sâmbătă, 21 mai 2011

JOURNAL - RESIGNATION

Il y a longtemps que je n'ai rien noté dans ce journal. Le temps s'écoule difficilement avec des tâches gluantes. Il y a tant d'ordures. Tout ce qu'on fait, tout ce qu'on peut faire, c'est de nettoyer sa vie à longueur de journée. On passe son temps à nettoyer, à se débarasser d'ordures, à rendre l'insupportable supportable.
De la nausée avec du calme: c'est la résignation.
N'oublions pas les petites choses. J'ai passé mon temps à faire des petites choses, très nécessaires pourtant. Il y a toujours les mêmes petites choses, les assomantes petites choses!
C'est ainsi qu'on se tue.

luni, 9 mai 2011

9 MAI - ZIUA EUROPEI


                                               9 MAI  -  ZIUA  EUROPEI




Evenimentul riscă să treacă aproape neobservat la noi în ţară, deşi a promovat pacea în Europa şi a făcut-o într-o manieră extrem de inteligentă. A fost o adevărată construcţie graduală, tenace, abilă, convingătoare şi eficientă.
Oficial, lucrarea a început pe 9 Mai 1950, când Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a făcut o declaraţie considerată istorică, prin care chema Franţa şi Germania să-şi unifice producţiile de cărbune şi oţel, sub controlul unei autorităţi internaţionale şi în cadrul unei organizaţii deschise şi pentru alte ţări europene.
Dar cine este el, Robert Schuman?
Prin originea lui a fost desigur predestinat să ajungă părinte al Uniunii europene, căci s-a născut în 1886 la Luxemburg, capitala ducatului cu acelaşi nume, dintr-o mamă luxemburgheză şi un tată francez de limbă luxemburgheză (un idiom germanic), născut, la rândul său, într-un sat din Lorena, situat la graniţa cu ducatul Luxemburgului. Tânărul Robert Schuman a făcut studii de drept în Germania, la Bonn, după care şi-a deschis un cabinet de avocatură la Metz, în Lorena, într-o perioadă în care această regiune atât de disputată între Franţa şi Germania, ca şi Alsacia, de altfel, redevenise germană.
Declaraţia istorică a fost făcută la sugestia economistului şi omului de Stat Jean Monnet, născut, nu întâmplător, la Cognac, în regiunea Poitou-Charentes, într-o familie de negustori care lucrau exact în comerţul cu coniac. Economistul Jean Monnet a declarat de mai multe ori că mai tot ce ştia a învăţat în casa părinţilor săi.
Dar de ce trebuia unificate tocmai producţiile de cărbune şi oţel?
Pentru că ele constituiau materia primă în industria de război.
De ce procesul trebuia să înceapă cu Franţa şi Germania?
Fiindcă vorbim de două rivale seculare, cu un orgoliu tandru, adică uşor de stimulat, şi care, odată ce au consimţit să-şi pună producţia de cărbune şi oţel sub controlul unei autorităţi internaţionale, făceau războiul nu doar greu de imaginat, ci imposibil din punct de vedere practic şi material.
Dar să-i dăm cuvântul lui Robert Schuman:
„L’Europe ne se fera pas d’un coup, ni dans une construction d’ensemble: elle se fera par des réalisations concrètes créant d’abord une solidarité de fait. Le rassemblement des nations européennes exige que l’opposition séculaire de la France et de l’Allemagne soit éliminée; l’action entreprise doit toucher au premier chef la France et l’Allemagne. (...) La solidarité de production qui sera ainsi nouée manifestera que toute guerre entre la France et l’Allemagne devient non seulement impensable, mais matériellement impossible.”
