IVANOV
sau NEPUTINŢA
Motto: “
Dar munca actorului sau a
regizorului nu intră în rezonanţă nici cu trecutul, nici cu viitorul, ea este
ancorată în efemer, în relaţia
nemijlocită cu spectatorii, care, la rândul lor, sunt reflectarea nemijlocită a
unei lumi aflate într-un constant proces de schimbare. Privirea spectatorului
este influenţată de tot ceea ce s-a întâmplat în lume cu o zi înainte sau chiar
în acea dimineaţă... iar asta e un lucru foarte sănătos. Dacă ai încerca să
reconstitui cu exactitate un spectacol de acum douăzeci de ani, rezultatul n-ar
putea fi altul decât un produs muribund... (...) Participarea înseamnă pur şi simplu că,
într-o parte, există un privitor, iar, de cealaltă parte, cineva asupra căruia
este aţintită privirea, iar cei doi trebuie să sfârşească prin a deveni unul
singur.” (Peter Brook)
Acest blog n-ar fi existat
niciodată fără Andrei Şerban. Nu mai credeam deloc în virtuţile scrisului, mi
se părea o pierdere de vreme, un mod de a-ţi rata viaţa, şi, un an de zile, mi-am
refuzat impulsul de a scrie despre LEAR, piesa cu a cărei analiză se
deschide acest blog, piesa fără de care nişte idei ar fi continuat să somnoleze
în creierul meu şi niciodată nu s-ar fi întâlnit în eter conştiinţa mea cu cea
a unui dramaturg sau regizor de teatru, sau de film. Pentru că, în ciuda
întârzierilor de tot felul, acest blog va fi unul de film şi de teatru,
preponderent în limba franceză. Acesta este, poate, ultimul articol în română,
o limbă în care actul scrisului – un
act, totuşi, - este sortit aneantizării, cum ai trimite articolul spre nimeni,
direct la malaxorul timpului. Decât aşa, mai bine nu îl scrii, e dureros să-ţi
omori propria progenitură.
Dar Şerban este o excepţie. O montare
a lui e ceva diferit, ceva ce nu poate fi omis, în conştiinţă şi în act. Eu îl
percep ca pe un om şi un artist extraordinar de viu, mai viu decât eu nu am
cunoscut în România oameni vii de când sunt. Şi un om viu, acolo unde apare,
dacă ai norocul să apară, aprinde o flacără în celălalt; şi flacăra aceea, cât
timp arde, îl face pe destinatar să plăsmuiască la rândul lui ceva, să
transmită viaţa mai departe, nu doar să “se recunoască în ceea ce vede” – ce
formulă execrabilă! - , ci să preia ideea, de la egal la egal, transformând-o.
Numai aşa cultura e vie şi poate dăinui, numai aşa se poate evita ţarcul
cultural, populat cu maimuţe, care, chiar şi când are spectatori, nu are
viitor.
***
Piesa IVANOV a stat, de la bun
început, sub semnul incertitudinii. Se pare că lui Andrei Şerban îi plac
contururile incerte, pe care le poate modifica după propriile intenţii şi în
cadrul cărora poate inventa.
Cehov s-a decis foarte greu ce
vrea să fie această piesă, greu de aşezat într-un tipar definitiv. Textul
iniţial s-a vrut Comedie în patru acte şi
cinci tablouri, dar cuvântul comedie
este primul la care s-a renunţat, fiindcă a trebuit modificat tot textul, dramaturgul
nevrând să intre în conflict cu cenzura vremii. În cadrul comediei, Ivanov nu se omora, ca în versiunea finală, ci plesnea
pur şi simplu, funcţiile vitale îl abandonau, corpul nu mai voia să-l servească
şi gata. În cadrul acelei prime versiuni, personajul lui Ivanov era unul foarte
puţin pregnant, aproape găunos, în orice caz, destul de effacé. E mai mult decât clar că Şerban, în montarea pe care o face la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu, pe acea versiune o
preferă, forţându-şi personajul şi actorul, adică pe Ivanov în Ivanov, să fie
găunos, să declame fără să simtă, să nu se întâlnească decât arareori cu
esenţa, dar atunci să o facă exploziv, ca-ntr-un fel de regăsire instantanee a
eului pierdut, dar care nu vrea să se-ntoarcă, iar personajul nostru e prea obosit
ca să insiste. A insista este un act profund bărbătesc şi toate personajele
masculine din IVANOV, cu excepţia lui Borkin, par emasculate: sunt
incapabile să ia o decizie, iar vigoarea pare că s-a dus odată cu tinereţea. Şi
Vlad Ivanov nu face decât să se plieze foarte bine pe intenţia regizorală,
chiar dacă nu pare îndrăgostit de rol şi se simte mult mai bine în momentele de
expansiune, când îşi poate dezlănţui forţa vitală.
