LYCEUM: MOTIVE LITERARE ÎN ROMANUL ”MARA” DE IOAN SLAVICI

                    MOTIVE LITERARE ÎN ROMANUL MARA DE IOAN SLAVICI

Motivul literar este o imagine obligatoriu recurentă, care oglindește, nuanțează și, uneori, sintetizează tema.

Dacă ne gândim la romanul Mara de Ioan Slavici și alegem ca temă dezvoltarea târgului bănățean la mijlocul secolului al XIX-lea, vom putea vorbi despre motivul șatrei, motivul Mureșului sau al icoanei făcătoare de minuni. Dacă ne vom raporta la tema familiei, vom vorbi despre motivul văduvei sau al mamei, iar, dacă vom insista pe tema erotică, ne vom opri la motivul florii de cireș sau, când lucrurile evoluează, al florii de mac...

Nu ascundem deloc faptul că pe noi ne tentează viața târgului, un târg ce clocotește de germenii capitalismului, o comunitate care nu mai vrea și nu mai poate să fie doar sătească deoarece, prinzând gustul banului, ea se orientează rapid spre acele activități capabile să se exprime mai repede în bani. Și-atunci satul devine târg și țăranii, târgoveți.

Mara, de exemplu, nu-și investește banii în proprietăți funciare și nici nu pare foarte preocupată de livada de două sute de pruni din lunca Mureșului sau de “viuţa din dealul despre Păuliş”, în schimb şatra e viaţa ei, aceasta exprimându-i foarte bine caracterul mobil şi dorinţa de câştig imediat.

Cititorii mai tineri vor fi făcut ochii mari şi se vor fi întrebat ce înseamnă șatră în acest context.

 Șatră nu este chiar un omonim, ci un cuvânt polisemantic, ce în contextul de mai sus înseamnă “baracă acoperită cu pânză, în care precupeţii îşi adăpostesc şi îşi etalează marfa la târg”. Celelalte sensuri sunt înrudite cu acesta, şatră mai însemnând “cort” sau “grup de ţigani nomazi care staţionează, îşi întind corturile undeva”. Toate aceste sensuri implică ideea de mobilitate. Şatra este adevărata casă a Marei. Aceasta explică şi de ce umbla ea “soioasă” şi “nepeptănată”. Mara nu are timp să se privească în oglindă şi stă foarte puţin acasă:

 “Cu obrajii bătuţi de soare, de ploi, de vânt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei plină de poame şi de turtă dulce. La stânga e coşul de peşte, iar la dreapta clocotește apă fierbinte pentru “vornovişti”, pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.”

Toate bune se va spune, dar ce-or fi ăia “vornovişti”?

Elevii noştri, “sărăcuţii de ei”, care sunt mai conştiincioşi – şi e  lucru rău, Doamne, în ziua de azi să fii conştiincios – se vor fi repezit la DEX să caute cuvântul vornovişti, şi la DEX, “fatalitate”, vorba lui Caragiale, cuvântul lipseşte; s-au repezit apoi la suplimentul DEX-ului; acolo, din nou Caragiale, din nou “fatalitate”, din nou plasă: vornoviștii “, nicăieri”. Atunci, osteniţi, precum conu’ Mihalache din schiţa Tren de plăcere , s-au îndreptat agale spre manual... Aici “iar fatalitate”: printre cuvintele explicate şi care figurau oricum în orice dicţionar, “vornoviştii”, “sărăcuţii de ei” nu şi-au aflat locul... Plictisiţi, elevilor li s-a făcut foame şi chiar s-au gândit că aveau în faţă un termen culinar...

Vornoviştii sunt “o specialitate de cârnăciori care se consumau calzi, cu hrean”. Mara nu rata ocazia să-şi îmbie muşteriii şi cu aşa ceva.

De altfel, în toate bucătăriile şi în toate limbile există mai multe specialităţi de cârnaţi cu denumiri aparte.

Revenind la Mara, trebuie spus că în târg şi în şatră ea se simţea în elementul ei.

