Oare ce i-ar plăcea lui Mailat?
Cum vă spuneam într-un articol anterior, anul acesta, la Eurovision, România a fost strălucit reprezentată de Cezar Ouatu: o voce remarcabilă, o personalitate puternică, un temperament îndrăzneț și o natură imprevizibilă.
E de remarcat faptul că Cezar a știut să-i convingă pe români. Deși noi nu suntem chiar atât de dedulciți la pop-operă, publicul nostru l-a iubit și l-a urmat din prima. Publicul l-a dus în Suedia, și mai puțin juriul specializat și presa. Publicul e cel care a avut instinct bun, a vrut o schimbare și și-a dorit o aventură.
La noi, elitele din domeniu și o mare parte a presei sunt înfundate în calcule, prejudecăți și frici. Calculele ucid originalitatea și înlătură autonomia. Se naște atunci o specie bizară de artiști ascultători, de fapt simpli executanți ai unor directive culturale care umplu văzduhul patriei preț de câteva zile, după care se sparg ca niște baloane de săpun; în timp ce frica e atât de mare încât mulți nici nu vor îndrăzni să spună c-au văzut baloanele spărgându-se.
După mintea acestor directori culturali, noi, la Eurovision, trebuia să ne prezentăm cu niște cântăreți nici prea-prea, nici foarte, foarte, care să adune voturi de la vecini, de la căpșunari, de la Mailat, dar și de la intelectualii care ghicesc măreața noastră idee de artă ținută strâns în hamuri, de melodie-pițigoi, făcută să placă la toată lumea și să nu miște pe nimeni, făcută să ia niște voturi, dar să treacă neobservată. Întrucât calculele au viață scurtă; calculele nu au suflu și, pe termen lung, nu îți lasă decât amărăciunea micului.
Anul acesta, peste capul acestor socotitori, peste capul acestor contabili de C.A.P., România a votat altfel și a avut curajul, pentru prima dată în istoria ei recentă, să-și ia un amant.
Ce-a urmat a fost într-adevăr o aventură: Cezar nu a avut nicio reținere și, ajuns pe țărmul scandinav, a fost altul de la o zi la alta: masculin și feminin, forță și delicatețe, prinț transilvan și vampir, înger și demon sub aceeași piele. Și, par-dessus tout, frumos ca un zeu. Și vocea lui te vrăjea, și ascultându-l aveai sentimentul că poți să zbori.
"Aș vrea cu tine să mă duc departe
La Polul Nord, sub cerul de opal..." m-am gândit atunci.
Cu Cezar pe scenă, părea că România și-a ieșit din matcă și începe să invadeze lumea cu cele mai neobișnuite și frumoase triluri. Și chiar am cucerit lumea, Cezar având mai multe accesări pe You Tube decât câștigătoarea daneză a Eurovisionului si decât simpaticul și dezlănțuitul reprezentant al Azerbaidjanului, Farid Mammadov, clasat al doilea și a cărui voce o puteți auzi și pe blogul meu.
În țară, însă, unii i-au reproșat lui Cezar că nu s-a priceput să obțină votul conaționalilor plecați la muncă în Europa. N-am avut nici măcar o clipă sentimentul că Cezar ar avea intenția măruntă de a aduna voturi. Tot timpul l-am văzut ca pe un temerar pornit să cucerească inimi. Și apoi, Cezar e o personalitate puternică, un om care trage după el și nu unul care merge cuminte prin țărână, jucând cum i se cântă. E modest, foarte deschis și comunicativ, dar îți dă de înțeles la tot pasul că inițiativa e la el. N-aș zice că nu am fost deloc șocată văzându-i vestimentația și prestația, dar, în același timp, l-am văzut ca pe un uriaș rezervor de imprevizibil și metamorfoză, dar și de forță și voință fermă; un bărbat frumos, afirmându-și cu îndrăzneală atuurile.
"Cât pot dzice că nasc și la Moldova oameni", cum ofta pe vremuri cronicarul...
_-_WGA1633.jpg)
_-_WGA01665.jpg)
