AIMEZ-VOUS RAVEL?

                                 

         Maurice Ravel est mort le 28 décembre 1937 à Paris. Aujourd'hui nous commémorons 80 ans après la disparition de celui qui a écrit Boléro.

         Ravel naquit le 7 mars 1875 à Ciboure, dans les Basses-Pyrénées. Sa mère, Marie Delouart-Ravel, descendante d'une vieille famille espagnole - Deluarte - était femme au foyer, mais instruite, et sut insuffler à son enfant l'amour de la musique espagnole. Son père, Joseph Ravel, était un ingénieur renommé, qui travaillait pour la construction de lignes de chemin de fer et pour l'industrie automobile.

         Maurice fut un enfant heureux, un homme timide et méticuleux tel un horloger et un musicien génial. Il reste, à côté de Debussy, le plus grand représentant de l'impressionnisme musical.

         À l'occasion de sa commémoration, nous allons écouter Rhapsodie espagnole, avec Riccardo Muti à la tête de Philadelphia Orchestra,  Alborada del gracioso, avec Dinu Lipatti (1917-1950) au piano, que nous avons également célébré sur ce blog cette année, et La Valse, pour deux pianos, avec Martha Argerich et Nelson Freire. Cette Valse est une réplique déchaînée et fatale de l'élégante valse viennoise de Johann Strauss. Entre Strauss et Ravel il y a la Grande Guerre, ce tourbillon mondial...

          Vous aurez l'occasion de revoir Martha Argerich, jeune et belle, ornée de sa chevelure fabuleuse qui n'avait d'égale que ses mains.

         Mais attention à la Rhapsodie espagnole! Elle comporte quatre parties:

         1 Prélude à la nuit

         2 Malagueña, une danse issue du folklore de Malaga, qui évoque le fandango, cette danse de couple qui se caractérise par une accélération constante du tempo

         3 Habanera, une danse catalane, jouée très souvent séparément et

         4 Feria.

         C'est une journée spéciale, qu'en pensez-vous?

Dinu Lipatti - Ravel - Alborada del gracioso

Martha Argerich & Nelson Freire: Maurice Ravel - La Valse (Munich, 1982)

MAJESTATEA SA, MIHAI I, REGELE ROMÂNILOR, PE ULTIMUL DRUM

         Regele Mihai I (1921-2017) al României a murit pe 5 decembrie, la Aubonne, în Elveția. Trupul neînsuflețit i-a fost adus în țară miercuri 13 decembrie. Moartea sa rezumă naveta pe care a făcut-o între România, țara natală, și Elveția, țara adoptivă, în care a locuit mult timp după ce comuniștii l-au deposedat de patrie. Suntem în fața unui destin de rege curmat brutal; un rege scos din istoria desfigurată a țării sale, forțat să o părăsească, și acceptat apoi cu greu într-o Românie care-și recunoștea cu dificultate Regele, după 50 de ani de absență și tot atâția de istorie măsluită.

         ”Viața îi fu la fel de agitată ca și istoria țării sale, pe care, într-o jumătate de secol, trăi s-o conducă, s-o părăsească și s-o regăsească într-un târziu” nota ziarul Le Monde cu prilejul morții lui Mihai I.

         Dar, în 27 de ani câți au trecut de la Revoluție, românii au înțeles bine un lucru: că, dacă la un moment dat, ajutați de tancurile sovietice, comuniștii au reușit să facă istorie, Regele este istorie; comuniștii au venit și au plecat, au descins cu brutalitate și au plecat cu rușine și hulă, dar, că s-a aflat în exil sau în țară, Regele a rămas Mihai I de România, cu un destin statornicit de Dumnezeu, pe care nimeni nu i-l poate lua. Românii au înțeles încet dar sigur că, așa cum Regele avea nevoie de o țară, ei aveau nevoie de o personalitate care să dea greutate țării în concertul politic mondial, în care puțini lideri reușesc să se facă auziți. Și Regele s-a dovedit un aliat de nădejde al țării sale:

         ”În 1997, când Bucureștiul lansează o vastă ofensivă diplomatică cu scopul de a împinge țara în NATO și Uniunea Europeană, el se angajează să devină ”avocatul României pe lângă monarhiile europene”, a consemnat Paris Match în urma evenimentului funebru.

         Era blând, dar ferm și avea o distincție greu de ignorat; era rege, cu sau fără țară, și, deși vitregit de soartă, era pe deplin conștient de demnitatea sa:

         ”Criticilor care i-au reproșat că a pactizat cu stânga politică din România, care l-a oprit într-o primă etapă să se întoarcă în țară, le-a replicat: ”Am fost singur de mai bine de 60 de ani în momentele cruciale ale vieții mele... (...) În acest caz, consider că nu există nimeni pe lumea asta care să aibă dreptul moral de a-mi cere socoteală”, consemna același Paris Match, cu același prilej.

         Românii au înțeles încet dar sigur că, într-o țară putrezită, în care totul se cumpără și se vinde, ca urmare a relativizării valorilor, Regele era un factor de greutate și stabilitate, care impunea respect:

         ”Republica română s-a trezit orfană de marți, de la prânz, când, din Elveția, s-a dat anunțul morții fostului ei suveran, Mihai I, în vârstă de 96 de ani... Personalitatea cea mai respectată a țării, regele Mihai, va avea parte de funeralii naționale” - nota ziarul Le Figaro.

         Răvășită de o profundă criză de respect, provocată de lipsa de repere, România realizează greaua pierdere pe care o trăiește acum:

         ”Stăpânit de o emoție care nu se poate exprima în cuvinte, pot să spun doar, gândindu-mă la faptul că sunt istoric, că s-a stins ultimul șef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul care mai era în viață, și că, odată cu el, de fapt s-a stins o lume, o lume care a suferit, o lume care a trăit, o lume care a cunoscut ororile războiului și ororile regimului comunist... (...) Din păcate, în acest moment, toți românii ar trebui să fie în doliu și să se gândească la ceea ce a reprezentat personalitatea regelui pentru această țară, dar și pentru Europa Centrală și de Sud-Est în general, ca un simbol al stabilității, al democrației, al valorilor respectate” a declarat academicianul Ioan Aurel Pop.

           Să spunem totuși că a rămas în viață, după Regele Mihai, Simeon al II-lea, al Bulgariei, prezent la înmormântare.

         Nu este lipsit de interes să parcurgem lista capetelor încoronate care au venit la București cu ocazia funeraliilor regale, fiindcă această revărsare de sânge albastru asupra Bucureștilor înseamnă respect pentru Rege și pentru țara lui, înseamnă reintrarea României într-o încrengătură indestructibilă a istoriei, înseamnă că moartea este un nou început atât pentru cel care pleacă la ceruri, cât și pentru cei ce rămân pe pământ, căci nu rămân singuri, ci într-o familie lărgită, în care va trebui să știe să-și caute un loc!

         Parcurgând doar parțial lista cu cele mai mari nume care au fost la București cu această ocazie ne dăm seama, o dată în plus, ce grea pierdere am suferit și de ce România este în doliu.

         Așadar, au venit să ne spună condoleanțe:

         Regele Carl Gustaf al Suediei și Regina Silvia,

         Alteța Sa regală Henri, Mare Duce de Luxemburg, din 1964 până în prezent,

         Regele Juan Carlos al Spaniei și Regina Sofia, verișoară de gradul I cu Regele Mihai; tatăl Sofiei, regele Paul al Greciei, a fost frate cu Regina Elena, mama lui Mihai.

         Prințul Charles al Marii Britanii, care este nepotul Regelui Mihai, Regina Elisabeta a II-a fiind verișoară de gradul III cu Regele nostru.

         Principesa Astrid, sora Regelui Philippe al Belgiei, și soțul ei, principele Lorenz,

         Principesa Muna, mama Regelui Iordaniei, Abdullah al II-lea bin Al-Hussein,

         Regele Simeon al II-lea al bulgarilor,
         Regina Anne-Marie a elenilor, văduva Regelui Constantin al II-lea al Greciei,

         Alteța Sa regală Duarte Pio, Duce de Braganza, moștenitorul tronului Portugaliei; bunicul său, Regele Manuel al II-lea, a fost ultimul monarh al acestei țări.

         Principele Georg Friedrich Ferdinand al Prusiei, șeful Casei de Hohenzollern, din care s-a desprins Casa de Hohenzollern-Sigmaringen, cea de care aparține familia regală a României, pe linie masculină,

         Alteța Sa imperială și regală, Marea Ducesă Maria a Rusiei,
         Alteța Sa Regală Principele Jean al Franței, Duce de Vendôme.

         Aceștia sunt principalii reprezentanți ai caselor regale, ei fiind prezenți la București în număr de câteva zeci. Nu trebuie să fie neapărat principi domnitori ca să încarneze valoare, ”ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori... (...). Regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestora”, nota sociologul Vasile Dâncu.

