POLIŢIST, SUBSTANTIV
Se-ntâmplă ceva în ţara lui Băsescu. Nu-i pace sub castani. Ce decepţie ! După ce s-a lucrat atâta la adormirea populaţiei ! După ce au curs atâţia bani şi atâta cerneală pentru amorţirea oricărui nerv şi pentru anihilarea oricărui spirit al revoltei !
Poporul trebuia să stea în picioare şi să aplaude în poziţie de drepţi minunatele măsuri de austeritate ce ar fi urmat să ne îmbrâncească pe cele mai înalte culmi ale modernizării. Las la o parte faptul că aceste măsuri nu au nici cea mai mică logică sau că se contrazic între ele şi că diferenţa uriaşă între vorbe şi fapte a fost probată de mai multe ori. Despre altceva vreau să vorbesc astăzi; despre faptul că poporul român devine tot mai puţin previzibil pentru intelectualii înciorecaţi ai lui Băsescu. Se pare că România n-a fost a lui Geoană, nu e a lui Băsescu şi nu va fi a Albei ca Zăpada. Acum că ne-a fost luată până şi Punguţa cu doi bani, acum că au lăcomit până şi la banul nostru sărac pentru a-şi menaja conturile lor, ACUM trebuie să plătească. Fac parte din acea fracţiune de popor care nu-şi va găsi liniştea până nu-şi va redobândi „punguţa” furată. Ca şi „boierii mari” din poveste, CEI CARE NI SE OPUN ACUM RISCĂ SĂ PIARDĂ TOT. Istoria o scriem noi, nu sceleraţii care ne asupresc şi nici mulţimea cacă-vacă ce încă li se supune.
În ciuda unor lideri de sindicat nehotărâţi, protestele au început pe 21 septembrie; şi au început cu dreptul. Oamenii n-au mai ieşit în stradă să joace pinguinul, ci ca să-şi strige brutal nemulţumirea. Vorbesc acum foamea şi disperarea unor oameni care realizează că sunt sacrificaţi. Sacrificaţi asemenea unor vite la abator; cei care rămân în picioare îşi văd propria soartă în cei care sunt tăiaţi. S-a început cu handicapaţii fizic lăsaţi să moară în casele lor; nici ei , nici îngrijitorii lor nu mai văd un ban; sunt încălcate grosolan drepturile omului şi nicicând ONG-urile care făceau atâta caz cândva pentru o pisică nu au fost mai silenţioase. Se continuă cu cei foarte bolnavi şi săraci care se vor stinge lent, fără medicamente şi fără asistenţă socială; urmează cei săraci şi fără energie în ei, incapabili să găsească soluţii sau să se revolte şi, în sfârşit, noi, cei care vom muri pe baricade, cu imensa satisfacţie de a nu ne fi resemnat şi de a nu fi consimţit la ordinea socială impusă de nişte sceleraţi şi de slugoii lor puşi la-ngrăşat în vremuri de criză. Vom muri cu imensa satisfacţie pe care ţi-o dă dispreţul faţă de cei pe care nu-i accepţi nici măcar de frică; cei pe care nu-i accepţi aşa cum nu poţi tolera proximitatea gunoiului.
Puterea şi uneltele ei încearcă să intimideze şi să facă zel. Pe 21 septembrie un demonstrant a împuns cu un steguleţ un jandarm; reacţia gorilei guvernamentale a fost cu totul disproporţionată: a ripostat cu gaze lacrimogene! Dacă îl lovea pe demonstrant nu era mai grav. Reacţia gorilei denotă brutalitate şi incompetenţă, dacă nu cumva jandarmul a trădat ordinul ascuns de a-i intimida pe demonstranţi. Nicăieri în lumea democrată nu se ripostează cu gaze lacrimogene împotriva unui singur demonstrant.Gazele lacrimogene se folosesc pentru a dispersa o mulţime furioasă. Dacă un singur om este agresiv, acesta este imobilizat prin metode specifice, fără a periclita sănătatea lui şi a celor din jurul lui cu gaze lacrimogene. Incompetenţa guvernului Boc pare să le afecteze şi pe gorilele lor. Victima ar trebui să-l reclame pe jandarm, iar acesta să răspundă penal pentru folosirea nejustificată şi abuzivă a gazelor lacrimogene.
Dar momentul de vârf al acestei prime săptămâni de proteste l-a constituit mitingul poliţiştilor de vineri, 24 septembrie. Ca şi pe 24 mai, „intelectualii în uniformă”, cum i-a numit însuşi Băsescu, au fost cei mai hotărâţi şi cei mai demni. Ca profesor pot să confirm că foarte mulţi elevi instruiţi s-au dus în ultima vreme la Academia de Poliţie. În plus, poliţiştii sunt prin definiţie nişte oameni complecşi, un bun poliţist trebuind să aibă şi să dovedească şi ceva din abilitatea infractorului, şi ceva din fermitatea şi nervul demonstrantului, dar şi ceva din seriozitatea şi rigoarea omului de ordine. Toate aceste calităţi le-au dovedit cu asupra de măsură poliţiştii protestatari.
Dar ei au mai demonstrat ceva; ceva foarte important: că a fost imposibil să fie îndoctrinaţi, că au rămas oameni, oameni pe Dumnezeul lor, că nimeni nu le-a putut suci mintea, că nu pot fi instrumentaţi împotriva poporului din care fac parte, că sunt cinstiţi şi dintr-o bucată şi că nu au nostalgia îndoctrinării.
Dar ei au mai demonstrat ceva: că protestul lor nu a fost formal, că sunt tenace şi că vor să finalizeze. Pentru că nu au reuşit să aibă un dialog cu autorităţile guvernamentale, ei nu au plecat resemnaţi acasă, ci în coloană spre Cotroceni. Neobţinând dialogul nici aici, ei tot nu s-au resemnat, ţinând morţiş să finalizeze şi atunci şi-au scos caschetele de pe cap şi le-au aruncat demonstrativ pe gazonul Satrapului de la Cotroceni. Caschetele acelea sunt o emblemă a autorităţii; autoritatea lor fiind dispreţuită şi umilită de cei care conduc ţara în acest moment, purtarea caschetei umilite nu mai are sens. N-a fost un gest impulsiv, ci unul plin de miez, singurul lucru întâmplat în ultimii ani în România pe care s-ar merita să-l aplaudăm în picioare!
Fiindcă ei, poliţiştii, au mai dovedit ceva, şi anume: curaj. Este PRIMUL gest de curaj, de nesupunere şi de nonconformism care se face în România de la declanşarea ridicolei, maladivei şi gâfâitei dictaturi Băsescu-Boc. Poliţiştii care, prin nesupunere, riscă mai mult decât civilii în lupta pentru respectarea drepturilor democratice şi anume: dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul la practicarea în condiţii demne a meseriei, au fost primii sindicalişti care au oferit exemplul unei demonstraţii demne, în care resemnarea nu a fost acceptată.
Eu vreau să le mulţumesc, cu toată recunoştinţa de care sunt în stare,
pentru faptul că au eliberat poporul român de conştiinţa vinovată a pasivităţii şi a resemnării şi să-i asigur de tot sprijinul, toată stima şi simpatia mea. Voi fi alături de ei fizic şi psihic. Ziua de azi, 24 septembrie 2010, a fost cel mai nobil moment din 2004 încoace, de când gelatina portocalie s-a revărsat peste ţară, sufocând-o, iar eu îmi petrec noaptea scriind despre această zi, ca nu cumva momentul acesta atât de important să treacă neglijat.