Mai târziu, după ce-i vor pleca copiii de-acasă şi-i va aştepta de sărbători, Mara nu va şti cum să-şi renoveze mai bine casa şi să o împodobească. O făcea din dragoste pentru copii, voia ca ei să se simtă bine, dar ea nu punea niciun preţ pe asemenea “nimicuri” care nu aduceau bani, dimpotrivă, îi risipeau:

“Cât a ţinut postul Paştilor, Mara a rânduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres

casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întâi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi nouă, un dulap, ba chiar şi trei icoane. Îi sângera inima când i se storceau banii adunaţi cu multă grijă, pentru aceste nimicuri, de care dânsa nu simţea nicio trebuinţă: dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.”

Copiii “ nu mai erau săraci ca odinioară”, nu datorită livezii de pruni sau “viuţei”, ci fiindcă mama lor devenise o veritabilă businesswoman.

“Precupeaţa Mara e prima femeie capitalist din literatura noastră. Pe ea n-o interesează avuţia funciară, ca pe Dinu Păturică ori Tănase Scatiu, faţă de care înfăţişează un moment ulterior: scopul ei fiind să strângă bani, întreaga intrepiditate îi este canalizată în afaceri. E o businesswoman. Acest fapt ne explică două lucruri: de ce se consideră săracă și se tânguie, având, cum am văzut, vie, livadă și casă; și felul însuși al ei de a se lansa în afaceri. Mara nu e pur și simplu zgârcită: este și extrem de calculată. Și transformă totul în bani. Are stofă de cămătar, preferă să împrumute cu dobândă altora, decât să investească”, nota încă din 1980 Nicolae Manolescu în Arca lui Noe -  eseu despre romanul românesc.

Afacerile Marei se înfiripă și se dezvoltă pe malurile Mureșului, “pe ţărmurele drept” şi “pe ţărmurele stâng”. Motivul Mureşului, insinuant ca apa, e pe cât de subtil, pe atât de important. Mureşul aduce bogăţie în casa Marei, Mureşul îi poartă şatra şi norocul de pe un ţărm pe altul. Ca şi Mureşul, Mara este o natură deschisă, fluidă şi dinamică: “Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu câştig puţin decât să-i “clocească” marfa.” Aşa cum Mureşul curge, Mara se mişcă şi vinde, “vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ce nu găseşte la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ce nu găseşte la Radna şi Lipova.” Cele trei localităţi sunt legate între ele de apele Mureşului, dar şi de marfa Marei.

Între Mara şi Mureş, comunicarea e perfectă. Ai zice că “săraca văduvă cu doi copii” are un menaj desăvârşit cu râul care o ajută să-şi sporească averea: Mara se va pricepe să ia în arendă podul plutitor de pe Mureş şi să împrumute cu dobândă banii obţinuţi.

Apa, podul şi banii au fost dintotdeauna agenţi ai comunicării, schimbului şi dezvoltării. Şi Mara “începu să facă în gândul ei socoteala cam câți oameni vor fi trecând în fieștecare an peste podul de pe Murăș. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decât dânsa, care atâta timp a stat pe țărmurii Murășului... (...) Apoi mai câștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capătul podului, pe unde trecea toată lumea.

Stetea Mara, stetea și număra în gândul ei banii, câte doi creițari de om și câte zece de pereche de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți, încât ochii i se umpleau de lacrămi.”

Mara se emoţionează foarte tare la gândul de a strânge bani, dar niciodată la gândul de a cumpăra ceva cu ei pentru sine sau de a-i dărui. Mara are stofă de capitalist, aşa cum ne-a asigurat Max Weber încă din 1920, când, în lucrarea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului, îl comenta pe Benjamin Franklin în felul următor:

„În primul rând, summum bonum (binele suprem) al acestei „etici” – câștigarea de bani, de tot mai mulți bani, concomitent cu evitarea strictă a tuturor plăcerilor neînfrânate – este lipsit total de puncte de vedere eudaimoniste sau chiar hedoniste și este considerat ca scop în sine în asemenea măsură, încât el apare în orice caz ca ceva cu totul transcendent fericirii sau folosului individual și pur și simplu nerațional. Omul este pus în relație cu câștigul ca scop al vieții sale, nu câștigul în relație cu omul ca mijloc în scopul satisfacerii trebuințelor materiale ale vieții sale. Această inversare, pur și simplu lipsită de sens pentru perceperea obiectivă a stării “naturale” a lucrurilor, cum am spune noi, este evident într-un mod tot atât de necondiţionat un laitmotiv al capitalismului, după cum este ceva străin omului neatins de suflul lui.”

