Din guvernul Boc ar trebui remaniată o singură persoană: Traian Băsescu.
Restul, e bune toate.
luni, 30 august 2010
joi, 26 august 2010
TRAGEDIA DE LA MATERNITATEA GIULEŞTI
„CINE E VINOVAT SĂ ARZĂ ŞI EI... (...) CUM AU ARS COPILAŞII...”
Doar televiziunile mogulilor au reuşit să intuiască şi să transmită adevărata catastrofă de la maternitatea Giuleşti.
Pe de altă parte, este, poate, mai uşor să relatezi, să filmezi, să dezbaţi decât să comentezi. Nici nu aş fi putut comenta această tragedie dacă nu ar fi emblematică pentru România momentului. De obicei, în cadrul dezbaterilor, accentul cădea pe neglijenţa oamenilor din sistem, dar – ştiu eu? – situaţia catastrofală prin care trece ţara, maturizarea presei, profesionalizarea ziariştilor au făcut ca intervenţiile să fie pline de miez şi să accedem încet-încet la o dezbatere adevărată, din care ai ce învăţa, care îţi revelează lucruri noi, dezbatere ce evoluează calm spre un adevăr tot mai bine conturat, ce continuă să ridice semne de întrebare pentru fiecare dintre noi.
Tragedia s-a petrecut la o maternitate bună, condusă de un medic exemplar. Spitalul era bine dotat material şi de-acolo a ars aparatură în valoare de un milion de euro (sursa: Realitatea TV). Erau în suferinţă sistemul de supraveghere, cablurile de energie electrică vechi şi cârpite, în disonanţă cu modernitatea aparaturii şi personalul medical insuficient fizic. S-a dovedit încă o dată că „la omul sărac nici boii nu trag”, ba, chiar dacă ar trage, carul tot în şanţ ar ajunge.
Tragedia e greu de rezumat: 5 bebeluşi morţi şi doar 4 cadavre; unul a avut parte de un incubator uitat deschis şi s-a topit în explozie; 5 familii de oameni care şi-au dorit un copil, Dumnezeu li l-a dăruit şi maternitatea în consonanţă cu Statul român le-a oferit 5 sicrie, dintre care unul gol, să-l umple ei cu disperare şi lacrimi. Este imposibil ca pentru cele cinci familii viaţa să mai meargă înainte ca până acum. Pe zi ce trece se întâmplă în România lucruri care arată clar că trebuie să fii nebun să crezi că timpul va mai avea răbdare şi că fără un semnal clar de VOINŢĂ de redresare şi schimbare situaţia va continua să se târâie răbdător şi puturos prin mlaştina zilnică, până în 2012, când o ÎNTREAGĂ clasă politică aşteaptă alegeri la termen. Acelea vor fi alegeri fără popor. Nu vor fi pentru noi şi nu vom participa la ele, iar România anului 2012 va fi mult diferită de cea a anului 2009; fiindcă vor mai fi „explozii” până atunci, şi trupuri care se vor topi în neant, şi familii care nu vor mai vrea să ştie de această Românie, o ţară care, aşa cum este călărită în acest moment, nu poate naşte decât suferinţă şi deznădejde.
În rezumat, la maternitatea Giuleşti, la secţia de terapie intensivă, erau arondate trei asistente medicale, din patru cât ar fi fost normal şi legal. Puţine. Şi vorbim despre capitala României şi despre una din cele mai bune maternităţi de aici. Şi vorbim despre o ţară în care o conducere „înţeleaptă” se pregăteşte să reducă drastic personalul medical, împuţinat oricum dramatic din cauza numărului mare de cadre medicale care emigrează în Vest, în căutarea de salarii mai atractive şi oferte de lucru şi de viaţă mai bune. Această situaţie nu afectează doar lumea medicală, ci pe noi toţi, fiindcă bolile, incendiile, blazarea cadrelor medicale, nepăsarea, lipsa de viziune a guvernanţilor dar şi blocajul lor mintal ne vor decima. „Prostia este să faci acelaşi lucru în mod repetat, dar să aştepţi rezultate diferite”, nota undeva un om dezgheţat. Domnul Boc, toţi portocaliii, toate plăcintele şi toate ellele sunt setaţi pe o singură idee: sistemul bugetar este obez şi trebuie redus cu orice preţ, oricum şi de oriunde. Nu ştim exact cui aparţine această idee genială: „intelectualilor lui Băsescu” sau preşedintelui însuşi. Dar este clar pentru oricine a citit la viaţa lui presă elitistă că ideea emană de sus. Odată trecută de chinurile facerii, ea, ideea, cum şade în bătaia soarelui goală şi plină de sânge, trebuie îmbrăcată. Am uitat să vă spun că stilul elitist este unul elaborat; nu că ar fi lipsit de spontaneitate dar, vezi dumneata, pentru a fi spontan, ai nevoie de aprobare: se face o cerere, se înaintează cererea unui consiliu de aleşi, se analizează cu o severitate plină de „dragoste aspră”, după care cade verdictul: „Nu!” Natural, „nu”. Ce, dumneata vrei să faci din România o ţară de spontani?! Ce, vrei să strici munca altora de 20 de ani şi mai bine?! Vrei s-ajungă orice „găozar” să-l oprească pe stradă, la Cireşica, pe domnul preşedinte şi să-i strige: „Domnule preşedinte, sunteţi minunat, poporul acesta nu-şi merită călăul. Păcat! Dar cu cianură aţi încercat?”
Stilul vestimentar al ideii trebuie să fie sentenţios şi axiomatic, trezind timiditate în asistenţă, ca la atingerea lamei de cuţit, iar finalul de frază să cadă tranşant, ca ghilotina. Odată acoperită tant bien que mal GOLICIUNEA ideii şi stilul sângeros al neimaculatei concepţii, trebuie găsiţi executanţii. Şi acum, cititorule, pregăteşte-te să primeşti în mână dovada cea mai palpabilă că „Băsescu are intelectuali”. Dovada este domnul Boc!
Păi, cititorule, dac-ai străbate Europa în lung şi-n lat, de la Urali până la Atlantic, n-ai găsi om mai potrivit şi mai dotat pentru rolul de executant. Conştiincios şi temeinic, domnul Boc analizează şi pe urmă ia măsuri. Nu se grăbeşte, fiindcă are timp până în 2012 şi, dacă măsurile nu dau roade, mai taie, nu din măsuri, ci din oameni.
Ce? Ce spui dumneata acolo? Că sunt proaste măsurile?
Vai ce regăţean insuportabil eşti! Domnul Boc analizează încet, ardeleneşte şi taie temeinic, întâi pe bugetari şi-apoi pe privaţi. Important e că-i taie pe toţi , mai devreme sau mai târziu. El este asemenea ardeleanului care s-a dus la împărţirea darurilor, dar nu s-a grăbit. A mers încet, ardeleneşte, a ajuns cam târziu şi Dumnezeu l-a mângâiat duios pe creştet, Boc fiind mic de stat, şi i-a spus că n-au mai rămas decât două însuşiri de dăruit: frumuseţea şi prostia. Dar, văzându-l aşa mic, Divinităţii i s-a făcut milă de el şi l-a lăsat s-aleagă. Şi-atunci, cu o aleasă înţelepciune, după o adâncă chibzuinţă şi cu multă, multă temeinicie, ardeleanul nostru a cuvântat astfel:
„Yoy, Doamne, yoy, d-apai, gândesc eu, frumuseţea-i trecătoare...”
Se cheamă aceasta digresiune, iubite cititor. Ştiu, eşti grăbit, dar eu nu pot să nu explic cititorilor mei de unde vine această „încremenire în proiect” a guvernului Boc: stilul elitist este unul sentenţios şi altier, care nu ţine cont de viaţă şi de realitate, dispreţuind ideea de adaptabilitate. Dacă vor fi lăsaţi să lucreze, ei îşi vor duce ideile până la capăt, chiar de-ar fi să ucidă jumătate din ţară.
Acestea fiind zise, să ne întoarcem la maternitatea Giuleşti. Din cele trei asistente, două erau învoite, rămânând la bătaie doar una. În sarcina acesteia era toată secţia de terapie intensivă, în condiţiile în care o asistentă trebuia să stea permanent în sala cu incubatoare. Lăsând la o parte ce ne spune bunul-simţ şi bazându-ne doar pe datele anchetei şi declaraţiile altor medici şi asistente din alte spitale,sălile de la terapie intensivă rămân de multe ori nesupravegheate din lipsă de personal medical, deci şi sala cu incubatoare de la maternitatea Giuleşti mai fusese şi – detaliu important – VA MAI FI, inevitabil, lipsită de supraveghere. Dacă Florentina Cârstea, asistenta incriminată în cazul Giuleşti, a fost arestată preventiv pentru 29 de zile, urmând o logică elementară, acelaşi tratament ar trebui să se aplice tuturor asistentelor din toate spitalele patriei care au lipsit din secţia de terapie intensivă pentru 12 minute sau mai mult. Ele nu sunt mai puţin vinovate pentru faptul că în acel răstimp au avut, pur şi simplu, norocul să nu se întâmple nicio catastrofă în secţia lor. Procurorul Iacob se face de râs spunând că, dacă n-ar aresta-o pe Cârstea, lumea şi-ar pierde încrederea şi în actul de justiţie, după ce şi-a pierdut-o în actul medical. Nimic mai fals. Oamenii şi-au pierdut încrederea în Justiţie pentru încetineala dovedită în soluţionarea dosarelor, pentru instrumentarea politică grosieră a acestor dosare, pentru confuzia din cadrul legislativ, pentru strâmbătatea unor legi, recunoscută de jurişti reputaţi, pentru afirmaţiile manipulatorii care se fac în faţa presei. Dar, când este bolnav sau nedreptăţit, tot omul îl priveşte cu încredere pe medic sau jurist sau, măcar, îl investeşte cu speranţă.
Prima cauză a catastrofei de la Giuleşti a fost personalul medical insuficient.
A doua cauză a constat în instalaţiile electrice neverificate, nereparate şi neînlocuite la timp. Aparatul de aer condiţionat care a luat foc, declanşând incendiul, funcţiona cu un cablu înnădit din 2001 şi, de-atunci până în 2010, nimeni nu a schimbat nimic la el. Din anchetă a mai rezultat că cel care răspundea de reţeaua de electricitate din spital nu avea pregătire de electrician.
O a treia cauză ar putea fi o anumită blazare a personalului medical din România. Pe mine, Dumnezeu şi tratamentele naturiste m-au ferit, în mare măsură, de îngrijirile medicale ale acestui sistem. De altfel, peste tot în lume, „an apple a day keeps the doctor away”. Dar cei care au trecut prin spitalele din România vorbesc despre o anume neglijenţă. Apoi, regimul Băsescu-Boc ne va sărăci, ne va aduce-n sapă de lemn, nu ne vom mai permite anumite fructe şi anumite medicamente, vom trece pe alimente de mâna a treia. În plus, personalul medical este format din oameni cu nevoi de tot felul, inclusiv materiale. Medicii, asistentele, profesorii, învăţătorii sunt oameni şi ei, care mănâncă, se spală, îşi îngrijesc pielea, părul şi sănătatea, se îmbracă, se relaxează, nasc pui vii pe care-i hrănesc cu ce-şi permit mai bun. Sunt mulţi dobitoci în ţara asta care par să ignore aceste lucruri. În plus, din cauza regimului Băsescu-Boc, din cauza subfinanţării, atmosfera din spitale se va degrada şi mai mult şi – citiţi-mă bine – VEŢI MURI CU ŞPAGA ÎN MÂNĂ în spitalele patriei,dacă n-aţi făcut-o până acum. Nu-i niciodată prea târziu.
După părerea mea, asistenta Florentina Cârstea nu este vinovată. Punerea ei în stare de arest reprezintă un abuz.
După părerea mea, directorul maternităţii, doctorul Marinescu, trebuie demis. Faptul că este un foarte bun medic nu-l recomandă şi ca foarte bun administrator. Din trei asistente nu era normal să fie doar una prezentă în secţie. Aceea nu putea să fie şi la toaletă şi în sala cu incubatoare în acelaşi timp; nu putea să se şi cace şi să îngrijească şi bebeluşi totodată. Un bun administrator nu angajează pe un post un om fără pregătirea corespunzătoare (vezi cazul electricianului). Un bun manager umblă prin spital şi inspectează tot ce poate fi controlat. În plus, în toată lumea civilizată există o modă, care are extrem de multă logică: într-o instituţie în care a apărut o disfuncţionalitate ce îmbracă aspecte grave, directorul îşi dă demisia sau este demis. Se creează astfel o presiune pe umerii managerului, din chiar momentul investiturii, să vegheze ca totul să fie în ordine şi să meargă bine, presiune pe care acesta va şti să o transfere pe umerii angajaţilor pentru ca aceştia să acţioneze şi ei în sensul îndeplinirii sarcinilor. Acolo unde nimeni nu demisionează şi nici nu este demis, e logic să mai fie incendii, şi bolnavi omorâţi, şi o biată asistentă medicală, condamnată pe nedrept, pe post de ţap ispăşitor.