         Așa cum v-am obișnuit, pe acest blog, în momentele de bucurie și, mai ales, de tristețe, ascultăm muzică. Muzica are darul de a consola și de a aduce mângâiere. Muzica vorbește acolo unde cuvintele au tăcut. Muzica ”reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi”, ea reprezintă lumea aristocratică a spiritului.

         Am ales pentru acest moment Concertul regal de la Castelul Peleș, care a avut loc cu un an și jumătate în urmă, pe 10 mai 2016, prilej cu care Principesa Margareta a ținut un discurs în care sintetizează principalele momente și principalele realizări ale Casei regale din România. Discursul merită ascultat, el prefațând excelent plecarea pe ultimul drum a Regelui Mihai, după care veți asculta pagini muzicale dragi oricărui român: Rapsodia I și Imnul regal din Poema română de George Enescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, solist în această bucată muzicală, dar și în altele, fiind violonistul Remus Azoiței, Hora Staccato a lui Grigoraș Dinicu, dar și pagini foarte populare din literatura muzicală universală: Introducere și Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Nessun Dorma din opera Turandot de Puccini, solist, aci ca și în alte pagini, Teodor Ilincăi, Torna a Surriento de Ernesto de Curtis, Valurile Dunării de Iosif Ivanovici și O, sole mio de Eduardo di Capua.

         Interpretează Camerata regală, condusă de dirijorul Tiberiu Ionuț Soare.                               

AIMEZ-VOUS PAGANINI?

                                  

         <<Quel homme! Quel violon! Quel artiste! Quelle souffrance, quelle angoisse, quels tourments ces quatre cordes peuvent exprimer>>, s'exclamait Liszt après avoir vu et écouté Paganini - un génie du violon.

         Paganini est né le 27 octobre 1782 à Gênes, dans une famille modeste, mais tous les deux parents étaient amateurs de musique. Son père était docker dans le golfe de Gênes, mais c'était la mandoline son violon d'Ingres. À propos du nom du peintre, c'est justement Dominique Ingres qui allait faire le portrait du grand violoniste, le plus grand qui ait jamais existé, et qui, à l'âge de cinq ans, apprit la mandoline avec son père.

         Tout allait bien quand, une nuit, sa mère fit un rêve: elle rêva de son petit Niccolò qui jouait du violon, en soliste, devant un grand orchestre! Quel rêve! La famille en fut émue et on décida que les garçons allaient apprendre le violon; le frère aîné de Niccolò, Carlo, fut lui aussi violoniste.

         Le 27 octobre 2017 Niccolò Paganini vient de souffler ses 235 bougies. Quelle fête! Non, je n'ai pas oublié. Comment j'eusse pu oublier? J'y ai pensé tout le temps! J'avais déjà choisi les morceaux de musique par lesquels j'allais le célébrer, mais un emploi du temps très chargé, le trafic, la fatigue et les événements tragiques du temps dernier (la mort prématurée de Hvorostovsky qui nous a tant affligés) m'ont empêchée de m'en occuper. J'y suis arrivée en retard, voilà tout, mais je pense que mieux vaut tard que jamais. L'important est de ne pas manquer l'événement, vu que c'est à un phénomène qu'on assiste: quelque chose d'inouï et d'époustouflant. Le grand Goethe décrit le génie de Paganini comme une <<colonne de flammes et de nuées. J'ai simplement entendu qu'une sorte de météore et je n'ai pas pu me rendre compte. Je pense qu'un tel phénomène n'est pas expliquable par le seul jeu des lois humaines.>>

         Parmi ses admirateurs il convient de citer Franz Schubert, Robert Schumann, Liszt, Berlioz, Chopin, de grands musiciens qui s'y connaissaient...

         Chopin reprend ensorcelé l'idée de Goethe:

         <<Le jeu de Paganini ne peut s'expliquer par les seules forces humaines: son art n'est pas une simple merveille, mais un prodige hors nature.>>

         Berlioz se souvenait de lui comme d'un <<homme à la longue chevelure, à l'œil perçant, à la figure étrange et ravagée, un possédé du génie, un colosse parmi les géants...>>

         Mais le portrait le meilleur, nous le tenons d'Henri Vieuxtemps, violoniste lui aussi. Le Belge l'avait vu et écouté lorsqu'il n'avait que dix ans, mais ses notations sont d'une exactitude remarquable:

         <<Grand émoi! Sensation! Absence de faim et de soif! Il y avait de quoi. Je m'en souviens encore. Je le vois. Les applaudissements qui l'accueillirent n'avaient pas de fin. Pour quelque temps, il avait l'air de s'en amuser et, quand il en avait assez, d'un coup d'œil d'aigle, diabolique, il regardait le public et lançait un trait, une fusée éblouissante, partant de la note la plus grave du violon jusqu'à la plus élevée, avec une rapidité, une puissance de son, une clarté, un étincellement de diamant si extraordinaire, si vertigineux que déjà chacun  se sentait subjugué, fanatisé.>>

         C'est Paganini en interaction avec son public. Grâce à Vieuxtemps, nous commençons à le voir, à le sentir et nous en sommes ravis.

         En 1828, il entreprend des tournées à Vienne et à Prague. En 1829, on le trouve en Allemagne et en Pologne. En Allemagne, il rencontre Schumann qui compose ses douze études d'après Paganini. Mais il connaît son plus grand succès à Paris, en 1831, où il donne 10 concerts en 5 semaines et 59 concerts en 6 mois. Puis on le trouve en Angleterre, en Belgique et aux Pays-Bas. La salle était chaque fois bondée nonobstant le prix très souvent doublé du billet. On apprécie que, grâce à ces tournées, Paganini a gagné, plusieurs fois, son propre poids en or.

         Mais le moment le plus brillant fut à Paris, où le prix des billets avaient doublé et le critique musical François Castil-Blaze conseillait les Parisiens affolés de vendre <<tout ce que vous possédez, bradez tout, mais allez l'entendre. C'est le plus impressionnant, le plus surprenant, le plus merveilleux, le plus miraculeux, (...), le plus inattendu des phénomènes jamais survenus.>>

         Castil-Blaze présente Paganini comme un mec bien fait et séduisant:

         <<Cinq pieds, cinq pouces, taille de dragon, visage long et pâle, fortement caractérisé, bien avantagé au nez, œil d'aigle, cheveux noirs, longs et bouclés. Les prunelles, étincelantes de verve et de génie, voyagent dans l'orbite de ses yeux.>>

         Une présence inoubliable, n'est-ce pas? Quel dommage de n'avoir pas d'enregistrements avec Paganini - violoniste ou Mahler - chef d'orchestre. Quel miracle de la technique, l'enregistrement! Que nous sommes heureux maintenant d'en disposer!

         Heureusement, Paganini n'est pas seulement le plus grand violoniste de tous les temps, mais également un remarquable compositeur. J'ai eu l'embarras du choix quand j'ai dû choisir quelques morceaux de son œuvre si riche.

         Maintenant, j'aime vous emmener en l'ensorcelante Italie, au Carnaval de Venise, où vous allez écouter jouer Vadim Repin avec Berliner Philharmoniker, ayant à sa tête Mariss Jansons.

         Deuxièmement, je vous offre le Concerto pour violon no 1, en mi-bémol majeur. Je le trouve si beau que je le place parmi les meilleurs, après le Concerto pour violon de Mendelssohn, le Concerto pour violon no 5 de Mozart et le Concerto pour violon en la mineur de Bach. Vous allez écouter jouer Itzhak Perlman, qui donne une des meilleurs versions de ce concerto et la plus sensible, avec Royal Philharmonic Orchestra, dirigé par Lawrence Foster.

         Finalement, je vous propose Variations sur la corde de sol ou Mose Fantasia ou Variations sur un thème de Moïse en Egypte, de Rossini, quand vous allez écouter <<le violoncelle enchanté>> de Paul Tortelier (1914-1990).

         L'enchantement existe, vous devez y croire!  

Paganini Violin Concerto No. 1, Itzhak Perlman, Mov. 1 et 2.

Paul Tortelier, Paganini - Variations on a theme from ''Moses in Egypt''

DMITRI HVOROSTOVSKY - LE DERNIER CONCERT AU MET

Sa voix et ses airs seront toujours avec nous.
Que Dieu ait son âme!

Un événement inacceptable

                                    

         Le baryton  russe Dmitri Hvorostovsky est mort  mercredi 22 novembre à trois heures du matin, des suites d'un cancer du cerveau. C'est un deuil cruel pour la musique. Dmitri Hvorostovsky a touché le sombre bord. Lui, si plein de vitalité, de talent, d'énergie, de charme. Lui, mourir comme ça?!? C'est inacceptable et injuste! Un si bel homme!

