A FI SAU A NU FI
Pe pagina de facebook a domnului Cătălin Ștefănescu, domnii Puiu Racolța și Dan Moldovan aproape declară
război regizorului Radu Jude pentru a fi spus în emisiunea domnului Ștefănescu, Garantat 100%, că nu îl admiră pe Sergiu Nicolaescu. Mă
rog, exprimarea era mai revoluționară și eu cred că i se reproșează faptul de a
fi fost ireverențioasă. Păi tocmai aici este problema: respectul față de
predecesori, care nu sunt în mod neapărat și nu necesar maeștri, nu te duce
nicăieri. Un fiu care-și imită tatăl sau maeștrii nu ajunge nicăieri; va umbla
pe cărări bătătorite, va fi lăudat pentru cumințenie, dar nu va adăuga nimic
peisajului: VA FI PARTE DIN PEISAJ ȘI NU CREATOR DE PEISAJ. De fapt nu va fi
creator de loc și va aștepta docil ca lumea să-i laude fantoșele, și laudele nu
vor întârzia, dar nu vor avea forță; nici el nu va avea forță și va muri
prăbușit sub fantoșele sale care vor continua să joace singure sau trase de altcineva,
care și el imită un păpușar mai mare și mai bătrân ca el. Or
Aferim nu s-a vrut un astfel de film: o imitație, o bucată dintr-o
însăilătură mai mare.
Aferim
este un film istoric, dar, deși
titlul pare să fie o confirmare, acest film neagă tot: neagă și un anumit mod
de a face istorie – evenimențial și elitist, destul de răspândit la noi - și un
anumit mod de a face film istoric. Aferim este, față de filmele
istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, ceea ce a fost Școala Analelor (Annales d’histoire
économique et sociale) față de istoria evenimențială, necesară, dar
incompletă, aproape amputată și plină de colb; o istorie strivită de elite, dar
din care lipseau oamenii, lipsea credința exprimată magistral de istoricul
Georges Duby că ”trebuie căutat omul viu sub praful arhivelor și în tăcerea
muzeelor.”
Trebuie arătat că istoria e
plină de viață, că acolo există oameni care trăiesc, o duc greu, dar evoluează
și filmul Aferim exact asta face și noi ne propunem să arătăm cum face
acest lucru. Este de notorietate faptul că filmul a avut-o drept consilier
istoric pe doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea cărții În
șalvari și cu ișlic, carte care, cu titlu cu tot, se reclamă de la
Școala Analelor.
Așadar, acțiunea filmului este
plasată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ocupând, de fapt, doar trei
zile din anul 1835, trei zile în care se coace drama.
Ați văzut ce an a fost ales? 1835! Interesant! Păi de ce?
Pentru că 1835 este primul an
după ocupația rusă în Principate (1829-1834), instaurată după Tratatul de la
Adrianopol care a pus capăt Războiului ruso-turc și a stabilit, printre altele,
că, până când Poarta Otomană avea să fie în stare să plătească despăgubirile de
război datorate Rusiei, Principatele vor fi sub ocupație rusească. Înalta
Poartă rămânea totuși puterea suzerană, primind în continuare tribut și având
dreptul să confirme, dar nu să impună domnitorul. Tratatul mai prevedea
libertatea navigației și a comerțului pe Dunăre și pe Marea Neagră, ceea ce a
dat un mare impuls comerțului și agriculturii în Principate. La aceasta s-a
adăugat plusul de legalitate și de ordine birocratică impus de Regulamentele
organice, de fapt prima noastră formă de constituție, înainte de Statutul lui Cuza
și de Constituția de la 1866.
Filmul reflectă foarte bine
aceste realități: asistăm la o societate înstărită; oamenii se vaită, la români
asta e de bon ton, dar nu sunt nevoiași. Familia de meșteșugari la care își
găsește adăpost robul fugit de pe moșia boierului Iordache Cîndescu (Alexandru
Dabija), are o gospodărie frumușică, plină de acareturi, și își permite să
hrănească cel puțin doi robi țigani, pe care îi găsesc aci zapciul Costandin
(Teodor Corban) și fiul său, Ioniță (Mihai Comănoiu).