Reacţia celor doi lideri ai opoziţiei – Ponta şi Antonescu – a fost şi ea deosebit de promptă, cei doi fruntaşi simţind şi ei că, în sfârşit, „se mişcă ţara” şi că momentul e important; e unul de cotitură, deschizător de speranţe şi zări noi. Românii nu mai sunt imobili, de bine, de rău, gheaţa s-a spart şi apele pot, în sfârşit, să se reverse.
Hai să mai spunem că, în acest început de revoltă, intelectualitatea română, având şi ea, în majoritatea cazurilor, leafa sfârtecată, nu are absolut niciun merit. Intelectualitatea românească poartă tristul stigmat de a sta în poziţie de drepţi mai mult decât poliţia, rivalizând cu armata la statutul de cea mai supusă civic instituţie. Eu nu mă tem de Poliţie: n-am făcut niciun gest antisocial de care să-mi fie ruşine. Dar mi-e scârbă de cuvintele cu care s-a tras în noi dinspre presa lui Băsescu şi de tunurile cu care se va trage în noi dinspre armata lui Băsescu.
În condiţiile nou-create, domnii parlamentari nu prea mai au loc de-ntors. Tare mult le-ar fi plăcut şi lor alegeri la termen, să-şi sugă osul liniştiţi până în 2012; să-i prindă sfârşitul lumii sătui! E adevărat, un parlamentar mănâncă cât trei români simpli, fără să se întrebe dacă românii simpli consimt la această împărţire a hranei.
Parlamentarii, spuneam, nu prea mai au loc de-ntors. UDMR-ul trebuie să se decidă dacă este cu ungurii care l-au trimis în Parlament, sau cu Puterea împotriva ungurilor; în timp ce UNPR-ul, ca orice târfă, are o dublă deschidere: spre partenerul extraconjugal – Puterea – şi spre „mangafaua” lăsată acasă – partidul abandonat. Există suspiciunea că partidul abandonat (mangafaua) supervizează aventura târfei, nedorind, în majoritatea cazurilor, alegeri anticipate şi pierderea situaţiei călduţe de parlamentar, plus o infinitate de calcule egoiste care îi determină pe mulţi parlamentari să se pronunţe public împotriva protestelor. Ca şi cum protestele ar fi o delicatesă! Acestor parlamentari trebuie să le intre-n cap că opoziţia va fi prima vinovată de căderea moţiunii de cenzură şi că situaţia se poate agrava suficient de mult încât să pună în pericol parlamentarismul în România.
Lăsaţi calculele de pântec, mărunte şi dezgustătoare, înţelegeţi, dracului, că ţara arde, chemaţi târfa interparlamentară la ordine şi treceţi moţiunea de cenzură cât nu e prea târziu, stimabililor!
vineri, 24 septembrie 2010
duminică, 12 septembrie 2010
Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii
JOCUL DE-A REMANIEREA ŞI ALTE PERIPEŢII
Am fost şocată să citesc în presă tot felul de interpretări la remanierea de nimic care s-a făcut la Palatul Victoria ; interpretări care mai de care mai psihologice, mai « sado-maso », mai conspirative, mai şoptite, mai fanteziste. Uitându-mă bine la relaţia Băsescu-Boc (B-B) sunt tot mai convinsă că cei doi vor ieşi din istorie împreună. Domnul Boc este portavocea domnului Băsescu (vezi articolul meu « Preşedintele « tutulor » cangurilor I – Incompetenţa la putere ». D-l Boc este idealul de colaborator şi cel mai frumos vis al domnului Băsescu, este ce şi-au dorit toţi dictatorii, este obedienţa întruchipată.
Dar există ceva nou în jocul Puterii în ultima vreme: o anumită nerăbdare de a înlocui pâinea cu circul, o anumită apetenţă pentru spectacol şi pentru regie. Este adevărat că mai nimeni nu mai are chef să meargă la teatru acum când viaţa bate chiar şi filmul şi când ai circ social în fiecare zi , pe gratis.
Pe scurt, lumea aştepta o schimbare de tactică în cadrul guvernării. Corifeii guvernanţilor, care se află la Cotroceni, nu sunt în stare de nicio schimbare, nu îndreptăţesc nici cea mai mică speranţă, dar au, în schimb, fantezie: pentru a distrage atenţia propun şarade cu Albă ca Zăpada, Punguţa de doi bani şi Capra cu trei iezi, fac scenarii de remaniere sau propun ghicitori de genul: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte un mogul pe stradă/ Acuzat, chiar cu mânie,/ Că din mândra Românie/ A trimis, prin bănci ciudate,/ Bani în ţări îndepărtate./ Ghici ghicitoarea mea/ În a cui epocă trăia?”
(Răspuns: Trăia într-o epocă foarte asemănătoare cu cea a întunericitului nea Ceaşcă. Ca şi domnul Băsescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu refuza orice schimbare de scenariu, încredinţându-ne la fiecare adunare populară că „România nu va abandona niciodată calea socialismului victorios”, tot aşa cum astăzi emulul dumnealui, „marinelul”, ne asigură că nu ne vom abate de la „măsurile de austeritate” la care nu mai ştie să adauge nimic.)
... Şi totuşi, România a abandonat „calea socialismului victorios”. A fost ultima ţară europeană, fostă comunistă care a făcut-o, dar, ajutată şi impulsionată de un pastor reformat ungur, a făcut-o, totuşi. Acum Băsescu şi ai lui guvernează cu ajutorul ungurilor.
Ce ruşine pentru „minoritatea imperială” maghiară!
Să fiu în locul ungurilor din Harghita şi Covasna, m-aş jura pe bloguri – cât mai sunt tolerate blogurile în acest Iran european care este România lui Băsescu, tot mai mult a lui şi tot mai puţin a noastră, în care pe zi ce trece simţi cum îţi fuge ţara printre degete – că nu voi mai vota niciodată U.D.M.R. Este aceasta o uniune de hulpavi care au promis şcoli şi universităţi în limba maghiară, au promis autonomie şi nu au oferit decât salarii ciuntite, un Ţinut Secuiesc în care unguri şi români mor ca muştele seceraţi de boală şi de sărăcie şi, în loc de orice consolare, ameninţarea şi chiar certitudinea că va fi şi mai rău.
Pe PDL-işti îi înţeleg în lăcomia lor: s-ar putea să nu mai prindă Parlamentul. Ţărăniştii au avut această soartă crudă şi n-au făcut, nici pe departe, atâta rău; au plătit, de fapt, lipsa de maturitate democratică, a lor şi a noastră. Am fost prea tineri şi unii, şi alţii.
Pentru prima dată însă românii se confruntă cu cinismul exacerbat şi cu neruşinarea guvernanţilor, numiţi impropriu guvernanţi, ei fiind resimţiţi tot mai mult ca nişte stăpâni odioşi şi detestaţi. Adevăraţii guvernanţi mă slujesc pe mine şi interesul ţării. Aceştia nu fac dcât să pună în practică programe de exterminare a noastră.
Pe UDMR-işti nu-i înţeleg în lăcomia lor. Lăcomia de-acum s-ar putea să le pericliteze prezenţa în Parlament, după alegerile viitoare. Ar trebui să ţină cont că nu există partid politic care să fi colaborat cu Traian Băsescu şi să nu fi ieşit din colaborare şifonat, murdărit şi cu aripile arse. Exemplu: ţărăniştii au colaborat cu PD şi cu Traian Băsescu şi au ieşit definitiv din orice joc. UDMR-ul are toate şansele să împărtăşească aceiaşi soartă, cu atât mai mult cu cât ungurii sunt mult mai radicali decât românii.