În ce-l priveşte pe regizor, intenţia lui e una foarte orgolioasă: el vrea
să recreeze fără cenzură gândul dintâi al lui Cehov, să dea viaţă versiunii
nespuse. E şi orgoliu, şi generozitate în această montare, iar ca spectator te
simţi privilegiat: este ca şi cum ai asista la o recuperare culturală, ca şi
cum un obiect mort ar fi reînvestit cu viaţă, iar tu ai avea norocul să fii de
faţă. Regizorul a avut ideea, actorii au scris-o cu trupurile lor, iar noi,
publicul, am avut norocul să fim prin preajmă ca să ducem povestea mai departe.
A fost cu adevărat un eveniment cultural şi frumuseţea e că, abia acum când
scriu, descopăr acest lucru.
Revenind la regizor, el va păstra totuşi titulatura finală propusă de
Cehov, de Piesă dramatică în patru acte,
iar personajul lui Ivanov are destul de multă consistenţă. El suferă de un rău
pe care nu reuşeşte să-l identifice şi, aşa fiind, cu care nu poate să lupte.
Dacă dăm istoria în urmă cu cinci ani, eu cred că el a fost cu adevărat
îndrăgostit de evreica Sarra Abramsohn şi că s-a căsătorit din dragoste şi nu
pentru banii ei. La rândul ei, Sarra face un gest extraordinar: de dragul lui
se creştinează şi devine Anna Petrovna; povestea a început frumos, cu o mare
convertire şi transformare, pecetluită de o uniune, după care nu s-a mai
întâmplat nimic, totul a îngheţat. În ciuda gestului extraordinar al Sarrei,
rudele lui Ivanov continuă să fie de un antisemitism dezgustător: „Ovreul
botezat, hoţul iertat, calul cu buboaie nu fac o leţcaie”, comentează, în
prezenţa Sarrei, contele Şabelski, unchiul lui Ivanov.
Dar nici evreii nu rămân datori: părinţii Sarrei nu-i vor ierta niciodată
fiicei lor faptul de a-şi fi schimbat religia şi a se fi căsătorit cu un goi; care, în plus, nu are nici parale.
Pentru că trebuie spus că moşia lui Ivanov e ipotecată, eroul nostru îi e dator
Zinaidei Savişna nouă mii de ruble, iar administratorul moşiei lui, Borkin, nu
mai are cu ce plăti muncitorii. Ivanov chiar are o nevoie disperată de bani.
Este singurul om lucid din piesă, singurul care mai ţine câte o carte în mână,
singurul care înţelege că trăieşte într-o societate perfect statică, de la care
nimic bun nu se poate aştepta. Această luciditate nu-l ajută cu nimic, îl
macină. El ştie prea bine că Zinaida Savişna nu-l va păsui cu cele nouă mii de
ruble, că părinţii Sarrei nu vor ceda nici măcar în faţa bolii fiicei lor şi nu
vor da niciun ban, că economia Rusiei nu se va moderniza în anii care urmează,
vorba lui Borkin: „Pivniţă este, cu vin la sticle, dar vezi matale, n-avem
tirbuşon...”, că dragostea lui pentru Anna Petrovna, născută Sarra Abramsohn,
nu va mai reveni, aşa cum nu se vor mai întoarce sănătatea şi frumuseţea ei:
„Şi când mă gândesc la Sarra... I-am jurat iubire veşnică, i-am prorocit
fericirea, i-am dat iluzii despre un viitor cum nu te încumeţi nici să visezi.
M-a crezut, biata de ea. Timp de cinci ani o vedeam cum se stingea treptat sub
povara jertfelor pe care mi le aducea, cum cădea istovită în luptă cu propria-i
conştiinţă, dar nu mi-a aruncat nicio privire chiorâşă, doamne,dumnezeule, un
reproş nu mi-a adresat niciodată!... Şi ce-am făcut din ea? Ce-am făcut?...