Şi Mara este cert atinsă de suflul capitalismului. Casa nu o renovează decât de dragul copiilor, se îmbracă neglijent, nu o vedem lăcomind la nimic, iar setea şi-o astâmpără cu “o ulcică de apă bună”, un singur lucru o preocupă: “să facă socoteala”. Socoteala aceasta e sursă de satisfacţie pentru Mara, justificând viaţa şi munca ei: “Scăzând dobânda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mâne, se duce la căpătâiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zile de bătrânețe și pentru înmormântare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună și măcar numai câte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâne. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gânduri și începe în cele din urmă să plângă.”

Prin imaginea banilor întinși pe masă și udați cu lacrimi de... fericire, cât și prin cei trei ciorapi ”de la căpătâiul patului”, putem vorbi despre un adevărat motiv al banilor în acest roman.

Lacrimile sunt expresia bucuriei de a fi acumulat “tot mai mulţi bani”, cum ar zice Max Weber: “când simte greul vieții, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese sau coșuri. Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum și cât o să aibă odată. Și chiar Mara să fii, te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba.”

Odată cu Mara, în cadrul literaturii noastre, banul își face loc în definiția valorii personale, dar nu oricum, ci câștigat prin muncă; ceea ce ține tot de... ”etica protestantă”.

Are și Mara filozofia ei, nu atât de elaborată ca cea a lui Benjamin Franklin, ba chiar un pic mai... ”flexibilă”, fir-ar să fie, dar totuși: ”Banul, draga mamei – urmă ea – banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani.

-          Uite! urmă ea făcându-și mustrări c-a scăpat vorba. Ți-o spui fiindcă nu mai ești copilă

și trebuie s-o știi, ca să te simți: eu am adunat pentru voi puțin câte puțin și din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu...”

Grandet, personajul lui Balzac, este și mai categoric: ”L’argent domine tout, les lois, la politique et les mœurs.”

Asta, da, e o ideologie!

Interesant este și sensul pe care-l capătă la Slavici verbul a se simți, devenind ”a fi sigur pe el, pe ceea ce este și ceea ce are”, banul fiind garant al demnității personale.

Persida este și ea contaminată de învățăturile mamei sale și începe să înțeleagă și să se simtă: ” Puterea banului e mare, și ea se sîmțea cu totul altfel acum, când știa din gura mamei sale că are zeci de mii puse la o parte și bine păstrate, cum numai Mara știa să le păstreze.

Doamne! Națl s-ar mira și el, dac-ar ști-o aceasta și și-ar da silințele să intre în voile bătrânei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrânul, ar vorbi și el cu totul altfel, dac-ar ști că feciorul lui ia zestre mare.”

Dacă Mara datorează cuiva această avere, în afară de Dumnezeu și spiritului ei chivernisit, acelea sunt apele Mureșului; în unda lui strălucesc arginții Marei și viața ei se împletește cu apele lui. El este martorul tăcut al creșterii ei pe scară economică și socială. Ba chiar îi face mici dovezi de iubire: Mureșul nu-i îneacă pe cei doi copii atunci când aceștia se aventurează într-o luntriță, primăvara când râul ” era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vultori.” Trică și Persida sunt salvați în ultimul moment de ”vâslași voinici”, iar Mara este încă o dată mândră de copiii ei, care sunt imprudenți, dar ingenioși și curajoși: ”Copii ca ai mei, nimeni nu are!”

Mara recunoaște că ”a ajutat-o Dumnezeu”, Slavici dă și el asigurări că ”Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc”, dar prea Bunul nu ajută direct, ci prin intermediari, prin biserică și prin icoane, și astfel își face intrarea în analiza noastră motivul icoanei făcătoare de minuni.