În plus, UDMR-ul ar da o bună lecţie de fermitate şi disciplină politică partidelor de opoziţie din România care, după ce se câcâie atâta să depună o moţiune de cenzură, s-ar vedea apoi cu ea trecută cu sprijin UDMR-ist. Băieţii din UDMR ar trebui să se gândească şi la viitoarele alegeri, nu doar la osul care le pică acum de la îmbelşugate mese şi guri portocalii. Ungurilor de rând nu le place să se uite la ei cum sug osul acela. Ungurii de rând flămânzesc şi ei alături de români, bebeluşi unguri vor arde mâine-poimâine prin maternităţi din Harghita, iar dumneavoastră, domnilor parlamentari, vă veţi ospăta şi în alte legislaturi, nu trebuie să îngurgitaţi acum cât pentru o viaţă. Iar, dacă nu vă veţi mai ospăta, veţi trăi pur şi simplu în acea Românie pe care aţi amenajat-o pentru noi – români, unguri şi de alte naţionalităţi. Ce, nu vă place? E după chipul şi asemănarea dumneavoastră! Care-i problema?
Dar să ne întoarcem la mult trâmbiţata remaniere.
Pentru că era atât de clar că românii s-au săturat de Boc şi fiindcă Băsescu nu poate renunţa la „visul lui din toate mai frumos”, s-a hotărât să se pună în scenă „Jocul de-a remanierea”.
Deşi „Băsescu are intelectuali”, e lucru clar că printre ei nu se numără niciun regizor; pentru că nu s-a văzut în „ piesă” nicio concepţie regizorală. Întâmplător, cititorule, eu sunt un om destul de dus la teatru. Ştiu să disting între o montare corectă, conformistă, îndrăzneaţă, neconvenţională, revoluţionară. A acestora n-a fost de niciun fel. Abia dacă au apucat să-şi împartă rolurile, abia dacă au ştiut cine ce joacă. Nu au talent şi nici stil, nu au decât o mare poftă – satisfăcută – de a-şi trăi politic viaţa.
Ajuns aici, fiecare comentator şi-a făcut propria lui naraţiune de roman psihologic. Unii au vorbit despre un Băsescu „sfidat”. De cine, domnilor, de Boc?! Să fim serioşi! Este suficient ca El Lider Maximo să se uite cruciş la Premier pentru ca fiul Anuţei din Răchiţele să înceapă să recite, pe binecunoscutul ton solemn, impropriu trăirii directe, ultima lecţie învăţată. Nu este o relaţie de complementaritate, este una de subordonare. Complementaritatea nu implică numai încredere, implică şi egalitate, putând să dezvolte, e adevărat, pe parcurs, sfidări şi vicleşuguri.
Carevasăzică, domnul Băsescu ar fi dorit o depunere de mandat. Domnul Boc ar fi năpârlit brusc şi ar fi fost de altă părere decât Preşedintele său. Este varianta îmbrăţişată de toţi ziariştii susţinători ai Puterii, inclusiv de cei care lucrează discret, dar tot cu andrele portocalii.
Cititorule, această variantă este o prostie. Ori de câte ori a existat tensiune între palate (vezi Iliescu-Roman sau Băsescu-Tăriceanu), ea a fost vizibilă de la bun început, apoi s-a extins, a căpătat amploare şi durată şi s-a derulat între două forţe ciudat de egale. Cititorule, pun pariu pe ce vrei dumneata că în cazul pretinsei opoziţii Băsescu-Boc nu va exista nicio extensie. Este extrem de puţin probabil că domnul Băsescu controlează atât de puţin partidul încât să nu fi putut provoca o cădere de guvern, dacă ar fi vrut. Este foarte puţin probabil că Domnia Sa nu ar mai controla decât cele nouă cadâne din serai, care au votat pentru depunerea mandatului.Domnul Băsescu are psihologie de tiran asiatic. Este incapabil să fie un mediator, să joace abil pe mai multe fronturi, pe care să le controleze doar parţial. Domnia Sa îşi conduce partidul la victorie sau îl sugrumă. Nu îşi vor supravieţui unul altuia. Traian Băsescu este asemenea lui Sardanapal, despotul asiatic, imortalizat de Delacroix care, în faţa duşmanilor şi a înfrângerii, pune să-i fie ucise toate cadânele şi tot ce-i aparţinuse, pentru ca nimic să nu-i supravieţuiască. Şi pictorul insistă duios, dar şi insidios, pe odalisca blondă din centrul tabloului, dar şi al seraiului, cea mai apropiată sultanului.
Speer avea să spună la Procesul de la Nürnberg că, în faţa înfrângerii iminente, Hitler nu a făcut nimic pentru a proteja Germania şi vieţile germanilor.Dimpotrivă.
După ce s-a servit poporului, de bine, de rău, o remaniere, ca şi când aceasta ar ţine de foame, este cazul să se treacă, şi grabnic, la lucruri mai serioase, cum ar fi arestarea unui mogul. Domnul Berceanu, după ce nu s-a priceput la şosele, se pricepe acum la regie şi regretă că nu a văzut cătuşe la mâinile mogulului...
No comment.
Dar haideţi să-ncheiem articolul într-o notă optimistă.
Vistieria Statului fiind goală-golicică, în privinţa umplerii ei, se conturează trei atitudini: liberală, social-democrată şi portocalie:
Liberalii propun reducerea cotei unice la 10% şi acordarea de facilităţi investitorilor, pentru ca economia românească să fie atractivă. Odată umplută vistieria s-ar găsi bani şi pentru nevoile sociale, iar FMI n-ar mai fi decât o amintire urâtă. Metoda a fost experimentată cu destul succes în ţările vecine şi prietene: Ungaria şi Bulgaria.
Social-democraţii propun metode care presupun mai mult control al resurselor: impozitare progresivă şi TVA sporită la produsele de lux.
Cele două partide ar trebui să se mai gândească şi la evaziunea fiscală, nestingherită în România, despre care vorbesc destul de puţin. Îngrădirea evaziunii fiscale ar fi o metodă extrem de eficientă de umplere a vistieriei, dacă vistieria e cea care ne preocupă.
Dar Partidul Disperat al Lăcustelor, ce vrea el? La ce s-a mai gândit? Ce mai taie domnul Boc?!
Cititorule, n-o să-ţi vină să crezi! Am aflat şi eu cu stupoare şi-ţi spun doar dumitale: ăsta e un veritabil atac împotriva ţiganilor. Ai ghicit, cititorule, domnul Boc se pregăteşte să impoziteze ghicitul, că tocmai ţigănia salvează România! Se va umple ţara de blesteme, cititorule; nimeni până acum n-a îndrăznit să pună un astfel de impozit. Să recunoaştem că are şi Boc bărbăţia lui; dar eu nu m-aş pune cu pirandele, mânca-ţi-aş, nu m-aş pune cu pirandele! Dar premierul tăierilor nu poate să facă altceva şi, până la urmă, orice pasăre pre limba ei piere.
Iniţiatorul bărbăteştei legi este deputatul portocaliu Alin Popoviciu, care era prezent în emisiunea „Ora de foc”, de la Realitatea TV, când s-a discutat proiectul Domniei Sale şi când pirandele şi-au strigat nemulţumirea la telefon.