Iată, acum n-o mai iubesc... Ce s-a-ntâmplat? Care-i cauza? Nu înţeleg. O văd
cum suferă, ştiu că zilele ei sunt numărate, şi totuşi fug de ea, ca un laş
netrebnic, fug de obrajii săi palizi, de pieptul ei scofâlcit, de privirea-i
rugătoare... Ce ruşine, ce ruşine, doamne!”
Boala lui Ivanov este destul de uşor de identificat: el suferă de laşitate,
adică de o lipsă cronică de curaj. Pentru un hiperlucid este greu să aibă
curaj. Curajul implică riscuri, iar luciditatea este anume creată pentru a
limita riscurile. Apetitul pentru risc implică pasiune, iar luciditatea este
anume creată pentru a se opune pasiunii. Drama reală a lui Ivanov este că se
află într-o situaţie-limită, pe care luciditatea nu-l poate ajuta decât s-o
constate, nu s-o şi depăşească. Pentru o posibilă, incertă depăşire, ar fi
nevoie de un salt în necunoscut, aşa cum făcuse Sarra Abramsohn de dragul lui,
cu cinci ani în urmă, când devenise Anna Petrovna, salt ce implică pasiune,
risc, nebunie, exact ce-i lipseşte lui Ivanov. Ivanov este un intelectual. Ceea ce îl blochează este
propria lui luciditate. Şi el ştie: „În ce vezi tu salvarea mea, în ce? De băut
nu pot să beau, căci mă doare capul de băutură, versuri proaste nu ştiu să
scriu, să mă prostern în faţa lenei mele sufleteşti, considerând-o mai presus
de toate frământările vieţii, nu pot. Lenea rămâne lene, slăbiciunea rămâne
slăbiciune – n-am alte denumiri pentru ele.”
Beţia nu e o soluţie, dar e un nou început sau măcar un intermezzo. Arta nu
este neapărat o soluţie, dar e măcar o compensaţie. Ivanov citeşte, dar nu are
curajul să scrie. Aşa cum nu are curajul să facă afaceri, deşi Borkin îl îmbie,
afacerile sunt tot o formă de devenire, implicând risc, ceea ce Ivanov nu
poate: „Nici creierul, nici mâinile, nici picioarele nu-mi mai dau ascultare.
Moşia se duce de râpă, pădurile se prăbuşesc sub toporul altora. (Plânge.) Pământul, pământul meu mă
priveşte ca un copil orfan. Nu mai aştept nimic, nu-mi pare rău de nimic...”
Ivanov doar citeşte, altfel zis se recunoaşte în ceea ce au scris alţii, nu are
curajul să fie el însuşi actant, nu îndrăzneşte nici să scrie, nici să facă
afaceri, nici să iubească. Nu poate nici s-o consoleze pe Sarra, nici s-o
iubească pe Saşa: „Ascultă-mă, Şura. Dacă mă iubeşti, ajută-mă. Renunţă la mine
acum, în clipa aceasta! Dar mai repede, te rog...” La el, luciditatea are un
efect blocant, îl împiedică să simtă. Acest lucru este pus în evidenţă încă de
la începutul piesei şi tot atunci prinde contur şi antiteza Ivanov-Borkin.
Acesta din urmă îi pune moşierului o întrebare-cheie:
„Ia spune-mi drept, are să-ţi pară
rău dacă o să mor?
Ivanov: Nu vezi că citesc?... Lasă-mă acum...
Borkin: Nu, zău, Nikolai Alexeevici, are să-ţi pară rău dacă o să mor? Aşa,
pe neaşteptate...
Ivanov: Da mai slăbeşte-mă, omule, odată!
Borkin: Haide-haide, nu te supăra. Ce zici, are să-ţi pară rău?
Ivanov: Îmi pare rău de un lucru – că miroşi a vodcă cale de o poştă.
Asta-i de-a dreptul respingător, Mişa.
Borkin (râzând): Nu mai spune,
miros a vodcă?”
Borkin, de fapt, mirosea a vodcă, a praf, a cal şi a viaţă. În toată piesa,
Ivanov pare că se pregăteşte, de fapt, să moară. E nedrept faţă de el să spunem
că se ducea la Lebedevi ca să scape de imaginea soţiei, sau pentru Saşa, sau
pentru clătirea ochiului. Nu. El avea şi acolo un scop precis: s-o înduplece pe
Zinaida Savişna să-l mai păsuiască cu cele nouă mii de ruble: lucru imposibil,
aşa cum e imposibil pentru Ivanov să accepte propunerile de afaceri ale lui
Borkin şi imposibil pentru acelaşi Ivanov s-o mai iubească pe Sarra. Ivanov
este un personaj static într-o societate statică.