Acest motiv este tratat de Slavici prin ochii Marei, personaj care, grație stilului indirect liber, se bucură din partea autorului de o ironie bonomă, plină de tandrețe. Hotărât, are noroc, dar are și șarm precupeața noastră, așa ”soioasă” și ”nepeptănată”, cum umblă ea.

Biserica cu mănăstire Maria Radna este catolică.

Mara este ortodoxă, „creștină adevărată”, dar ea se duce și se închină și în biserica Maria Radna, la ” Maica Precista nemțească”, ”care lăcrimează și de a cărei vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.”

Prin motivul icoanei făcătoare de minuni, Slavici sintetizează foarte multe idei fundamentale în acest roman.

În primul rând, toleranța care există între etniile conlocuitoare și religiile existente în Transilvania și Banat. Oamenii au spirit pragmatic, sunt gospodari și puși pe chiverniseală și preferă să fie deschiși și toleranți pentru a-și promova afacerile decât să meargă pe mâna purității religioase, a aroganței și a intoleranței.

Motivul icoanei făcătoare de minuni captează în structura lui și ceva din personalitatea Marei. Precupeața, abilă în afacerile ei, este, din punct de vedere religios, și rezervată, dar și tolerantă: ”Că icoana face minuni, asta n-o crede”. Dar, cu toată rezerva, Mara se închină la această icoană, fiindcă numai de Sfânta Maria, când ”timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile, cete-cete, cu praporele în vânt, cu crucile împodobite cu flori și cântând psalmi și litanii; acum când vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mănăstirii”, iese Mara ”cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale.” Merită să se închine deci în fața icoanei, fiindcă ”acum e secerișul Marei.”

Cu această admirabilă metaforă, subliniază Slavici îndepărtarea Marei de lumea satului și de îndeletnicirile agricole și plonjarea ei cu succes în mediul lucrativ și schimbător al afacerilor. Succesul Marei e semn că icoana făcătoare de minuni și călugării minoriți ”rași ca-n palmă” și-au făcut bine treaba, dar și Mara e deșteaptă, tolerantă și abilă și știe ce, când și unde să vândă.

Aceeași inteligență și toleranță le dovedește Mara și cu prilejul botezului nepoțelului ei, feciorul Persidei și al lui Hubărnațl, care va fi botezat în legea catolică. La ceremonie asistă și Mara, ”gătită ca nealtedăți”, dar supărată, stând ”îndărătnică la intrarea bisericii.”

De ce?

Răspunsul ni-l dă Slavici, care o ia încet, ardelenește, cu multă pricepere și delicatețe:

”Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din când în când să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adâncă, în foc mistuitor, și atât nepot avea și dânsa.

Când părintele Pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atât de neobișnuită, Mara făcu un pas înainte și apoi pas cu pas, stând mereu și făcând iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie.

Când preotul vărsă apa sfântului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii i se umplură de lacrămi.

Acum era păpistaș, nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era păpistaș.”

Puțini scriitori folosesc cu atâta măiestrie stilul indirect liber.

Dar Mara se stăpânește, își îneacă amărăciunea și grăiește exact ce trebuie spus în astfel de ocazii:

” – E frumos! grăi dânsa întorcându-se spre Persida. E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.”

Persida îi este recunoscătoare pentru înțelegere:

” – Draga mea mamă! (...) Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decât fericire!”

Frumoasă lecție de toleranță dă Slavici aici, în stilul lui de moralist discret, fără ostentație.

                                                                    ***

Ca Persida să se iubească și să se căsătorească cu Națl nu intrase deloc în socotelile Marei. Ea își voia fata preoteasă și nu exista pretendent mai bun decât Pavel Codreanu, nepotul protopopului din Buteni. Și să știi, cititorule, că acesta chiar era un pretendent foarte bun! Nu a fost Persida ”vrednică de el”, vorba lui Trică... dar el și-a pus ”capul în primejdie” pentru ea, cununând-o cu Națl, lucru foarte riscant, cei doi căsătorindu-se în secret, fără acordul părinților.

