LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

                                   

         LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, tuturor românilor de bună-credință, oriunde v-ați afla!
             Suntem la o zi mare: pe 1 Decembrie 2018, România împlinește 100 de ani de viață. Și nu a fost ușor! Trebuie să întâmpinăm cum se cuvine această zi!

         Ce poate fi mai frumos la o zi mare decât să ascultăm muzică; una care să ne meargă la inimă, să ne reprezinte, să comunice în locul nostru ceea ce simțim. Căci muzica este cel mai direct, mai expresiv și mai bogat limbaj. Se recomandă să spui LA MULȚI ANI cu o floare; eu aș zice că cel mai frumos este să spui LA MULȚI ANI cu o bucată muzicală, fiindcă sunetele ajung peste tot, ele nu pier niciodată, ne învăluie, știu cel mai bine să îmbrățișeze și exprimă ce simțim mai bine decât am putea noi s-o facem vreodată.

         Așadar, să ascultăm muzică!

         Vom începe cu Rapsodia I în La major de George Enescu, ce a răsunat sub cupola Ateneului, sub bagheta unui alt centenar - Sergiu Celibidache - ce ar fi împlinit, pe 28 iunie 2012, frumoasa vârstă de 100 de ani, și care, copil fiind, în 1918, a văzut cum s-a făcut România Mare. Sigur, ea s-a făcut mare cu sânge, mult curaj, mult sacrificiu, cu știința de a nu pierde oportunitățile, cu voința fermă de a ne aduna și de a însemna ceva împreună. Și acest ceva s-a numit România! În cinstea ei, am reascultat pentru voi Rapsodia I de George Enescu, îndrăgită și de Celibidache.

         La poziția a doua am avut l'embarras du choix, neștiind ce-mi place mai mult: Simfonia I, a III-a sau Poema română de același Enescu. Să nu uităm că acest ”prinț al viorii” a transformat muzica într-un balsam pentru răniții și victimele Primului Război Mondial, organizând concerte caritabile atât la București cât și în provincie. Am ales în cele din urmă Simfonia I în Mi bemol major, cântată la Sala Palatului de Filarmonica din München, condusă de un alt prinț al baghetei - Valery Gherghiev - la Festivalul internațional George Enescu din 2017. Se aude atât de bine că nici nu-ți vine să crezi că minunea s-a produs la Sala Palatului... Muzica e arta celor cu putere în mâini; o artă simplă, directă, dar care-și are magia ei și nu poate fi măsluită.

         Vom asculta apoi Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, care atât îi plăcea mamei mele... Îi dedic această înregistrare mamei mele, ce s-a prăpădit în toamna acestui an, în septembrie.  Mă voi gândi la ea de câte ori voi asculta Balada... Cenușa e ușoară ca notele.

         De la o astfel de celebrare nu putea să lipsească Grigoraș Dinicu, Lăutarul neamului, cu a sa Hora staccato. V-o propun și sub interpretarea lui David Garrett, pe care l-am admirat și anul acesta la București și care scoate de sub arcuș note pline de fantezie și ușor răsfățate, și sub interpretarea românului Gheorghe Zamfir, care oferă o Hora staccato transfigurată, esențializată, impregnată de tainele sufletului național pe care doar muzica le scoate la lumină.

         Vom încheia cu Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu (1847-1928), de la a cărui stingere s-au împlinit anul acesta, pe 9 mai, 90 de ani. Am ales o variantă în care Dansul lui Constantin Dimitrescu se logodește, de aniversarea centenarului Marii Uniri, cu Ia românească, așa cum a văzut-o pictorul francez Henri Matisse, sub paleta căruia culorile apar mai proaspete și mai răsfățate.

          Ce să vă mai spun decât audiție plăcută și aniversare frumoasă! Muzica bucură, dar și consolează.  

Orchestra Filarmonică din München - Simfonia nr. 1 în Mi bemol major Op....

C.Porumbescu - Ballade für violine und streichorchester - Ion Scripcaru

Gheorghe Zamfir - Hora Staccato (Grigoraș Dinicu)

David Garrett * Hora Staccato * Hannover Sportpark 21.06.2013 *

Constantin Dimitrescu, Dans Taranesc

OTELLO la OPERA NAȚIONALĂ, intr-un AN VERDIAN

              

         Pe 10 octombrie a.c. s-au împlinit 205 ani de la nașterea lui Verdi. Nu s-ar putea spune că Opera Națională București nu a cinstit evenimentul cum se cuvine. Ba dimpotrivă, bucureștenii au avut parte la Otello de o montare de excepție, aparținându-i lui Giancarlo del Monaco, cu care s-a deschis stagiunea. Eu am fost și am văzut-o pe 31 octombrie, opera avându-i în distribuție pe  Francesco Anile, în Otello, Iulia Isaev, în Desdemona, și Ionuț Pascu, în Iago.

         Giancarlo del Monaco este fiul celebrului tenor Mario del Monaco, prezent pe videoclip, cel care a cântat Otello de 427 de ori - ne-o spune fiul - și l-a și înregistrat de două ori. Giancarlo del Monaco a montat această operă verdiană de trei ori, din China până în Brazilia: la Pekin, la București și la Sao Paolo.