Scena din casa Lebedevilor este memorabilă. Din text aflăm că mobila este
„veche, de preţ” şi că „lampa din tavan, candelabrele şi tablourile sunt
înfăşurate în învelitori albe.” Şerban, mai radical, a pus să se înfăşoare şi
mobilele în alb. Este un mediu în care poţi să faci orice, mai puţin să
trăieşti. Salonul acela nu pare destinat unor oameni vii. Şi totuşi, aci este
adunată toată protipendada burgului, la ziua de naştere a Saşei, fiica lui
Lebedev. Aproape toţi cei prezenţi acolo îi sunt datori Zinaidei Savişna. Ei
supravieţuiesc prin împrumut. Iar ea se îmbogăţeşte prin zgârcenie. Sunt două
forme de existenţă care nu favorizează mediul de afaceri şi devenirea.
Zgârcenia protejează avuţia, aşa cum învelitorile albe protejează mobilele şi
tablourile de preţ, dar nu te lasă să te bucuri de ele. Trăieşti în afara lor,
aşa cum ai trăi în afara vieţii. Zinaida Savişna, excelent interpretată de
Manuela Ciucur, este o femeie-temnicer: are cheia banilor, a gustărilor, a
bucuriilor. Dă din ele doar cât să întreţină viaţa la nivelul pâlpâirii unei
lămpi cu gaz. „Ce le trebuie mai mult?!” – pare să spună faţa ei ascuţită,
obişnuită să contabilizeze totul:
„Lebedev (mergând în urma ei):
Ziuziuşka, pune ceva pe masă, o gustare... tinerii au flămânzit, de bună seamă,
sărăcuţii de ei... Ziuziuşka...
Zinaida Savişna: Ia te uită, contele abia s-a atins de ceaşca cu ceai.
Degeaba am stricat zahărul.”
Scena din casa Lebedevilor este memorabilă şi prin faptul că Andrei Şerban
introduce un personaj nou, pe care degeaba îl veţi căuta în textul lui Cehov,
pentru că acolo nu există; este personajul care îi prezintă, cu emfază, pe
ceilalţi, ca şi când ei ar fi cineva, deşi ei sunt aproape toţi căţeluşi ai
Zinaidei Savişna; dar prezentatorul mai are un rol: el pare să-l adâncească pe
fiecare în identitatea lui, fără să-i dea posibilitatea să evadeze sau să
devină. Şerban descrie aci o societate care a avut grijă să traseze nişte
tipare o dată pentru totdeauna, în care fiecăruia i se dă un rol din care nu
are voie să evadeze, în care domnesc obedienţa şi restricţiile, în care sunt imposibile
ambiţia şi aventura. Este o societate ocrotitoare, în felul ei, cu trasee gata
desenate, în care demiurgul a avut grijă de fiecare, dar care nu poate fi
acceptat drept demiurg decât într-o lume de boi.
Personajele par să se simtă bine în postura lor. Este un mediu chiar foarte
animat; este ca şi când ei ar compensa prin petreceri viaţa pe care altfel nu o
trăiesc. În toată această expresivă viermuială, se remarcă, prin arta
interpretativă, trei personaje şi trei actori: Victor Rebengiuc, în rolul contelui
Şabelski, Cornel Scripcaru, care smulge aplauze la scenă deschisă, în rolul lui
Pavel Kirillîci Lebedev, şi Dana Dogaru, în rolul Avdotiei Nazarovna. Arareori
aţi văzut actori jucând cu mai multă poftă. În ciuda nimicniciei rolului şi
parcă stimulaţi de aceasta, „străvechea noastră Avdotia Nazarovna...
Răsexcelenţa Sa contele”, cum glumeşte Borkin, fac scene memorabile din nimic.
Toată lumea a remarcat pantalonii prea scurţi ai bogătaşului Lebedev şi pana de
la pălărie a Avdotiei Nazarovna. În costume şi scenografie se simt nu numai
mâna, ci şi duhul Carmencitei Brojboiu şi al lui Octavian Neculai, care fac ca
decorul şi personajele să iasă din scenă şi să ne însoţească peste tot pe unde
mergem.