Franţa şi Germania aveau de ce să simtă nevoia unor garanţii reciproce. Să ne gândim numai la războaiele care au repus în discuţie Alsacia şi Lorena. Să luăm Războiul de Treizeci de ani (1618-1648), care a fost un război european, în toată regula. Neliniştită de puterea crescândă a Habsburgilor, Franţa se amestecă şi ea şi, din punct de vedere războinic, intervenţia este considerată un coup de génie . Richelieu avea de ce să se felicite: prin Tratatul de pace de la Westfalia (1648), Franţa anexează Alsacia şi Lorena. Cele două regiuni vor fi franceze până prin 1870, când împăratul Napoleon al III-lea are urâta idee de a declara război Prusiei. Ce urmează ştiţi: francezii sunt bătuţi pe toate fronturile, dar pe toate fronturile – vous savez? – şi războiul început frumos, ca unul imperial, se termină ca un penibil război de apărare naţională. Forţat să abdice, Napoleon al III-lea s-a exilat în Anglia, lăsând în urma lui un popor isterizat. Are loc şi un tratat de pace care prevede că Franţa pierde Alsacia şi nordul Lorenei, incluzând oraşul Metz, şi că trebuie să plătească Germaniei cinci miliarde de franci-aur, iar până la achitarea acestei datorii va trebui să accepte pe teritoriul ei o armată de ocupaţie, în nordul şi estul ţării; pe banii francezilor, ça va de soi.
Vae victis.
După Primul Război Mondial, cele două regiuni se întorc la Franţa, care nici măcar nu e prima lor dragoste, aceea e pierdută în negura vremurilor, dar aşa a hotărât Tratatul de pace de la Versailles, din 1919. Hitler reuşeşte să le reanexeze, dar numai până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Germania învinsă cedează din nou Franţei Alsacia şi Lorena. Nu degeaba capitala „Republicii europene” a fost stabilită la Strasbourg. Vorbim de două regiuni foarte iubite, până la jind şi gelozie, la care se adaugă, precum gazul pe foc, orgoliul naţional.
Pentru ca raţiunea să poată să ţină în frâu acest orgoliu, se naşte la Luxemburg, dintr-o mamă luxemburgheză şi un tată francez, Robert Schuman.
Ca urmare a declaraţiei lui, din 9 Mai 1950, este semnat la Paris, pe 18 aprilie 1951, un tratat prin care ia naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la care aderă şase ţări: Franţa, Republica Federală a Germaniei, Luxemburg, Belgia, Olanda şi Italia. Aceste şase ţări vor semna şi Tratatul de la Roma, din 1957, dând naştere Comunităţii Economice Europene. Cinci din aceste state vor fi implicate în toate etapele constituirii Uniunii europene: Franţa, Germania şi cele trei state ale Beneluxului. În acest an, în aprilie, am sărbătorit 60 de ani de la Tratatul de la Paris, care a pus bazele CECO. Tratatul a intrat în vigoare în 1952, cu o durată de viaţă limitată la 50 de ani, expirând în iulie 2002.
9 Mai, ca zi a Europei, se sărbătoreşte din 1985, când, la Consiliul european de la Milano, statele membre s-au pus de-acord asupra caracterului simbolic al acestei zile.
Robert Schuman a plecat dintre noi în 1963, adăugându-se Europei de sub glie. A fost înmormântat la biserica  Saint-Quentin, din Scy-Chazelles, în apropiere de Metz, acest Metz, tantôt français, tantôt allemand, pe care l-a iubit atât de mult. Mormântul lui, îl veţi găsi înconjurat de drapelele Uniunii europene.
Fericiţi, făcătorii de pace!

