miercuri, 7 august 2019

EROU FĂRĂ VOIE




                                           


         E greu de făcut o introducere la ce s-a întâmplat în România din 25 iulie sau 15 aprilie încoace. Eu am impresia că niciodată Statul mafiot, decăderea noastră ca Stat, putreziciunea morală din țara asta nu au ieșit la iveală mai limpede ca acum. Nu există principii, nu există solidaritate și greu se încheagă o dezbatere pentru aflarea adevărului; dar există interese, voință de chiverniseală și planuri de țară, adică planuri oculte de păstrare sau controlare a puterii pe termen cât mai lung.
         Pe scurt, pe 15 aprilie, a.c., Luiza Melencu, o tânără de 18 ani din comuna Dioști, județul Dolj, este dată dispărută de rudele sale cele mai apropiate - mama și bunicul. Abia pe 30 mai cazul Luizei este preluat de DIICOT și instrumentat  de procurorul Liviu Vasilescu. Acesta îi persiflează pe oameni, în special pe bunic care, deștept, dar nervos, își dă seama repede că e dus cu vorba și reacționează dezordonat. Procurorul îl insultă și încearcă să-i intimideze pe cei doi. Deși atât el cât și ceilalți anchetatori aveau imagini cu mașina lui Gheorghe Dincă încă de atunci, nimeni nu se atinge de monstrul din Caracal, dar cei doi bătrâni - mama și bunicul - sunt supuși la testul poligraf, test care lui Dincă nu i s-a făcut nici până acum. Fotografia cu Renault Mégane-ul lui Gh. Dincă este introdusă în dosarul Luizei abia pe 17 iulie. Ancheta s-a mișcat incredibil de greu.
         Aceasta este pe scurt povestea Luizei, care ar fi rămas așa, îngropată, dacă domnul Dincă, posesor de carnet de conducere, deși fusese internat de nouă ori la psihiatrie, nu ar fi făcut o nouă victimă ce ar avea toate șansele, dacă românii ar fi mai solidari, mai empatici, mai puțin egoiști, mai deștepți și mai greu de manipulat, să devină o eroină, să devină cea care a deschis calea unor clarificări, unei curățenii generale, unei resetări a României.
         Fata, pe numele ei Alexandra Măceșanu, are 15 ani, este din județul Olt, satul Dobrosloveni și, ca și Luiza Melencu, face autostopul, deși, după spusele primarului din Dobrosloveni, ar circula în zonă câteva microbuze spre urbea Caracal.
         Cel care oprește să o ia pe fată este Gheorghe Dincă. Ea este urcată pe bancheta din spate, unde geamurile sunt fumurii, iar pe drum șoferul de ocazie îi face fetei propuneri cu tentă sexuală. O duce la el acasă, o bate, o violează și o leagă într-o cameră cu fereastra zidită. De altfel toată casa arată monstruos, ca un bârlog de fiară, păzit de câini fioroși ce au fost ridicați imediat de un ONG, grijuliu cu viața și sănătatea animalelor, o casă înfiorătoare și nesănătoasă, greu de ignorat, care e de mirare că nu a trezit atenția unor polițiști sau securiști de la SRI, de care zona nu duce lipsă întrucât baza militară de la Deveselu este la doar 7 kilometri de metropola Caracalului, unde-și avea sălaș domnul Dincă, cunoscut de toți vecinii și de toți polițiștii ca un om respectabil, ca și ei de altfel, de aceea noi nici nu ne vom permite pe cuprinsul acestui articol să-l scoatem din ”domnul Dincă”.
         După ce o leagă de pat, violatorul părăsește domiciliul. Rămasă singură, Alexandra zărește un telefon al lui Dincă și sună la 112, apelând poliția, unde se chinuie să explice unor polițiști grosolani că a fost bătută, violată și legată, că violatorul se poate întoarce în orice moment și că se teme pentru viața ei. I s-au cerut detalii despre locație. A spus ceva despre un dig și a dat numele cartierului în care se află casa. Fată cu spirit de observație, a mai sesizat și o carte de vizită a unui responsabil de la cadastru (Dincă voia să vândă casa) și a dat adresa de acolo. Toate acestea s-au întâmplat la ora 23 și 22 de minute. De aici începe ghinionul anchetatorilor. Așa grosolani și incompetenți cum au fost ei, polițiștii s-au dus la adresa indicată de Alexandra, iar șeful de la cadastru le-a spus pe loc că e vorba de casa lui Dincă. La auzul acestui nume, legenda spune că polițiștii s-au scăpat în pantaloni, dar că totuși, așa