Când Mara nu-și vedea fata decât preoteasă, Persida era ”înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frângi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală.”

Motivul florii de cireș subliniază aici castitatea, în timp ce ”rumeneala”, ce ”străbate” din când în când, anunță deja devenirea, evoluția spre stadiul de femeie. Mara ar fi vrut să oprească timpul în loc pentru ca fata ei să rămână “curată ca floarea de cireş şi albă”.

Dar ştia şi Mara “că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere, şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămâie, ca vecinic oamenii, văzând-o, să strige cuprinşi de mirare: “A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei...

Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gândul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.”

“Pericolul”era mai aproape decât îşi imagina ”sărmana mamă.” Persida era la mănăstire şi “la colţ de uliţă, peste drum de mănăstire era măcelăria lui Hubăr”, tatăl lui Naţl. ”Fatalitate”, cum ar conchide din nou Caragiale.

Iar Naţl, iubite cititor, nu este decât un mare neisprăvit şi totodată tânărul de care se va îndrăgosti ”Sidi”.

Legile atracţiei nu se discută! Când o va vedea Naţl, la fereastra mănăstirii, el va rămâne „uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăingeniţi.”

Pe măsură ce iubirea lor se-aprinde, Naţl cel „ruşinos” devine îndrăzneţ şi scapă vorbe obraznice la care Persida roşie „ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atât de aspru la dânsul, încât el începu să tremure din picioare.”

Floarea de mac, chemată de Naţl să coloreze chipul odinioară atât de alb al Persidei este simbolul pasiunii şi al iubirii vinovate.

Despre ce era vorba?

„M-a învăţat – grăi dânsa (Persida) – valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu Mărunţeaua noastră.”

Naţl tocmai asta îi ceruse: să-l înveţe! Iar Persida înţelege bine rugămintea: Naţl doreşte o apropiere, un transfer şi o continuitate şi nu se fereşte de cei din jur: „Era grozav de năvalnic şi de nechibzuit omul acesta, se temea de dânsul...” De fapt, Sidi se temea de imprevizibilul iubirii.

Şi transferul s-a făcut. Persida care vorbea perfect nemţeşte a învăţat valsul lor, iar Naţl care, „crescut între români, vorbea româneşte tot atât de bine ca nemţeşte” a învăţat „Mărunţeaua noastră”. Povestea lor a avut suişuri şi coborâşuri, şi Slavici a relatat-o ca nimeni altul, cu talent şi delicateţe, iar Mureşul a purtat-o pe apele lui în această parte de lume, sporindu-i farmecul şi ecoul:

„A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei; copii ca dânsa nimeni n-a mai avut...”

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI ANTIM IVIREANUL - DESTINE ÎN OGLINDĂ

      CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI ANTIM IVIREANUL – DESTINE ÎN OGLINDĂ

Constantin Brâncoveanu nu și-a dorit să fie domnitor. Nobil de viță veche și foarte bogat, nu avea nevoie de sceptru pentru a împlini un destin de excepție. Boierii însă l-au vrut uns domn, bazându-se pe faptul că provenea dintr-o familie foarte respectată și că era un om echilibrat, diplomat și foarte abil în treburile administrative.

Domnitorul de mai târziu nu și-a dezmințit cu nimic reputația. Dimpotrivă, și-a consolidat-o și nuanțat-o. Părea să aibă și noroc: domnia lui a fost una lungă, de 26 de ani, cuprinsă între 1688 și 1714, în general liniștită și îmbelșugată.

Țara nu a ținut-o cu sabia, preferând diplomația sau “neutralitatea veghetoare” şi forţa banului. Dacă, după scurta perioadă glorioasă a lui Mihai Viteazul, tributul scăzuse la 32 000 de galbeni, sub Matei Basarab creşte la 65 000, ajungând sub Brâncoveanu la cifra impresionantă de 92 000 de galbeni.

Cam mult, nu? În aceeași perioadă, Moldova plătea tribut doar 26 000 de galbeni... ( Cf. Vlad Georgescu, 1995, Istoria românilor De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Humanitas, p.67)

Deh, obrazul subţire cu cheltuială se ţine.