duminică, 1 mai 2011

FAPTE REPROBABILE


                                                FAPTE  REPROBABILE




Aflu de pe Ziare.com că un  cetăţean din Turnu Severin a fost amendat/tâlhărit de autorităţi de 2 milioane de lei vechi pentru simplul fapt că l-a huiduit pe Boc, « Căci nu-i iertat nici glasul teribilei nevoi », vorba poetului.
În ce ţară democrată din lumea asta aţi mai pomenit ca un cetăţean să fie tâlhărit de autorităţi pentru simplul fapt că a strigat lucruri neprietenoase şi şi-a botezat conducătorii cu ouă şi roşii? La noi, oamenii nu au nici măcar banii sau obişnuinţa de a arunca cu ouă şi roşii. Simplul fapt că sunt în stradă şi strigă ceva e prilej de amendă. Sufletul lui Boc se bucură scârnav de un bir în plus: birul pe revoltă. Mai face un ban pentru campaniile electorale, după tot ce-a jumulit de la bugetari.
ESTE  O  MĂSURĂ  CLARĂ  DE  INTIMIDARE ! Aceasta deja nu mai e democraţie, este democratură. Ceilalţi participanţi la miting trebuia să se mobilizeze şi să-l apere pe protestatar. Iar el nu trebuia să plătească amenda. Eu aş fi zis că nu am bani şi că cer să mi se transfere amenda în zile de detenţie. La ieşirea din puşcărie aş fi povestit pe blog cum am stat eu la pârnaie pentru unul ca Boc, fiindcă aşa înţelege Statul băsescian să se mobilizeze împotriva cetăţenilor, privându-i de libertate şi tâlhărindu-i, o dată în plus, de puţinii bani pe care nu li i-a furat încă.
Vă imaginaţi cum ar fi reacţionat dulăii de presă prezidenţială şi căţelele lor dacă astfel de orori s-ar fi întâmplat, fie şi doar pe sfert, în alt regim?!? Vă imaginaţi ce isterie ar fi ieşit din gurile şi de sub degetele lor? Dar acum e bine, fiindcă astfel de fapte reprobabile satură, cu asupra de măsură, pântecul lor blestemat!
Chiar şi în statele cu regim semidemocrat, cu căţele şi dulăi bine-hrăniţi la putere, se dă, la mitinguri, libertatea de a huidui, fiind văzută ca o supapă de descărcare a tensiunilor sociale. Numai guvernanţii noştri nu au nici această minimă inteligenţă. La noi, prin asemenea acţiuni de intimidare, se pun bazele dictaturii băsesciene. Este un exemplu clar că nu ai voie să protestezi. Pe străzile României nu sunt permise şi nu se produc decât surogate de manifestaţii, un nechezol de proteste, ca să folosim un termen ceauşist. Cum este dibuit în cineva Protestatarul cu majusculă, acela e pe loc umflat şi buzunărit.
Ce legi din România prevăd cât costă un strigăt de protest?
Costă două milioane?
Costă o bâtă în cap?
Costă şocuri electrice?
Costă un glonte?
Costă toate astea la un loc, dar progresiv!
De ce presa scrisă nu comentează întâmplarea oribilă de la Turnu Severin?
Umflat de jandarmi şi urcat cu forţa şi cu sila într-o dubă a fost şi Vasile Teofil, locotenent-colonel în rezervă, participant la mitingul cadrelor militare pensionate de la Constanţa, din ianuarie a.c. Vasile Teofil a fost acuzat că a încercat, chiar dacă nu a reuşit şi deci nu s-a putut proba, să rupă o pancartă cu portretul lui Băsescu. Întreb şi eu, pe urmele lui Marin Preda: „Dar ce suntem noi? Popor de idioţi?” La un miting de protest, fie el chiar şi-n România, nu poţi să porţi portretul lui Băsescu şi al Elenei Udrea, precum odinioară pe cel al lui Ceauşescu şi al lui Nuţi CO2 cu „stima noastră şi mândria” scrise dedesubt; la un miting de protest, portretele, chiar caricaturi, sfârşesc prin a fi rupte sau arse. Da, domnilor, ţine tot de tactica descărcării tensiunilor sociale. Înainte de a scrie acest articol, am revăzut cele mai bune videoclipuri postate de trei televiziuni şi tot nu am reuşit să înţeleg de ce a fost umflat acel militar şi amendat cu suma halucinantă pentru un pensionar căruia i-ai tăiat pensia, „Prin grija lui, grija lui/A Udrea-Băselului”, de 10 milioane de lei vechi, cam cât câştiga un profesor după tăierile din iulie, da-le-ar Dumnezeu lumânări în casă, de banii ăştia!
O televiziune mai ghizdavă a relatat că Teofil a vrut să treacă de un gard de jandarmi şi să ajungă în sediul Prefecturii Constanţei.