În plus, eu cred că avea dreptate ministrul liberal al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, (vezi şi articolul meu „D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar”, din 29 iulie a.c.) care a susţinut, fără să impună brutal, necesitatea separării actului medical de funcţia de conducere. Aşa cum nu poţi fi şi la toaletă, şi în salonul cu bebeluşi, tot aşa nu poţi fi şi în sala de operaţie, şi în biroul de director, şi în saloanele care trebuie inspectate. E prea mult şi rezultatul e prost. Să mai spunem că în toată lumea civilizată directorii de spital sunt economişti, ceea ce poate reduce şi traficul de influenţă (pilele) la nivelul spitalului. Lui Nicolăescu i se datorează reformarea sistemului de urgenţe, dotarea spitalelor cu ambulanţe noi, maşina salvării care vine în 5 minute, nu în 5 ore (o ştiu de la părinţii mei) cum era până la el, numirea lui Raed Arafat în funcţia de Secretar de Stat, dotarea farmaciilor cu calculatoare şi introducerea obligativităţii analizelor anuale. M-am interesat de ce nu se mai fac riguros analizele-alea şi mi s-a răspuns că n-are Boc bani nici pentru acele de unică folosinţă, drept care a tăiat şi analizele. Vorba unor demonstranţi de la Braşov: „Foaie verde de dai, n-ai/ Ne furi, Boc, şi tot nu ai!”
După părerea mea, Ministrul actual al Sănătăţii, domnul Cseke Attila, ar trebui să-şi dea demisia. Nici măcar nu s-a grăbit să meargă la maternitate. Trebuia s-o facă, chiar dacă bebeluşii nu erau unguri. Domnia Sa este ministru în guvernul României. Şi totuşi maghiarul Cseke Attila are meritul de a-i fi cerut românului Emil Boc deblocarea a 5000 de posturi în sistemul sanitar, având în vedere dramatica situaţie din acest sistem. Românul nici n-a vrut s-audă, strâns cu uşa, a aprobat doar 1000 de posturi, pentru restul declarând că are nevoie de acordul FMI. Chiar aşa?
Dacă nu obţine deblocarea celor 5000 de posturi, domnul Cseke Attila are un motiv în plus să-şi dea demisia. Aşa se face în lumea civilizată et pour cause.
În faţa tragediei infernale, o măicuţă disperată a articulat doar atât:
„Cine e vinovat să arză şi ei...(...) cum au ars copilaşii.”
Este strigătul neputinţei disperate. Această femeie nu crede că se va face dreptate şi atunci ne raportăm unii la alţii prin frustrare şi blesteme. Dreptatea poate să vină doar printr-un scenariu apocaliptic.
Ajunşi la acest final de articol, şi eu, şi cititorii mei ne gândim ţintă la faimoasa invocaţie către Ţepeş, din finalul „Scrisorii III” de Mihai Eminescu. Încep să ştiu acum de ce elitiştii îl detestă atât de mult pe Eminescu. Invocaţia e pe toate buzele:
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în SMINTIŢI şi în MIŞEI,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
SĂ DAI FOC la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Aflat într-o emisiune la Realitatea TV, un... – cum să-i zic? – intelectual se arăta oripilat că poporul român îl preferă pe Ţepeş tuturor celorlalte personalităţi istorico-politice. Ca profesor pot să confirm că, în topul personalităţilor istorico-politice, tinerii care-mi sunt elevi îl aşază pe primul loc pe Vlad Ţepeş. Omul nostru era revoltat şi spunea că Ţepeş n-a fost decât un soi de Băsescu, care a tăiat drepturi, inclusiv pe acela la viaţă, care a chinuit oamenii şi care i-a ameninţat şi desfiinţat pe cei care-l contestau.
Nu cred că asemănarea se verifică. Ţepeş a domnit puţin, dar a făcut, cel puţin, un lucru bun: s-a bătut cu turcii, apărându-şi propriul popor de invazia externă.
Traian Băsescu conduce România de şase ani şi nu a lăsat în urmă nici măcar un singur fapt care să vorbească ţării de vreo binefacere. În plus, acolo unde Ţepeş se bătea cu turcii, Traian Băsescu declară război propriului popor, folosind ca arme propaganda sau activismul politic şi ameninţarea, aceasta din urmă fiind canalizată împotriva libertăţii cuvântului.
Şi – detaliu important – Ţepeş era un om cinstit care nu accepta în preajmă decât oameni cinstiţi, ceea ce nu este cazul cu „dosarul Flota” şi cu Monica Iacob Ridzi.
În cadrul acestui război între comandant şi echipaj, echipajul ripostează şi el cum poate, cu ironie şi umor, ca în acest slogan al demonstranţilor de la Braşov:
„Băsescu, vrem undeva o stradă cu numele tău. Respectele noastre!”
Doar televiziunile mogulilor au reuşit să intuiască şi să transmită adevărata catastrofă de la maternitatea Giuleşti.
Pe de altă parte, este, poate, mai uşor să relatezi, să filmezi, să dezbaţi decât să comentezi. Nici nu aş fi putut comenta această tragedie dacă nu ar fi emblematică pentru România momentului. De obicei, în cadrul dezbaterilor, accentul cădea pe neglijenţa oamenilor din sistem, dar – ştiu eu? – situaţia catastrofală prin care trece ţara, maturizarea presei, profesionalizarea ziariştilor au făcut ca intervenţiile să fie pline de miez şi să accedem încet-încet la o dezbatere adevărată, din care ai ce învăţa, care îţi revelează lucruri noi, dezbatere ce evoluează calm spre un adevăr tot mai bine conturat, ce continuă să ridice semne de întrebare pentru fiecare dintre noi.
Tragedia s-a petrecut la o maternitate bună, condusă de un medic exemplar. Spitalul era bine dotat material şi de-acolo a ars aparatură în valoare de un milion de euro (sursa: Realitatea TV). Erau în suferinţă sistemul de supraveghere, cablurile de energie electrică vechi şi cârpite, în disonanţă cu modernitatea aparaturii şi personalul medical insuficient fizic. S-a dovedit încă o dată că „la omul sărac nici boii nu trag”, ba, chiar dacă ar trage, carul tot în şanţ ar ajunge.
Tragedia e greu de rezumat: 5 bebeluşi morţi şi doar 4 cadavre; unul a avut parte de un incubator uitat deschis şi s-a topit în explozie; 5 familii de oameni care şi-au dorit un copil, Dumnezeu li l-a dăruit şi maternitatea în consonanţă cu Statul român le-a oferit 5 sicrie, dintre care unul gol, să-l umple ei cu disperare şi lacrimi. Este imposibil ca pentru cele cinci familii viaţa să mai meargă înainte ca până acum. Pe zi ce trece se întâmplă în România lucruri care arată clar că trebuie să fii nebun să crezi că timpul va mai avea răbdare şi că fără un semnal clar de VOINŢĂ de redresare şi schimbare situaţia va continua să se târâie răbdător şi puturos prin mlaştina zilnică, până în 2012, când o ÎNTREAGĂ clasă politică aşteaptă alegeri la termen. Acelea vor fi alegeri fără popor. Nu vor fi pentru noi şi nu vom participa la ele, iar România anului 2012 va fi mult diferită de cea a anului 2009; fiindcă vor mai fi „explozii” până atunci, şi trupuri care se vor topi în neant, şi familii care nu vor mai vrea să ştie de această Românie, o ţară care, aşa cum este călărită în acest moment, nu poate naşte decât suferinţă şi deznădejde.
În rezumat, la maternitatea Giuleşti, la secţia de terapie intensivă, erau arondate trei asistente medicale, din patru cât ar fi fost normal şi legal. Puţine. Şi vorbim despre capitala României şi despre una din cele mai bune maternităţi de aici. Şi vorbim despre o ţară în care o conducere „înţeleaptă” se pregăteşte să reducă drastic personalul medical, împuţinat oricum dramatic din cauza numărului mare de cadre medicale care emigrează în Vest, în căutarea de salarii mai atractive şi oferte de lucru şi de viaţă mai bune. Această situaţie nu afectează doar lumea medicală, ci pe noi toţi, fiindcă bolile, incendiile, blazarea cadrelor medicale, nepăsarea, lipsa de viziune a guvernanţilor dar şi blocajul lor mintal ne vor decima. „Prostia este să faci acelaşi lucru în mod repetat, dar să aştepţi rezultate diferite”, nota undeva un om dezgheţat. Domnul Boc, toţi portocaliii, toate plăcintele şi toate ellele sunt setaţi pe o singură idee: sistemul bugetar este obez şi trebuie redus cu orice preţ, oricum şi de oriunde. Nu ştim exact cui aparţine această idee genială: „intelectualilor lui Băsescu” sau preşedintelui însuşi. Dar este clar pentru oricine a citit la viaţa lui presă elitistă că ideea emană de sus. Odată trecută de chinurile facerii, ea, ideea, cum şade în bătaia soarelui goală şi plină de sânge, trebuie îmbrăcată. Am uitat să vă spun că stilul elitist este unul elaborat; nu că ar fi lipsit de spontaneitate dar, vezi dumneata, pentru a fi spontan, ai nevoie de aprobare: se face o cerere, se înaintează cererea unui consiliu de aleşi, se analizează cu o severitate plină de „dragoste aspră”, după care cade verdictul: „Nu!” Natural, „nu”. Ce, dumneata vrei să faci din România o ţară de spontani?! Ce, vrei să strici munca altora de 20 de ani şi mai bine?! Vrei s-ajungă orice „găozar” să-l oprească pe stradă, la Cireşica, pe domnul preşedinte şi să-i strige: „Domnule preşedinte, sunteţi minunat, poporul acesta nu-şi merită călăul. Păcat! Dar cu cianură aţi încercat?”
Stilul vestimentar al ideii trebuie să fie sentenţios şi axiomatic, trezind timiditate în asistenţă, ca la atingerea lamei de cuţit, iar finalul de frază să cadă tranşant, ca ghilotina. Odată acoperită tant bien que mal GOLICIUNEA ideii şi stilul sângeros al neimaculatei concepţii, trebuie găsiţi executanţii. Şi acum, cititorule, pregăteşte-te să primeşti în mână dovada cea mai palpabilă că „Băsescu are intelectuali”. Dovada este domnul Boc!
Păi, cititorule, dac-ai străbate Europa în lung şi-n lat, de la Urali până la Atlantic, n-ai găsi om mai potrivit şi mai dotat pentru rolul de executant. Conştiincios şi temeinic, domnul Boc analizează şi pe urmă ia măsuri. Nu se grăbeşte, fiindcă are timp până în 2012 şi, dacă măsurile nu dau roade, mai taie, nu din măsuri, ci din oameni.
Ce? Ce spui dumneata acolo? Că sunt proaste măsurile?
Vai ce regăţean insuportabil eşti! Domnul Boc analizează încet, ardeleneşte şi taie temeinic, întâi pe bugetari şi-apoi pe privaţi. Important e că-i taie pe toţi , mai devreme sau mai târziu. El este asemenea ardeleanului care s-a dus la împărţirea darurilor, dar nu s-a grăbit. A mers încet, ardeleneşte, a ajuns cam târziu şi Dumnezeu l-a mângâiat duios pe creştet, Boc fiind mic de stat, şi i-a spus că n-au mai rămas decât două însuşiri de dăruit: frumuseţea şi prostia. Dar, văzându-l aşa mic, Divinităţii i s-a făcut milă de el şi l-a lăsat s-aleagă. Şi-atunci, cu o aleasă înţelepciune, după o adâncă chibzuinţă şi cu multă, multă temeinicie, ardeleanul nostru a cuvântat astfel:
„Yoy, Doamne, yoy, d-apai, gândesc eu, frumuseţea-i trecătoare...”
Se cheamă aceasta digresiune, iubite cititor. Ştiu, eşti grăbit, dar eu nu pot să nu explic cititorilor mei de unde vine această „încremenire în proiect” a guvernului Boc: stilul elitist este unul sentenţios şi altier, care nu ţine cont de viaţă şi de realitate, dispreţuind ideea de adaptabilitate. Dacă vor fi lăsaţi să lucreze, ei îşi vor duce ideile până la capăt, chiar de-ar fi să ucidă jumătate din ţară.