Domnitorul însuşi e bogat: are bani depuşi în bănci din străinătate, iar pe la 1708, avea în stăpânire 111 sate şi moşii. Dumnezeu l-a dăruit şi cu o familie numeroasă: patru băieţi şi şapte fete.

“Voievodul, înconjurat de o familie numeroasă, clădeşte palate, biserici şi mănăstiri, încurajează arta, sprijină pe cărturari, duce o viaţă plăcută, în strălucire şi lux”, povesteşte Constantin C. Giurescu în a sa Istorie a românilor.

Biserici a înălțat încă din vremea când era simplu boier: la Potlogi, în Dâmbovița, și la Mogoșoaia, lângă București. Ajuns domnitor, va construi un palat la Potlogi, pentru fiul său cel mare, Constantin, și altul la Mogoșoaia, pentru Ștefan. Bucureștiul este înzestrat cu trei biserici: Sfântul Gheorghe Nou, unde odihnesc osemintele domnitorului martir, Sfântul Ioan Grecesc și Sfântul Sava.

Dar cea mai frumoasă ctitorie a sa rămâne mănăstirea Horezu cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1690.

Avea o adevărată dragoste pentru cultură. În timpul domniei sale, arta a înflorit atât în piatră, prin biserici, mănăstiri și palate, cât și pe hârtie, domnitorului datorându-se nu mai puțin de șase tiparnițe: la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la Târgoviște și două la București. Avea el însuși o bibliotecă impresionantă.

Ca mecena, este tulburător să vezi în ce fel destinul său s-a împletit cu cel al lui Antim Ivireanul.

Mitropolitul de mai târziu s-a născut în 1650 în Georgia sau Iviria, cu numele de botez Andrei. A căzut de tânăr rob la turci și, după eliberare, a trăit ca monah pe lângă Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, unde învăță greaca, araba și turca, precum și arta sculpturii în lemn, picturii, caligrafiei și broderiei.

În Țara Românească este adus de Brâncoveanu însuși, în 1690, deprinzând aici meșteșugul tiparului, de la episcopul Mitrofan.

În 1705 ajunge el însuși episcop la Râmnicu-Vâlcea, întemeind aici o tipografie, la care tipărește 10 cărți, din care 7 în românește. În perioada aceasta (1705-1708), restaurează mănăstirile Cozia și Govora.

Între anii 1708-1716 este mitropolit al Țării Românești. În această calitate fondează noi tipografii la care tipărește 19 cărți, din care 12 în română.

Anul 1711 este unul de cotitură și de tensiuni atât pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, cât și pentru mitropolit; amândoi patrioți, dar cu vederi diferite. Lucrurile se precipită și timpul nu mai are răbdare când, în 1710, urcă pe tronul Moldovei Dimitrie Cantemir: instruit, viteaz, îndrăzneț, “socotit un credincios al sultanului, Cantemir a primit tronul cu misiunea de a supraveghea şi dezvălui legăturile Brâncoveanului cu creştinii; planurile sale s-au dovedit a fi însă de la început cu totul altele.” (Vlad Georgescu, 1995, p.73)

Impetuos, Cantemir nu pierde vremea: știind că țarul Petru I e deja în război cu Poarta otomană, îi contactează atât pe țar, cât și pe domnitorul Țării Românești, în vederea unei alianțe antiotomane. Tratatul cu țarul Rusiei pare beton, Petru se angaja să sprijine lupta de eliberare a Moldovei de sub jugul turcesc, să respecte noile frontiere ale țării și să-l ajute pe Cantemir să instituie domnia ereditară și absolută, ceea ce ar fi adus ordine și demnitate în cursul istoriei. Domnitorul moldovean recunoștea în schimb suzeranitatea țarului și promitea firește sprijin armat.
 Brâncoveanu fu așteptat și el în iulie 1711, la Stănilești, pe Prut, să lupte alături de moldoveni și ruși, dar domnul muntean, excesiv de prudent, leur pose un lapin. Consecințele trădării sunt uriașe - turcii aliați cu tătarii sunt superiori numeric și impun pacea pe care o vor ei: Țarul e liber să se retragă, dar Moldova e în mâna turcilor. Cantemir ia calea exilului, văzându-și destinul de prinț năruit. Îi vor rămâne spre consolare biblioteca și scrisul, destinul amărui al cărturarului care scrie o Istorie pe care nu a reușit s-o facă. Dar era atât de impetuos, încât eu sunt sigură că el ar fi voit s-o facă și atât de talentat și cultivat, încât i-a reușit consolarea... Voia ta, Doamne!