Da, dar nu a reuşit. El a fost trântit în iarbă de jandarmi, lovit, împachetat şi dus la dubă, unde, pentru că nu voia să urce, i-au aplecat capul în piept, i-au imobilizat braţele şi l-au înghesuit în dubă. La mitingul „vânjos”, cum l-ar fi calificat corifeul Puterii, Andrei Pleşu, participau taman... 400 de oameni. „Curat vânjos” şi „curat murdar” din partea Puterii să se poarte astfel. Vreau un jurist care să-mi explice ce-a făcut acel om, de fapt, şi pentru ce a fost el amendat. În articolul său de tristă amintire, intitulat Proprietatea termenilor şi publicat în „Dilema veche”, nr. 368, din 3 martie a.c., domnul Andrei Pleşu nota: „Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vânjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.” Eu, când am văzut la televizor ce i se face acelui om, m-am temut şi pentru sănătatea, şi pentru viaţa lui. Dar, pentru liniştirea domnului Pleşu, cel foarte iritat, din articolul citat mai sus, haideţi să spunem că doi militari pensionaţi au murit în urma şocului provocat de tăierea pensiilor şi doi bolnavi au decedat în urma desfiinţării spitalelor din localităţile lor.
Câţi trebuie să mai moară şi să dea bani la Boc ca să trăiască portocaliii în sfârşit bine, nestingheriţi de mitinguri" vânjoase" şi necontenind să se admire reciproc.
N-am să pot uita niciodată faţa lui Vasile Teofil marcată de revoltă şi de neputinţă şi ochii lui albaştri, plini de durere. Reprezentanţii unui popor normal se gândesc că oricare dintre ei ar putea fi în locul acelui om lovit de urgie. Din ce-i cunosc eu pe compatrioţii mei, ei gândesc că, în fond, şi omul are o vină. În locul lui, ei nu s-ar fi dus la miting. Dacă s-ar fi dus la miting, ar fi jucat pinguinul şi, în niciun caz, nu s-ar fi luat la trântă cu jandarmii. Nu e frumos. Dacă se luau la trântă cu jandarmii şi pica măgăreaţa pe ei să fie urcaţi în dubă şi amendaţi, asta e – se resemnau şi dădeau banii, fără blesteme şi alte prostii, „Să fie de sufletul lui Boc”, că mult ne-a muls şi mulţi n-au simţit.
Dar faţa lui Vasile Teofil şi ochii lui albaştri n-am să-i pot uita niciodată şi nici n-am să-mi iert că nu m-am putut mobiliza şi că n-am găsit o noapte în care să scriu despre cele întâmplate la Constanţa, încă din luna ianuarie.
Despre paradoxurile românilor am mai scris (vezi articolul Paradoxul român, din 23 octombrie 2010), dar ce ziceţi de ăsta: Noi suntem amendaţi pentru că ne e foame, nouă ni se pune bir până şi pe foame şi ...grecii protestează! Aflaţi că în Grecia, astăzi, de 1 Mai, sunt mitinguri într-adevăr „vânjoase”, ce l-ar speria de-a dreptul pe intelectualul Puterii, Andrei Pleşu, care a trudit din greu, cu pana, ca, în ţara sa, să nu vadă aşa ceva. Şi, până acum, nici n-a văzut. Dar eu încep să nu mai fiu atât de sigură că nici nu va vedea, căci, vorba domnului Preşedinte Băsescu, „De ce le e frică, nu scapă.” De, „gura păcătosului adevăr grăieşte...”
Mai trebuie spus că oamenii Greciei nu ies singuri şi de-a valma în stradă; ei o fac la chemarea unor confederaţii sindicale adevărate, unor lideri adevăraţi. La noi, nemulţumirea e extremă, dar nu are cine să îi dea contur, să o pună într-o formă. Nu numai că nu există lideri credibili, dar ăia care sunt nici măcar nu cheamă lumea la miting! N-au făcut-o de 16 decembrie, n-au făcut-o de 21 şi nici de 22 decembrie. Nu o fac nici măcar acum, de 1 Mai, bucuroşi că poporul e bleg , că rolul le-a fost uşor şi că au scos pe el un preţ bun.
În această zi şi în acest an, peste tot în ţările democrate, cu regim pluripartidist, partidele de stânga cheamă lumea în stradă pentru a-şi manifesta încrederea în VICTORIA  SOLIDARITĂŢII  ÎMPOTRIVA  INDIVIDUALISMULUI.
La noi, fiind recesiune, ce se gândi PSD-ul? Ce-i trecu lui Victor Ponta, precum odinioară lui Ştrul, prin cap? O, nu, nu un glonte de calibrul patru, ci o idee generoasă: să nu mai cheme lumea la bere, fiindcă oamenii sunt nemâncaţi şi, dacă beau pe nemâncate, se-mbată şi, dacă se-mbată, se-apucă să-l înjure pe Boc şi, dacă-l înjură pe Boc, jandarmii îi amendează şi, dacă jandarmii îi amendează, oamenii se supără pe Ponta şi ,atunci ,ce-i trecu lui Victor prin cap?
O idee de calibrul patru: să-şi cheme membrii de partid şi simpatizanţii să planteze nu-mă-uita pe marginea drumurilor; să-şi aducă aminte alegătorii de cel care fuse liderul Opoziţiei – Victor Ponta.
Ideea e generoasă, cititorule, şi miroase bine, dar eu zic că mult mai bine dădea să planteze nişte... roşii: ţin şi de foame, au vitamine, pot fi folosite şi ca arme într-o posibilă încăierare, fără să producă răni sau tumefacţii, că românul e fricos. Şi mai e ceva, cititorule, roşiile sunt... roşii, „culoarea social-democraţiei”, vorba lui Radu Mazăre.