         Montarea nu este nici istoristă, nici atemporală; este expresionistă, axată pe trăiri, minimalistă și, în consecință, foarte tulburătoare. Nu evocă cu nimic fastul Veneției, mai degrabă tragedia greacă. Decorul trimite aproape permanent la o temniță și apoi la un cavou, iar hainele negre ale personajelor vorbesc din capul locului despre moarte. (Costumele sunt create de fiica regizorului, Stella del Monaco). Aproape fiecare scenă îl conține pe Iago, ce devine astfel, din simplu personaj, un veritabil agent al morții, ce urcă și coboară neobosit pe planul înclinat care taie scena, manipulând pe toată lumea. Manipularea în sine este văzută ca agent al distrugerii, înfăptuindu-se prin minciună și trafic de influență, profitând de inocență, credulitate, orgolii nesatisfăcute, gelozie, invidie. Montarea este atât de esențializată încât nu te lasă să răsufli sau să speri. Doar asiști neputincios la înfăptuirea unei crime: Iago o regizează, Otello o înfăptuiește, iar Desdemona o trăiește, știind dinainte că va fi sacrificată, dar nu și pentru ce. Poate că niciodată Aria salciei nu a fost mai sfâșietoare ca sub direcția lui Giancarlo del Monaco și cântată, mai bine spus suspinată, de Iulia Isaev. Promisa poveste de dragoste care vine pe valuri și pătrunde în inima Veneției ia o turnură îngrozitoare, degradată fiind de suspiciune și apoi îngropată de gelozie. Suspiciunea este sugerată de temnița în care este închisă simbolic Desdemona de iubirea tiranică a lui Otello și, cum bănuiala nu se risipește pentru că apare pretinsa dovadă - batista - care la del Monaco ia proporții neobișnuite în raport cu importanța stupidă pe care i-o dă maurul, bănuiala devine gelozie devastatoare, transformând temnița în cavou și pe îndrăgostit în călău. Imaginea, expresionistă și creată cu mijloace minimale, este copleșitoare: Otello, avându-l în spate pe Iago care îl manevrează, apare cu un voal negru pe cap asemenea unui călău, orbit de gelozie, iar Desdemona este ștrangulată de la distanță cu băierile acestui voal care se strâng, și se strâng, și se strâng..., unindu-i pe îndrăgostiți în această ultimă îmbrățișare silnică a erorii, a geloziei explozive, a manipulării fără greș, amintind de Ifigenia și de tragedia greacă. Iago este prezent și în această scenă, apărând ca autorul aproape fizic al crimei care-și savurează opera.

         Ca voce, au strălucit Ionuț Pascu și Iulia Isaev, Ionuț Pascu făcând sala să vibreze la vocea sa plină, amplă, puternică, fără fisură.

         Iulia Isaev, care nu a fost prima opțiune a regizorului, are o voce caldă, dar care scoate și acute sfâșietoare, ce răscolesc sala, totul cu o mare acuratețe. Această soprană care s-a format la Conservatorul din București a făcut Don Giovanni cu Franco Zeffirelli, Peter Brook și Achim Freyer, interpretând-o pe Donna Anna. A cântat și Wagner în Tannhauser, la Metropolitan Opera din New York, unde a apărut și în Manon Lescaut, de Puccini. A cântat pe mai toate scenele lumii, de la Tokyo la New York, trecând pe la Teatrul La Monnaie din Bruxelles și pe la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Vocea ei a încălzit inimile melomanilor din Viena, München, Berlin, Paris, Amsterdam, Roma, Veneția, Torino, Palermo, Lisabona, București. Suntem și noi printre fericiții beneficiari.

         Mi-a plăcut destul de puțin Otello, așa cum a fost redat de Francesco Anile - o voce dogită, obosită, fără relief, fără timbrare, dominat de Iago din toate punctele de vedere.

         Orchestra nu s-a afirmat: a fost stridentă, spartă, nemelodioasă, lăsându-i singuri pe interpreți și nereușind să dea seama de un Verdi!

         Publicul?

         Ei bine, publicul a tușit! Dar a tușit! Pe întrecute! Tăcea unul, începea altul. Nu se poate!  Aria salciei a fost ”di grande”: aproape că nu a existat suspin pe scenă căruia să nu-i răspundă un tușit din sală... Nu se poate continua așa! Ar trebui să se pună mici pancarte prin sală cu înscrisul ”Don't cough, please!'' sau ''Prière de ne pas tousser pendant le spectacle" sau "Nu tușiți, vă rugăm, în timpul reprezentației. Nu e frumos!”

         Dar chiar așa: nu se face!

         În seara zilei de 31 octombrie m-am dus la Operă într-o stare de oboseală extremă. Nici nu știam cum o să rezist. Acuma știu că a fost minunat, că am văzut o montare de zile mari, că am plecat de-acolo întremată și foarte satisfăcută, promițându-mi să scriu neapărat despre ce am văzut și am simțit acolo, mai ales că trăim un an verdian.