Este tot ce a mai rămas din Casa memorială Constantin Brâcuși, declarată, în batjocură, de autorități ”monument istoric”. Sunt zeci de ani de când nu se găsesc bani pentru refacerea acestui lăcaș în care s-a născut cel mai mare artist român al tuturor timpurilor. Uitați-vă cum se năruiește acest ”monument istoric”, năpădit de bălării care cresc pe măsură ce el se degradează în mijlocul unei indiferențe neomenești, animalice, bovine.
Uitați-vă cum ”Stă și-așteaptă fără glas/ Parcă - să măsoare/ Cum se mută, ceas cu ceas,/ Umbra după soare...// Astfel, tot mai neștiut/ Spre adânc îl fură/ Și-l îngroapă-n sânu-i mut/ Veșnica Natură.” Stăm, ca în Balada morții, și așteptăm răbdători ca mizeria și nepăsarea să îngroape tot, tot, până când nu vom mai avea vestigii, nu vom mai avea trecut, doar nesimțire prezentă. Și vorbim despre cel mai mare artist român al tuturor timpurilor, infinit mai prețuit în Franța, patria adoptivă, și peste tot în lume decât la el acasă. Parafrazându-i pe francezi, vom spune despre Brâncuși ceea ce au gravat ei în piatră despre Molière, anume că:
”Rien ne manque à sa gloire. Il manquait à la nôtre.