Filmul este o excelentă
oglindă a mentalităților, devenind, la propriu, ca și romanul lui Stendhal, ”un
miroir que l’on promène le long d’un chemin.” Pentru că Aferim este filmul unui
drum: îl însoțim pe zapciu și pe fiul său
în opera de prindere a robului fugar; și observăm că, superficial, oamenii
respectă legile, dar scuipă cu ușurință pe ele când nu sunt văzuți: zapciul
vinde un copil rob, care trebuia restituit stăpânului său sau, măcar, lăsat în
gospodăria meșteșugarului (Victor Rebengiuc), pentru că el nu fusese trimis
să-l prindă pe micuțul rob care fugise de rele tratamente, ci pe Carfin (Cuzin
Toma), țiganul care o regulase pe soția boierului. Or, el era zapciu, adică
omul legii, un fel de agent de poliție, cu grad de căpitan, și, în filmul acesta,
zapciii sunt primii care se uită să facă un ciubuc.
Așa
cum vă spuneam, este o perioadă de relativă emancipare de sub tutela otomană,
lucru prezent în film: când un turc îi întreabă drumul, zapciul îi dă direcția
greșită. Face bine? Face rău? Depinde de ochiul celui care privește. Eu mă voi
rezuma să spun că mila față de asupritor intră în apanajul sclavului etern...
Mai
vedem de-a lungul acestui drum și peisaje de o frumusețe ireală, care devin și
mai frumoase sub mâna lui Marius Panduru (Premiul pentru cea mai bună imagine
la Namur, în Belgia). Criticului rus Andrei Plahov, dar și nouă, filmul lui
Radu Jude ne-a amintit de Andrei Rubliov al lui Tarkovski.
Mai sunt și alte aspecte care se cer
comentate: cadrele sunt largi și mai ales lungi și imaginea se concentrează pe
grupuri și nu pe indivizi. Se redă astfel ideea că ceea ce contează sunt
psihologiile colective, și nu cele individuale. Este o idee dragă Școlii
Analelor. Mai niciodată o figură nu este filmată de aproape în Aferim. Există, cred, o
singură excepție și o vom comenta la momentul potrivit.
Filmul
acesta refuză orice pitoresc gratuit: haiducii sunt prezentați doar prin
efectul deplorabil al faptelor lor – o caleașcă răsturnată, încondeiată de
sânge și morți. Zapciul nici măcar nu tresare și, la întrebarea din priviri a
fiului, răspunde că nu e treaba lor și că pe morți oricum nu-i mai aduci la
viață. Dar nici micuțul rob țigan nu era treaba lui și putea să-l lase în
ograda meșteșugarului care părea de omenie, dar acolo se întrevedea obținerea
lesnicioasă a unui bacșiș, pe când cu haiducii, ehei, cu haiducii... era mai
greu, fiindcă aceștia, dincolo de imaginea lor frumoasă de legendă, vei ști
dumneata, spectatorule, din acest film, că îi cam ucideau pe cei care le
stăteau în cale, dar... numai dacă aveau bani, în rest... erau băieți
cumsecade.
Cumsecade
era și zapciul, tată iubitor și om pragmatic. Lăsând gluma la o parte,
Costandin nu era un om rău și, fără să vrem să spunem vorbe mari, departe de
noi gândul, aduce ghinion, avea un rudiment de conștiință.
În
ciuda caleștii răsturnate, înconjurate de oameni cu beregata tăiată, drumul
prin Țara Românească pare lin, iar oamenii au obiceiuri patriarhale. Dar este
un drum tăiat de două mari evenimente: unul discursiv și celălalt factual. În calea lor, zapciul și fiul întâlnesc la un
moment dat un preot (Alexandru Bindea) pe care îl întreabă drumul. Întâmplător,
cei trei urmau aceeași cărare. Curios, zapciul – omul legii – îl întreabă pe
omul bisericii dacă și țiganii sunt oameni. La început, înțelept și rezervat,
popa răspunde că da, că doar sunt făcuți după chipul și asemănarea Domnului –
dovadă irefutabilă - dar, minune, pe
măsură ce vorbește, încurajat și de îndoielile din privirea lui Costandin,
preotul se inflamează, devine o fiară și ține o adevărată tiradă împotriva
țiganilor, care sunt efectiv desființați ca oameni. Multor spectatori această
tiradă a popii ”pe un picior de plai/ pe-o gură de rai” li se va fi părut
exagerată. Și mie. Dar nu și la sfârșitul filmului. Pentru că nu există faptă,
cititorule, oricât de reprobabilă, și rasismul este cea mai blamabilă
atitudine, care să nu treacă mai întâi prin limbaj.