uzi cum erau, s-ar fi dus la ordin la casa ”lupului singuratic”, dar - și aici legenda se verifică, pantalonii nu, că între timp s-au schimbat - procurorul de caz, Cristian Ovidiu Popescu, le-a ordonat să nu se deplaseze la casa prezumtivului criminal până a doua zi la 6 dimineața, ceea ce nu seamănă deloc cu lipsa de profesionalism -  nu poate fi nimeni atât de prost și nici atât de comod, mai ales că nu el efectua deplasarea - ci cu favorizarea inculpatului, dându-i-se foarte mult răgaz să termine ce a început: răpirea, sechestrarea, traficarea sau omorul, convenabil, poate, acesta din urmă, întrucât fata sunase la 112, dând o amploare nedorită chestiunii noastre - cosa nostra.
         După această greșeală oribilă sau favorizare a inculpatului, procurorul DIICOT a fost doar suspendat, fiind chiar și așa plâns cu lacrimi de sânge de jurnalista cu epoleți de la Ziare.com, Ioana Ene Dogioaica, pentru faptul că a rămas omul fără leafă, după ce... ”și-a făcut treaba...” Să mai spunem și că domnul procuror Popescu deține o vilă foarte frumoasă pe un teren cumpărat foarte ieftin de la clanul Oacă.
          Întrebare: De ce ar fi ai lui Oacă atât de ”incompetenți” în vânzarea de terenuri?
          Să spunem totuși, de dragul adevărului istoric, că CSM a hotărât anchetarea tuturor procurorilor și polițiștilor care se fac vinovați în cazul monstrului de la Caracal.
         În aparență, șeful Poliției din Caracal, Nicolae Mirea, a avut o soartă mai drastică: a fost demis direct, dar - ce să vezi? - șmecher, omul s-a pensionat și acum se odihnește și își oblojește mustrările de conștiință stând cu curul - scuzați vorba proastă, dar așa a zis Graur că e corect, fiind curul lui Mirea și nu un fund oarecare de oală, pentru ca mai apoi termenul să fie de-a dreptul înnobilat prin folosirea lui de fosta șefă DNA, doamna Kovesi, - pe o pensie de 120 de milioane lei vechi: trai neneaco pe banii Statului, ai Statului mafiot.
         E drept că omul a muncit, a prestat... Și știu mulți ce a prestat el și acum tremură pentru ei înșiși. Se vor alege doar c-o frică mică?
         De ce ne punem aceste întrebări?
         Pentru că ancheta a mers incredibil de greu și, cu ajutorul organelor, s-ar fi împotmolit, poate, de tot dacă anchetatorii nu ar fi avut ghinion. E firesc se-ntâmplă-n viață. Și uite-așa aflară, exact când treaba mergea ca unsă - mă refer evident la anchetă - că Alexandra avea un unchi... Și dac-avea ce? Dă-l în...!
         Păi, nu se poate! Pe om îl cheamă Alexandru Cumpănașu, este un ziarist cunoscut, are relații în presă și, ca Președinte al CNMR (Coaliția Națională pentru Modernizarea României), are relații în multe instituții și a reușit să adune în spatele lui mai toată presa independentă din România. Omul, tată a trei copii și unchiul Alexandrei, are toate motivele și toată determinarea să vrea ca ancheta să fie dusă până la capăt. Știu mulți ideologi din România care detestă fățiș această expresie ”până la capăt” și care cred în Justiție - cum nu? - dar sunt ferm convinși că ea, Justiția, ar trebui să se oprească cu investigațiile la poarta lor. Până mai ieri și domnul Dincă gândea la fel... Acești oameni l-ar mânca pe Cumpănașu, dacă Al. Cumpănașu ar fi de mâncare, adică un tip cu un spate mai puțin solid.
         Până una-alta, cu toții au chitit că Al. Cumpănașu trebuie denigrat. La această operațiune au participat, fie voluntar, fie prin prin mobilizarea a tot felul de trupe, de la lătrăi de stradă și ziariști cu epoleți până la politicieni de top: Traian Băsescu jură că Al. Cumpănașu se urcă pe cadavrul (încă neidentificat al) nepoatei pentru a-și spori imaginea în vederea unor aventuri politice viitoare.
         E Băsescu dezinteresat?