Politicienii portocalii şi-au concentrat tirul pe talente: pe artişti şi pe clarvăzători. Ţiganii sunt de două ori loviţi pentru că ei sunt şi una şi alta. Cu artiştii nu a fost greu de loc. Aceştia s-au aşezat cuminţi, poate cam prea cuminţi la coadă sau la cozi, Cultura fiind, după Armată, segmentul socio-profesional unde se stă cel mai mult în poziţie de drepţi în România, obedienţa fiind mult mai necesară artistului decât originalitatea. Dar nici de rigoare nu pot fi acuzaţi: în condiţiile în care există în România masive uniuni de creaţie, organizate după model sovietic, era de aşteptat ca protestul să se facă în numele acestor uniuni, care sunt, de fapt, structuri sindicale, or, nici vorbă de-aşa ceva. Protestul s-a făcut în nume personal, orgolios sau plângăcios, fără ecou în societate.Aspectul cel mai lamentabil s-a produs când unii artişti au declarat că sunt de-acord să plătească – vai! – ei plătesc cu drag, „numai să nu fie umiliţi în halul ăsta.” Chiar dacă nu avem tradiţia sindicală a Franţei sau a Greciei, chiar dacă eşti servil politic, un minim suflu vital te-ar fi ajutat să-ţi pledezi propria cauză, să-ţi susţii propriul interes, să refuzi simbolic să plăteşti noi taxe, când ştii că ai plătit deja impozitul pe venitul global şi că ţi-a fost sfârtecat un sfert din leafă. Mie nu-mi pasă de „creatorii” României, dar acest exces de pupincurism ne cauzează nouă tuturor, încurajând guvernul Boc să pună noi şi demenţiale taxe şi făcându-i pe politicienii din opoziţie să regrete că, atunci când erau la putere, nu au tuns oaia mai din carne, că oricum nu zbiară, vai de capul ei. Nici măcar la vârf, sau la ceea ce se consideră a fi vârf, românii nu sunt suficient de inteligenţi să înţeleagă că democraţia este un concert în care fiecare îşi cântă partitura lui şi se impune acela care cântă mai bine, dar fără să se poată lipsi de colaborarea celorlalţi. La noi nici măcar nu se impune cel care cântă mai bine, ci cel care trage cu arcuşul mai năpraznic.
Dar ceea ce a mers atât de lin cu artiştii s-ar putea să întâmpine oarece dificultăţi cu clarvăzătoarele. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, ţigăncile nu pot fi ţinute în poziţie de drepţi şi nici nu cred că pot deprinde sportul ăsta naţional. Şi ca femei, şi ca ţigănci sunt... subversive.
Auzind ce le aşteaptă, Maria Câmpina a protestat în direct, la Realitatea TV, în numele tuturor pirandelor ghicitoare.A trecut la ameninţări cu blesteme de moarte. Am înţeles că va avea loc o reuniune walpurgică la care va participa fruntea vrăjitorimii din România: 80 de ţigănci clarvăzătoare, puse pe acţiuni vindicative. Efectul vrăjilor va începe să se vadă peste vreo şase săptămâni, în jur de 25 octombrie, cam când vor opozanţii să pună moţiunea de cenzură. Atâta s-au câcâit că le vor lua pirandele tot meritul.
Fetelor, contez pe voi! Dacă nu voi, atunci cine?!
Fetelor, Maria, Sultana, Mercedesa, vă ţin pumnii! Sunt alături de voi. E dreaptă acţiunea voastră. Hoţii vor să ne bea sângele!
Am aflat „pe surse” care vor să-şi păstreze anonimatul că incantaţiile vor viza chiar relaţia socotită indestructibilă Băsescu-Boc. Una din vrăjitoare s-a lăudat că: „Ţi-l usuc/ Ca pe-un uluc,/ Nici în zi şi-n noapte nici/ Somnul pe-al lui stor de geană/N-o să fie cu lipici./ Ca un blestemat să geamă,/ Perpelit, lihnit, sfrijit;/ Săptămâni de nou’ ori nouă/ Să-l tot fulgere, să-l plouă,/ Zbuciumat dar ne-necat/ De furtună legănat./ Ia ghici tu, ce-am io aici?
Oana Stancu: Să văd, mă lasă!
Maria: E un deget de cârmaci/ Înecat în drum spre casă.”
Fetelor, voi sunteţi ultima mea speranţă. Vreau să fiarbă sângele-n vine, să clocotească apa în ceaune şi, cum ard focurile pe malul bălţii mâloase, străpunse pieziş de cornul de lună, aşa să arză ochii şi creierii celor care pun biruri strâmbe şi împovărătoare şi celor care iscodesc telefoanele şi calculatoarele noastre, văzând ce nu lor le-a fost destinat să vadă.
Aşa să dea Sfânta Walpurgis! Iscodindu-ne telefonul şi calculatorul, hoţii vor să ne fure până şi dreptul la viitor. Arde-le-ar Dumnezeu ochii şi creierii şi mânca-le-ar apa cenuşa şi numele!
Maria, Sultana, Mercedesa, contez pe voi, fetelor! Să afle toţi netrebnicii că există blestem!
Pe Maria o aud deja răspunzând:
„În ceaun pe târcolite/ Puneţi maţe otrăvite.”
Sultana se grăbeşte să adauge:
„Muşchi de şarpe din băltoace,/ Fierbi în oală şi te coace/ Cu o limbă de dulău,/ Ac de şarpe orb şi rău!/ Limba viperii-nfurcată,/ Ochiul guşterului, iată,/ Şi un deget de brotac,/ Lâna de pe liliac,/ Din şopârlă un picior,/ Peana cucuvăilor,/ Fiarbă vraja ce nu iartă,/ Ca din iad fiertura fiartă.”
Toate trei ţigăncile recită-n cor: „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare,/ Foc şi clocot la căldare!”
Zoru-i mare, fetelor, într-adevăr, că la sfârşit de octombre, pun ăştia moţiunea şi nu mai vreau să aibă motiv să spună că ei vor, dar iar nu le iese; că, fără ajutorul vostru, e clar că nu fac nimic.
Ce vreţi, domnilor, sunt câţiva sau câteva care nu stau „Drepţi!” în România!
Am fost şocată să citesc în presă tot felul de interpretări la remanierea de nimic care s-a făcut la Palatul Victoria ; interpretări care mai de care mai psihologice, mai « sado-maso », mai conspirative, mai şoptite, mai fanteziste. Uitându-mă bine la relaţia Băsescu-Boc (B-B) sunt tot mai convinsă că cei doi vor ieşi din istorie împreună. Domnul Boc este portavocea domnului Băsescu (vezi articolul meu « Preşedintele « tutulor » cangurilor I – Incompetenţa la putere ». D-l Boc este idealul de colaborator şi cel mai frumos vis al domnului Băsescu, este ce şi-au dorit toţi dictatorii, este obedienţa întruchipată.
Dar există ceva nou în jocul Puterii în ultima vreme: o anumită nerăbdare de a înlocui pâinea cu circul, o anumită apetenţă pentru spectacol şi pentru regie. Este adevărat că mai nimeni nu mai are chef să meargă la teatru acum când viaţa bate chiar şi filmul şi când ai circ social în fiecare zi , pe gratis.
Pe scurt, lumea aştepta o schimbare de tactică în cadrul guvernării. Corifeii guvernanţilor, care se află la Cotroceni, nu sunt în stare de nicio schimbare, nu îndreptăţesc nici cea mai mică speranţă, dar au, în schimb, fantezie: pentru a distrage atenţia propun şarade cu Albă ca Zăpada, Punguţa de doi bani şi Capra cu trei iezi, fac scenarii de remaniere sau propun ghicitori de genul: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte un mogul pe stradă/ Acuzat, chiar cu mânie,/ Că din mândra Românie/ A trimis, prin bănci ciudate,/ Bani în ţări îndepărtate./ Ghici ghicitoarea mea/ În a cui epocă trăia?”