Acestea fiind zise, să ne întoarcem la maternitatea Giuleşti. Din cele trei asistente, două erau învoite, rămânând la bătaie doar una. În sarcina acesteia era toată secţia de terapie intensivă, în condiţiile în care o asistentă trebuia să stea permanent în sala cu incubatoare. Lăsând la o parte ce ne spune bunul-simţ şi bazându-ne doar pe datele anchetei şi declaraţiile altor medici şi asistente din alte spitale,sălile de la terapie intensivă rămân de multe ori nesupravegheate din lipsă de personal medical, deci şi sala cu incubatoare de la maternitatea Giuleşti mai fusese şi – detaliu important – VA MAI FI, inevitabil, lipsită de supraveghere. Dacă Florentina Cârstea, asistenta incriminată în cazul Giuleşti, a fost arestată preventiv pentru 29 de zile, urmând o logică elementară, acelaşi tratament ar trebui să se aplice tuturor asistentelor din toate spitalele patriei care au lipsit din secţia de terapie intensivă pentru 12 minute sau mai mult. Ele nu sunt mai puţin vinovate pentru faptul că în acel răstimp au avut, pur şi simplu, norocul să nu se întâmple nicio catastrofă în secţia lor. Procurorul Iacob se face de râs spunând că, dacă n-ar aresta-o pe Cârstea, lumea şi-ar pierde încrederea şi în actul de justiţie, după ce şi-a pierdut-o în actul medical. Nimic mai fals. Oamenii şi-au pierdut încrederea în Justiţie pentru încetineala dovedită în soluţionarea dosarelor, pentru instrumentarea politică grosieră a acestor dosare, pentru confuzia din cadrul legislativ, pentru strâmbătatea unor legi, recunoscută de jurişti reputaţi, pentru afirmaţiile manipulatorii care se fac în faţa presei. Dar, când este bolnav sau nedreptăţit, tot omul îl priveşte cu încredere pe medic sau jurist sau, măcar, îl investeşte cu speranţă.
Prima cauză a catastrofei de la Giuleşti a fost personalul medical insuficient.
A doua cauză a constat în instalaţiile electrice neverificate, nereparate şi neînlocuite la timp. Aparatul de aer condiţionat care a luat foc, declanşând incendiul, funcţiona cu un cablu înnădit din 2001 şi, de-atunci până în 2010, nimeni nu a schimbat nimic la el. Din anchetă a mai rezultat că cel care răspundea de reţeaua de electricitate din spital nu avea pregătire de electrician.
O a treia cauză ar putea fi o anumită blazare a personalului medical din România. Pe mine, Dumnezeu şi tratamentele naturiste m-au ferit, în mare măsură, de îngrijirile medicale ale acestui sistem. De altfel, peste tot în lume, „an apple a day keeps the doctor away”. Dar cei care au trecut prin spitalele din România vorbesc despre o anume neglijenţă. Apoi, regimul Băsescu-Boc ne va sărăci, ne va aduce-n sapă de lemn, nu ne vom mai permite anumite fructe şi anumite medicamente, vom trece pe alimente de mâna a treia. În plus, personalul medical este format din oameni cu nevoi de tot felul, inclusiv materiale. Medicii, asistentele, profesorii, învăţătorii sunt oameni şi ei, care mănâncă, se spală, îşi îngrijesc pielea, părul şi sănătatea, se îmbracă, se relaxează, nasc pui vii pe care-i hrănesc cu ce-şi permit mai bun. Sunt mulţi dobitoci în ţara asta care par să ignore aceste lucruri. În plus, din cauza regimului Băsescu-Boc, din cauza subfinanţării, atmosfera din spitale se va degrada şi mai mult şi – citiţi-mă bine – VEŢI MURI CU ŞPAGA ÎN MÂNĂ în spitalele patriei,dacă n-aţi făcut-o până acum. Nu-i niciodată prea târziu.
După părerea mea, asistenta Florentina Cârstea nu este vinovată. Punerea ei în stare de arest reprezintă un abuz.
După părerea mea, directorul maternităţii, doctorul Marinescu, trebuie demis. Faptul că este un foarte bun medic nu-l recomandă şi ca foarte bun administrator. Din trei asistente nu era normal să fie doar una prezentă în secţie. Aceea nu putea să fie şi la toaletă şi în sala cu incubatoare în acelaşi timp; nu putea să se şi cace şi să îngrijească şi bebeluşi totodată. Un bun administrator nu angajează pe un post un om fără pregătirea corespunzătoare (vezi cazul electricianului). Un bun manager umblă prin spital şi inspectează tot ce poate fi controlat. În plus, în toată lumea civilizată există o modă, care are extrem de multă logică: într-o instituţie în care a apărut o disfuncţionalitate ce îmbracă aspecte grave, directorul îşi dă demisia sau este demis. Se creează astfel o presiune pe umerii managerului, din chiar momentul investiturii, să vegheze ca totul să fie în ordine şi să meargă bine, presiune pe care acesta va şti să o transfere pe umerii angajaţilor pentru ca aceştia să acţioneze şi ei în sensul îndeplinirii sarcinilor. Acolo unde nimeni nu demisionează şi nici nu este demis, e logic să mai fie incendii, şi bolnavi omorâţi, şi o biată asistentă medicală, condamnată pe nedrept, pe post de ţap ispăşitor.
În plus, eu cred că avea dreptate ministrul liberal al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, (vezi şi articolul meu „D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar”, din 29 iulie a.c.) care a susţinut, fără să impună brutal, necesitatea separării actului medical de funcţia de conducere. Aşa cum nu poţi fi şi la toaletă, şi în salonul cu bebeluşi, tot aşa nu poţi fi şi în sala de operaţie, şi în biroul de director, şi în saloanele care trebuie inspectate. E prea mult şi rezultatul e prost. Să mai spunem că în toată lumea civilizată directorii de spital sunt economişti, ceea ce poate reduce şi traficul de influenţă (pilele) la nivelul spitalului. Lui Nicolăescu i se datorează reformarea sistemului de urgenţe, dotarea spitalelor cu ambulanţe noi, maşina salvării care vine în 5 minute, nu în 5 ore (o ştiu de la părinţii mei) cum era până la el, numirea lui Raed Arafat în funcţia de Secretar de Stat, dotarea farmaciilor cu calculatoare şi introducerea obligativităţii analizelor anuale. M-am interesat de ce nu se mai fac riguros analizele-alea şi mi s-a răspuns că n-are Boc bani nici pentru acele de unică folosinţă, drept care a tăiat şi analizele. Vorba unor demonstranţi de la Braşov: „Foaie verde de dai, n-ai/ Ne furi, Boc, şi tot nu ai!”
După părerea mea, Ministrul actual al Sănătăţii, domnul Cseke Attila, ar trebui să-şi dea demisia. Nici măcar nu s-a grăbit să meargă la maternitate. Trebuia s-o facă, chiar dacă bebeluşii nu erau unguri. Domnia Sa este ministru în guvernul României. Şi totuşi maghiarul Cseke Attila are meritul de a-i fi cerut românului Emil Boc deblocarea a 5000 de posturi în sistemul sanitar, având în vedere dramatica situaţie din acest sistem. Românul nici n-a vrut s-audă, strâns cu uşa, a aprobat doar 1000 de posturi, pentru restul declarând că are nevoie de acordul FMI. Chiar aşa?
Dacă nu obţine deblocarea celor 5000 de posturi, domnul Cseke Attila are un motiv în plus să-şi dea demisia. Aşa se face în lumea civilizată et pour cause.
În faţa tragediei infernale, o măicuţă disperată a articulat doar atât:
„Cine e vinovat să arză şi ei...(...) cum au ars copilaşii.”
Este strigătul neputinţei disperate. Această femeie nu crede că se va face dreptate şi atunci ne raportăm unii la alţii prin frustrare şi blesteme. Dreptatea poate să vină doar printr-un scenariu apocaliptic.
Ajunşi la acest final de articol, şi eu, şi cititorii mei ne gândim ţintă la faimoasa invocaţie către Ţepeş, din finalul „Scrisorii III” de Mihai Eminescu. Încep să ştiu acum de ce elitiştii îl detestă atât de mult pe Eminescu. Invocaţia e pe toate buzele:
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în SMINTIŢI şi în MIŞEI,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
SĂ DAI FOC la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Aflat într-o emisiune la Realitatea TV, un... – cum să-i zic? – intelectual se arăta oripilat că poporul român îl preferă pe Ţepeş tuturor celorlalte personalităţi istorico-politice. Ca profesor pot să confirm că, în topul personalităţilor istorico-politice, tinerii care-mi sunt elevi îl aşază pe primul loc pe Vlad Ţepeş. Omul nostru era revoltat şi spunea că Ţepeş n-a fost decât un soi de Băsescu, care a tăiat drepturi, inclusiv pe acela la viaţă, care a chinuit oamenii şi care i-a ameninţat şi desfiinţat pe cei care-l contestau.
Nu cred că asemănarea se verifică. Ţepeş a domnit puţin, dar a făcut, cel puţin, un lucru bun: s-a bătut cu turcii, apărându-şi propriul popor de invazia externă.
Traian Băsescu conduce România de şase ani şi nu a lăsat în urmă nici măcar un singur fapt care să vorbească ţării de vreo binefacere. În plus, acolo unde Ţepeş se bătea cu turcii, Traian Băsescu declară război propriului popor, folosind ca arme propaganda sau activismul politic şi ameninţarea, aceasta din urmă fiind canalizată împotriva libertăţii cuvântului.
Şi – detaliu important – Ţepeş era un om cinstit care nu accepta în preajmă decât oameni cinstiţi, ceea ce nu este cazul cu „dosarul Flota” şi cu Monica Iacob Ridzi.
În cadrul acestui război între comandant şi echipaj, echipajul ripostează şi el cum poate, cu ironie şi umor, ca în acest slogan al demonstranţilor de la Braşov:
„Băsescu, vrem undeva o stradă cu numele tău. Respectele noastre!”
luni, 16 august 2010
SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ
SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ
Prezent într-o emisiune la Realitatea TV, pe 11 august a.c., domnul Mădălin Voicu era puţin…nervos…Şi pe bună dreptate. Domnia Sa era nemulţumit de pasivitatea pe care naţia română o manifestă faţă de propria soartă. Este evident că trăim cel mai prost moment de la Revoluţie încoace ; este evident că nicicând Puterea nu a fost mai cinică şi mai opresivă ; şi ,de asemenea, este evident că nicicând poporul nu a fost mai apatic şi mai dezorientat. Domnia Sa remarca direct sau indirect lipsa de pertinenţă a comentariilor care se fac la telefonul Realitatea TV sau pe forum. Eu nu zic, Doamne fereşte, că supărarea deputatului nu este îndreptăţită.
Dimpotrivă.
Recunosc că singurul protest care a avut demnitate a fost cel al pensionarilor. Este drept că mitingul lor ar fi fost mai greu de infiltrat cu persoane venite acolo să spioneze, să dilueze fluxul exprimării, să transforme mitingul în carnaval cu participarea intensă a liderilor de sindicat şi să-l deturneze de la rosturile lui.
Recunosc că a fost ruşinos numărul mic în care bucureştenii au ieşit în stradă pentru a susţine moţiunea de cenzură din vară. Dar cum se face că nişte lideri de sindicat graşi nu au reuşit nici măcar un miting să organizeze?!?!? Orice sindicalist ştie că oamenii nu ies niciodată nemobilizaţi. Trebuie să ştii să le vorbeşti, trebuie să ştii să le arăţi obrazul, trebuie să ai tu obraz mai întâi şi pe urmă să le pretinzi lor. Ştiu mulţi lideri de sindicat care, prin discursul lor, mai mult te demotivează decât te motivează. Şi dacă nu sunt în stare nici măcar un miting să organizeze, de ce nu pleacă dracului acasă, de ce mănâncă banii oamenilor degeaba?!? Se cheamă trădare şi furt ce fac ei, iar, dacă este simplă incompetenţă, trebuie recunoscută şi demisionat din funcţie.Dacă acest lucru nu se întâmplă înseamnă că puterea are nevoie de ei în continuare, că sindicatele nu mai sunt decât un mărţişor fanat la reverul, şi el şifonat, al puterii.
Dar eu mai recunosc şi faptul ruşinos că am fost ultima ţară comunistă din Estul Europei care s-a răzvrătit contra regimului, că oiţa lui Bucur nu ar fi făcut-o niciodată dacă în ţară nu ar fi existat Braşovul şi Timişoara. Chiar şi aşa „revoluţia” noastră a fost „ajutată” de teroriştii care, experţi în materie, s-au priceput să dea amploare mişcării şi de tinerii care, frumoşi, curajoşi şi „naivi”, s-au priceput să spele cu puritatea lor ruşinea unui popor cu nervul scos, pe care îl poţi asupri, umili şi scuipa cât pofteşti dumneata, cât vrea muşchii dumitale, mânca-ţi-aş chelia de cârmaci genial, că pe el nu-l mai doare, că are nervul scos.
Poporul e apatic, carevasăzică.
De-acord, dar această apatie are nişte cauze, domnule Voicu. Le voi sintetiza, în continuare, în ordinea importanţei lor.