         Băsescu e de două ori interesat: o dată, ca om politic și apoi ca fost președinte de țară, pe o perioadă de 10 ani, când nu numai că a declarat că se luptă cu Statul mafiot și cu parlamentarii corupți, că a reformat sistemul de Justiție, dar a și inițiat un program de modernizare a României, susținut de procurori, jurnaliști și mulți intelectuali de top. Ei bine, noi acum, împreună cu tot ce s-a întâmplat în metropola Caracal, cât și pe raza județelor Olt și Dolj, suntem beneficiarii programului de modernizare a României din anii aceia. Mă gândesc că modernizarea României trebuia să înceapă cu înființarea unor bordeluri bine igienizate, securizate și controlate, ca să nu mai aibă motiv domnul Dincă, altminteri om respectabil, să creadă că fetele care fac autostopul sunt târfe, iar turiștii străini, cât și militarii de la Deveselu, cât și marinarii străini din porturi, cât și toți cei care ne tranzitează țara să nu mai fie nevoiți să-și caute partenere pe centură sau să apeleze la... servicii specializate în carne vie... specială!
         Se teme Băsescu de candidatura lui Cumpănașu la Prezidențiale?
         N-ar avea niciun motiv să se teamă: Tomac oricum nu câștigă alegerile, iar Elena Udrea are alte probleme. Și atunci de ce se teme Băsescu de eventuala candidatură a lui Cumpănașu? Se teme pentru felul cum s-a făcut modernizarea României în cei 10 ani? 10 ani, totuși...
         Dar nu doar domnul Băsescu se teme. Toată presa mainstream este împotriva lui Cumpănașu. Și nu oricum, ci de o manieră furibundă.
         Să fim bine înțeleși: fără Cumpănașu, nu am fi avut acum un caz Caracal. Orice ziarist de bună-credință ar trebui să-i mulțumească pentru că a inițiat dezvăluirile și a impulsionat cercetările în zonă. Și apoi e bizar din partea unui ziarist să dorească, cu gura aprinsă, oprirea cercetărilor, izgonirea procurorilor DIICOT din teren (voi da citate!) sau limitarea cu orice preț a investigațiilor la cazul ”lupului singuratic”, al criminalului sadic, frustrat sexual, cum pare a fi bietul domn Dincă, pe care Ioana Ene Dogioiu îl compătimește, gândindu-se cu groază că în România secolului 21 mai sunt oameni ca profesorul Beliș, fost director al IML, care aproape sugera - susține doamna Dogioiu - torturarea bătrânelului Dincă pentru aflarea adevărului. Degeaba a intervenit Mihai Gâdea, autorul interviului, cu precizarea privării de hrană, la care eu aș adăuga privarea de apă și de odihnă, care nu cred că au nimic ilegal în ele, câtă vreme e vorba de criminali foarte periculoși și de anchetă foarte grea, doamna Dogioiu tot nu a ratat ocazia de a pune în balanță sadismul lui Dincă cu sadismul unor posibili anchetatori!
         Pe Cumpănașu, Dogioiu l-a făcut cum i-a venit la mână, acuzându-l că joacă un ”rol extrem de dubios și isterizant în întreaga poveste”.
         De ce e Cumpănașu dubios?
         Cuminte, jurnalista cu epoleți de la Ziare.com nu a vrut să explice. De ce este isterizant ce face Cumpănașu, ne putem da seama singuri: în mod normal, într-o țară ”normală” - crede doamna Dogioiu - ar trebui să se audă o singură voce, a ei, eventual secundată de jurnaliștii de la HotNews, de cei de la Digi 24, în frunte cu ofițerul acoperit Florin Negruțiu, sau de Sabin Orcan - chelul de la B1. Toți cei care sunt de altă părere și care doresc extinderea anchetei, de care niciun om cinstit nu ar trebui să se teamă, sunt isterizați de domnul Cumpănașu și, prin aceasta, decăzuți de jurnalista cu epoleți din condiția lor de oameni lucizi. Pe ei, trompetele SRI îi tolerează cel mult ca pe niște ”intoxicați” care, în loc să stea cu televizorul deschis doar pe Digi 24 și, eventual, Realitatea, se mai uită și la alții.
         Dogioiu și alții ca ea sunt dubioși și previzibili pentru că țin morțiș ca domnul Dincă să fie unicul suspect în cazul de la Caracal, să fie scos cu tot dinadinsul criminal în serie și nu criminal accidental. Dogioaica ar vrea ca toate crimele din zona Caracal să-i fie atribuite lui Dincă și asta sugerează ea cititorilor ei cuminți, frumoși și cu mintea sedată.
         Dar să-i dăm cuvântul:
         „ Deja sunt aproape certe trei victime ale lui Dincă și anchetatorii verifică 20 de dispariții, deci 20 de alte potențiale victime. Dincă ar putea fi cel mai teribil criminal în serie din istoria României” - conchide foarte înaripat doamna Dogioiu.