În ciuda dezvoltării economice, mentalitățile, ca de fiecare dată, evoluau greu. Țiganii continuau ”să se nască și să moară robi”, iar femeile nu conteneau să fie un soi de roabe nedeclarate: când Carfin îl roagă pe zapciu să-l păstreze ca rob, acesta îi răspunde simplu ”nu am nevoie de robi, eu am nevastă”, iar soția boierului este tratată ca făcând parte din proprietatea acestuia, el putând să o pedepsească pentru adulter, lovind-o și trimițând-o, exilând-o la mănăstire.
Tirada
popii din potecă este primul eveniment care taie drumul lin spre anihilare.
Așadar,
Costandin, omul cumsecade, îl prinde pe Carfin, robul țigan, care o regulase pe
soția boierului Iordache Cîndescu, la cererea și sub amenințările acesteia.
Robul este turnat de un argat. Fuge ca să nu fie omorât. Legea interzicea
uciderea robilor, dar legea putea fi încălcată de oamenii cu rang înalt, atât
de înalt încât ea, legea, nu ajungea la ei.
În
drumul spre moșia lui Iordache Cîndescu, adolescentul Ioniță, fiul zapciului,
pune la îndoială principiile rutinate ale tatălui său: Nu noi am făcut legile.
Noi suntem plătiți să-l prindem pe fugar și să-l predăm stăpânului. Și are
dreptate tatăl: pe cărările meseriei nu e loc de filozofie; te poate distruge. Dar
Ioniță e idealist: Carfin nu e vinovat și ar fi bine să-l elibereze, să spună
că nu l-au găsit... Și este pentru prima dată când camera de luat vederi se
apropie de chipul unui personaj, pentru că este primul personaj care iese din
rând. Sigur, era o naivitate: cu-o floare nu se face primăvară și cu-n țigan
fugar nu schimbi moravurile. De altfel, boierul Iordache era pregătit să
trimită potera după Carfin. Dar merită respect acest sentiment al dreptății într-o
lume în care domină răzbunarea și o respingătoare satisfacție personală.
Dar
zapciul nu era un om rău și promite fiului său pe care îl iubea și pe care voia
să-l vadă polcovnic, în armată, adică un fel de colonel, că va pune o vorbă
bună pentru Carfin. Și nu numai că promite, dar se ține de cuvânt, mergând până
la a o acuza deschis pe cocoană și a-l înfrunta pe boier, deși, vorba ceea, nu
era treaba lui. Curajul acesta neobișnuit îi vine din faptul că se pricepea la
oameni și simte, din privirea turbată a boierului, ce îl așteaptă pe țigan.
Boierul
coboară în curtea casei. Noua sa țiitoare, o tinerică, îl atenționează să-și ia
ișlicul, însemnul puterii boierești. Da, chiar așa, fără ișlic, boierul valora
foarte puțin. Cei doi, Iordache Cîndescu și robul țigan, sunt față în față:
boierul are ișlicul, adică puterea, țiganul, bărbăția. A fi trece întotdeauna
prin a avea. Puterea, chiar deținută de cine n-o merită, contează: boierul îi
taie, cu mâna lui, boașele țiganului. Acum Carfin nu mai are nici libertate - ceea ce oricum nu avusese niciodată - , nici bărbăție, nici viitor. Are doar o viață cu care, oricum, nu mai poate face nimic.
Scena finală este de o forță extremă. Drumul inițierii tânărului Ioniță este tăiat a
doua oară și se încheie cu punctul lui culminant. Cei doi, tată și fiu, pleacă
tăcuți. Valoarea deosebită a acestei scene care a meritat Ursul de
argint la Berlin și care va merita toată atenția la Oscar, pentru originalitate
și forță regizorală, este că nu lasă loc pentru cuvinte: preotul vorbise cu
tirada lui nesăbuită și pregătise foarte eficient terenul pentru fapte oribile, ca cea
descrisă mai sus. Iar restul e tăcere. Cei doi, tată și fiu, se pierd în
cadrele lungi. Se întâmplase ce nu trebuia.