         Ce chanteur de légende est né le 16 octobre 1962 à Krasnoïarsk, en Sibérie: un vrai tigre blanc sibérien. Il restera pour nous comme << le magnifique chanteur à la voix d'airain et d'ébène, chevelure d'argent et visage de gravure>>. C'est le portrait que lui fait le critique du journal Le Temps.

         Il vivait à Londres. Le directeur musical du Royal Opera, Antonio Pappano, a fait connaître que <<tout le Royal Opera est attristé d'apprendre la mort de notre ami et collègue Dmitri Hvorostovsky. Il éclairait notre scène avec une élégance véritable et une générosité envers le public. Sa mort laisse un grand vide.>>

         Il éclairait la scène de sa <<voix d'ébène>> et de sa chevelure argentée.

         Mais les mots les plus touchants ont été écrits par Dominique Meyer, le directeur du Staatsoper:

         << C'est un jour très triste pour le Staatsoper de Vienne. Nous avons perdu en Dmitri Hvorostovsky un chanteur exceptionnel et un vrai ami. (...) Nous nous souviendrons de lui comme d'un artiste d'exception, qui s'est toujours donné à 100%>> (C'est nous qui soulignons.)

         Il s'est produit sur les scènes les plus prestigieuses du monde: le Metropolitan Opera de New York, le Royal Opera House, la Scala de Milan, le Wiener Staatsoper, l'Opéra de Paris,  le Festival de Salzbourg et, bien entendu, le théâtre Mariinsky de Saint-Pétersbourg.

         Le 27 mai 2017, Hvorostovsky est remonté sur la scène du théâtre Mariinsky, lors du 314-è anniversaire de la ville où est né Vladimir Poutine.

         Le porte-parole du Kremlin assure que le Président Poutine <<était un admirateur de son travail>> et qu' <<il (Hvorostovsky) n'appartient pas seulement au patrimoine de notre culture, mais à la culture mondiale. C'est une très lourde perte.>>

         Des propos mémorables, il faut en convenir.

         En septembre dernier, Hvorostovsky avait reçu l'Ordre du Mérite pour la Patrie, l'une des plus grandes distinctions non militaires de Russie, pour sa contribution à l'art et à la culture de son pays.

         Le baryton  russe est remonté sur la scène du Metropolitan Opera de New York, où il avait été si longuement ovationné, pour fêter, en mai dernier, les 50 ans du Met. Six mois plus tard, il mourait à l'âge de 55 ans. Sa dernière prestation publique remonte à juin dernier, dans sa ville natale, Krasnoïarsk, où il a donné un concert en faveur de la recherche contre le cancer, la maladie qui l'a tué.

         Il m'est très difficile de parler de lui au passé... Hvorostovsky a beaucoup chanté du Verdi et du Tchaïkovsky. Je le trouve extraordinaire et unique lorsqu'il chante du Verdi: il apporte de la vigueur sibérienne à l'ensorcelante Italie; c'est un mariage très heureux, que la mort ne peut pas détruire.

         Pour prouver que <<c'est une très lourde perte>> et qu'il appartient au patrimoine russe aussi bien qu' à la culture mondiale, j'ai choisi pour vous quelques morceaux de musique, interprétés d'une manière qui ne se répétera jamais:

Verdi, Othello, l'air de Iago

Verdi, Le Trouvère, l'acte IV (un fragment)

Verdi, Rigoletto, Vendetta

Anton Rubinstein, Le Démon (un fragment)

Georges Bizet, Carmen, l'air du Toréador

Mozart, Don Giovanni - Vieni alla finestra

Tchaïkovsky, Eugène Onéguine, la partie finale

Tchaïkovsky, La Sérénade de Don Juan

Tchaïkovsky, Pimpinella

Ivan Larionov, Kalinka

Katyusha - chanson pupulaire

Otchi tchornye - chanson populaire

Sondra Radvanovsky and Dmitri Hvorostovsky - Il Trovatore • Act 4: Confr...

Hvorostovsky & Siurina - Rigoletto duet 2/2 ("Vendetta, tremenda vendetta")

Dmitri Hvorostovsky - A. Rubinstein. The Demon. 2nd Romance of DEMON ("N...

Dmitri Hvorostovsky "The Toreador Song"

Hvorostovsky - Deh vieni alla finestra (Mozart: Don Giovanni

ARCHIVIO IEM: Tchaikovsky's Eugene Onegin: Act 3 Scene 2 (Mariinsky-Metr...

Dmitri Hvorostovsky - Don Juan's Serenade (Tchaikovsky)

Dmitri Hvorostovsky - Pimpinella (Tchaikovsky)

Dmitri Hvorostovsky - Kalinka | Дмитрий Хворостовский - Калинка

Dmitri Hvorostovsky - Katyusha.mpg

Dmitri Hvorostovsky - Dark Eyes

AIMEZ-VOUS FELIX MENDELSSOHN?

      Félix Mendelssohn Bartholdy (1809-1847) est un compositeur qui a vraiment éclairé ma jeunesse, quand j'écoutais des disques avec ses concertos si vivaces, si passionnés. Je l'aimais. C'était un autre monde, la musique... Je me rappelle que j'avais un disque avec le Concerto no 1 pour piano et orchestre, en sol mineur, qui m'ouvrait la porte vers un monde de l'enthousiasme et de l'aventure spirituelle. Maintenant comme jadis, la musique rend possible ce monde.
      Le 4 novembre a.c., nous avons commémoré 160 ans après la disparition de Mendelssohn. C'est un événement immanquable. Aujourd'hui, nous allons revisiter Mendelssohn. C'est un double rendez-vous. D'abord, nous allons voyager avec Lang Lang, qui devait arriver cette année à Bucarest, au Festival Georges Enesco, mais qui nous a posé un lapin. Mais nous l'attendons encore et il viendra en 2019, vous allez voir. Jusque là, nous allons écouter le Concerto pour piano no1, en sol mineur, avec l'orchestre Gewandhaus de Leipzig, ayant à sa tête Riccardo Chailly, qui a dirigé cet orchestre depuis 2005 jusqu'en 2009. Il faut dire que Mendelssohn, qui était un remarquable chef d'orchestre, a dirigé le Gewandhausorchester dès 1835 jusqu'à sa mort, survenue prématurément le 4 novembre 1847.
      Lors du deuxième rendez-vous, nous allons écouter le fameux concerto pour violon no 64, en mi mineur. Là, nous avons eu l'embarras du choix vu que bon nombre de grands violonistes  ont joué ce concerto. Finalement, nous avons choisi Renaud Capuçon qui offre la version qui nous a touchée le plus par sa sensibilité, son harmonie, son zèle, sa virtuosité. Il joue avec le Verbier Festival Chamber Orchestra, dirigé par le Néerlandais Jaap van Zweden, violoniste lui aussi, qui a commencé sa carrière comme premier violon de Concertgebouworkest  d'Amsterdam. Le Verbier Festival Orchestra a été créé en 2005 de musiciens provenant de plusieurs pays, parmi lesquels la Roumaine Lelia Lancovici.

Renaud Capuçon - Mendelssohn Violin Concerto in E minor, Op.64 - Jaap va...

DECLARAȚIA DE LA PARIS - ”O Europă în care putem crede”

        

         În luna mai a acestui an s-au reunit la Paris mai mulți intelectuali de frunte din nouă țări europene - Franța, Germania, Belgia, Olanda, Anglia, Spania, Polonia, Ungaria și Cehia - pentru a discuta, redacta și semna un document despre stadiul actual al Europei, despre felul în care Uniunea Europeană fasonează și influențează prezentul, configurația și viitorul popoarelor din Europa, dar și despre măsurile ce se impun pentru a depăși această fază a unei Europe birocrate, dogmatice, dezrădăcinate, rupte de realitate și de oameni, care lasă impresia că lucrează doar pentru ea, pentru funcționarii ei și pentru susținătorii ei din linia întâi. Restul vietăților sunt invitate nici măcar să se adapteze, ci să se supună! Da!