Prima şi cea mai importantă este lipsa unei culturi şi tradiţii a revoltei şi a solidarităţii. Această lipsă determină individualismul nostru păgubos dar şi şmecheria la mare cinste în ţara noastră. În România e prost cine stă în stradă pentru revendicări colective. Şmecherii îşi fac treburile, lucrează pentru ei şi profită şi de drepturile obţinute prin lupta de stradă. Absenţa unei culturi a revoltei şi a solidarităţii ne împiedică pe noi să fim un popor unit „în cuget şi-n simţiri”. Noi suntem o populaţie promiscuă, cu interese divergente, în care unul îl minte pe celălalt – şi parlamentarii mint, domnule Voicu – în care unul aruncă gunoiul în capul celuilalt şi sub toţi pute asfaltul, o populaţie promiscuă fără orizont şi fără fantezie, pentru că şmecherii nu au viitor, şmecherii au doar prezent şi ei cred că vor putea trăi cu doar 1000 de lei pe lună fiindcă vor minţi, vor fura, vor fenta sau – de ce nu? – se vor înscrie în PDL şi vor avea asiguraţi desagii de cartofi, ciocolata şi pantofii cu toc pe gratis. Ca imigranţi, românii reuşesc să se facă respectaţi în ţara care îi adoptă pentru că sunt buni meseriaşi, nepretenţioşi, muncitori şi adaptabili dar la ei în ţară nu reuşesc să se respecte reciproc pentru că nu sunt un popor şi nu au o cultură a solidarităţii.
Absenţa unei culturi a solidarităţii îi împiedică pe politicieni, odată ajunşi în Parlament, să-şi ţină promisiunile şi să-i reprezinte pe cei care i-au trimis acolo. Sunt şi ei şmecheri şi „deştepţi” şi apoi de cine ar trebui să le fie ruşine?
De intelectualii care nu au dezvoltat şi nici nu vor şi se tem să dezvolte o cultură a revoltei şi a solidarităţii pentru că o astfel de cultură ar elibera oamenii, ar transforma România într-o societate a liberei concurenţe în care controlul şi spălarea creierelor nu ar mai fi posibile şi nimeni nu ar mai putea să fie şi elitist şi prost în acelaşi timp, şi titrat, şi incapabil. Fiecare şi-ar dobândi respectul în cadrul acţiunii solidare, muncind pentru afirmarea lui şi a societăţii din care face parte. În ţara noastră intelectuali elitişti se plâng de lipsă de respect şi au dreptate pentru că în primul rând cei inteligenţi nu pot să respecte ceva ce nu-i transformă spiritual, ceva ce le împiedică devenirea.
De cine ar trebui să le fie ruşine parlamentarilor când şi intelectualilor li se poate închide gura cu o prepeliţă, când toată lumea numai prepeliţe vrea de la viaţă.
Aceşti intelectuali nu-i învaţă pe oameni să gândească cu propria minte, ci să memoreze dogme pentru a putea păstra controlul creierelor, pentru a putea pedepsi, cu maximă promptitudine şi ferocitate, disidenţa, pentru a împiedica, cu mână de fier şi canini de oţel, încolţirea şi diseminarea celui mai vag sentiment al revoltei.
Vedeţi dumneavoastră, domnule Voicu, de unde nu s-a semănat, nici Dumnezeu nu cere! Mă gândesc uneori cu jale că poporul ăsta e prea bun faţă de cei care l-au păstorit şi-l păstoresc. Iar cei care sunt buni sunt astfel împotriva sistemului care i-a mutilat sau a încercat şi n-a reuşit. Dar ei sunt fatalmente puţini, sunt excepţia care confirmă regula şi braţul înarmat al intelectualităţii elitiste unite cu Statul poliţienesc îi va SUFOCA discret şi IMPERCEPTIBIL, fără probleme.
Vedeţi, nici la depunerea moţiunii de cenzură din toamnă nu vor fi oameni în stradă, pentru că e ilogic să fie. La o analiză mai atentă chiar şi speranţa e interzisă. În România momentului, speranţa e o prostie. Doar proştii mai sunt optimişti.
Sunt intelectuali de-ai lui Băsescu, dar şi ziarişti care se tem public, pe posturi, pe sticlă de probabilitatea unei revolte „ca-n Grecia”, auzi dumneata, cu cocktailuri Molotov, cu un mort şi niscaiva oase rupte. Distinşii intelectuali sunt oripilaţi în sinea lor balcanică şi estetă. Ce omit să spună aceşti nemernici este că foamea, lipsa medicamentelor, a banilor pentru controale medicale, lipsa medicilor şi umilinţa vor face mult mai multe victime decât vreo câteva confruntări între populaţie şi securitatea lui Băsescu, fiindcă poliţiştii sunt şi ei tot oameni, nu-i aşa? De fapt intelectualii se tem pentru imaginea domnului Băsescu de care se simt legaţi „ca biciuşca de cal”, în amintirea vremurilor când un preşedinte charismatic trăgea după el o armată de oameni cu o popularitate de salon.
Ehei, unde-s vremurile când juca în horă cu „găozarii”(scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului) şi se dădea năvalnic şi năbădăios la „ţigăncile-mpuţite”?
Au apus definitiv sau, cum să spun, sunt istorie.
Poate unii vor spune că bunul-simţ şi măsura îi împiedică pe români să se revolte, să fie greci. Voi răspunde că, în cazul de faţă, revolta ar fi cea care s-ar înscrie pe linia bunului-simţ şi a măsurii, acceptarea situaţiei este ceea ce umileşte, trezeşte suspiciuni şi semne de întrebare cu privire la vitalitatea, inteligenţa şi sănătatea psihică a naţiei.
Al doilea aspect care face imposibilă împiedicarea genocidului, domnule Voicu, este imoralitatea parlamentarilor, traseismul politic, târfa interpalamentară care a intrat în Parlament pe listele opoziţiei şi-acum şi-o trage cu Puterea şi n-o face oricum, ci „pentru progresul României”. Ceea ce te lasă mască sunt formulele pompoase pe care le folosesc aceşti farisei nemernici: toate aceste măsuri iraţionale sunt luate pentru modernizarea, schimbarea la faţa şi progresul României. În această operă magnifică, profesorii, doctorii şi cântăreţii de operă de care – nu-i aşa? – nimeni nu are nevoie sunt excepţiile istorice ce vor fi reduse prin înfometare şi moarte.
Domnilor, dar Stalin a avut „de redus” milioane de culaci şi s-a descurcat...bine...De ce Băsescu et comp.ar avea reţineri?
Şi, în sfârşit, al treilea aspect care îi împiedică pe români să se revolte şi să iasă în stradă este sărăcia. Niciodată acţiunea sindicală nu a fost eficientă în ţările sugrumate de obsesia foamei. Oamenii săraci şi neemancipaţi intelectual sunt foarte uşor de oprimat şi de cumpărat. Le închizi gura nu cu prepeliţe, ci cu un sac de cartofi stricaţi. Se întâmplă asta în judeţul care a fost odată cel mai bogat din ţară: Prahova, unde, la Ploieşti, liderul PDL Sever Voinescu (sursa Antena3 şi Realitatea TV) împarte cartofi săracilor nu din localitate, ci din PDL. Şi astfel partidul de guvernământ îşi asigură alegători în rândul săracilor. Poate de aceea se şi practică, cu atâta metodă, sărăcirea şi umilirea populaţiei. Şi aici, românii care spun că toate partidele parlamentare au conlucrat la a menţine sărăcia şi neemanciparea intelectuală cam au dreptate. Vă supăraţi degeaba, domnule Voicu. Clasa politică nu este percepută în România ca un partener, ci ca un opresor sau un înşelător mieros. De acest aspect scandalos a profitat Traian Băsescu în primul său mandat.
Încercaţi să vă apropiaţi de aceşti oameni care v-au trimis în Parlament şi pe care ar trebui să-i reprezentaţi, domnilor deputaţi, altfel va fi „di grande”, vorba lui Mateiu Caragiale, va trebui să emigraţi odată cu noi. În ţară vor rămâne Băsescu, intelectualii Domniei Sale şi „culacii” care vor fi reduşi. Nici Parlamentul, nici strada nu vor reuşi să împiedice acest deznodământ! Parlamentul şi strada sunt două neputinţe care-şi corespund până şi în furia reciprocă.
România va fi o ţară tristă, plină de filozofi, în timp ce tinichigiii, ei, se vor emancipa şi vor pleca în Occident „ să lucre”.
Hai, s-auzim de bine!
Prezent într-o emisiune la Realitatea TV, pe 11 august a.c., domnul Mădălin Voicu era puţin…nervos…Şi pe bună dreptate. Domnia Sa era nemulţumit de pasivitatea pe care naţia română o manifestă faţă de propria soartă. Este evident că trăim cel mai prost moment de la Revoluţie încoace ; este evident că nicicând Puterea nu a fost mai cinică şi mai opresivă ; şi ,de asemenea, este evident că nicicând poporul nu a fost mai apatic şi mai dezorientat. Domnia Sa remarca direct sau indirect lipsa de pertinenţă a comentariilor care se fac la telefonul Realitatea TV sau pe forum. Eu nu zic, Doamne fereşte, că supărarea deputatului nu este îndreptăţită.
Dimpotrivă.
Recunosc că singurul protest care a avut demnitate a fost cel al pensionarilor. Este drept că mitingul lor ar fi fost mai greu de infiltrat cu persoane venite acolo să spioneze, să dilueze fluxul exprimării, să transforme mitingul în carnaval cu participarea intensă a liderilor de sindicat şi să-l deturneze de la rosturile lui.
Recunosc că a fost ruşinos numărul mic în care bucureştenii au ieşit în stradă pentru a susţine moţiunea de cenzură din vară. Dar cum se face că nişte lideri de sindicat graşi nu au reuşit nici măcar un miting să organizeze?!?!? Orice sindicalist ştie că oamenii nu ies niciodată nemobilizaţi. Trebuie să ştii să le vorbeşti, trebuie să ştii să le arăţi obrazul, trebuie să ai tu obraz mai întâi şi pe urmă să le pretinzi lor. Ştiu mulţi lideri de sindicat care, prin discursul lor, mai mult te demotivează decât te motivează. Şi dacă nu sunt în stare nici măcar un miting să organizeze, de ce nu pleacă dracului acasă, de ce mănâncă banii oamenilor degeaba?!? Se cheamă trădare şi furt ce fac ei, iar, dacă este simplă incompetenţă, trebuie recunoscută şi demisionat din funcţie.Dacă acest lucru nu se întâmplă înseamnă că puterea are nevoie de ei în continuare, că sindicatele nu mai sunt decât un mărţişor fanat la reverul, şi el şifonat, al puterii.
Dar eu mai recunosc şi faptul ruşinos că am fost ultima ţară comunistă din Estul Europei care s-a răzvrătit contra regimului, că oiţa lui Bucur nu ar fi făcut-o niciodată dacă în ţară nu ar fi existat Braşovul şi Timişoara. Chiar şi aşa „revoluţia” noastră a fost „ajutată” de teroriştii care, experţi în materie, s-au priceput să dea amploare mişcării şi de tinerii care, frumoşi, curajoşi şi „naivi”, s-au priceput să spele cu puritatea lor ruşinea unui popor cu nervul scos, pe care îl poţi asupri, umili şi scuipa cât pofteşti dumneata, cât vrea muşchii dumitale, mânca-ţi-aş chelia de cârmaci genial, că pe el nu-l mai doare, că are nervul scos.
Poporul e apatic, carevasăzică.
De-acord, dar această apatie are nişte cauze, domnule Voicu. Le voi sintetiza, în continuare, în ordinea importanţei lor.
Prima şi cea mai importantă este lipsa unei culturi şi tradiţii a revoltei şi a solidarităţii. Această lipsă determină individualismul nostru păgubos dar şi şmecheria la mare cinste în ţara noastră. În România e prost cine stă în stradă pentru revendicări colective. Şmecherii îşi fac treburile, lucrează pentru ei şi profită şi de drepturile obţinute prin lupta de stradă. Absenţa unei culturi a revoltei şi a solidarităţii ne împiedică pe noi să fim un popor unit „în cuget şi-n simţiri”. Noi suntem o populaţie promiscuă, cu interese divergente, în care unul îl minte pe celălalt – şi parlamentarii mint, domnule Voicu – în care unul aruncă gunoiul în capul celuilalt şi sub toţi pute asfaltul, o populaţie promiscuă fără orizont şi fără fantezie, pentru că şmecherii nu au viitor, şmecherii au doar prezent şi ei cred că vor putea trăi cu doar 1000 de lei pe lună fiindcă vor minţi, vor fura, vor fenta sau – de ce nu? – se vor înscrie în PDL şi vor avea asiguraţi desagii de cartofi, ciocolata şi pantofii cu toc pe gratis. Ca imigranţi, românii reuşesc să se facă respectaţi în ţara care îi adoptă pentru că sunt buni meseriaşi, nepretenţioşi, muncitori şi adaptabili dar la ei în ţară nu reuşesc să se respecte reciproc pentru că nu sunt un popor şi nu au o cultură a solidarităţii.