Dar nu pot să nu mă-ntorc la Dana Dogaru, care face dintr-un rol absolut
marginal, citat spre coada distribuţiei, unul memorabil. În casa Lebedevilor
jocul de cărţi e la mare cinste şi atunci:
„Avdotia Nazarovna: Eu, şi nu el, am declarat că joc fără atu!
Kosîh (furios): Blestemat să fiu
dacă mai joc cu sturionul ăsta! (Iese
agitat pe uşa care dă în grădină.)
Avdotia Nazarovna: Ptiu!... M-au apucat căldurile cu smintitul ăsta!...
Auzi, sturion! Sturion e mă-ta,
zevzecule!...”
Prin înjurătură, nici nu te dezvinovăţeşti, nici nu acuzi. Rămâi cum ai
fost. Este un fel de a răspunde ceva, fără să spui nimic. Nici nu ucide, nici
nu absolvă. Este un fel de a bate pasul pe loc. Când nu poţi să-ţi dovedeşti
dreptatea sau să te răzbuni, înjuri. Înjurătura este o expresie a neputinţei.
Şi Dana Dogaru repetă de mai multe ori în piesă, cu un accent inconfundabil:
„Sturion e mă-ta!”
Dar societatea aceasta pitorească şi pestriţă poate ucide. Se simte atât de
bine în nimicnicia ei, încât nu vrea să se primenească. Marginalizează tot ce
nu îi seamănă şi ucide prin excludere. Am trei astfel de exemple:
Cel mai nobil este Anna Petrovna. S-a dăruit din dragoste,
renunţând la propria ei religie şi identitate, unui bărbat şi unei comunităţi
atât de goi, încât nu au avut ce face nici cu dragostea, nici cu jertfa ei. Ei
nu merită mai mult decât ceaiul pe care li-l serveşte valetul Zinaidei Savişna.
Al doilea exemplu este doctorul Lvov: fiind un om cinstit într-o societate
putredă, el apare ca un personaj schematic, un fel de cioclu care-şi poartă ca
pe un coşciug principiile oneste de viaţă, de care nimeni nu are nevoie; şi cu
cât este mai ignorat, cu atât le strigă mai tare; şi cu cât le strigă mai tare,
cu atât se izolează mai rău. Cel mai tare îl detestă pe Ivanov, care,
paradoxal, este singurul personaj ce nutreşte simpatie pentru doctor, dat fiind
că-i aminteşte de tinereţea lui... revoluţionară.
Al treilea exemplu, mai complex şi mai bine integrat, este Borkin; are idei
şi ştofă de om de afaceri, dar totul este dus în derizoriu de o societate care
se simte foarte bine cu nimic, adică cu ceaiul servit de Zinaida Savişna,
care-şi întăreşte astfel controlul asupra unor oameni tot mai dependenţi de ea.
Dar acestor oameni nu poţi să le plângi de milă, fiindcă ei vor să rămână
astfel.
Dar Ivanov?
În viziunea doctorului, el e un om perfect integrat societăţii din care
face parte: rău, veros şi cinic. Chiar aşa? Parcă o aud grăind pe Anna
Petrovna: „Află, doctore, că e un om minunat, şi-mi pare rău că nu l-ai
cunoscut acum doi-trei ani. Îl vezi tăcut, trist, umblând de colo până colo fără
să facă nimic, dar mai înainte... Ce om dintr-o bucată era!... L-am iubit din
prima clipă.”
La finalul piesei, Ivanov este un om ciuruit, făcut bucăţi, destul de lucid
ca să înţeleagă societatea în care trăieşte şi destul de slab ca să o domine
sau să evadeze de aci. Decorul cu mobile, candelabre şi tablouri în învelitori albe
din casa Zinaidei Savişna invita la moarte. Ivanov nu e în stare nici să
schimbe, nici să iasă din aceste decoruri. Nu are nici curajul, nici nebunia
necesare. Iar luciditatea nu-l ajută, ba chiar îi joacă o festă: moartea lui
seamănă cu o comoţie cerebrală.
Vorba lui Borkin:
„Asta-i viaţa. E ca o floare de câmp: a trecut un ţap, a păscut-o şi...
ia-o de unde nu-i.”
Nu numai viaţa, dar şi tinereţea, şi dragostea, şi idealurile, şi jertfa
sunt păscute, sunt înghiţite de malaxor.