Eu zic că Brâncoveanu nu a făcut bine. S-a supărat și Antim Ivireanul, care milita constant pentru o apropiere de Rusia lui Petru cel Mare. Relațiile se tensionează și Brâncoveanu vrea la un moment dat să-l înlăture pe Antim din scaunul  de mitropolit, dar crucea se dovedește iscusită, iar sceptrul destul de tolerant... Nu aceeași toleranță o va dovedi Poarta care reacționa cu o brutalitate demnă de Evul Mediu la cea mai mică suspiciune: un întreg imperiu clădit pe brutalitate și sânge.

După episodul de la Stănilești, se supără și admirabilul istoric Vlad Georgescu, dar, ca de obicei, își exprimă amărăciunea într-un inconfundabil stil reținut, foarte delicat, atent la nuanțe, care cunosc, și ele, o anumită progresie de la emoțional la rațional sau doar resemnat:

“Opţiunile cele mai de negândit par acum posibile, clasa politică pare decisă să scape de păgâni şi să-şi recâştige vechea independenţă. Dar deseori ezită, se teme de turci, dar nu are încredere nici în creştini, ar vrea să se avânte, dar riscul o sperie totuşi, promite să se ridice, dar apoi se opreşte la jumătatea drumului, neîncrezătoare în promisiunile Vienei sau Moscovei. Cantemir merge până la capătul drumului şi se răscoală, dar Brâncoveanu şovăie să-l urmeze, deşi promisese s-o facă. Amândouă opţiunile vor sfârşi prin a eşua, amândoi principii îşi vor pierde scaunele în complicatul joc diplomatic ale cărui iţe le puteau trage numai în parte.” ( Vlad Georgescu, 1995, p. 86-87)

Suspiciunea turcilor față de Brâncoveanu este alimentată și de faptul că o rudă a domnitorului, spătarul Toma Cantacuzino, trece, în 1711, la ruși și îi ajută să cucerească Brăila. Apoi domnitorul este lucrat de unii boieri și chiar de rude ale sale, precum stolnicul Constantin Cantacuzino. (Cf. Constantin C. Giurescu, 2000, Istoria românilor Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, București, Humanitas, p. 202)

Dar mai mulți istorici sunt de părere că principala cauză a pieirii lui Constantin Brâncoveanu a fost chiar fabuloasa sa avere, jinduită și de Sultan, și de marele vizir. Între lăcomia brutală a turcilor și diplomația lui Brâncoveanu nu mai e loc de dialog.

Sfârșitul domniei e demn de un roman tragic: sigur pe jocul lui diplomatic destul de abil, dar și pe peșcheșurile pe care le dăduse, Brâncoveanu nu se aștepta deloc să fie mazilit. Mesagerul sultanului care vine la el în 1714, aproape de Paște, este un prieten al domnitorului, ales anume pentru a nu trezi bănuieli. De aceea, năframa de mătase neagră ce i se pune pe umăr, ca semn al mazilirii, cade ca un trăsnet. Este dus, împreună cu familia, la închisoarea Edicule (Șapte turnuri) din Constantinopol. Averea-i este în întregime confiscată și, în ziua de 15 august, când creștinii prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului și când el împlinea 60 de ani “fu pornit în picioarele goale, la locul de osândă. Intâi se tăie capul sfetnicului său de încredere, Ienache Văcărescu, apoi li se tăiară capetele celor patru feciori, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei; la urmă, după ce văzuse toată grozăvia, căzu şi capul lui însuşi.” (Constantin C. Giurescu, 2000, p.202)