         Declarația de la Paris este un manifest extrem de dur la adresa neîmplinirilor Uniunii Europene și a dezamăgirilor pe care ea și slujitorii ei le provoacă. Textul a fost dat publicității pe 7 octombrie, fiind semnat de intelectuali de primă mână din țări fondatoare ale UE - Franța, Germania, Belgia, Olanda, care s-au implicat în toate etapele construcției europene, începând cu CECO (1951) și sfârșind cu Tratatul de la Maastricht (1992), când s-a născut Uniunea Europeană. Printre semnatari se numără patru francezi - Pierre Manent, Philippe Bénéton, Rémi Brague și Chantal Delsol, la care se adaugă neamțul Robert Spaemann, belgianul Matthias Storme, olandezul Bart Jan Spruyt  spaniolul Dalmacio Negro Pavón, polonezul Ryszard Legutko, ungurul Lánczi András, cehul Roman Joch, dar și englezul Roger Scruton. Este bine că sunt mulți, că sunt oameni de seamă - intelectuali creștini, de orientare liberală - și că reprezintă mai toată Europa, în diversitatea ei. Dacă erau mai puțini, oricât de importanți ca intelectuali, ar fi fost marginalizați sau, cu năucitoare brutalitate, puși la punct de presa mainstream, acuzați că nu merg în cadență, că nu înțeleg înalta misiune a marșului în cadență! Ce-o fi și cu presa asta care măcăne într-o singură direcție? Cine o plătește pe ea să facă una ca asta?

         În niciun caz cititorii!

         Documentul a fost redactat în mai multe limbi. Presa europeană l-a luat în seamă abia după 20 octombrie. Textul e foarte viu, convingător, alert, incitant și emoționant; scris de oameni care nu se tem să caute și să spună adevărul, să pună degetul pe rană, oameni care nu se rușinează cu religia lor creștină și nici cu patriotismul lor! Este vorba de doisprezece intelectuali, creștini și patrioți, care nu se tem să-și spună răspicat  punctul de vedere și să-și reprezinte țara!

         Nu trebuie să ne temem să spunem că în acest text - o veritabilă proclamație către țările Europei - este vorba despre UE. Acest text este o analiză foarte critică la adresa Uniunii Europene, la adresa birocratismului ei anchilozant, la adresa  intoleranței ei, a conformismului, uniformizării și dezrădăcinării pe care ea le promovează, cu foarte mult zel. Când vorbim de uniformizare, vorbim de destine sacrificate. Este criticată și atingerea care a fost adusă Educației, prin desfigurarea istoriei naționale și - aș adăuga eu - prin caricaturale intervenții în alegerea scriitorilor și a textelor literare ”demne” de a intra în programa școlară și de a forma omul de tip nou, unit-european și corect politic! Suntem în fața unei critici foarte constructive, a unui veritabil semnal de alarmă, ce ar trebui auzit înainte să fie prea târziu. Nu cred că va putea fi înăbușit. Îi va urma, cu siguranță, altul!

         Cele 36 de puncte ale Declarației de la Paris sunt redactate foarte clar, foarte pe înțelesul tuturor, într-un stil în general sobru, uneori ușor ironic, alteori patetic, de intelectuali îndurerați că asistă la pierderea unor identități naționale și religioase, dar și hotărâți să intervină, să-și facă auzită vocea, să lupte pentru o Europă în care să poată crede. Această Proclamație este o invitație la rezistență și solidaritate.

         Aș vrea în continuare să traduc pentru voi, integral sau cu mici omisiuni, 10 din cele 36 de puncte ale Declarației. Printre ele se vor  număra și punctele 16 și 19, care mi se par cele mai importante.

         Așadar:

         2. Această falsă Europă se dă drept cheia de boltă a civilizației noastre, acolo unde, în realitate, ea nu face decât să ne confiște patriile. Ea cauționează o lectură caricaturală a istoriei noastre, aducând prejudicii trecutului. Susținătorii acestei false Europe sunt niște orfani prin liber consimțământ, care își concep situația de apatrizi ca pe o nobilă faptă de vitejie. Falsa Europă se fălește a fi precursoarea unei comunități universale, fără să fie nici comunitate, nici universală.

         3. Partizanii acestei false Europe sunt pur și simplu vrăjiți de superstiția unui progres inevitabil. Ei cred cu tărie că Istoria este de partea lor, ceea ce-i face semeți și disprețuitori, incapabili să-și dea seama de limitele lumii post-naționale și post-culturale pe care tocmai o edifică. În consecință, ei nu au cum să nu ignore adevăratele izvoare ale bunei-cuviințe și îi vedem nesocotind și chiar repudiind rădăcinile creștine ale Europei. (...) Înecată în superstiții și în prostie, orbită de viziuni utopice și infatuate, această falsă Europă este dispusă să înăbușe orice disidență, în numele libertății și al toleranței, firește.

         6. Noi plecăm de la principiul că este de datoria noastră să fim responsabili de viitorul societăților din care facem parte. Nu suntem și nu putem fi niște indivizi pasivi, aflați sub dominația unor puteri despotice, religioase sau laice, așa cum nu suntem și nu putem fi nici îngenuncheați în fața unor implacabile forțe ale Istoriei. (s.n.) A fi european înseamnă să fi dobândit o putere politică și istorică deopotrivă. Autorii destinului nostru comun suntem chiar noi.

         9. Adevărata Europă a fost plămădită de Creștinism. Imperiul spiritual, universal al Bisericii i-a conferit Europei unitate culturală, fără a fi nevoie de un imperiu politic, ceea ce a permis dezvoltarea unei devoțiuni civice în sânul unei culturi europene împărtășite. (...) Nu este o întâmplare faptul că declinul credinței creștine în Europa a corespuns eforturilor înnoite de a stabili o unitate politică pe continent, un imperiu al finanțelor, dublat de unul al normelor, antrenând sentimente pseudo-religioase universale, toate acestea fiind în plină desfășurare în Uniunea Europeană.

         16. Chiar în timp ce ne fudulim cu o libertate cum nu s-a mai văzut, viața europenilor devine tot mai supusă normelor. Aceste norme, adesea concepute de tehnocrați fără chip, aflați în solda puternicilor zilei, decid asupra  relațiilor noastre profesionale, asupra mediului de afaceri, asupra calificărilor noastre educative, cât și asupra mass media de informare și de divertisment. Prin aceasta, Europa încearcă să limiteze libertatea de exprimare, această specificitate europeană care dă corp libertății de conștiință. Țintele acestor restricții ce vizează libertatea de exprimare nu sunt în niciun caz pornografia și nici asalturile susținute împotriva decenței publice... (...) Corectitudinea politică impune tabuuri ce împiedică orice repunere în discuție a statu-quo-ului. Această falsă Europă nu încurajează cu adevărat o cultură a libertății. Dimpotrivă, ea promovează o cultură a omogenizării dictate de piață și un conformism impus de politică.

         19. În cursul ultimei generații, un număr tot mai mare de membri ai elitei noastre conducătoare au decis că interesele lor ar fi favorizate de o accelerare a mondializării. Ei speră să construiască instituții supranaționale ce ar fi capabile să controleze totul, fără să se confrunte cu inconvenientele ce ar decurge din suveranitatea popoarelor. Este din ce în ce mai clar că ”deficitul democratic” din sânul instituțiilor europene nu este pur și simplu o problemă tehnică, ce ar trebui să-și găsească rezolvarea prin mijloace tehnice. Acest deficit democratic corespunde mai degrabă unui angajament fundamental, care este apărat cu mult zel. Indiferent că este apărat cu argumentele unei presupuse ”necesități economice” sau invocând cerințele unui drept internațional, izvorât la rândul lui din drepturile omului și care scapă oricărui control, este cert că, prin el, mandarinii supranaționali ai Uniunii Europene confiscă viața politică a Europei, oferind tuturor repunerilor în discuție un răspuns tehnocratic: ”Nu există alternativă.” Aceasta este tirania blândă, dar reală cu care ne confruntăm.

         25. Discursurile despre diversitate, inserție și multiculturalism sunt goale de orice conținut. Adesea un astfel de limbaj este folosit pentru a face ca eșecurile să treacă drept reușite: destrămarea solidarității sociale ar fi ”de fapt” un semn de acceptare a toleranței și a inserției. Toate astea trimit la un discurs corporatist, un limbaj care încearcă mai degrabă să pună în umbră decât să scoată la lumină realitatea. Noi trebuie să ne regăsim respectul permanent pentru fața reală a lucrurilor. Limbajul devine un instrument periculos și degradat imediat ce este folosit pe post de lozincă. (...) Recursul la denunț este semnul decăderii epocii contemporane. Noi nu trebuie să acceptăm intimidarea verbală și, cu atât mai puțin, amenințarea cu moartea. Noi trebuie să-i apărăm pe cei care vorbesc în numele rațiunii chiar și atunci când nu suntem de acord cu ei. Viitorul Europei va trebui să fie liberal în cea mai bună semnificație a cuvântului: să fii deschis unei dezbateri publice solide, eliberate de orice risc de violență și de coerciție. (s.n.)

         31. În timp ce recunoaștem aspectele pozitive ale economiei de piață, trebuie să știm să rezistăm ideologiilor care încearcă să organizeze întreaga societate plecând de la logica pieței. Nu putem permite ca totul să fie de vânzare. (...) În ziua de azi, gigantismul unor întreprinderi amenință însăși suveranitatea statală. Națiunile au nevoie să coopereze pentru a ține sub control aroganța și insensibilitatea forțelor economice globale. Noi susținem folosirea cu măsură a puterii guvernamentale în vederea obținerii de bunuri sociale, neeconomice.