(Răspuns: Trăia într-o epocă foarte asemănătoare cu cea a întunericitului nea Ceaşcă. Ca şi domnul Băsescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu refuza orice schimbare de scenariu, încredinţându-ne la fiecare adunare populară că „România nu va abandona niciodată calea socialismului victorios”, tot aşa cum astăzi emulul dumnealui, „marinelul”, ne asigură că nu ne vom abate de la „măsurile de austeritate” la care nu mai ştie să adauge nimic.)
... Şi totuşi, România a abandonat „calea socialismului victorios”. A fost ultima ţară europeană, fostă comunistă care a făcut-o, dar, ajutată şi impulsionată de un pastor reformat ungur, a făcut-o, totuşi. Acum Băsescu şi ai lui guvernează cu ajutorul ungurilor.
Ce ruşine pentru „minoritatea imperială” maghiară!
Să fiu în locul ungurilor din Harghita şi Covasna, m-aş jura pe bloguri – cât mai sunt tolerate blogurile în acest Iran european care este România lui Băsescu, tot mai mult a lui şi tot mai puţin a noastră, în care pe zi ce trece simţi cum îţi fuge ţara printre degete – că nu voi mai vota niciodată U.D.M.R. Este aceasta o uniune de hulpavi care au promis şcoli şi universităţi în limba maghiară, au promis autonomie şi nu au oferit decât salarii ciuntite, un Ţinut Secuiesc în care unguri şi români mor ca muştele seceraţi de boală şi de sărăcie şi, în loc de orice consolare, ameninţarea şi chiar certitudinea că va fi şi mai rău.
Pe PDL-işti îi înţeleg în lăcomia lor: s-ar putea să nu mai prindă Parlamentul. Ţărăniştii au avut această soartă crudă şi n-au făcut, nici pe departe, atâta rău; au plătit, de fapt, lipsa de maturitate democratică, a lor şi a noastră. Am fost prea tineri şi unii, şi alţii.
Pentru prima dată însă românii se confruntă cu cinismul exacerbat şi cu neruşinarea guvernanţilor, numiţi impropriu guvernanţi, ei fiind resimţiţi tot mai mult ca nişte stăpâni odioşi şi detestaţi. Adevăraţii guvernanţi mă slujesc pe mine şi interesul ţării. Aceştia nu fac dcât să pună în practică programe de exterminare a noastră.
Pe UDMR-işti nu-i înţeleg în lăcomia lor. Lăcomia de-acum s-ar putea să le pericliteze prezenţa în Parlament, după alegerile viitoare. Ar trebui să ţină cont că nu există partid politic care să fi colaborat cu Traian Băsescu şi să nu fi ieşit din colaborare şifonat, murdărit şi cu aripile arse. Exemplu: ţărăniştii au colaborat cu PD şi cu Traian Băsescu şi au ieşit definitiv din orice joc. UDMR-ul are toate şansele să împărtăşească aceiaşi soartă, cu atât mai mult cu cât ungurii sunt mult mai radicali decât românii.
În plus, UDMR-ul ar da o bună lecţie de fermitate şi disciplină politică partidelor de opoziţie din România care, după ce se câcâie atâta să depună o moţiune de cenzură, s-ar vedea apoi cu ea trecută cu sprijin UDMR-ist. Băieţii din UDMR ar trebui să se gândească şi la viitoarele alegeri, nu doar la osul care le pică acum de la îmbelşugate mese şi guri portocalii. Ungurilor de rând nu le place să se uite la ei cum sug osul acela. Ungurii de rând flămânzesc şi ei alături de români, bebeluşi unguri vor arde mâine-poimâine prin maternităţi din Harghita, iar dumneavoastră, domnilor parlamentari, vă veţi ospăta şi în alte legislaturi, nu trebuie să îngurgitaţi acum cât pentru o viaţă. Iar, dacă nu vă veţi mai ospăta, veţi trăi pur şi simplu în acea Românie pe care aţi amenajat-o pentru noi – români, unguri şi de alte naţionalităţi. Ce, nu vă place? E după chipul şi asemănarea dumneavoastră! Care-i problema?
Dar să ne întoarcem la mult trâmbiţata remaniere.
Pentru că era atât de clar că românii s-au săturat de Boc şi fiindcă Băsescu nu poate renunţa la „visul lui din toate mai frumos”, s-a hotărât să se pună în scenă „Jocul de-a remanierea”.
Deşi „Băsescu are intelectuali”, e lucru clar că printre ei nu se numără niciun regizor; pentru că nu s-a văzut în „ piesă” nicio concepţie regizorală. Întâmplător, cititorule, eu sunt un om destul de dus la teatru. Ştiu să disting între o montare corectă, conformistă, îndrăzneaţă, neconvenţională, revoluţionară. A acestora n-a fost de niciun fel. Abia dacă au apucat să-şi împartă rolurile, abia dacă au ştiut cine ce joacă. Nu au talent şi nici stil, nu au decât o mare poftă – satisfăcută – de a-şi trăi politic viaţa.
Ajuns aici, fiecare comentator şi-a făcut propria lui naraţiune de roman psihologic. Unii au vorbit despre un Băsescu „sfidat”. De cine, domnilor, de Boc?! Să fim serioşi! Este suficient ca El Lider Maximo să se uite cruciş la Premier pentru ca fiul Anuţei din Răchiţele să înceapă să recite, pe binecunoscutul ton solemn, impropriu trăirii directe, ultima lecţie învăţată. Nu este o relaţie de complementaritate, este una de subordonare. Complementaritatea nu implică numai încredere, implică şi egalitate, putând să dezvolte, e adevărat, pe parcurs, sfidări şi vicleşuguri.
Carevasăzică, domnul Băsescu ar fi dorit o depunere de mandat. Domnul Boc ar fi năpârlit brusc şi ar fi fost de altă părere decât Preşedintele său. Este varianta îmbrăţişată de toţi ziariştii susţinători ai Puterii, inclusiv de cei care lucrează discret, dar tot cu andrele portocalii.
Cititorule, această variantă este o prostie. Ori de câte ori a existat tensiune între palate (vezi Iliescu-Roman sau Băsescu-Tăriceanu), ea a fost vizibilă de la bun început, apoi s-a extins, a căpătat amploare şi durată şi s-a derulat între două forţe ciudat de egale. Cititorule, pun pariu pe ce vrei dumneata că în cazul pretinsei opoziţii Băsescu-Boc nu va exista nicio extensie. Este extrem de puţin probabil că domnul Băsescu controlează atât de puţin partidul încât să nu fi putut provoca o cădere de guvern, dacă ar fi vrut. Este foarte puţin probabil că Domnia Sa nu ar mai controla decât cele nouă cadâne din serai, care au votat pentru depunerea mandatului.Domnul Băsescu are psihologie de tiran asiatic. Este incapabil să fie un mediator, să joace abil pe mai multe fronturi, pe care să le controleze doar parţial. Domnia Sa îşi conduce partidul la victorie sau îl sugrumă. Nu îşi vor supravieţui unul altuia. Traian Băsescu este asemenea lui Sardanapal, despotul asiatic, imortalizat de Delacroix care, în faţa duşmanilor şi a înfrângerii, pune să-i fie ucise toate cadânele şi tot ce-i aparţinuse, pentru ca nimic să nu-i supravieţuiască. Şi pictorul insistă duios, dar şi insidios, pe odalisca blondă din centrul tabloului, dar şi al seraiului, cea mai apropiată sultanului.
Speer avea să spună la Procesul de la Nürnberg că, în faţa înfrângerii iminente, Hitler nu a făcut nimic pentru a proteja Germania şi vieţile germanilor.Dimpotrivă.
După ce s-a servit poporului, de bine, de rău, o remaniere, ca şi când aceasta ar ţine de foame, este cazul să se treacă, şi grabnic, la lucruri mai serioase, cum ar fi arestarea unui mogul. Domnul Berceanu, după ce nu s-a priceput la şosele, se pricepe acum la regie şi regretă că nu a văzut cătuşe la mâinile mogulului...