Absenţa unei culturi a solidarităţii îi împiedică pe politicieni, odată ajunşi în Parlament, să-şi ţină promisiunile şi să-i reprezinte pe cei care i-au trimis acolo. Sunt şi ei şmecheri şi „deştepţi” şi apoi de cine ar trebui să le fie ruşine?
De intelectualii care nu au dezvoltat şi nici nu vor şi se tem să dezvolte o cultură a revoltei şi a solidarităţii pentru că o astfel de cultură ar elibera oamenii, ar transforma România într-o societate a liberei concurenţe în care controlul şi spălarea creierelor nu ar mai fi posibile şi nimeni nu ar mai putea să fie şi elitist şi prost în acelaşi timp, şi titrat, şi incapabil. Fiecare şi-ar dobândi respectul în cadrul acţiunii solidare, muncind pentru afirmarea lui şi a societăţii din care face parte. În ţara noastră intelectuali elitişti se plâng de lipsă de respect şi au dreptate pentru că în primul rând cei inteligenţi nu pot să respecte ceva ce nu-i transformă spiritual, ceva ce le împiedică devenirea.
De cine ar trebui să le fie ruşine parlamentarilor când şi intelectualilor li se poate închide gura cu o prepeliţă, când toată lumea numai prepeliţe vrea de la viaţă.
Aceşti intelectuali nu-i învaţă pe oameni să gândească cu propria minte, ci să memoreze dogme pentru a putea păstra controlul creierelor, pentru a putea pedepsi, cu maximă promptitudine şi ferocitate, disidenţa, pentru a împiedica, cu mână de fier şi canini de oţel, încolţirea şi diseminarea celui mai vag sentiment al revoltei.
Vedeţi dumneavoastră, domnule Voicu, de unde nu s-a semănat, nici Dumnezeu nu cere! Mă gândesc uneori cu jale că poporul ăsta e prea bun faţă de cei care l-au păstorit şi-l păstoresc. Iar cei care sunt buni sunt astfel împotriva sistemului care i-a mutilat sau a încercat şi n-a reuşit. Dar ei sunt fatalmente puţini, sunt excepţia care confirmă regula şi braţul înarmat al intelectualităţii elitiste unite cu Statul poliţienesc îi va SUFOCA discret şi IMPERCEPTIBIL, fără probleme.
Vedeţi, nici la depunerea moţiunii de cenzură din toamnă nu vor fi oameni în stradă, pentru că e ilogic să fie. La o analiză mai atentă chiar şi speranţa e interzisă. În România momentului, speranţa e o prostie. Doar proştii mai sunt optimişti.
Sunt intelectuali de-ai lui Băsescu, dar şi ziarişti care se tem public, pe posturi, pe sticlă de probabilitatea unei revolte „ca-n Grecia”, auzi dumneata, cu cocktailuri Molotov, cu un mort şi niscaiva oase rupte. Distinşii intelectuali sunt oripilaţi în sinea lor balcanică şi estetă. Ce omit să spună aceşti nemernici este că foamea, lipsa medicamentelor, a banilor pentru controale medicale, lipsa medicilor şi umilinţa vor face mult mai multe victime decât vreo câteva confruntări între populaţie şi securitatea lui Băsescu, fiindcă poliţiştii sunt şi ei tot oameni, nu-i aşa? De fapt intelectualii se tem pentru imaginea domnului Băsescu de care se simt legaţi „ca biciuşca de cal”, în amintirea vremurilor când un preşedinte charismatic trăgea după el o armată de oameni cu o popularitate de salon.
Ehei, unde-s vremurile când juca în horă cu „găozarii”(scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului) şi se dădea năvalnic şi năbădăios la „ţigăncile-mpuţite”?
Au apus definitiv sau, cum să spun, sunt istorie.
Poate unii vor spune că bunul-simţ şi măsura îi împiedică pe români să se revolte, să fie greci. Voi răspunde că, în cazul de faţă, revolta ar fi cea care s-ar înscrie pe linia bunului-simţ şi a măsurii, acceptarea situaţiei este ceea ce umileşte, trezeşte suspiciuni şi semne de întrebare cu privire la vitalitatea, inteligenţa şi sănătatea psihică a naţiei.
Al doilea aspect care face imposibilă împiedicarea genocidului, domnule Voicu, este imoralitatea parlamentarilor, traseismul politic, târfa interpalamentară care a intrat în Parlament pe listele opoziţiei şi-acum şi-o trage cu Puterea şi n-o face oricum, ci „pentru progresul României”. Ceea ce te lasă mască sunt formulele pompoase pe care le folosesc aceşti farisei nemernici: toate aceste măsuri iraţionale sunt luate pentru modernizarea, schimbarea la faţa şi progresul României. În această operă magnifică, profesorii, doctorii şi cântăreţii de operă de care – nu-i aşa? – nimeni nu are nevoie sunt excepţiile istorice ce vor fi reduse prin înfometare şi moarte.
Domnilor, dar Stalin a avut „de redus” milioane de culaci şi s-a descurcat...bine...De ce Băsescu et comp.ar avea reţineri?
Şi, în sfârşit, al treilea aspect care îi împiedică pe români să se revolte şi să iasă în stradă este sărăcia. Niciodată acţiunea sindicală nu a fost eficientă în ţările sugrumate de obsesia foamei. Oamenii săraci şi neemancipaţi intelectual sunt foarte uşor de oprimat şi de cumpărat. Le închizi gura nu cu prepeliţe, ci cu un sac de cartofi stricaţi. Se întâmplă asta în judeţul care a fost odată cel mai bogat din ţară: Prahova, unde, la Ploieşti, liderul PDL Sever Voinescu (sursa Antena3 şi Realitatea TV) împarte cartofi săracilor nu din localitate, ci din PDL. Şi astfel partidul de guvernământ îşi asigură alegători în rândul săracilor. Poate de aceea se şi practică, cu atâta metodă, sărăcirea şi umilirea populaţiei. Şi aici, românii care spun că toate partidele parlamentare au conlucrat la a menţine sărăcia şi neemanciparea intelectuală cam au dreptate. Vă supăraţi degeaba, domnule Voicu. Clasa politică nu este percepută în România ca un partener, ci ca un opresor sau un înşelător mieros. De acest aspect scandalos a profitat Traian Băsescu în primul său mandat.
Încercaţi să vă apropiaţi de aceşti oameni care v-au trimis în Parlament şi pe care ar trebui să-i reprezentaţi, domnilor deputaţi, altfel va fi „di grande”, vorba lui Mateiu Caragiale, va trebui să emigraţi odată cu noi. În ţară vor rămâne Băsescu, intelectualii Domniei Sale şi „culacii” care vor fi reduşi. Nici Parlamentul, nici strada nu vor reuşi să împiedice acest deznodământ! Parlamentul şi strada sunt două neputinţe care-şi corespund până şi în furia reciprocă.
România va fi o ţară tristă, plină de filozofi, în timp ce tinichigiii, ei, se vor emancipa şi vor pleca în Occident „ să lucre”.
Hai, s-auzim de bine!
joi, 12 august 2010
PREŞEDINTELE "TUTULOR" CANGURILOR (II)
ORIZONTURI VERZI
Cu ceva timp în urmă, televiziunile mogulilor şi nu numai s-au înverzit de cuvintele viceprimarului din Tr. Severin şi liderul PDL din localitate, domnul Mircea Grosu, care afirma, cu o convingere greu de catalogat, că şi Hitler a investit în bunuri şi servicii, şi Hitler a sporit cheltuielile pentru achiziţii publice. Evident, politicianul era grăbit şi expeditiv şi fraza dumnealui, primitiv concepută, suna fascist de troglodit: “Şi Hitler a ajuns la putere în Germania tot făcând investiţii, în perioada asta de criză.”
Nu a existat şi nu a putut exiata absolut nicio îndoială că Adolf Hitler era luat ca exemplu pozitiv şi chiar ca un foarte demn punct de reper!
Ceva mai scandalos nu există!
După părerea mea, presa românească şi internaţională nu au fost suficient de ferme în a condamna o asemenea atitudine. În orice ţară civilizată, cu nişte câini de pază care latră, nu se joacă şi cu o populaţie care sancţionează prin pieţe, prin instituţii şi pe bloguri orice derapaj cu iz de extremă dreaptă sau stângă, un astfel de personaj ar fi fost constrâns la scuze publice în faţa alegătorilor şi la demisie din funcţia publică deţinută. Un astfel de personaj este periculos şi, dacă nu a fost forţat la demisie, este din cauză că ei toţi, sau aproape, mă refer la PDL-işti, gândesc la fel, în frunte cu Conducătorul care, în urmă cu doi ani, dădea, în interviuri, cu simpatie şi încredere, citate din Il Duce.
Problema capitală este că ei chiar aşa gândesc şi că vorbele domnului Mircea Grosu nu au fost decât o mică neglijenţă: s-a trezit gândind cu voce tare. Sentimentul pe care ţi-l dau aceşti oameni grupaţi în Partidul portocaliu este că vor să instaureze o nouă ordine, o ordine care se vrea fundamentată intelectual şi stabilă. Partidul „ are intelectuali”, lucru care nu poate să intimideze decât un popor înapoiat şi idiot, ceea ce nu e cazul la români, poporul nostru dovedind, de fiecare dată, în perioadele de criză, o doză apreciabilă de bun simţ.
„Băsescu are intelectuali.” Şi care e problema? Şi Hitler a avut. Şi încă de prestigiu mondial: Heidegger, Jünger, Riefenstahl; nici cu Speer nu s-ar ruşina chiar nimeni. Nici Hitler n-a făcut-o.
La un partid de orientare totalitar-fascistă, cum este PDL, intelectualii verzi erau indispensabili. Fascismul s-a bazat dintotdeauna pe o superioritate subînţeleasă şi care nu are nevoie de argumente şi pe un dispreţ copleşitor arătat acelora care nu fac parte din elită sau din bandă. Fiind vorba de o elită minoritară, dispreţul şi autoritarismul devin arme indispensabile în lupta de subjugare a ţării.
În ce fel s-a manifestat dispreţul grupusculului autoritar?
Păi, gândiţi-vă la toate acele comisii prezidenţiale care au dublat ruşinos şi în dispreţul legii comisiile parlamentare sau grupurile guvernamentale de lucru şi au făcut-o pe bani publici. În toamna lui 2009, perioadă în care s-au pus bazele tuturor relelor şi care a marcat începutul sfârşitului, Ministerul Educaţiei, condus de doamna Ecaterina Andronescu, lucra la un proiect de reformă a Educaţiei. Comisia guvernamentală a fost dublată de o alta prezidenţială condusă de PDL-istul Mircea Miclea, acest fost ministru care în toamna lui 2005 şi-a dat brusc demisia din fruntea Ministerului pentru ca Preşedintele Băsescu, în cârdăşie cu liderii de sindicat din Învăţământ, să forţeze căderea guvernului Tăriceanu.Vă mai aduceţi aminte? Au fost până şi grevişti ai foamei!!! Situaţia nu era deloc disperată, era chiar bună, dar ATUNCI s-a putut face greva foamei pentru nimic. ACUM, pe greviştii foamei de atunci îi pupă Băsescu reci la domiciliu, nu au bani nici de mâncare, nici de asistenţă medicală; nu au nici posibilitatea unui protest ca lumea pentru că de-ATUNCI liderii noştri de sindicat sunt în solda Preşedintelui. Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc.
Când, după chinurile facerii, în primăvara lui 2010, cea mai urâtă primăvară postdecembristă, s-a născut Legea Educaţiei, de sorginte pur portocalie, foarte intelectuală dar şi cu o vagă nuanţă de manea, lăsând impresia că a fost parafată de însuşi Bercea Mondialul, ea a speriat pe toată lumea, de la Andrei Marga, Ministrul Educaţiei cu cea mai coerentă viziune asupra reformei în sistem, până la maiştrii şi administratorii din şcoli şi licee. Dar ceea ce trebuia să şocheze cel mai mult la momentul respectiv a fost perioada de dezbatere ilegal de scurtă de doar două săptămâni, prelungită, dar tot ilegal, cu doar o săptămână, la insistenţele oamenilor şcolii şi ale ziariştilor. S-a faultat perioada legală de o lună.