         34. În Europa de astăzi, crește anxietatea față de ponderea pe care o ia  fenomenul numit ”populism”. În timp ce acest termen nu este niciodată cu adevărat definit, el este utilizat mereu ca o invectivă. Noi înșine avem reținerile noastre față de acest fenomen și credem că Europa trebuie mai degrabă să facă apel la înțelepciunea tradițiilor sale decât să se bazeze pe sloganuri sau apeluri emoționale la divizare. Și totuși considerăm că acum acest fenomen poate reprezenta o sfântă rebeliune împotriva tiraniei acestei false Europe care etichetează drept ”antidemocratic” orice amenințare la adresa monopolului legitimității sale morale. Așa-numitul ”populism” repune în discuție dictatura statu-quo-ului și ”fanatismul centrului” și o face în mod legitim. Acesta este un semn că, în chiar miezul culturii noastre politice degradate și sărăcite, capacitatea de acțiune istorică a popoarelor europene poate să renască.

         35. Respingem ca simplistă afirmația potrivit căreia nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială și fără suflet a unei piețe unificate, la birocrația transnațională sau la societatea de divertisment. Doar pâinea și circul nu sunt suficiente. Alternativa responsabilă este Europa reală. 

           

  

Festivalul internațional George Enescu 2017 (VIII) - impresii finale

         

         Un festival se definește ca ocazia unor trăiri condensate, un festival este o perioadă de viață intensă, când acumulezi într-o lună sentimente, emoții, puncte de reper și oboseală cât pentru un an întreg. Un festival este un nod fermecat, un punct de întâlnire din care pleci mai bogat și în care îți propui să revii; este un val uriaș, care te poartă pe creasta lui, provocându-ți trăiri inedite și modificându-ți traiectoria. Dacă nu te simți mai bogat înseamnă că nu l-ai trăit.

         Am multe să vă spun despre această ediție a Festivalului Enescu și m-am gândit să structurăm relatarea noastră pe mai multe paliere, ca să puteți să vă alegeți ce citiți:

        

         I Momentele de vârf, de maxim entuziasm. Marile revelații

         II Cel mai emoționant moment din festival

         III Mari orchestre, mari dirijori

         IV Bijuterii la Ateneu

         V Cele mai frumoase bisuri

         I Pentru mine, momentul de maxim entuziasm s-a produs la Sala Palatului, pe 8 septembrie, la întâlnirea cu Orchestra simfonică din Pittsburgh, despre care am relatat și în episodul al II-lea, legat de Festival, de pe acest blog. M-am dus la concert pentru Anne-Sophie Mutter, iar, de la Simfonia I în re major, Titanul, de Mahler, nu așteptam prea mult: după versiunea lui Claudio Abbado am ascultat-o de mai multe ori și nu mi-a plăcut nimic și eram convinsă că, după Abbado, va fi greu să mai încerc vreo experiență cu această simfonie. Dar viața continuă și muzica e capabilă să facă minuni și eu zic că s-a auzit la noi, în București, la Sala Palatului, una din cele mai bune versiuni ale acestei simfonii, poate nu atât de minuțios lucrată ca la Abbado, dar o versiune densă, puternică, fermă, surprinzătoare, datorată reputatului Manfred Honeck, dirijor care, în tinerețe, a fost asistent al lui Claudio Abbado... Mai e ceva ce m-a impresionat la americani: o armonizare perfectă, o anume disciplină ce pornea din interior, deloc impusă, dar viguroasă - sunet, arcuș și brațe se armonizau perfect. A fost un moment magic: ai fi zis că Abbado n-a murit și că, de acolo de unde e, aduce America la București prin muzica lui Gustav Mahler. Vezi, de aceea sunt bune festivalurile: sunt arcuri peste timp, trecând prin inimi. Și vorbele sunt neputincioase acolo unde sunetul face legea...

         Cu o seară înainte, tot la Sala Platului, americanii ne-au delectat cu Simfonia aVI-a, Patetica, în si minor de Ceaikovski, și a fost și atunci o interpretare de referință, produsă la noi, la București, la Sala Palatului - da! - a cărei acustică poate fi cu har viclenită de un mare dirijor.

         Marea revelație am avut-o pe 19 septembrie la Ateneul român, cu ansamblul Les Siècles condus de François-Xavier Roth: un ansamblu foarte bun care a venit la București cu un program încântător: Poema română de Enescu, Première suite de Debussy, pe care nu o cunoșteam și care mi s-a părut fermecătoare, Concertul nr.3 în si minor pentru vioară de Saint-Saëns, solistă fiind Simone Lamsma, și Valsul de Ravel. Mici bijuterii din care n-ai ști să alegi una singură și hotărăști să le porți în suflet pe toate! Și știți ce bis au oferit? Cel mai frumos din tot festivalul, evident! - Bacanala din opera Samson și Dalila de Saint-Saëns!

         Ca și Mahler, Saint-Saëns și Ravel au fost foarte cântați în acest festival. Doar că Mahler a fost reprezentat inegal (strălucit la Honeck și Pappano, corect, dar fără îmblânzirea acusticii, la Daniele Gatti și dezastruos la Orchestre National de France)  în timp ce Saint-Saëns și Ravel au avut mai mult noroc, fiind disputați de dirijori foarte buni: Valery Gergiev, Charles Dutoit, Fr.-Xavier Roth.

         II Cel mai emoționant moment din festival

         Pentru mine, cel mai emoționant moment din festival a fost și cel mai așteptat: prezența Marthei Argerich la București și intrarea ei în scenă. Când am văzut-o îndreptându-se spre pian, mi-a venit să plâng. A cântat alături de Filarmonica regală din Londra, avându-l la pupitru pe Charles Dutoit. Și Martha nu se dezminte niciodată: Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Ravel și-a trăit la București, în Sala Palatului, unele din cele mai bune minute ale sale!

         III Mari orchestre, mari dirijori

         Un mare dirijor poate exista în compania unei orchestre mediocre, fără să reușească, de fiecare dată, s-o transforme prea mult. Un bun dirijor este, prin excelență, o personalitate adaptabilă care trece cu ușurință de la o orchestră la alta, de la particularitățile unei săli de concert la ambianța alteia, de la un public la altul. Un bun dirijor este un neobosit călător muzical, foarte stăpân pe repertoriul său, pe care știe să-l adapteze particularităților unor orchestre și săli de concert. El poate exista în compania unei orchestre mediocre, dar o mare orchestră nu poate exista fără un mare dirijor: prin mâna lui trece transformarea notelor în capodoperă. ” You cannot start without me” - își avertizează Gergiev instrumentiștii și prin această frază simplă și glumeață definește cel mai bine statutul dirijorului.

         Toți dirijorii pe care urmează să-i evocăm aici sunt mari. Prin urmare nu există nicio intenție a citării lor într-o ordine valorică. Doar vom da frâu liber memoriei afective.

         Așadar, Valery Gergiev!

         Reputatul dirijor rus a condus la București, în serile de 9 și 10 septembrie, Filarmonica din München, al cărei director muzical este. Eu l-am urmărit în seara de duminică, 10 septembrie, când a avut în program Enescu - Simfonia I în mi bemol major, Saint-Saëns - Concertul nr.1 pentru violoncel și orchestră în la minor și Suita simfonică Șeherezada de Rimski-Korsakov. În Concertul nr.1 în la minor pentru violoncel și orchestră, a evoluat violoncelistul român Andrei Ioniță, laureat cu aur al Concursului internațional Ceaikovski 2015, ce-l are-n fruntea comitetului de organizare pe Valery Gergiev care, după concurs, se ocupă de îndrumarea și promovarea laureaților, atât prin teatrul Mariinsky pe care l-a renovat și extins, cât și prin alte orchestre pe care le dirijează.