Sigur, intenția sultanului era să îi ia tronul și averea domnitorului creștin, nu și viața; aci sultanul se preface generos: le oferă viața voievodului și copiilor săi în schimbul renunțării la credința strămoșească. Aici însă logica domnitorului se dovedește implacabilă și lecția lui de demnitate, greu egalabilă: noblețea și averea nu aduc numai privilegii, ci și mari responsabilități. Demnitatea e cu două tăișuri și trebuie probată. Apoi Brâncoveanu pierduse totul pe lumea aceasta. Sultanul nu voia decât să-i răpească totul și în ceruri: dreptul la salvarea sufletului, dreptul la o memorie demnă, dreptul la un loc respectat în istorie, dreptul la o reputație impunătoare.

 Brâncoveanu dă o mare lecție de antidestin: după ce i se ia totul pe lumea asta,  înțelege să nu negocieze lucrul cel mai de preț cu care trece Dincolo – sufletul și memoria – în schimbul unei vieţi care nu mai valora nimic și în care el și copiii lui n-ar mai fi fost boieri vechi și domni creștini. N-ar fi fost nici români, nici turci, ci doar... turciți. Diplomatul și negociatorul abil care fusese Brâncoveanu dă de înțeles că sunt și lucruri care nu se negociază. Brâncoveanu dă o mare lecție de demnitate și ambasadorilor străini, din țările creștine, care, cu siguranță, asistau la execuție. Principele unei țări mici, aflate la cheremul turcilor vădea, în fața morții, un curaj și o demnitate cu nimic mai prejos decât a celor mai de seamă stăpânitori ai lumii.

Brâncoveanu fu executat năprasnic pe 15 august 1714. Va fi canonizat în 1992. Avem toate motivele să ne mândrim cu el. Despre el se poate spune ca despre regele David, din Vechiul Testament, că a urmat neabătut căile Domnului în afară de întâmplarea cu Urie Hititul... Brâncoveanu a fost un model de acțiune istorică, diplomatică și creștină, în afară de episodul de la Stănilești, pe apa Prutului...

Dar mitropolitul Antim? Ce s-a întâmplat cu el?

O, moartea de martir a lui Constantin Brâncoveanu nu l-a speriat deloc! Ca și domnitorul său, care l-a adus în Țara Românească, este un model de patriotism, intuind primejdia degradării fanariote. În 1715, la doar un an de la mazilirea și executarea domnitorului Brâncoveanu, vine pe tronul țării primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat.  Antim Ivireanul militează pentru înlăturarea acestuia și chiar reușește să impună un alt domnitor. Dar, în anul 1716, Nicolae Mavrocordat revine pe tron și cere Patriarhiei Ecumenice caterisirea lui Antim Ivireanul. Acesta este închis din porunca turcilor și trimis în surghiun la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai. Până aici soarta lui Antim este la fel de tristă, dar mai blândă decât a domnitorului.

 Din nefericire, fostul mitropolit nu va ajunge niciodată în acele ținuturi de o frumusețe stranie ale Sinaiului, străjuite de două mări legendare – Marea Roșie și Mediterana. Pe drum, el este ucis de soldați și aruncat într-un râu, lângă Adrianopol, pe 27 Septembrie 1716, zi în care e pomenit în calendare.

Să fi acționat așa, din capriciu bestial, acei soldați? Sau existase vreun ordin secret? Soldații turci sunt totuși foarte disciplinați...

Martiriul celor doi creștini – Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul – a început la ordinul  turcilor. Amândoi au fost mari iubitori de cultură și foarte activi în plan cultural. Amândoi au fost patrioți autentici, mergând până la jertfa de sine. Au intrat în istorie împreună și au părăsit această lume în mod neașteptat și tragic, la mică distanță unul de celălalt. Au colaborat, au murit pentru aceleași idealuri și au fost canonizați împreună, în același an 1992.

Fie ca Dumnezeu și oamenii să le păstreze vie amintirea, că au murit din prea multă iubire!