Avem sentimentul unei elite războinice care lucrează împotriva poporului, împărţită în ideologi şi activişti. Nu vrea să-l convingă, pe popor, vreau să zic, ci doar să-l reducă la tăcere. Societatea s-ar împărţi atunci în ideologi, activişti şi executanţi docili şi muţi, având deasupra capului, asemenea unui paloş, Comandantul suprem al unei ţări devenite corabie, care se mişcă, e veşnic în alertă şi se îndreaptă vertiginos spre nu se ştie ce. „Problema noastră – comenta pe cel mai bun blog românesc Adrian Năstase – este că, în acelaşi timp cu Băsescu, în barcă suntem şi noi, ceilalţi, cealaltă Românie despre care am vorbit acum 5 ani, şi care a fost forţată să suporte tratamente absurde din partea unei puteri care a considerat-o mereu nu parte firească a „echipajului”(dacă tot folosim această metaforă), ci ca pe un balast care ţine barca în loc şi care ar fi trebuit să fie aruncat peste bord, la prima ocazie.”
Este clar acum şi de ce acest grupuscul de ideologi şi activişti s-a constituit într-o castă închisă, încuiată ermetic, care pronunţă maxime şi sentinţe definitive, implacabile, într-un stil arogant, atotştiutor şi fără revenire. Deschiderea se realizează numai prin dialog; dialogul este posibil numai între parteneri egali, în cadrul unui sistem democratic; dialogul poate antrena şovăială, concesii şi devenire imprevizibilă, ceea ce, vă daţi seama dumneavoastră, vine în contradicţie totală cu o elită politică portocalie foarte disciplinată, de orientare fascistoidă, care este şi trebuie să rămână împărţită în ideologi, activişti şi executanţi, având deasupra liderul absolut, care nu are nevoie la Palatul Victoria de un partener, ci de un alter ego cu faţă timidă şi care respectă, din legile emise de Parlamentul pe care încă-l mai avem, doar ce vrea muşchii lui.
Am de mult timp sentimentul că, prin oamenii lor de presă, vor să ne impună să gândim în lozinci.Ori spui ce „trebuie”, ori taci. Şi, în mintea lor, tăcerea ta nu poate fi decât definitivă, ca maximele şi sentinţele lor. Este ca şi când Revoluţia s-ar fi făcut în România pentru ei, ca ei s-o definitiveze şi să o transforme într-o nouă dictatură, luminată de ei, prin ei, pentru ei.
Că, pentru a accede la putere, a trebuit să mintă, nu mai încape nicio îndoială şi s-a dovedit. De altfel, pentru a urma logica domnului Mircea Grosu, trebuie să amintim că şi Hitler le-a declarat generalilor săi că învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus sau nu adevărul. Este interesant şi faptul că de câţiva ani buni „intelectualii lui Băsescu” şi presa complice sunt destul de puţin interesaţi de aspectele legale şi morale ale problemelor ce se ridică şi de dezbaterea lor. Despre ce dezbatere să mai fie vorba când ei par pătrunşi de „adevărul” spuselor lui Goering, cel de la proces: „Învingătorul va fi întotdeauna judecătorul şi cel învins acuzatul”, iar acuma ei sunt prinşi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu propriul popor.
Aşa se explică şi faptul că nu-i auziţi mai deloc vorbind despre criză şi despre măsuri de redresare economică dar îi vezi tot timpul preocupaţi să câştige viitoarele alegeri. Sunt obsedaţi de victorie şi de rămânerea la putere pe termen lung.
Aşa se explică şi comportamentul lui Traian Băsescu, preşedintele jucător, ce pare veşnic în campanie electorală sau neînţelegerile cu Tăriceanu, premierul normal la cap, care se apucase serios de guvernare şi nu a înţeles în niciun fel de ce trebuia să lase economia şi ţara baltă (fiind şi inundaţii) pentru a forţa alegeri anticipate şi a prinde mai bine puterea de căpăstru.
Înţelegem acum de ce, în loc să le pese de criză şi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara lovită de inundaţii, de tăieri salariale fără egal şi precedent în Europa şi de o creştere a TVA tot fără egal şi precedent în Europa, ei se gândesc cum să împiedice PSD-ul să câştige detaşat alegerile. Ţara arde şi Băsescu împreună cu (euro)parlamentarii dumnealui se piaptănă, gândind orgolios că, decât un păr rar, mai bine o chelie întreagă. Dacă ar fi cât de cât raţionali, şi-ar da seama că alternanţa la putere este inevitabilă, mai ales după o guvernare atât de proastă. Adrian Năstase a pierdut alegerile în 2004, pe creştere economică, cu un zâmbet vag ironic şi resemnat pe buze, în timp ce Tăriceanu a pierdut alegerile în propriul partid după o guvernare cel puţin onorabilă. Atât cât s-a trăit bine sub administraţia Băsescu s-a întâmplat pe vremea lui Călin Popescu-Tăriceanu şi graţie Domniei Sale. Dacă ar fi răspuns recentei chemări de a merge la guvernare alături de PDL, liberalii s-ar fi comportat ca nişte decapitaţi politic care, după ce au băut cucută, se duc împleticindu-se la Cotroceni să bată palma cu Călăul. Trebuie să ai un dispreţ imens faţă de adversarii politici ca să le faci o astfel de propunere sau ca să o sugerezi sau trebuie să fii mai naiv decât naivii.
Sunt obsedaţi de rămânerea la putere. Vor victorie perpetuă. De unde şi maladiva nevoie de duşmani. De unde şi incapacitatea de a găsi aliaţi. Ei văd duşmani peste tot: mogulii, ziariştii care nu sunt în solda lor, oamenii de afaceri care nu cotizează la plicul portocaliu, bugetarii, pensionarii care nu vor să moară şi să iasă naibii odată din sistemul domnului Vlădescu, maneliştii care, Doamne, ce frumos l-au cântat pe Conducător în campanie - ai fi zis că e Cântarea României în varianta ei de şanţ – şi care se văd acum ameninţaţi şi puşi să fluiere a pagubă şi – culmea!- de exact aceiaşi oameni pe care i-au servit în campanie. Vorba lui Adrian Năstase: „Lui Băsescu e mai bine să-i fii duşman decât prieten.” Maneliştii i-au fost prieteni...
Naziştii, şi ei, vedeau duşmani peste tot: evreii, franc-maçonii, slavii, care erau imaginaţi ca nişte sclavi înăscuţi, anglo-saxonii. Pentru toţi aceştia au imaginat soluţii finale, adică fără revenire:
Anglo-saxonii trebuia să fie învinşi.
Slavii –cuceriţi, transformaţi în sclavi şi trimişi la munca de jos.
Evreii – jefuiţi şi apoi exterminaţi.
Numai o ideologie bazată pe dispreţ şi autoritarism poate să conceapă aşa ceva. Pentru că slavul şi evreul nu consimţeau ei la o astfel de soartă; ea le era impusă. Ca să pui în operă o astfel de concepţie trebuie să scapi de opozanţii cei mai redutabili: anglo-saxonii.
Şi n-au scăpat.
În România momentului, cine ar fi opozanţii sistemului? Am să-i citez în ordinea importanţei lor, punctând totodată aspectele vulnerabile:
1. Partidele de opoziţie, parlamentarii din opoziţie, cu bune şi rele. Ei pot înlătura actuala putere fără lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. Punctul cel mai slab al partidelor parlamentare îl constituie târfa interpalamentară, traseista adăpostită prin colţurile şi cotloanele parlamentului, cea care împiedică opoziţia să fie opoziţie, sparge partide şi nu lasă opoziţia să aibă o relaţie legitimă cu puterea. Târfa umbreşte imaginea Parlamentului, oricum şifonată. O să mă întrebaţi de ce şifonată, dat fiind că Parlamentul este instituţia care a adăpostit, de bine de rău, pe cei 322 de patrioţi lucizi care au făcut toate demersurile necesare pentru suspendarea Preşedintelui, iar poporul s-a opus prin vot.
Am să vă răspund că cei 322 de parlamentari lucizi sunt 322 de privilegiaţi care l-au văzut pe Băsescu de-aproape; poporul nu l-a văzut şi nu poţi să-i ceri să aprecieze ce nu ştie. Şi apoi un adevărat politician, un parlamentar mai trebuie să fie şi convingător, nu numai lucid. Trebuie să aibă şi limbă, nu numai creier, să fie, da, aţi ghicit, un bun orator. Sunt puţini oratori sau buni condeieri în Parlamentul României. Crin Antonescu este un orator desăvârşit dar eu m-aş opri, în primul rând, la politicienii bloggeri, blogul fiind cea mai la îndemână formă de a ţine legătura cu alegătorii tineri, activi şi curioşi. De aceea este admirabil ce face domnul Adrian Năstase care, neobosit, zi de zi, scrie, explică, argumentează şi povesteşte pe blogul său cum a fost el cu PSD-iştii lui în nu ştiu ce localitate, ce-au făcut şi cum s-au organizat acolo. Admirabil! Bloggerul Năstase nu este şi nu vrea să fie mai prejos decât ministrul şi primul-ministru.
Parlamentarii se fac totuşi vinovaţi de egoism în raport cu alegătorii, de traseism politic sau trădarea alegătorilor, de încetineală în votarea legilor şi de corupţie.
2. Presa. Televiziunile mogulilor – Antenele şi Realitatea – nu poţi să spui că nu şi-au făcut exemplar treaba. Fără Antene şi Realitatea TV, situaţia în România lui Băsescu ar fi insuportabilă. Vorbim despre Realitatea TV, şi nu despre postul de radio Realitatea FM, unde emisiunile Robert Turcescului sunt la fel de insuportabile ca România lui Băsescu.
Cu unele excepţii, presa scrisă este destul de „moderată” pentru ce vremuri de groază trăim, unii dintre ziarişti încarnând ruşinea de a fi fost mai „incisivi” pe vremea lui Năstase şi a lui Tăriceanu decât sunt acum, pe vremea Călăului. Sunt şi ziarişti cu fundul în două luntre. De fapt, ei n-ar critica deloc, ei trăiesc bine şi, când alţii cer „mămăligă”, ei le recomandă cozonac, criticând lipsa de „nobleţă” a poporului înapoiat dar se tem nu de plecarea cititorilor, fiindcă aceştia au plecat de mult, chiar şi de pe net, ci de căderea numelui lor în uitare. E grea uitarea şi uşoară în acelaşi timp. Dar mă întreb, cititorule, cum de trăiesc ei bine, dacă se vând prost, în acest capitalism băsescian atât de cântat?!? Dumneata ai vreo idee?
Cert e că Băsescu şi intelectualii lui sunt duşmani aprigi ai presei libere şi se pregătesc să folosească articolul 53 din Constituţie împotriva presei şi a dreptului la exprimare.
Aţi mai văzut stat fascist cu presă liberă?!
Să ştiţi că Uniunea Europeană nu este chiar atât de interesată de democraţia internă a unui stat. Ea vrea doar linişte şi securitate.
3. Poporul. Voi fi avocata poporului chiar dacă am observat şi eu prezenţa neconvingătoare la mitinguri şi tembelismul luărilor de poziţie publice, în care bugetari cu studii superioare acuză de-a valma întreaga clasă politică pentru situaţia în care se află ţara. Şi totuşi criza nu este românească, e mondială. Ea a început/a fost provocată pe la sfârşitul lui 2006, ajungând în România la finele lui 2008 şi fiind programată – spuneau economiştii – să părăsească ţara noastră în iulie 2010!
Ei, aş! Nu vrea să plece! Îi place de noi! Îi place de Băselu; îi place de Boc, îi place de târfa interpalamentară, îi place de intelectualii care „fac frumos”, îi place de poporul care nu suflă, îi place de noi toţi, lua-ne-ar dracul!!! Suntem ospitalieri cu criza; se simte bine pe spinarea şi cadavrele noastre!
Dar hai să ne întoarcem la oile noastre slabe, pe care nu le avem că ne-au murit anul trecut...Nu, nu era Tăriceanu la putere, era tot Boc! Şi un lucru trebuie să fie clar: la criză trebuie reacţii specifice şi nu Tăriceanu l-a împiedicat pe Boc să le aibă, ci Băsescu a toate ştiutorul, admiţând că Boc ar fi putut capta din mintea, personalitatea şi temperamentul lui acele reacţii.
Şi totuşi poporul ar trebui să-şi aducă aminte că nici măcar Ceauşescu nu a tăiat salarii şi pensii şi era criză şi atunci. A făcut foarte multe lucruri oribile dar nu pe-acesta şi epoca Băsescu aduce tot mai mult cu... „Epoca-Lumină”!
Orice dictator e populist la început pentru ca, mai apoi, să profite de trei lucruri: labilitatea clasei politice, pasivitatea şi prostia oamenilor de rând şi complicitatea intelectualilor. Dintre aceste trei segmente, eu, pe oamenii de rând, îi văd mai puţin vinovaţi. Este adevărat că e cumplit şi dezolant să vezi că nu ies în stradă să susţină o moţiune de cenzură, că nu le pasă de soarta lor, că preferă descurcăreala, inteligenţei pragmatice dar eu revin la această idee, de fapt, obsesie a mea: NOI NU AVEM O CULTURĂ A REVOLTEI. NOI AVEM O CULTURĂ A COMPLICITĂŢII ŞI A OPORTUNISMULUI/ PROFITULUI.