         Cel mai rău o deranjează, în zborul ei spre adevărul imaculat, umbra lui Cumpănașu pe televiziunile nealiniate, pe care-l categorisește drept ”rudă cam de la Adam și Eva cu Alexandra” și pe care îl acuză că își face ”propriul joc de imagine”.
         Aici nu mai trebuie nici măcar să fii prost ca să o crezi pe Dogioiu, ci direct stricat, putred.
         De ce?
         1. Pentru că Al. Cumpănașu este văr cu tatăl Alexandrei.
         2. Pentru că nu trebuia să fie rudă cu Alexandra. Era suficient să fie originar din Caracal sau din împrejurimi și, odată ajuns cunoscut la București, avea datoria să  facă tot ce-i stătea în putință pentru lămurirea cazului.
         3. Pentru că, într-o țară liberă, orice om liber poate să-și ”facă propriul joc de imagine”. Una-i una și alta-i alta! Ticăloși sunt părtașii la crimă și părtașii părtașilor la crimă și nu cei care ”își fac propriul joc de imagine”, adică toată lumea.
         În zborul ei spre adevărul ”imaculat”, Dogioiu se mai împiedică de ceva: de procurorii DIICOT:
         ”Grav este că tot ce muncesc acum acești ofițeri (de la Omoruri - nota autoarei) ar putea fi aruncat în aer de încăpățânarea DIICOT de a păstra cazul cu care nu are nicio treabă.”
         Ce vor acești ziariști cu epoleți este să șteargă, dacă se poate, din memoria oamenilor ideea de rețea și să o sădească pe cea de lup singuratic, fără niciun fel de complici, or DIICOT-ul tocmai asta suspicionează că acolo exista o rețea care se folosea de Dincă.
         Cum este posibil ca niște ziariști de investigații sau niște ziariști de nimic să-și folosească meseria, spațiul jurnalistic și puterea de persuasiune, atâta câtă e, pentru a limita o anchetă?!?
         Cine e atât de bou încât să-și imagineze că DIICOT - o instituție de forță a Statului -  ”se încăpățânează” să stea acolo degeaba, în ciuda ordinelor date de Dogioiu, Negruțiu și Orcan, și să nu plece dracului acasă, liniștiți.
         Pot Dogioiu, Negruțiu și Orcan să dea ordine?!? Tonul lor este extrem de imperativ, chiar amenințător...
         Evident că nu pot! Și știu și ei asta.  Ei pot doar să TRANSMITĂ niște ordine, care vin de undeva din subteran și care ar trebui să aibă darul să intimideze DIICOT.
         Din fericire, spre deosebire de unii jurnaliști, mie șeful DIICOT, domnul Felix Bănilă, mi-a făcut o impresie aproape foarte bună: serios, prudent și secretos, ușor încovoiat de povara cazului, foarte conștient de presiunile care vor veni, știind mai bine decât niște ziariști limbuți sau inconștienți cu cine urmează să se bată de fapt, domnul Bănilă a spus doar o zecime din ce știa și bine a făcut. Seriozitatea și discreția lui mie mi-au trezit încredere. Ce va fi, vom vedea.
         Acum să ne întoarcem nu la oile, că mioarele au fost mâncate sau, în orice caz, sunt de mâncare într-o țară de haite bine organizate, ci la ”lupul nostru singuratic”. Păi, ca lup singuratic, el nu vrea să comunice cu anchetatorii. Degeaba se roagă aceștia de el: îl mai îmbie cu un suc rece, cu un lapte cald, el, nimic. Și, deodată, ca la un semnal, ”monstrul din Caracal” zărește în mulțime un polițist care-i cade  pur și simplu cu tronc, îi place de el, efectiv, și se întoarce spre anchetatorii disperați, pentru că lipsiți de harul comunicării, și le zice cu aplomb:
         ”Pe ăla-l vreau! El e sufletul meu pereche. Cu el vreau să discut.”
         Vedeți dumneavoastră, după noapte vine zi, după ghinion vine norocul: ăla era un polițist din București venit la Caracal pe la rude. Dincă-l cunoștea că se mai încrucișaseră prin urbe, Caracalul fiind un oraș mic, în centrul căruia -  spune legenda - s-a răsturnat carul cu proști. Și uite-așa s-au găsit doi oameni deștepți care s-au pus pe comunicat și au ținut-o așa nestingheriți cel puțin o oră, după care Dincă a început să dea drumul gârlă la informații: a omorât o fată, ba două, ba trei. Și cadavrele?