No comment.
Dar haideţi să-ncheiem articolul într-o notă optimistă.
Vistieria Statului fiind goală-golicică, în privinţa umplerii ei, se conturează trei atitudini: liberală, social-democrată şi portocalie:
Liberalii propun reducerea cotei unice la 10% şi acordarea de facilităţi investitorilor, pentru ca economia românească să fie atractivă. Odată umplută vistieria s-ar găsi bani şi pentru nevoile sociale, iar FMI n-ar mai fi decât o amintire urâtă. Metoda a fost experimentată cu destul succes în ţările vecine şi prietene: Ungaria şi Bulgaria.
Social-democraţii propun metode care presupun mai mult control al resurselor: impozitare progresivă şi TVA sporită la produsele de lux.
Cele două partide ar trebui să se mai gândească şi la evaziunea fiscală, nestingherită în România, despre care vorbesc destul de puţin. Îngrădirea evaziunii fiscale ar fi o metodă extrem de eficientă de umplere a vistieriei, dacă vistieria e cea care ne preocupă.
Dar Partidul Disperat al Lăcustelor, ce vrea el? La ce s-a mai gândit? Ce mai taie domnul Boc?!
Cititorule, n-o să-ţi vină să crezi! Am aflat şi eu cu stupoare şi-ţi spun doar dumitale: ăsta e un veritabil atac împotriva ţiganilor. Ai ghicit, cititorule, domnul Boc se pregăteşte să impoziteze ghicitul, că tocmai ţigănia salvează România! Se va umple ţara de blesteme, cititorule; nimeni până acum n-a îndrăznit să pună un astfel de impozit. Să recunoaştem că are şi Boc bărbăţia lui; dar eu nu m-aş pune cu pirandele, mânca-ţi-aş, nu m-aş pune cu pirandele! Dar premierul tăierilor nu poate să facă altceva şi, până la urmă, orice pasăre pre limba ei piere.
Iniţiatorul bărbăteştei legi este deputatul portocaliu Alin Popoviciu, care era prezent în emisiunea „Ora de foc”, de la Realitatea TV, când s-a discutat proiectul Domniei Sale şi când pirandele şi-au strigat nemulţumirea la telefon.
Politicienii portocalii şi-au concentrat tirul pe talente: pe artişti şi pe clarvăzători. Ţiganii sunt de două ori loviţi pentru că ei sunt şi una şi alta. Cu artiştii nu a fost greu de loc. Aceştia s-au aşezat cuminţi, poate cam prea cuminţi la coadă sau la cozi, Cultura fiind, după Armată, segmentul socio-profesional unde se stă cel mai mult în poziţie de drepţi în România, obedienţa fiind mult mai necesară artistului decât originalitatea. Dar nici de rigoare nu pot fi acuzaţi: în condiţiile în care există în România masive uniuni de creaţie, organizate după model sovietic, era de aşteptat ca protestul să se facă în numele acestor uniuni, care sunt, de fapt, structuri sindicale, or, nici vorbă de-aşa ceva. Protestul s-a făcut în nume personal, orgolios sau plângăcios, fără ecou în societate.Aspectul cel mai lamentabil s-a produs când unii artişti au declarat că sunt de-acord să plătească – vai! – ei plătesc cu drag, „numai să nu fie umiliţi în halul ăsta.” Chiar dacă nu avem tradiţia sindicală a Franţei sau a Greciei, chiar dacă eşti servil politic, un minim suflu vital te-ar fi ajutat să-ţi pledezi propria cauză, să-ţi susţii propriul interes, să refuzi simbolic să plăteşti noi taxe, când ştii că ai plătit deja impozitul pe venitul global şi că ţi-a fost sfârtecat un sfert din leafă. Mie nu-mi pasă de „creatorii” României, dar acest exces de pupincurism ne cauzează nouă tuturor, încurajând guvernul Boc să pună noi şi demenţiale taxe şi făcându-i pe politicienii din opoziţie să regrete că, atunci când erau la putere, nu au tuns oaia mai din carne, că oricum nu zbiară, vai de capul ei. Nici măcar la vârf, sau la ceea ce se consideră a fi vârf, românii nu sunt suficient de inteligenţi să înţeleagă că democraţia este un concert în care fiecare îşi cântă partitura lui şi se impune acela care cântă mai bine, dar fără să se poată lipsi de colaborarea celorlalţi. La noi nici măcar nu se impune cel care cântă mai bine, ci cel care trage cu arcuşul mai năpraznic.
Dar ceea ce a mers atât de lin cu artiştii s-ar putea să întâmpine oarece dificultăţi cu clarvăzătoarele. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, ţigăncile nu pot fi ţinute în poziţie de drepţi şi nici nu cred că pot deprinde sportul ăsta naţional. Şi ca femei, şi ca ţigănci sunt... subversive.
Auzind ce le aşteaptă, Maria Câmpina a protestat în direct, la Realitatea TV, în numele tuturor pirandelor ghicitoare.A trecut la ameninţări cu blesteme de moarte. Am înţeles că va avea loc o reuniune walpurgică la care va participa fruntea vrăjitorimii din România: 80 de ţigănci clarvăzătoare, puse pe acţiuni vindicative. Efectul vrăjilor va începe să se vadă peste vreo şase săptămâni, în jur de 25 octombrie, cam când vor opozanţii să pună moţiunea de cenzură. Atâta s-au câcâit că le vor lua pirandele tot meritul.
Fetelor, contez pe voi! Dacă nu voi, atunci cine?!
Fetelor, Maria, Sultana, Mercedesa, vă ţin pumnii! Sunt alături de voi. E dreaptă acţiunea voastră. Hoţii vor să ne bea sângele!
Am aflat „pe surse” care vor să-şi păstreze anonimatul că incantaţiile vor viza chiar relaţia socotită indestructibilă Băsescu-Boc. Una din vrăjitoare s-a lăudat că: „Ţi-l usuc/ Ca pe-un uluc,/ Nici în zi şi-n noapte nici/ Somnul pe-al lui stor de geană/N-o să fie cu lipici./ Ca un blestemat să geamă,/ Perpelit, lihnit, sfrijit;/ Săptămâni de nou’ ori nouă/ Să-l tot fulgere, să-l plouă,/ Zbuciumat dar ne-necat/ De furtună legănat./ Ia ghici tu, ce-am io aici?
Oana Stancu: Să văd, mă lasă!
Maria: E un deget de cârmaci/ Înecat în drum spre casă.”
Fetelor, voi sunteţi ultima mea speranţă. Vreau să fiarbă sângele-n vine, să clocotească apa în ceaune şi, cum ard focurile pe malul bălţii mâloase, străpunse pieziş de cornul de lună, aşa să arză ochii şi creierii celor care pun biruri strâmbe şi împovărătoare şi celor care iscodesc telefoanele şi calculatoarele noastre, văzând ce nu lor le-a fost destinat să vadă.
Aşa să dea Sfânta Walpurgis! Iscodindu-ne telefonul şi calculatorul, hoţii vor să ne fure până şi dreptul la viitor. Arde-le-ar Dumnezeu ochii şi creierii şi mânca-le-ar apa cenuşa şi numele!
Maria, Sultana, Mercedesa, contez pe voi, fetelor! Să afle toţi netrebnicii că există blestem!
Pe Maria o aud deja răspunzând:
„În ceaun pe târcolite/ Puneţi maţe otrăvite.”
