că Uniunea Europeană nu este chiar atât de interesată de democraţia internă a unui stat. Ea vrea doar linişte şi securitate.

3. Poporul. Voi fi avocata poporului chiar dacă am observat şi eu prezenţa neconvingătoare la mitinguri şi tembelismul luărilor de poziţie publice, în care bugetari cu studii superioare acuză de-a valma întreaga clasă politică pentru situaţia în care se află ţara. Şi totuşi criza nu este românească, e mondială. Ea a început/a fost provocată pe la sfârşitul lui 2006, ajungând în România la finele lui 2008 şi fiind programată – spuneau economiştii – să părăsească ţara noastră în iulie 2010!
Ei, aş! Nu vrea să plece! Îi place de noi! Îi place de Băselu; îi place de Boc, îi place de târfa interpalamentară, îi place de intelectualii care „fac frumos”, îi place de poporul care nu suflă, îi place de noi toţi, lua-ne-ar dracul!!! Suntem ospitalieri cu criza; se simte bine pe spinarea şi cadavrele noastre!
Dar hai să ne întoarcem la oile noastre slabe, pe care nu le avem că ne-au murit anul trecut...Nu, nu era Tăriceanu la putere, era tot Boc! Şi un lucru trebuie să fie clar: la criză trebuie reacţii specifice şi nu Tăriceanu l-a împiedicat pe Boc să le aibă, ci Băsescu a toate ştiutorul, admiţând că Boc ar fi putut capta din mintea, personalitatea şi temperamentul lui acele reacţii.
Şi totuşi poporul ar trebui să-şi aducă aminte că nici măcar Ceauşescu nu a tăiat salarii şi pensii şi era criză şi atunci. A făcut foarte multe lucruri oribile dar nu pe-acesta şi epoca Băsescu aduce tot mai mult cu... „Epoca-Lumină”!
Orice dictator e populist la început pentru ca, mai apoi, să profite de trei lucruri: labilitatea clasei politice, pasivitatea şi prostia oamenilor de rând şi complicitatea intelectualilor. Dintre aceste trei segmente, eu, pe oamenii de rând, îi văd mai puţin vinovaţi. Este adevărat că e cumplit şi dezolant să vezi că nu ies în stradă să susţină o moţiune de cenzură, că nu le pasă de soarta lor, că preferă descurcăreala, inteligenţei pragmatice dar eu revin la această idee, de fapt, obsesie a mea: NOI NU AVEM O CULTURĂ A REVOLTEI. NOI AVEM O CULTURĂ A COMPLICITĂŢII ŞI A OPORTUNISMULUI/ PROFITULUI.
NOI NU AVEM SINDICATE ADEVĂRATE.
Noi nu avem lideri carismatici care să cheme lumea în stradă.
Avem doar o tradiţie politică ce implică parlament bicameral şi partide istorice – liberalii şi ţărăniştii – din care au mai rămas doar liberalii. Şi îl avem pe Băsescu, ca duşman declarat al acestei tradiţii.
Noi nu avem mândrie naţională şi sentiment al solidarităţii. Nu numai că se pleacă din ţară, ceea ce este normal dar felul cum se pleacă e dezolant: ca dintr-o baltă împuţită!
Comparaţia cu grecii pe care o fac unii ziarişti e tembelissimă. Ne despart de greci o întreagă istorie şi vreo câteva democraţii. Din civilizaţia greacă noi nu am cunoscut decât fanarioţii. Ne uităm la greci ca boii: Partenonul lor ne sperie şi, de altfel, puţini români ajunşi în Grecia se duc să-l viziteze. Revolta lor ne sperie. Ei sunt greci şi sunt oameni liberi. Ne uităm la ei cu jind şi cu nostalgie.
„Noi suntem români”/ Şi avem stăpâni. Ceea ce vrea să însemne că trăim ca sclavi.

4. Intelectualii cunoscuţi. Majoritatea intelectualilor grupaţi în Academie şi universităţi sunt împotriva regimului Băsescu. Există publicaţii de cultură – „Observator cultural” – care fac o opoziţie constantă, activă şi inteligentă actualului regim politic. Dar sunt destui intelectuali înregimentaţi în PDL sau, altfel spus, rinocerizaţi. În ansamblu, opoziţia intelectualilor este cea mai anemică. În ultima vreme, am auzit nişte oameni de teatru văitându-se. Dar ei se plâng de parcă n-ar avea toate scenele din lume să urce pe ele şi să-şi strige nemulţumirea. Ei se plâng de parcă ar trebui să mă duc eu să mă revolt în locul lor! Ce ciudaţi...!
Au atâtea scene...goale.

5. Ultimii şi cei din urmă: mişcarea sindicală.
Mişcarea sindicală a fost deturnată în folosul Puterii. Liderii de sindicat lucrează pentru Traian Băsescu. Greva de trei zile – „les Trois Honteuses”- de la începutul lunii iunie din Învăţământ, a fost o ruşine naţională. ESTE PENTRU PRIMA DATĂ că o grevă, foarte prost concepută şi prost organizată, le scapă complet din mână şi o opresc arbitrar după trei zile. Au vrut să le scape! Le rămâne o singură soluţie: demisia de onoare.
Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc. Nu văd cine ar mai putea să-i asculte pe aceştia.

Haideţi să punem şi note.
Politicienilor din opoziţie le dau nota 6 (şase). Sunt traşi mult înapoi de târfa interparlamentară pe care nu au ştiut să o stăpânească şi de lenea cu care votează legile.
Presa ia nota 7 (şapte).
Poporul, cam pasiv şi fără experienţă democratică, - 6 (şase).
Intelectualii vizibili, din care mulţi pasivi sau asociaţi Puterii: 4 (patru).
Sindicatele: 1 (unu).
Vom vedea împreună ce se va mai întâmpla.
Bon courage, camarade!
Deocamdată, „ciuruiţi”, cu „un cap în gură” (scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului, domnul Traian Băsescu) şi cu banii luaţi ne uităm ţintă spre Parlament şi aşteptăm moţiunea de cenzură. Indiferent ce lucrături se fac în spatele uşilor închise, eu voi fi în stradă. Trebuie să-i forţăm pe toţi să ţină cont de noi.
Tu?