         Gergiev este în fruntea Teatrului Mariinsky din 1988. Sunt 30 de ani de când istoria vieții lui se împletește cu cea a teatrului din Sankt-Petersburg, căruia i-a mai adăugat alte două clădiri. Vechea sală a teatrului de operă, cu arhitectură somptuoasă a devenit Mariinsky I. Mariinsky II este teatrul de operă modern, inaugurat pe 2 mai 2013, odată cu a 60-a aniversare a lui Valery Gergiev, sala teatrului având 1900 de locuri, iar Mariinsky III a fost inaugurat în 2006, înainte de Mariinsky II, ocupând  locul trei în ierarhie fiind sală de concert - Mariinsky Concert Hall - cu doar 1100 de locuri pentru a nu dăuna acusticii, pe care Gergiev a vrut-o cea mai bună din lume... Ei, nu e chiar așa... E doar pe locul al cincilea în lume, după răsunătoarele Musikverein din Viena, Boston Symphony Hall, Concertgebouw din Amsterdam, Carnegie Hall din New York și înaintea Filarmonicii din Berlin, Gergiev fiind socotit deja varianta rusească a lui Karajan. Mariinsky Concert Hall s-a construit exclusiv pe bani de la buget. La inaugurarea fastuoasă din 2006 a participat și Președintele Vladimir Putin, născut la Sankt-Petersburg și vechi prieten cu Gergiev. Rușii îi mai datorează lui Gergiev, Festivalul de Paști de la Moscova, cât și Festivalul Nopților albe de la Sankt-Petersburg. Ai impresia că visezi și că acest om, prin talentul și neodihna lui, a transformat visul în realitate! Fiindcă nu are numai talent de dirijor, ci și de organizator și de manager! Și mai e și un mare patriot Valery Gergiev, dovedit prin fapte! Pentru un portret complet făcut de mine acestui remarcabil dirijor și om, vezi episoadele III și IV ale serialului Enescu 2017, de pe blogul meu.

         La concertul Filarmonicii din Israel în care a evoluat pianista Khatia Buniatishvili, eu nu am prins bilet. Ca să mă consolez, am luat bilete pentru seara zilei următoare, de 17 septembrie, cu același Zubin Mehta în fruntea Filarmonicii din Israel și cu grecul Leonidas Kavakos, evoluând în Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Brahms. Și vreau să spun că tot răul e spre bine, că hazardul a potrivit bine lucrurile și că nimic nu consolează mai cu folos decât muzica. Nu cred că celălalt concert mi-ar fi plăcut mai mult decât acesta. Mehta și Kavakos au multe în comun și, în ciuda vârstei, Mehta vorbește despre Leonidas ca de un prieten drag, cu care a cântat în Israel, în Grecia și la Berlin. Din interviul luat lui Zubin Mehta de Monica Isăcescu aflăm că cei doi au pasiuni comune: vioara, dirijatul, Enescu.

         Zubin Mehta s-a născut, ca și Dutoit, în 1936 (81 de ani), doar că pe cu totul alte meridiane: la Bombay, în India. Tatăl său era violonist și dirijor, pasiuni pe care le-a insuflat și copilului, doar că acesta s-a dovedit încăpățânat, hotărând să devină doctor și chiar a studiat două semestre la facultatea de medicină, după care pasiunea s-a răzvrătit și a învins: tânărul s-a răzgândit și a început studiul muzicii la Viena, sub îndrumarea lui Hans Swarowsky, fiind coleg acolo cu Claudio Abbado, cu care s-a și împrietenit.

         Ca și Dutoit, a fost director muzical al Orchestrei simfonice din Montreal, doar că înaintea acestuia și pentru o perioadă mai scurtă: 1960-1967. Și tot asemeni dirijorului elvețian a zăbovit destul de mult pe continentul nord-american: între 1962 și 1978 îl regăsim în fruntea Orchestrei simfonice din Los Angeles, iar, din 1978 până în 1991, conduce Orchestra simfonică din New York, la pupitrul căreia dirijează peste 1000 de concerte.

         Din 1968 și până în prezent conduce Filarmonica din Israel de ai cărei muzicieni se simte foarte legat și unde a devenit, din 1981, director artistic pe viață.

         În anii 1990, 1995, 1998, 2007 și 2015, Zubin Mehta a dirijat Concertul de Anul Nou, tradiție instituită pe 31 decembrie 1939 și desfășurată anual în sala placată cu aur și dotată cu ce mai bună acustică din lume de la Musikverein din Viena.

         Zubin Mehta este Președinte de onoare al Festivalului George Enescu.

         Spre deosebire de Dutoit care a fost la București mai relaxat în atitudinea dirijorală, Mehta dirijând Voix de la nature de Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Brahms și Simfonia a IX-a în do major, Marea simfonie, de Franz Schubert, a dovedit precizie, dar și spontaneitate, pasiune, dar și echilibru.

         Un alt moment de vârf al festivalului l-au constituit serile Pappano de la Sala Palatului, din zilele de 21 și 22 septembrie, renumitul dirijor conducând orchestra și corul Academiei naționale Santa Cecilia din Roma, fondată în 1585, al cărei director muzical este din anul 2005.

         Născut în 1959 în Anglia, din părinți italieni, care se stabilesc în SUA când copilul avea doar 13 ani, Antonio Pappano are un palmares foarte bogat: Director muzical al Teatrului regal La Monnaie din Bruxelles între 1992 și 2002, Director muzical al Royal Opera House Covent Garden din Londra, între 2002 și 2012 și, din 2005, Director muzical al Academiei Santa Cecilia din Roma.

         A studiat pianul, compoziția și arta dirijorală.

         A fost asistentul lui Daniel Barenboim la Opera lirică din Chicago și la Festivalul de la Bayreuth. Barenboim a fost prezent la Bayreuth în fiecare vară din 1981 până în 1999. În 1999, Pappano a dirijat el însuși Lohengrin la prestigiosul festival.

         Obține titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor în 2011, iar, în 2015, devine a 100-a personalitate care își adjudecă medalia de aur din partea Societății Filarmonice Regale din Londra, pe care au primit-o de-a lungul timpului Arturo Toscanini, Herbert van Karajan, Claudio Abbado și Charles Dutoit, din cei prezenți în festival (v. episodul IV din serialul Enescu).

         Pianista Beatrice Rana, care a evoluat alături de Pappano la București îl descrie în trei cuvinte ca însumând ”energie, pasiune, creativitate” și ne asigură că ”nu există niciun moment de rutină cu el, în fiecare concert este vorba despre noi inspirații și creații.” Ne-am convins și noi de acest lucru la București unde a dirijat Concertul nr.1 în si bemol major pentru pian și orchestră de Ceaikovski, Simfonia a III-a în do major de Enescu și, în seara următoare, ne-a delectat cu un magnific Mahler - Simfonia nr.2 - Învierea, pe care publicul a ovaționat-o și a aplaudat-o minute în șir, conștient de caracterul evenimențial al serii.

        

         Cu un program dens a venit la București și Riccardo Chailly, în fruntea Filarmonicii della Scala. Suntem din nou în prezența unui dirijor foarte bun și foarte experimentat:

         Între 1982 și 1989 a dirijat Orchestra Radio din Berlin. Între 1983 și 1986 a condus Orhestra filarmonică din Londra. Din 1985 până în 2004 îl găsim în fruntea Concertgebouworkest din Amsterdam, iar în perioada 1986-1993 onorează și Teatrul muzical din Bologna. Între 2005 și 2009 îl găsim la Leipzig, unde dirijează și Orchestra Gewandhaus și Opera. A fost asistent al lui Claudio Abbado și nu este întâmplător că în 2015, la un an de la moartea Maestrului, preia destinele Orchestrei Festivalului din Lucerna, unde încă se mai simte umbra Maestrului, și are curajul să cânte Simfonia aVIII-a de Mahler, pe care Abbado n-o abordase niciodată, și o face cu succes!

          Tot din 2015 preia și bagheta Filarmonicii della Scala cu care vine la București în 2017 pentru a ne propune, în prima seară de 14 septembrie, ca și Pappano, un concert de Ceaikovski, de data aceasta pentru vioară, în re major, că Chailly e însoțit de mult așteptatul și charismaticul David Garrett, la care se adaugă Simfonia nr.12 în re minor, Anul 1917, de Șostakovici. A fost un regal: un stil avântat, o muzică plină de neprevăzut, ținută în corzi doar de geniul dirijoral! Bineînțeles că a oferit și un bis. Și ce bis! - Uvertura la Vecerniile siciliene de Verdi. Ca și Pappano, el dirijează foarte mult și operă.

         Dacă programul primei seri a fost unul dens, susținut, în seara următoare Chailly a venit cu ceva mai vaporos, mai pitoresc, încântându-ne cu bucăți muzicale din zona noastră - Rapsodia a II-a în re major de Enescu și Concertul pentru violă de Bela Bartók, cu lituanianul Julian Rachlin la violă. După care Scala di Milano a adus Italia la noi în sală, interpretând Fântânile din Roma și Pinii din Roma de Ottorino Respighi. Aceste două bucăți, Chailly le-a cântat în această vară, pe 24 august, și la Teatrul Festivalului din Lucerna. Cu Enescu și cu Respighi s-a realizat un fel de geografie muzicală, simțindu-ne noi acasă și colo, și colo, căci ”toți de la Râm ne tragem...”

         Maestrul Chailly nu putea să scape fără un bis, care din nou a fost din Verdi și, din nou, magnific: uvertura la Forța destinului.