         A, cadavrele, în cea mai mare parte, le-a ars. Și când firul poveștii se depăna exact pe placul doamnei Dogioiu, au sărit ca arși specialiștii neamului. Și au sărit pe bună dreptate! Oricât de laș ai fi, nu te poți lăsa prostit în halul ăsta! Profesorul Beliș a spus că trupul uman arde greu, la temperaturi foarte mari și numai în condiții speciale, scoțând un fum specific, greu de ignorat. Dincă nu avea dispozitivul necesar pentru a arde un corp uman; el dispunea de un fel de butoi, de înălțime mică în care s-au găsit niște oase despre care doctorița Monica Pop, prezentă în emisiunea lui Tudor Barbu, de la B1, a afirmat că nu pot fi oase umane, că lipsesc oase importante din schelet care ard întotdeauna foarte greu și că se miră cum de la temperatura aceea înaltă nu s-au topit bijuteriile fetei.
         Ziaristul Ovidiu Zară, prezent la RomâniaTV, ajuns acolo cu temele făcute, a afirmat, citând un medic legist american, că cel mai greu ard creierul și craniul, or, în butoiul domnului Dincă nu s-au mai găsit decât niște oase caraghioase, cărora doctorița Pop le-a contestat vehement proveniența umană. Toată lumea aștepta rezultatul testului ADN de la Institutul de Medicină Legală. Și - lovitură de teatru - trupul fetei chiar a fost ars în acel butoi improvizat, iar testul ADN confirmă că acolo a ars Alexandra, fiica părinților ei. Pentru a se da greutate acestor spuse, comunicarea aceasta este făcută părinților de însuși Ministrul Justiției, doamna Ana Birchall, deși ea ”nu avea nicio treabă”, vorba lui Dogioiu. În opinia mea, informația trebuia să o dea procurorul de caz. Din câte am înțeles există o procedură strictă, în orice caz, nu Ministrul Justiției dă astfel de informații, pe care acum familia le pune la îndoială. A fost o gafă care poate trezi suspiciuni, cu atât mai mult cu cât un mare criminalist, acum pensionar, care l-a prins pe Râmaru, a susținut pe B1TV, în emisiunea domnului Tudor Barbu, că se pot implanta probe false în cenușa trimisă la IML.
         Să ne întoarcem acum la polițistul acela cu har care a deschis gura incineratorului de cursă lungă. Eu nu sunt cretină să cer să se dea pe post ce au vorbit ei între patru ochi, dar toți românii au obligația să ceară să li se spună clar dacă, doar dacă acea conversație între inculpat și un polițist care nu făcea parte din anchetă, care era ”întâmplător” la fața locului, a fost înregistrată. Doar atât. Dacă nu a fost înregistrată, toate poveștile lui Dincă sunt făcături ordinare, dictate din subteran și, prin oameni ca Dincă, niște băieți își bat joc de noi de 30 de ani de zile. Nu este imaginabil, în cazul unei anchete care a ridicat din start suspiciuni, să-l lași pe criminal să stea de vorbă cu un polițist din afara echipei care se ocupa de caz și să nu-i înregistrezi.
         Având nevoie de mișcare, fiindcă e cam grăsuț, domnul Dincă îi plimbă pe polițiști când pe malul lacului, când prin pădure. În pădure chiar s-a găsit ceva: un sac cu niște oase arse care ar fi ale Luizei Melencu, fata ucisă la mijlocul lunii aprilie. Și, după cum remarcă Tonel Pop, avocatul familiei Melencu, cineva ne ia de tâmpiți: cenușa e proaspătă, în ciuda ploilor și a inundațiilor; o furtună a avut loc recent în Caracal; iar sacul în care ”monstrul” a cărat oasele și cenușa și pe care, prudent și ”foarte inteligent”, l-a aruncat cât colo e foarte curat, deloc murdar de pământ, în ciuda ploilor și furtunilor.
         ”Curat violare de...” logică.
         Cel care impune demnitate acestei anchete televizate, căci, fără presă, ancheta s-ar fi derulat mult mai greu și ar fi fost mult mai ușor de mușamalizat probe și de îndepărtat anchetatori incomozi, este Alexandru Cumpănașu, unchiul uneia dintre victime. Omul mi se pare dârz, hotărât, informat, bun comunicator, capabil să-și dozeze informația și emoția. Am apreciat că a interzis transformarea Alexandrei în mascotă politică și a întregului caz în circ, într-un nou Colectiv. Circul îngroapă orice anchetă în lăturile unei false emoții. Îi doresc mult succes și forță în lupta mult inegală care urmează și mă rog pentru sănătatea și viața dumnealui. Este un erou fără voie, într-o lume în care orbecăim ca într-un labirint, iar, atunci când apare o luminiță, ea este cel mai adesea falsă, fiind plantată acolo din subteran.     
        