NOI NU AVEM SINDICATE ADEVĂRATE.
Noi nu avem lideri carismatici care să cheme lumea în stradă.
Avem doar o tradiţie politică ce implică parlament bicameral şi partide istorice – liberalii şi ţărăniştii – din care au mai rămas doar liberalii. Şi îl avem pe Băsescu, ca duşman declarat al acestei tradiţii.
Noi nu avem mândrie naţională şi sentiment al solidarităţii. Nu numai că se pleacă din ţară, ceea ce este normal dar felul cum se pleacă e dezolant: ca dintr-o baltă împuţită!
Comparaţia cu grecii pe care o fac unii ziarişti e tembelissimă. Ne despart de greci o întreagă istorie şi vreo câteva democraţii. Din civilizaţia greacă noi nu am cunoscut decât fanarioţii. Ne uităm la greci ca boii: Partenonul lor ne sperie şi, de altfel, puţini români ajunşi în Grecia se duc să-l viziteze. Revolta lor ne sperie. Ei sunt greci şi sunt oameni liberi. Ne uităm la ei cu jind şi cu nostalgie.
„Noi suntem români”/ Şi avem stăpâni. Ceea ce vrea să însemne că trăim ca sclavi.
4. Intelectualii cunoscuţi. Majoritatea intelectualilor grupaţi în Academie şi universităţi sunt împotriva regimului Băsescu. Există publicaţii de cultură – „Observator cultural” – care fac o opoziţie constantă, activă şi inteligentă actualului regim politic. Dar sunt destui intelectuali înregimentaţi în PDL sau, altfel spus, rinocerizaţi. În ansamblu, opoziţia intelectualilor este cea mai anemică. În ultima vreme, am auzit nişte oameni de teatru văitându-se. Dar ei se plâng de parcă n-ar avea toate scenele din lume să urce pe ele şi să-şi strige nemulţumirea. Ei se plâng de parcă ar trebui să mă duc eu să mă revolt în locul lor! Ce ciudaţi...!
Au atâtea scene...goale.
5. Ultimii şi cei din urmă: mişcarea sindicală.
Mişcarea sindicală a fost deturnată în folosul Puterii. Liderii de sindicat lucrează pentru Traian Băsescu. Greva de trei zile – „les Trois Honteuses”- de la începutul lunii iunie din Învăţământ, a fost o ruşine naţională. ESTE PENTRU PRIMA DATĂ că o grevă, foarte prost concepută şi prost organizată, le scapă complet din mână şi o opresc arbitrar după trei zile. Au vrut să le scape! Le rămâne o singură soluţie: demisia de onoare.
Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc. Nu văd cine ar mai putea să-i asculte pe aceştia.
Haideţi să punem şi note.
Politicienilor din opoziţie le dau nota 6 (şase). Sunt traşi mult înapoi de târfa interparlamentară pe care nu au ştiut să o stăpânească şi de lenea cu care votează legile.
Presa ia nota 7 (şapte).
Poporul, cam pasiv şi fără experienţă democratică, - 6 (şase).
Intelectualii vizibili, din care mulţi pasivi sau asociaţi Puterii: 4 (patru).
Sindicatele: 1 (unu).
Vom vedea împreună ce se va mai întâmpla.
Bon courage, camarade!
Deocamdată, „ciuruiţi”, cu „un cap în gură” (scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului, domnul Traian Băsescu) şi cu banii luaţi ne uităm ţintă spre Parlament şi aşteptăm moţiunea de cenzură. Indiferent ce lucrături se fac în spatele uşilor închise, eu voi fi în stradă. Trebuie să-i forţăm pe toţi să ţină cont de noi.
Tu?
Cu ceva timp în urmă, televiziunile mogulilor şi nu numai s-au înverzit de cuvintele viceprimarului din Tr. Severin şi liderul PDL din localitate, domnul Mircea Grosu, care afirma, cu o convingere greu de catalogat, că şi Hitler a investit în bunuri şi servicii, şi Hitler a sporit cheltuielile pentru achiziţii publice. Evident, politicianul era grăbit şi expeditiv şi fraza dumnealui, primitiv concepută, suna fascist de troglodit: “Şi Hitler a ajuns la putere în Germania tot făcând investiţii, în perioada asta de criză.”
Nu a existat şi nu a putut exiata absolut nicio îndoială că Adolf Hitler era luat ca exemplu pozitiv şi chiar ca un foarte demn punct de reper!
Ceva mai scandalos nu există!
După părerea mea, presa românească şi internaţională nu au fost suficient de ferme în a condamna o asemenea atitudine. În orice ţară civilizată, cu nişte câini de pază care latră, nu se joacă şi cu o populaţie care sancţionează prin pieţe, prin instituţii şi pe bloguri orice derapaj cu iz de extremă dreaptă sau stângă, un astfel de personaj ar fi fost constrâns la scuze publice în faţa alegătorilor şi la demisie din funcţia publică deţinută. Un astfel de personaj este periculos şi, dacă nu a fost forţat la demisie, este din cauză că ei toţi, sau aproape, mă refer la PDL-işti, gândesc la fel, în frunte cu Conducătorul care, în urmă cu doi ani, dădea, în interviuri, cu simpatie şi încredere, citate din Il Duce.
Problema capitală este că ei chiar aşa gândesc şi că vorbele domnului Mircea Grosu nu au fost decât o mică neglijenţă: s-a trezit gândind cu voce tare. Sentimentul pe care ţi-l dau aceşti oameni grupaţi în Partidul portocaliu este că vor să instaureze o nouă ordine, o ordine care se vrea fundamentată intelectual şi stabilă. Partidul „ are intelectuali”, lucru care nu poate să intimideze decât un popor înapoiat şi idiot, ceea ce nu e cazul la români, poporul nostru dovedind, de fiecare dată, în perioadele de criză, o doză apreciabilă de bun simţ.
„Băsescu are intelectuali.” Şi care e problema? Şi Hitler a avut. Şi încă de prestigiu mondial: Heidegger, Jünger, Riefenstahl; nici cu Speer nu s-ar ruşina chiar nimeni. Nici Hitler n-a făcut-o.
La un partid de orientare totalitar-fascistă, cum este PDL, intelectualii verzi erau indispensabili. Fascismul s-a bazat dintotdeauna pe o superioritate subînţeleasă şi care nu are nevoie de argumente şi pe un dispreţ copleşitor arătat acelora care nu fac parte din elită sau din bandă. Fiind vorba de o elită minoritară, dispreţul şi autoritarismul devin arme indispensabile în lupta de subjugare a ţării.
În ce fel s-a manifestat dispreţul grupusculului autoritar?
Păi, gândiţi-vă la toate acele comisii prezidenţiale care au dublat ruşinos şi în dispreţul legii comisiile parlamentare sau grupurile guvernamentale de lucru şi au făcut-o pe bani publici. În toamna lui 2009, perioadă în care s-au pus bazele tuturor relelor şi care a marcat începutul sfârşitului, Ministerul Educaţiei, condus de doamna Ecaterina Andronescu, lucra la un proiect de reformă a Educaţiei. Comisia guvernamentală a fost dublată de o alta prezidenţială condusă de PDL-istul Mircea Miclea, acest fost ministru care în toamna lui 2005 şi-a dat brusc demisia din fruntea Ministerului pentru ca Preşedintele Băsescu, în cârdăşie cu liderii de sindicat din Învăţământ, să forţeze căderea guvernului Tăriceanu.Vă mai aduceţi aminte? Au fost până şi grevişti ai foamei!!! Situaţia nu era deloc disperată, era chiar bună, dar ATUNCI s-a putut face greva foamei pentru nimic. ACUM, pe greviştii foamei de atunci îi pupă Băsescu reci la domiciliu, nu au bani nici de mâncare, nici de asistenţă medicală; nu au nici posibilitatea unui protest ca lumea pentru că de-ATUNCI liderii noştri de sindicat sunt în solda Preşedintelui. Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc.
Când, după chinurile facerii, în primăvara lui 2010, cea mai urâtă primăvară postdecembristă, s-a născut Legea Educaţiei, de sorginte pur portocalie, foarte intelectuală dar şi cu o vagă nuanţă de manea, lăsând impresia că a fost parafată de însuşi Bercea Mondialul, ea a speriat pe toată lumea, de la Andrei Marga, Ministrul Educaţiei cu cea mai coerentă viziune asupra reformei în sistem, până la maiştrii şi administratorii din şcoli şi licee. Dar ceea ce trebuia să şocheze cel mai mult la momentul respectiv a fost perioada de dezbatere ilegal de scurtă de doar două săptămâni, prelungită, dar tot ilegal, cu doar o săptămână, la insistenţele oamenilor şcolii şi ale ziariştilor. S-a faultat perioada legală de o lună.
Avem sentimentul unei elite războinice care lucrează împotriva poporului, împărţită în ideologi şi activişti. Nu vrea să-l convingă, pe popor, vreau să zic, ci doar să-l reducă la tăcere. Societatea s-ar împărţi atunci în ideologi, activişti şi executanţi docili şi muţi, având deasupra capului, asemenea unui paloş, Comandantul suprem al unei ţări devenite corabie, care se mişcă, e veşnic în alertă şi se îndreaptă vertiginos spre nu se ştie ce. „Problema noastră – comenta pe cel mai bun blog românesc Adrian Năstase – este că, în acelaşi timp cu Băsescu, în barcă suntem şi noi, ceilalţi, cealaltă Românie despre care am vorbit acum 5 ani, şi care a fost forţată să suporte tratamente absurde din partea unei puteri care a considerat-o mereu nu parte firească a „echipajului”(dacă tot folosim această metaforă), ci ca pe un balast care ţine barca în loc şi care ar fi trebuit să fie aruncat peste bord, la prima ocazie.”
Este clar acum şi de ce acest grupuscul de ideologi şi activişti s-a constituit într-o castă închisă, încuiată ermetic, care pronunţă maxime şi sentinţe definitive, implacabile, într-un stil arogant, atotştiutor şi fără revenire. Deschiderea se realizează numai prin dialog; dialogul este posibil numai între parteneri egali, în cadrul unui sistem democratic; dialogul poate antrena şovăială, concesii şi devenire imprevizibilă, ceea ce, vă daţi seama dumneavoastră, vine în contradicţie totală cu o elită politică portocalie foarte disciplinată, de orientare fascistoidă, care este şi trebuie să rămână împărţită în ideologi, activişti şi executanţi, având deasupra liderul absolut, care nu are nevoie la Palatul Victoria de un partener, ci de un alter ego cu faţă timidă şi care respectă, din legile emise de Parlamentul pe care încă-l mai avem, doar ce vrea muşchii lui.
Am de mult timp sentimentul că, prin oamenii lor de presă, vor să ne impună să gândim în lozinci.Ori spui ce „trebuie”, ori taci. Şi, în mintea lor, tăcerea ta nu poate fi decât definitivă, ca maximele şi sentinţele lor. Este ca şi când Revoluţia s-ar fi făcut în România pentru ei, ca ei s-o definitiveze şi să o transforme într-o nouă dictatură, luminată de ei, prin ei, pentru ei.
Că, pentru a accede la putere, a trebuit să mintă, nu mai încape nicio îndoială şi s-a dovedit. De altfel, pentru a urma logica domnului Mircea Grosu, trebuie să amintim că şi Hitler le-a declarat generalilor săi că învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus sau nu adevărul. Este interesant şi faptul că de câţiva ani buni „intelectualii lui Băsescu” şi presa complice sunt destul de puţin interesaţi de aspectele legale şi morale ale problemelor ce se ridică şi de dezbaterea lor. Despre ce dezbatere să mai fie vorba când ei par pătrunşi de „adevărul” spuselor lui Goering, cel de la proces: „Învingătorul va fi întotdeauna judecătorul şi cel învins acuzatul”, iar acuma ei sunt prinşi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu propriul popor.
Aşa se explică şi faptul că nu-i auziţi mai deloc vorbind despre criză şi despre măsuri de redresare economică dar îi vezi tot timpul preocupaţi să câştige viitoarele alegeri. Sunt obsedaţi de victorie şi de rămânerea la putere pe termen lung.
Aşa se explică şi comportamentul lui Traian Băsescu, preşedintele jucător, ce pare veşnic în campanie electorală sau neînţelegerile cu Tăriceanu, premierul normal la cap, care se apucase serios de guvernare şi nu a înţeles în niciun fel de ce trebuia să lase economia şi ţara baltă (fiind şi inundaţii) pentru a forţa alegeri anticipate şi a prinde mai bine puterea de căpăstru.