         În serile de 22 și 23 septembrie au evoluat la miezul nopții, la Ateneul român, orchestrele Le Concert des Nations și Hesperion XXI, conduse de Jordi Savall, reputat și pasionat arheolog muzical, dar și culegător de muzici folclorice autentice, vechi, salvate înainte ca fibra lor să fi fost contrafăcută. Să păstrezi în forma inițială, să salvezi înainte să piară, să duci mai departe nealterat pare să fie crezul și misiunea lui Jordi Savall. El nu doar cântă, el nu doar încântă, el transmite un crez, el te face părtaș la un ideal, care nu este doar al lui și al tău, ci al lumii întregi: să salvăm de la uitare, adică de la moarte!

         Savall s-a născut în 1941 în Catalonia și a îmbătrânit frumos, readucând la viață, cu instrumente de epocă, muzici medievale, renascentiste și baroce, dar și salvând folclor rămas nealterat din Serbia până în Turcia și în Maroc și până unde-o mai vrea Dumnezeu!

         Savall a studiat viola și violoncelul. E ciudat că un așa mare muzician ca el a ales viola și nu vioara. Chiar și violoncelul a fost pentru el un soi de tunel al timpului care l-a condus spre viola da gamba. Jordi Savall e un neliniștit și un scormonitor, dar și un muzician plin de comori!

         S-a vorbit mai puțin la noi despre proiectul său socio-muzical Orpheus XXI, în favoarea refugiaților musulmani și a muzicii lor. Savall a lucrat frecvent cu muzicieni sirieni, turci, marocani, afgani. De ce a fost necesar proiectul Orpheus XXI ? Să-i dăm cuvântul lui Jordi Savall:

         ” În țările orientale, muzicile se transmit oral, interpreții sunt ca niște biblioteci vii și, dacă dispar, dacă nu mai cântă, știința lor dispare odată cu ei.”

         Cum se procedează în cadrul proiectului?

         Se aleg 20 de muzicieni refugiați care vor fi asistați de Jordi Savall. Aceștia vor lucra în centre de primire pentru migranți, dar și în școli și facultăți, cu tineri de 9-18 ani, dintre cei mai talentați și motivați, care vor fi beneficiarii, vor fi cei care vor înmagazina și duce mai departe patrimoniul muzical autohton, în beneficiul lor și-al Europei. Și uite-așa muzica salvează și apropie oameni! În fond, de ce ne-am teme de ei? În fond, istoria omenirii este o istorie a migrațiilor, am evoluat migrând, căutând, din negura timpurilor și până astăzi, pășuni mai bune, vânat mai mult, un sol mai fertil, piețe mai deschise și mai puțin încorsetate, public mai sensibil și de mai bună calitate. Ceea ce a rezultat a fost un metisaj inevitabil - puritatea înseamnă stagnare - care se regăsește la baza dezvoltării noastre economice și culturale.

         Jordi Savall este unul dintre cei mai fecunzi muzicieni ai momentului. Din 2008 este ambasador al Uniunii Europene pentru dialogul intercultural și Artist pentru pace din partea UNESCO. În această din urmă calitate a făcut de asemenea lucruri extraordinare: în 2008 a format o orchestră din israelieni și palestinieni cu care a dat mai multe concerte, ce cuprindeau muzică ebraică, musulmană și creștină. Au scos și un album: Ierusalim, cetatea celor două păci.

         Ce minunat! Vedeți că se poate? Muzica în slujba concordiei și a păcii!

         La București, Jordi Savall a venit în această dublă calitate a sa: de arheolog muzical, în seara zilei de 22 septembrie, și de culegător și prezervator de folclor autentic, în seara zilei de 23 septembrie.

         Vineri, 22 septembrie, am ascultat Le Concert spirituel: Au temps de Louis XV, având în program Corelli, Telemann și Rameau, cu instrumente de epocă precum flautul drept, viola da gamba și continuo. Cel mai mult mi-a plăcut Concertul în la minor pentru flaut drept, viola da gamba, coarde și continuo de Telemann, cu acel minunat dialog între flaut drept și viola da gamba, dar și Suita din opera Les Indes Galantes de Rameau.

         Sâmbătă, 23 septembrie, în miez de noapte și spre ceas de închidere a festivalului, a urcat pe scenă ansamblul Hesperion XXI, revărsând în sală Miere și Sânge, într-o năvalnică atmosferă balcanică. S-a cântat în principal muzică sârbească, tematica fiind Creația, Primăvara, Vara, Toamna, Iarna și Reconcilierea. Mie mi-au plăcut cel mai mult Vara (Întâlniri, Dragoste și Căsătorie), dar și Toamna (Amintiri, Maturitate și Călătorii). Cel mai mult le-am apreciat pe solistele momentelor Toamna și Vara, pentru prezența lor scenică și pentru calitățile vocale deosebite.

         Pe Charles Dutoit, în fruntea Filarmonicii Regale din Londra, l-am văzut de două ori: pe 11 și 12 septembrie, prima dată cu Frank Peter Zimmermann la vioară și, a doua oară, cu Martha Argerich la pian. Despre Dutoit și despre palmaresul lui strălucit, despre izbânzile, dar și despre regretele lui, am relatat foarte pe larg în episoadele IV și V ale serialului nostru. Dutoit a îmbătrânit frumos și eu m-am bucurat să văd că pare fericit cu victoriile sale - multe! - și pe deplin consolat cu neîmplinirile. Așa și trebuie! Din programul lui - vast! - mie mi-au plăcut Marea de Debussy, Boleroul lui Ravel și Petrușka de Stravinsky. A acordat și un bis minunat: Suita Arleziana de Bizet, la care vom reveni de-a lungul timpului, o să vedeți de ce.

         În încheierea acestei ediții a Festivalului George Enescu a evoluat la Sala Palatului, pe 23 și 24 septembrie, prestigioasa orchestră Concertgebouw din Amsterdam, avându-l la pupitru pe Daniele Gatti, care nu întâmplător s-a născut la Milano, în 1961, fiindcă a dirijat foarte mult operă la viața lui. Între 2008 și 2012, patru veri la rând, va dirija Parsifal la Bayreuth. Între 1992 și 1997 a fost director muzical al Academiei Santa Cecilia din Roma, înaintea lui Pappano. Între 1996 și 2009 a dirijat Filarmonica Regală din Londra, înaintea lui Dutoit, iar între 1997 și 2007 a fost director muzical al Teatrului comunal din Bologna. Între 2008 și 2016 are o relație ușor tensionată cu Orchestra Natională a Franței pe care o părăsește în 2016 pentru Royal Concertgebouworkest din Amsterdam, pe care o conduce și în prezent și cu care vine la București în această ediție a festivalului.

         Eu am fost în sală în prima seară ca să ascult Mahler. S-a cântat Simfonia nr 82 în do major Ursul de Haydn, executată cu măiestrie și Simfonia a IV-a de Mahler, executată corect, dar Gatti nu a fost preocupat sau nu a putut să îmblânzească acustica mai dură a Sălii Palatului și anumite sunete mahleriene în loc să fie înalte și puternice au ieșit cam ascuțite și stridente. Această acustică a sălii nu a pus totuși deloc probleme lui Manfred Honeck sau lui Pappano care, la finalul Simfoniei I și a II-a de Mahler, au scos o orchestrație puternică și maiestuoasă că nici nu mai știam unde ne aflăm: credeam că plutim spre arcurile boltei unei catedrale...

         În seara a doua, programul orchestrei a fost foarte complex: s-a cântat Uvertura la opera Euryanthe de Weber, Capriccio pentru vioară și orchestră de Enescu și Simfonia a V-a în si bemol major de Prokofiev. În Capriciu de Enescu, solist a fost românul Liviu Prunaru, prim-concert-maestru al Orchestrei Regale Concertgebouw, care a cântat la București îmbrăcat în ie, dovedind o dată în plus că ”la nature est un temple” și el un preot român, sinestezic, care oficiază în ie.

         IV Bijuterii la Ateneu

         Din 2011, americanul Joshua Bell este director muzical al Academiei Saint Martin in the Fields din Londra. Orchestra de cameră se numește astfel întrucât se reproduce la biserica Saint Martin in the Fields. Joshua Bell nu este pentru prima dată la București și de fiecare dată este așteptat, admirat, simpatizat. Programul pe care l-a propus publicului bucureștean în data de 3 septembrie a fost unul frumos, dens și... în B: Uvertura Egmont de Beethoven, Concertul nr.1 în sol minor pentru vioară și orchestră de Max Bruch și din nou Beethoven cu Simfonia a V-a în do minor. Programul lui Bell a fost dens și ambițios, iar sunetul fuse frumos, măreț, ferm și... desăvârșit. Programul nu a fost doar dens, ci și generos: s-au oferit două bisuri, foarte frumoase: Partita a III-a de Bach și Valsul din Serenada pentru orchestră de coarde în do major de Ceaikovski.