        
          

sâmbătă, 1 iunie 2019

TATĂL NOSTRU împreună cu Papa Francisc în Catedrala Mântuirii Neamului




PAPA FRANCISC ÎN ROMÂNIA

Cu mersul său legănat și ușor obosit, de bătrân care a văzut multe, dar pe care niciun rău nu a reușit să-l deturneze de la rostul lui pe acest pământ, cu privirea lui blândă, dar fermă, pusă pe șotii, dar cuprinzătoare, Papa Francisc a ajuns în România. Și are planuri mari cu noi de vreme ce stă trei zile. Trei zile - cifră canonică. Și ce itinerar sugestiv și-a ales! Ce s-a întâmplat la Iași a fost dumnezeiesc: o adevărată comuniune, făcând din Iași capitala noastră religioasă! Dar și momentul din Catedrala Mântuirii Neamului a fost înălțător.

Papa Francisc ne-a adus, în Catedrala Mântuirii Neamului, cea mai emoționantă interpretare a rugăciunii Tatăl nostru. Cât har și câtă omenie! Mă gândesc, cu lacrimi în ochi, că, probabil, ne-a crezut demni de o asemenea interpretare, de vreme ce ne-a propus-o. Mă gândesc că Dumnezeu are planuri cu noi, de vreme ce l-a trimis pe papă să ne vorbească în numele Lui despre nevoia imperioasă de memorie, de rădăcini, de deschidere spre ceilalți -  în condițiile în care tu ai rădăcini și un nume - , de dragoste pentru Fiul Domnului și pentru frații noștri. Ascultându-l pe Sfântul Părinte mi-am amintit de vorbele lui Iisus ”Ceea ce-i faci unui semen al tău Mie-mi faci.”  Și Sfântul Părinte a insistat că în rugăciunea moștenită de noi de la Apostolul Pavel se spune ”Facă-se voia ta”, nu a noastră, fiindcă Dumnezeu este al tuturor și El vrea să-i îmbrățișeze pe toți.
Ascultându-l pe Papa Francisc, mi-am dat seama ce înseamnă har, curaj și deschidere, toate trei puse în slujba a ceva mai presus de tine însuți, toate trei unite în sintagma dragoste de Iisus și de oameni. 

Papa Francisc în România - Iașiul, capitala religioasă a României



Câtă umanitate și cât har! Învățăm de la Papa Francisc că, fără memorie, fără rădăcini, fără iubire și fără Dumnezeu, nu va mai fi viață pe pământ. În mod curios, omul va fi liber să aleagă. Sfântul Părinte doar anunță cum va arăta sfârșitul vremurilor: când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin, când vom vedea mai multe tranșee decât drumuri, atunci sfârșitul va fi aproape.  Pentru a-l evita, va trebui să avem curajul de a ne deschide. Papa Francisc este un model de deschidere.


joi, 16 mai 2019

VĂ PLACE VELAZQUEZ (1599-1660) ?