Sultana se grăbeşte să adauge:
„Muşchi de şarpe din băltoace,/ Fierbi în oală şi te coace/ Cu o limbă de dulău,/ Ac de şarpe orb şi rău!/ Limba viperii-nfurcată,/ Ochiul guşterului, iată,/ Şi un deget de brotac,/ Lâna de pe liliac,/ Din şopârlă un picior,/ Peana cucuvăilor,/ Fiarbă vraja ce nu iartă,/ Ca din iad fiertura fiartă.”
Toate trei ţigăncile recită-n cor: „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare,/ Foc şi clocot la căldare!”
Zoru-i mare, fetelor, într-adevăr, că la sfârşit de octombre, pun ăştia moţiunea şi nu mai vreau să aibă motiv să spună că ei vor, dar iar nu le iese; că, fără ajutorul vostru, e clar că nu fac nimic.
Ce vreţi, domnilor, sunt câţiva sau câteva care nu stau „Drepţi!” în România!
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Epoca Băsescu şi "Epoca Lumină" - similitudini
I. Ex-miniştrii Videanu şi Şeitan s-au lăudat că ei s-ar descurca chiar şi cu 1500 roni pe lună. Las la o parte că majoritatea bugetarilor primim mai puţin şi mă gândesc că, în epoca precedentă, zisă "Epoca Lumină", Nuţi Ceauşescu şi Nicolae cel Mare filozofau adesea între ei.Folclorul naţional s-a îmbogăţit impresionant cu mostre din gândirea lor. Cititorii mei mai tineri trebuie să afle că cei doi dictatori comunişti nu primeau salariu, ca toţi oamenii, ei beneficiind de nişte fonduri speciale, practic inepuizabile.
Într-o bună zi cu soare, Nuţi Ceauşescu a renunţat la obişnuitele ei experienţe macromoleculare şi a cugetat astfel:
"Vezi, mă, Nicule, ce bine trăim noi, ăştia, de n-avem salar, darămite ăia care au salar."
II. Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi pe CV Domnului Boc?
Eu, da.
Aflaţi că domnul Boc este dublu-licenţiat: a studiat istoria şi dreptul. Pân-aici toate bune, dar domnul Boc a făcut şi două doctorate. Cu ocazia primului doctorat, a aprofundat avantajele parlamentului bicameral. Între timp domnul Boc şi-a schimbat convingerile şi s-a apucat de un nou doctorat. În prezent domnul Boc este doctor şi doctorand, calitate în care explorează sârguincios noua dumisale iubire: parlamentul unicameral, via Băsescu.
Toate aceste iubiri succesive ale domnului Boc îmi trezesc mie nostalgice amintiri despre un fost peţitor de-al meu, din prima tinereţe, despre care mi s-a vorbit astfel:
"E băiat bun, e inginer, are o pereche de blugi originali şi-şi mai ia unii."
Într-o bună zi cu soare, Nuţi Ceauşescu a renunţat la obişnuitele ei experienţe macromoleculare şi a cugetat astfel:
"Vezi, mă, Nicule, ce bine trăim noi, ăştia, de n-avem salar, darămite ăia care au salar."
II. Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi pe CV Domnului Boc?
Eu, da.
Aflaţi că domnul Boc este dublu-licenţiat: a studiat istoria şi dreptul. Pân-aici toate bune, dar domnul Boc a făcut şi două doctorate. Cu ocazia primului doctorat, a aprofundat avantajele parlamentului bicameral. Între timp domnul Boc şi-a schimbat convingerile şi s-a apucat de un nou doctorat. În prezent domnul Boc este doctor şi doctorand, calitate în care explorează sârguincios noua dumisale iubire: parlamentul unicameral, via Băsescu.
Toate aceste iubiri succesive ale domnului Boc îmi trezesc mie nostalgice amintiri despre un fost peţitor de-al meu, din prima tinereţe, despre care mi s-a vorbit astfel:
"E băiat bun, e inginer, are o pereche de blugi originali şi-şi mai ia unii."
vineri, 3 septembrie 2010
PARTIDUL DISPERAT al LĂCUSTELOR
În seara zilei de marţi, 31 august a.c., la emisiunea "Ora de foc", de la Realitatea TV, una din cele mai bune emisiuni de dezbateri, moderată de Oana Stancu şi Adrian Ursu, românii au avut confirmarea unei bănuieli mai vechi: bănuiala că banii lor se duc în buzunare şi pântece portocalii, că ei sunt sacrificaţi degeaba pentru interese străine lor şi ţării, că această criză nu este decât o scuză şi un pretext pentru extorcarea de cât mai mulţi bani şi canalizarea lor spre interese şi zări portocalii.
Am aflat de la "Ora de foc" o ştire care trebuia transmisă la toate televiziunile libere din 5 în 5 minute, ce spunea că, în prima jumătate a anului 2010, din cauza crizei, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar nicidecum pentru a reduce cheltuielile sociale, întrucât fondul de salarii la "Statul social" al domnului Băsescu au crescut, în loc să scadă, cu fabuloasa sumă de 300 de milioane de lei. Am mai aflat că în acest an - 2010 - au fost cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani, în ciuda disponibilizărilor şi tăierilor de salarii.
Sunt oameni care-şi încredinţează copiii poliţiei şi orfelinatelor, nemaiavând cu ce să-i crească, sunt alţii, bolnavi, care plătesc cu viaţa criza şi neputinţa ieşirii din criză, dar...unii se îmbogăţesc la vreme de criză şi nu oricum, ci pe bani de la buget. Banii tăiaţi nouă se duc în vintre portocalii şi tot acolo merg şi veniturile substanţiale obţinute din evaziune fiscală.
Tot la emisiunea menţionată, s-a arătat cum poţi să câştigi 2 milioane de euro, schimbând, aparent ca Dănilă Prepeleac, zahărul cu sarea. S-a întâmplat la vama Ploieşti, unde s-a declarat sare şi s-a trecut zahăr. Pentru o tonă de sare se plăteşte o taxă vamală de 19 euro, sarea fiind fără accize. Zahărul, în schimb, este accizat, se importă în procent de 80% şi implică o taxă vamală de 400 de euro la tonă. Faceţi singuri socoteala şi vedeţi ce bani se-adună pentru umplerea buzunarului propriu şi pentru şpaga necesară continuării cu succes a afacerii, în timp ce şeful Statului vorbeşte fără har şi tot mai izolat de o Românie sărăcită de lefurile plătite în sistemul bugetar, în principal, în sănătate şi educaţie şi de banii care s-ar băga, dar nu se bagă în infrastructura aferentă acestor sisteme.
Cele mai căutate şi accizate produse mai peste tot în lume sunt petrolul şi, pe locul doi, cafeaua. Băieţii deştepţi de la Piteşti, Valea Prahovei devenind un soi de Vale a Misterelor, au găsit o modalitate de a trece benzina prin vamă drept gaz lampant, ieftin şi fără accize, păgubind "Statul social" al domnului Băsescu cu milioane de euro. Dacă evaziunea fiscală ar fi doar uşor stopată, nu ar mai fi fost nevoie să se taie salarii şi să crească TVA la 24%. Nici măcar la vremuri de criză crâncenă nu renunţă la ciubucul lor gras, hotărâţi să prăduiască ce se mai poate prădui până în ultimul moment.
Veţi întreba dacă n-a sesizat nimeni ce se întâmplă la vama Ploieşti.
Trebuşoara a fost sesizată de doamna Diana Severin, director al Direcţiei vamale Prahova până în toamna lui 2009. Domnia Sa a prezentat situaţia preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), domnul Sorin Blejnar. Ulterior doamnei Severin i s-a solicitat demisia. Presupunem că era rigidă şi încurca bunul mers al lucrurilor.