         Beethoven s-a cântat la Ateneu și în data de 9 septembrie - Simfonia a III-a în mi bemol major Eroica - de către Orchestra de cameră din Lausanne avându-l la pupitru pe Joshua Weilerstein, un împătimit de Mozart, care a dirijat la București și Simfonia nr.40 în sol minor. Despre serile de 9 și 10 septembrie de la Ateneu, am relatat pe larg în episodul III al serialului nostru, unde am vorbit și despre concertul de la miezul nopții susținut de Camerata Salzburg, avândul ca dirijor și solist pe Pinchas Zukerman.

         La violoncelistul Gautier Capuçon nu am prins bilet. Dumnezeu îmi e martor că nu am plâns deloc și că am rezolvat problema în stilul meu, cumpărând bilete la fratele său, la nu mai puțin celebrul Renaud Capuçon care s-a axat pe sonate pentru vioară și pian, la pian evoluând Jérôme Ducros. Cei doi nu s-au menajat: programul a fost bogat și variat: patru piese romantice de Dvořák, Sonata nr.1în re major pentru vioară și pian de Enescu, Sonata nr.3 în do minor de Edvard Grieg - de la a cărui dispariție s-au împlinit anul acesta, în luna septembrie, 110 ani,  - și Jocuri populare românești de Bela Bartók.

         Tot la vioară cântă și Michael Barenboim, fiul celebrului pianist și dirijor și al Elenei Bashkirova, fiica reputatului pianist Dmitri Bashkirov. Michael Barenboim a cântat cu Philharmonia London care îl are la pupitru, ca dirijor onorific, pe Vladimir Ashkenazy. În seara zilei de 14 septembrie s-a cântat la Ateneu Concertul nr.1 în re major pentru vioară și orchestră de Prokofiev și Simfonia a X-a în mi minor de Șostakovici. S-a cântat de trei ori, în toamna aceasta, Șostakovici la București și foarte bine: două dintre evenimente s-au petrecut pe 14 septembrie, unul la Ateneu, unde Ashkenazy a dirijat un Șostakovici mai sumbru, mai tulburător, în timp ce la Sala Palatului, la Chailly, în Simfonia nr.12, s-a auzit un Șostakovici aproape solar, avântat și imprevizibil. Simfonia a X-a am ascultat-o de mai multe ori în interpretări de referință; una dintre ele îi aparține lui Vladimir Ashkenazy. Philharmonia London a fost la înălțime și a doua zi, pe 15 septembrie, sub bagheta lui Cristian Mandeal, când s-au cântat Enescu, Rachmaninov și Sibelius. Despre aventura Philharmoniei London la București, eu am relatat pe larg în episodul VI al serialului de pe blogul prsonal.

         Seara zilei de 18 septembrie de la Ateneul român, când a urcat pe scenă Anoushka Shankar a fost una de neuitat; o seară eveniment! Ea a fost însoțită de Manu Delago, ce cântă la tobă hang și de Orchestra de cameră din Zürich, avându-l drept concertmaistru pe Willi Zimmermann.

         Anoushka Shankar, fiica celebrului muzician Ravi Shankar și soră vitregă, pe linie paternă, cu cântăreața americană de jazz Norah Jones, cântă muzică clasică indiană, bazată pe raga.

          Raga este un cadru melodic utilizat în muzica indiană, un ansamblu de reguli privind maniera de a compune sau de a improviza melodii, autorizând un număr infinit de variații, bazat pe un ansamblu de note predefinite. Raga este un mod compus din 5, 6 sau 7 note.

         Anoushka este sitaristă și a fost eleva tatălui ei, pe care l-a însoțit în turnee și căruia i-a scris și o biografie.

         A scos numeroase albume din care vom cita două, care chiar au o semnificație muzicală, culturală și socială deosebită.

         Primul este Traveller (2011). Scos de chitaristul spaniol Javier Limon, albumul reunește muzicieni indieni și flamenco pentru a pune în evidență legăturile existente între cele două tradiții muzicale. Albumul celebrează mariajul dintre muzica clasică indiană și flamenco. Cum s-au cunoscut și când s-au întâlnit cele două tradiții?

         Se pare că primul amor s-a consumat în negura timpurilor. Anoushka e de părere că ”existau rădăcini comune, similitudini tehnice ce meritau explorate”, că flamenco s-a născut din muzica țigănească, gitanii fiind ei înșiși descendenți ai populațiilor nomade venite din Rajahstan. Înțelegem că cele două tradiții muzicale nu fac acum decât să se regăsească și să-și celebreze nunta de argint.

         Al doilea album pe care vrem să-l menționăm a apărut în 2016, este intitulat Land of gold și este dedicat crizei migranților. Ca și tatăl ei, Ravi Shankar, ca și Jordi Savall, Anoushka a fost sensibilă în fața acestei imense disperări și suferințe umane care duce la migrație și căutare continuă a eului în alte culturi. ”Eu cred într-o lume transculturală în care să putem să ne respectăm și să trăim unii alături de alții”, declară Anoushka, adevărată urmașă a tatălui ei, pentru că este momentul să evocăm aici faptul că Ravi Shankar este primul inițiator al unui concert caritabil. În calitatea lui de maestru de sitar, a avut mai mulți elevi și nu doar Anoushka e celebră. Cel mai celebru elev al sitaristului Ravi Shankar este George Harrison, chitaristul formației Beatles. În 1971, la sugestia lui Ravi Shankar, George Harrison, Ringo Star, Eric Clapton, Bob Dylan și alții au dat un concert caritabil la care a participat și Ravi cu scopul de a ajuta sinistrații din Bangladesh. Bangladeshul sau Pakistanul de Est fusese victima ciclonului Bhola care îl vizitase în noiembrie 1970, cauzând moartea a 300 000 - 500 000 de oameni. O nenorocire nu vine niciodată singură: sinistrul este dublat de problemele politice ale regiunii care-și dorește emanciparea de sub tutela Pakistanului (de Vest), pe care o și obține cu ajutorul Indiei, dar numai după un război sângeros, cu multe victime și mulți refugiați, pentru ca apoi democrația să se lase foarte mult așteptată în Bangladesh... Dacă nu cumva o vor mai fi așteptând-o și astăzi...

         Concertul a avut loc pe 1 august 1971.

        

         Pe 20 septembrie se împlineau 60 de ani de la trecerea în neființă a compozitorului finlandez Jean Sibelius. Ansamblul Les Dissonances, care a concertat la Ateneu în aceeași zi s-a gândit să-l comemoraze pe muzician programând Concertul în re minor pentru vioară. Au mai cântat Suita nr.1 în do major de Enescu și Concertul pentru orchestră de Bártok. Ei cântă fără dirijor și foarte bine. Acest ansamblu fondat de violonistul David Grimal a mai fost la București. Spre lauda lui, ca și Anoushka Shankar, David Grimal are preocupări sociale: el consideră că muzica, prin frumusețea ei, poate salva vieți; de aceea cântă și pentru oamenii străzii pe care vrea să-i motiveze să-și recapete dorința de viață, ceea ce mi-a amintit de filmul excepțional al lui Terry Gilliam - Regele pescar.

         V Cele mai frumoase bisuri

         Cel mai frumos bis din festival a fost Bacanala din opera Samson și Dalila de Saint-Saëns, oferit de ansamblul Les Siècles, condus de François-Xavier Roth. Urmează Uvertura la Forța destinului de Verdi, oferită de Filarmonica della Scala, condusă de Riccardo Chailly și last but not least Suita Arleziana de Bizet, oferită de Filarmonica regală din Londra, dirijată de Charles Dutoit.

         Am ales trei bisuri din trei opere, influențată astral și de forța anului care urmează să vină peste noi de la 1 ianuarie. V-ați gândit ce an urmează? Vă spun eu:

         2018 va fi un dublu an Wagner (1813-1883), 205 ani de la naștere și 135 de la moarte, un an Verdi (1813-1901), 205 ani de la naștere, un an Bizet (1838-1875), 180 de ani de la naștere, un dublu an Gounod (1818-1893), 200 de ani de la naștere și 125 de la moarte, un an Rossini (1792-1868), 150 de ani de la dispariție, un an Donizetti (1797-1848), 170 de ani de la moarte, un an Puccini (1858-1924), 160 de ani de la naștere, un an Mascagni (1863-1945), 155 de ani de la naștere, un an Ceaikovski (1840-1893), 125 de ani de la trecerea în neființă, un an Borodin (1833-1887), 185 de ani de la naștere, în fine un an Rimski-Korsakov (1844-1908) 110 ani de la dispariție.

         Ce an! 2018 va fi un an dionisiac sau nu va fi deloc! Doamne-ajută!