Înţelegem acum de ce, în loc să le pese de criză şi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara lovită de inundaţii, de tăieri salariale fără egal şi precedent în Europa şi de o creştere a TVA tot fără egal şi precedent în Europa, ei se gândesc cum să împiedice PSD-ul să câştige detaşat alegerile. Ţara arde şi Băsescu împreună cu (euro)parlamentarii dumnealui se piaptănă, gândind orgolios că, decât un păr rar, mai bine o chelie întreagă. Dacă ar fi cât de cât raţionali, şi-ar da seama că alternanţa la putere este inevitabilă, mai ales după o guvernare atât de proastă. Adrian Năstase a pierdut alegerile în 2004, pe creştere economică, cu un zâmbet vag ironic şi resemnat pe buze, în timp ce Tăriceanu a pierdut alegerile în propriul partid după o guvernare cel puţin onorabilă. Atât cât s-a trăit bine sub administraţia Băsescu s-a întâmplat pe vremea lui Călin Popescu-Tăriceanu şi graţie Domniei Sale. Dacă ar fi răspuns recentei chemări de a merge la guvernare alături de PDL, liberalii s-ar fi comportat ca nişte decapitaţi politic care, după ce au băut cucută, se duc împleticindu-se la Cotroceni să bată palma cu Călăul. Trebuie să ai un dispreţ imens faţă de adversarii politici ca să le faci o astfel de propunere sau ca să o sugerezi sau trebuie să fii mai naiv decât naivii.
Sunt obsedaţi de rămânerea la putere. Vor victorie perpetuă. De unde şi maladiva nevoie de duşmani. De unde şi incapacitatea de a găsi aliaţi. Ei văd duşmani peste tot: mogulii, ziariştii care nu sunt în solda lor, oamenii de afaceri care nu cotizează la plicul portocaliu, bugetarii, pensionarii care nu vor să moară şi să iasă naibii odată din sistemul domnului Vlădescu, maneliştii care, Doamne, ce frumos l-au cântat pe Conducător în campanie - ai fi zis că e Cântarea României în varianta ei de şanţ – şi care se văd acum ameninţaţi şi puşi să fluiere a pagubă şi – culmea!- de exact aceiaşi oameni pe care i-au servit în campanie. Vorba lui Adrian Năstase: „Lui Băsescu e mai bine să-i fii duşman decât prieten.” Maneliştii i-au fost prieteni...
Naziştii, şi ei, vedeau duşmani peste tot: evreii, franc-maçonii, slavii, care erau imaginaţi ca nişte sclavi înăscuţi, anglo-saxonii. Pentru toţi aceştia au imaginat soluţii finale, adică fără revenire:
Anglo-saxonii trebuia să fie învinşi.
Slavii –cuceriţi, transformaţi în sclavi şi trimişi la munca de jos.
Evreii – jefuiţi şi apoi exterminaţi.
Numai o ideologie bazată pe dispreţ şi autoritarism poate să conceapă aşa ceva. Pentru că slavul şi evreul nu consimţeau ei la o astfel de soartă; ea le era impusă. Ca să pui în operă o astfel de concepţie trebuie să scapi de opozanţii cei mai redutabili: anglo-saxonii.
Şi n-au scăpat.
În România momentului, cine ar fi opozanţii sistemului? Am să-i citez în ordinea importanţei lor, punctând totodată aspectele vulnerabile:
1. Partidele de opoziţie, parlamentarii din opoziţie, cu bune şi rele. Ei pot înlătura actuala putere fără lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. Punctul cel mai slab al partidelor parlamentare îl constituie târfa interpalamentară, traseista adăpostită prin colţurile şi cotloanele parlamentului, cea care împiedică opoziţia să fie opoziţie, sparge partide şi nu lasă opoziţia să aibă o relaţie legitimă cu puterea. Târfa umbreşte imaginea Parlamentului, oricum şifonată. O să mă întrebaţi de ce şifonată, dat fiind că Parlamentul este instituţia care a adăpostit, de bine de rău, pe cei 322 de patrioţi lucizi care au făcut toate demersurile necesare pentru suspendarea Preşedintelui, iar poporul s-a opus prin vot.
Am să vă răspund că cei 322 de parlamentari lucizi sunt 322 de privilegiaţi care l-au văzut pe Băsescu de-aproape; poporul nu l-a văzut şi nu poţi să-i ceri să aprecieze ce nu ştie. Şi apoi un adevărat politician, un parlamentar mai trebuie să fie şi convingător, nu numai lucid. Trebuie să aibă şi limbă, nu numai creier, să fie, da, aţi ghicit, un bun orator. Sunt puţini oratori sau buni condeieri în Parlamentul României. Crin Antonescu este un orator desăvârşit dar eu m-aş opri, în primul rând, la politicienii bloggeri, blogul fiind cea mai la îndemână formă de a ţine legătura cu alegătorii tineri, activi şi curioşi. De aceea este admirabil ce face domnul Adrian Năstase care, neobosit, zi de zi, scrie, explică, argumentează şi povesteşte pe blogul său cum a fost el cu PSD-iştii lui în nu ştiu ce localitate, ce-au făcut şi cum s-au organizat acolo. Admirabil! Bloggerul Năstase nu este şi nu vrea să fie mai prejos decât ministrul şi primul-ministru.
Parlamentarii se fac totuşi vinovaţi de egoism în raport cu alegătorii, de traseism politic sau trădarea alegătorilor, de încetineală în votarea legilor şi de corupţie.
2. Presa. Televiziunile mogulilor – Antenele şi Realitatea – nu poţi să spui că nu şi-au făcut exemplar treaba. Fără Antene şi Realitatea TV, situaţia în România lui Băsescu ar fi insuportabilă. Vorbim despre Realitatea TV, şi nu despre postul de radio Realitatea FM, unde emisiunile Robert Turcescului sunt la fel de insuportabile ca România lui Băsescu.
Cu unele excepţii, presa scrisă este destul de „moderată” pentru ce vremuri de groază trăim, unii dintre ziarişti încarnând ruşinea de a fi fost mai „incisivi” pe vremea lui Năstase şi a lui Tăriceanu decât sunt acum, pe vremea Călăului. Sunt şi ziarişti cu fundul în două luntre. De fapt, ei n-ar critica deloc, ei trăiesc bine şi, când alţii cer „mămăligă”, ei le recomandă cozonac, criticând lipsa de „nobleţă” a poporului înapoiat dar se tem nu de plecarea cititorilor, fiindcă aceştia au plecat de mult, chiar şi de pe net, ci de căderea numelui lor în uitare. E grea uitarea şi uşoară în acelaşi timp. Dar mă întreb, cititorule, cum de trăiesc ei bine, dacă se vând prost, în acest capitalism băsescian atât de cântat?!? Dumneata ai vreo idee?
Cert e că Băsescu şi intelectualii lui sunt duşmani aprigi ai presei libere şi se pregătesc să folosească articolul 53 din Constituţie împotriva presei şi a dreptului la exprimare.
Aţi mai văzut stat fascist cu presă liberă?!
Să ştiţi că Uniunea Europeană nu este chiar atât de interesată de democraţia internă a unui stat. Ea vrea doar linişte şi securitate.
3. Poporul. Voi fi avocata poporului chiar dacă am observat şi eu prezenţa neconvingătoare la mitinguri şi tembelismul luărilor de poziţie publice, în care bugetari cu studii superioare acuză de-a valma întreaga clasă politică pentru situaţia în care se află ţara. Şi totuşi criza nu este românească, e mondială. Ea a început/a fost provocată pe la sfârşitul lui 2006, ajungând în România la finele lui 2008 şi fiind programată – spuneau economiştii – să părăsească ţara noastră în iulie 2010!
Ei, aş! Nu vrea să plece! Îi place de noi! Îi place de Băselu; îi place de Boc, îi place de târfa interpalamentară, îi place de intelectualii care „fac frumos”, îi place de poporul care nu suflă, îi place de noi toţi, lua-ne-ar dracul!!! Suntem ospitalieri cu criza; se simte bine pe spinarea şi cadavrele noastre!
Dar hai să ne întoarcem la oile noastre slabe, pe care nu le avem că ne-au murit anul trecut...Nu, nu era Tăriceanu la putere, era tot Boc! Şi un lucru trebuie să fie clar: la criză trebuie reacţii specifice şi nu Tăriceanu l-a împiedicat pe Boc să le aibă, ci Băsescu a toate ştiutorul, admiţând că Boc ar fi putut capta din mintea, personalitatea şi temperamentul lui acele reacţii.
Şi totuşi poporul ar trebui să-şi aducă aminte că nici măcar Ceauşescu nu a tăiat salarii şi pensii şi era criză şi atunci. A făcut foarte multe lucruri oribile dar nu pe-acesta şi epoca Băsescu aduce tot mai mult cu... „Epoca-Lumină”!
Orice dictator e populist la început pentru ca, mai apoi, să profite de trei lucruri: labilitatea clasei politice, pasivitatea şi prostia oamenilor de rând şi complicitatea intelectualilor. Dintre aceste trei segmente, eu, pe oamenii de rând, îi văd mai puţin vinovaţi. Este adevărat că e cumplit şi dezolant să vezi că nu ies în stradă să susţină o moţiune de cenzură, că nu le pasă de soarta lor, că preferă descurcăreala, inteligenţei pragmatice dar eu revin la această idee, de fapt, obsesie a mea: NOI NU AVEM O CULTURĂ A REVOLTEI. NOI AVEM O CULTURĂ A COMPLICITĂŢII ŞI A OPORTUNISMULUI/ PROFITULUI.
NOI NU AVEM SINDICATE ADEVĂRATE.
Noi nu avem lideri carismatici care să cheme lumea în stradă.
Avem doar o tradiţie politică ce implică parlament bicameral şi partide istorice – liberalii şi ţărăniştii – din care au mai rămas doar liberalii. Şi îl avem pe Băsescu, ca duşman declarat al acestei tradiţii.
Noi nu avem mândrie naţională şi sentiment al solidarităţii. Nu numai că se pleacă din ţară, ceea ce este normal dar felul cum se pleacă e dezolant: ca dintr-o baltă împuţită!
Comparaţia cu grecii pe care o fac unii ziarişti e tembelissimă. Ne despart de greci o întreagă istorie şi vreo câteva democraţii. Din civilizaţia greacă noi nu am cunoscut decât fanarioţii. Ne uităm la greci ca boii: Partenonul lor ne sperie şi, de altfel, puţini români ajunşi în Grecia se duc să-l viziteze. Revolta lor ne sperie. Ei sunt greci şi sunt oameni liberi. Ne uităm la ei cu jind şi cu nostalgie.
„Noi suntem români”/ Şi avem stăpâni. Ceea ce vrea să însemne că trăim ca sclavi.
4. Intelectualii cunoscuţi. Majoritatea intelectualilor grupaţi în Academie şi universităţi sunt împotriva regimului Băsescu. Există publicaţii de cultură – „Observator cultural” – care fac o opoziţie constantă, activă şi inteligentă actualului regim politic. Dar sunt destui intelectuali înregimentaţi în PDL sau, altfel spus, rinocerizaţi. În ansamblu, opoziţia intelectualilor este cea mai anemică. În ultima vreme, am auzit nişte oameni de teatru văitându-se. Dar ei se plâng de parcă n-ar avea toate scenele din lume să urce pe ele şi să-şi strige nemulţumirea. Ei se plâng de parcă ar trebui să mă duc eu să mă revolt în locul lor! Ce ciudaţi...!
Au atâtea scene...goale.
5. Ultimii şi cei din urmă: mişcarea sindicală.
Mişcarea sindicală a fost deturnată în folosul Puterii. Liderii de sindicat lucrează pentru Traian Băsescu. Greva de trei zile – „les Trois Honteuses”- de la începutul lunii iunie din Învăţământ, a fost o ruşine naţională. ESTE PENTRU PRIMA DATĂ că o grevă, foarte prost concepută şi prost organizată, le scapă complet din mână şi o opresc arbitrar după trei zile. Au vrut să le scape! Le rămâne o singură soluţie: demisia de onoare.
Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc. Nu văd cine ar mai putea să-i asculte pe aceştia.
Haideţi să punem şi note.
Politicienilor din opoziţie le dau nota 6 (şase). Sunt traşi mult înapoi de târfa interparlamentară pe care nu au ştiut să o stăpânească şi de lenea cu care votează legile.
Presa ia nota 7 (şapte).
Poporul, cam pasiv şi fără experienţă democratică, - 6 (şase).
Intelectualii vizibili, din care mulţi pasivi sau asociaţi Puterii: 4 (patru).
Sindicatele: 1 (unu).
Vom vedea împreună ce se va mai întâmpla.
Bon courage, camarade!
Deocamdată, „ciuruiţi”, cu „un cap în gură” (scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului, domnul Traian Băsescu) şi cu banii luaţi ne uităm ţintă spre Parlament şi aşteptăm moţiunea de cenzură. Indiferent ce lucrături se fac în spatele uşilor închise, eu voi fi în stradă. Trebuie să-i forţăm pe toţi să ţină cont de noi.
Tu?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