Detaşându-ne un pic de emisiunea "Ora de foc", haideţi să ne amintim că tăierea de salarii a fost posibilă printr-o penibilă instrumentare a articolului 53 din Constituţia României. Nu mai citez articolul, voi spune totuşi că cea mai bună critică a aplicabilităţii lui la tăierea salariilor şi pensiilor pe timp de criză a fost făcută de juristele Mona Maria Pivniceru şi Gabriela Baltag în articolul "Argumente privind inaplicabilitatea art.53 din Constituţia României în fundamentarea măsurilor de reducere a pensiilor şi salariilor pe timp de criză", pe care îl găsiţi pe internet.
Dar Curtea Constituţională a respins ideea de neconstituţionalitate a aplicării articolului 53, însă a menţionat că "diminuarea veniturilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege. DIMPOTRIVĂ,EVENTUALA INTERVENŢIE LEGISLATIVĂ ÎN SENSUL PRELUNGIRII ACESTEI MĂSURI POATE DETERMINA EFECTE CONTRARII CELOR VIZATE, ÎN SENSUL TULBURĂRII BUNEI FUNCŢIONĂRI A INSTITUŢIILOR ŞI AUTORITĂŢILOR PUBLICE."(s.n.)
Guvernul Băsescu-Boc pregăteşte acum o nouă lege a salarizării unice a bugetarilor prin care lefurile ciopârţite să rămână definitive. Nu contează că domnul Boc se face de râs minţind a nu ştiu câta oară, după ce a spus că salariile nu vor scădea sub nivelul lui decembrie 2009, nu contează că-şi bat joc de două sectoare sociale vitale - învăţământul şi sănătatea - cu efecte, vă garantez eu, absolut imprevizibile, mult mai rele decât se pot imagina, pe termen lung. Să nu dea Dumnezeu autorităţilor de azi şi de mâine cât pot ele duce! La noi, situaţia e mai clară: nu mai putem suporta mult timp atâta minciună, cinism şi nesimţire din partea Puterii, răstălmăcire de sens şi nesimţire din partea acoliţilor Puterii.
Între noi şi aceştia, nu mai e loc de întors şi - detaliu important - nu va mai fi niciodată. Adică nu mai putem avea vreun viitor comun, explic eu pentru cine e mai boc de cap.
Am aflat de la "Ora de foc" o ştire care trebuia transmisă la toate televiziunile libere din 5 în 5 minute, ce spunea că, în prima jumătate a anului 2010, din cauza crizei, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar nicidecum pentru a reduce cheltuielile sociale, întrucât fondul de salarii la "Statul social" al domnului Băsescu au crescut, în loc să scadă, cu fabuloasa sumă de 300 de milioane de lei. Am mai aflat că în acest an - 2010 - au fost cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani, în ciuda disponibilizărilor şi tăierilor de salarii.
Sunt oameni care-şi încredinţează copiii poliţiei şi orfelinatelor, nemaiavând cu ce să-i crească, sunt alţii, bolnavi, care plătesc cu viaţa criza şi neputinţa ieşirii din criză, dar...unii se îmbogăţesc la vreme de criză şi nu oricum, ci pe bani de la buget. Banii tăiaţi nouă se duc în vintre portocalii şi tot acolo merg şi veniturile substanţiale obţinute din evaziune fiscală.
Tot la emisiunea menţionată, s-a arătat cum poţi să câştigi 2 milioane de euro, schimbând, aparent ca Dănilă Prepeleac, zahărul cu sarea. S-a întâmplat la vama Ploieşti, unde s-a declarat sare şi s-a trecut zahăr. Pentru o tonă de sare se plăteşte o taxă vamală de 19 euro, sarea fiind fără accize. Zahărul, în schimb, este accizat, se importă în procent de 80% şi implică o taxă vamală de 400 de euro la tonă. Faceţi singuri socoteala şi vedeţi ce bani se-adună pentru umplerea buzunarului propriu şi pentru şpaga necesară continuării cu succes a afacerii, în timp ce şeful Statului vorbeşte fără har şi tot mai izolat de o Românie sărăcită de lefurile plătite în sistemul bugetar, în principal, în sănătate şi educaţie şi de banii care s-ar băga, dar nu se bagă în infrastructura aferentă acestor sisteme.
Cele mai căutate şi accizate produse mai peste tot în lume sunt petrolul şi, pe locul doi, cafeaua. Băieţii deştepţi de la Piteşti, Valea Prahovei devenind un soi de Vale a Misterelor, au găsit o modalitate de a trece benzina prin vamă drept gaz lampant, ieftin şi fără accize, păgubind "Statul social" al domnului Băsescu cu milioane de euro. Dacă evaziunea fiscală ar fi doar uşor stopată, nu ar mai fi fost nevoie să se taie salarii şi să crească TVA la 24%. Nici măcar la vremuri de criză crâncenă nu renunţă la ciubucul lor gras, hotărâţi să prăduiască ce se mai poate prădui până în ultimul moment.
Veţi întreba dacă n-a sesizat nimeni ce se întâmplă la vama Ploieşti.
Trebuşoara a fost sesizată de doamna Diana Severin, director al Direcţiei vamale Prahova până în toamna lui 2009. Domnia Sa a prezentat situaţia preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), domnul Sorin Blejnar. Ulterior doamnei Severin i s-a solicitat demisia. Presupunem că era rigidă şi încurca bunul mers al lucrurilor.
Detaşându-ne un pic de emisiunea "Ora de foc", haideţi să ne amintim că tăierea de salarii a fost posibilă printr-o penibilă instrumentare a articolului 53 din Constituţia României. Nu mai citez articolul, voi spune totuşi că cea mai bună critică a aplicabilităţii lui la tăierea salariilor şi pensiilor pe timp de criză a fost făcută de juristele Mona Maria Pivniceru şi Gabriela Baltag în articolul "Argumente privind inaplicabilitatea art.53 din Constituţia României în fundamentarea măsurilor de reducere a pensiilor şi salariilor pe timp de criză", pe care îl găsiţi pe internet.
Dar Curtea Constituţională a respins ideea de neconstituţionalitate a aplicării articolului 53, însă a menţionat că "diminuarea veniturilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege. DIMPOTRIVĂ,EVENTUALA INTERVENŢIE LEGISLATIVĂ ÎN SENSUL PRELUNGIRII ACESTEI MĂSURI POATE DETERMINA EFECTE CONTRARII CELOR VIZATE, ÎN SENSUL TULBURĂRII BUNEI FUNCŢIONĂRI A INSTITUŢIILOR ŞI AUTORITĂŢILOR PUBLICE."(s.n.)
Guvernul Băsescu-Boc pregăteşte acum o nouă lege a salarizării unice a bugetarilor prin care lefurile ciopârţite să rămână definitive. Nu contează că domnul Boc se face de râs minţind a nu ştiu câta oară, după ce a spus că salariile nu vor scădea sub nivelul lui decembrie 2009, nu contează că-şi bat joc de două sectoare sociale vitale - învăţământul şi sănătatea - cu efecte, vă garantez eu, absolut imprevizibile, mult mai rele decât se pot imagina, pe termen lung. Să nu dea Dumnezeu autorităţilor de azi şi de mâine cât pot ele duce! La noi, situaţia e mai clară: nu mai putem suporta mult timp atâta minciună, cinism şi nesimţire din partea Puterii, răstălmăcire de sens şi nesimţire din partea acoliţilor Puterii.
Între noi şi aceştia, nu mai e loc de întors şi - detaliu important - nu va mai fi niciodată. Adică nu mai putem avea vreun viitor comun, explic eu pentru cine e mai boc de cap.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