                             Astăzi, zâmbește pentru dumneavoastră Copilul din Vallecas







Copilul din Vallecas vrea la Strasbourg.
Ei, ce ziceți? Vă reprezintă?
E drăgălaș, nu?

marți, 19 februarie 2019

O SCRISOARE PIERDUTĂ la... METROPOLIS


                   O SCRISOARE PIERDUTĂ la... METROPOLIS sau
                                   INEPUIZABILUL CARAGIALE
               

         Dacă e să ne gândim la ansamblul operei sale, Caragiale detesta filozofia: era un om pragmatic, pozitiv, deștept, pătrunzător, cu replică vie și imposibil de prostit. El știa, pentru că pătrundea iute problema și nu avea nicio nevoie să se încurce în idei căznite. Caragiale era un tip foarte direct. Și totuși, din piesele lui răzbate o adevărată filozofie a istoriei. Caragiale este mereu și inevitabil actual pentru că în opera lui se conturează, cum ar spune Paul Valéry, ”o anume idee despre om și chiar o opinie despre destinul speței, o întreagă metafizică, mergând de la senzualismul cel mai brut până la mistica cea mai îndrăzneață.” (P. Valéry, 1996, Reflecții despre măreția și decadența Europei, in Criza spiritului și alte eseuri, Iași, Polirom, p. 6-7)
         În fond, despre ce e vorba în O scrisoare pierdută?
         Este vorba despre o competiție, despre o luptă între forțe rivale, dar care, prin victoria ce se instituie, prescrie un destin. Trebuie să vedem că acest destin este liniar și repetitiv și trebuie să înțelegem de ce nu există premisa unei ascensiuni sau măcar schimbări. Absența acestei premise tulbură toate comediile lui Caragiale, dându-le o notă de profund pesimism.
          De altfel, Caragiale era deranjat uneori să fie tratat de scriitor comic sau satiric. La el comicul este doar o haină menită să dea o aparență convenabilă unei realități foarte complexe și adesea deprimante. Sunt puține comedii atât de triste ca Scrisoarea... Fiind vorba de o scrisoare pierdută și regăsită, ne așteptăm ca victoria din finalul comediei să fie una accidentală și nu logică, previzibilă, o victorie per accidens și nu una per se ( Valéry 1996: 7) și așa și este. Atâta doar că acțiunea se petrece ”în capitala unui județ de munte”, deci nu ”la centru”, ci în provincie, pe margine, iar victoria din final, cu deținătorul ei cu tot, este urmarea nu a accidentului local, ci a celui petrecut ”la centru”, în capitală, orașul de munte nefiind decât reflexia comediei care se juca pe o scenă mult mai mare. Și atunci acel ”Da, nene! Vom lupta contra guvernului!”, strigat de Zoe și de Cațavencu este și comic, și trist. Trist, pentru că, din acel moment, în ciuda pasiunii care-i animă și a consistenței pe care o au cele două personaje, ei devin păpuși pe sârmă, acționate de un păpușar minor - becherul îndrăgostit - speriat și el de moarte pentru că primise "o scrisorică de amor... de la nevasta unui prietin... persoană însemnată" și o pierduse și iată-l acum manevrat de Agamiță Dandanache, personaj ambiguu, discutabil, dar foarte eficient în monomania lui.
          Pentru Călinescu, el este lipsit de ”corporalitate”, ”mai mult un bâlbâit și un mărginit mintal, simbol trist al necesităților electorale...” ( 1982, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucuresti, Minerva, p.505)
         Că ar fi un ”simbol trist al necesităților electorale”, eu mă îndoiesc. În fond, lui nu i se atribuie un rol, ci și-l ia singur. Deși zaharisit la suprafață, voința nu i-a fost tocită și el chiar întruchipează o pasiune unică: Puterea, voința de a se ”aledze” cu orice preț, ”să rămâi fără coledzi” fiind inadmisibil pentru un astfel de monoman, ”mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” (Caragiale), dar care reușește tocmai datorită acestei monomanii - febra puterii - ce îl ghidează aproape orbește.
         Într-un astfel de mediu închis, în care voințele sunt sfărâmate de decizii ce se iau peste capul lor, nicio ascensiune veritabilă, nicio schimbare reală nu e posibilă. Acest lucru este accentuat de regia piesei, semnată la Metropolis de Victor Ioan Frunză, care pune comedia în ramă, deschizând-o și încheind-o cu cântece patriotice și/sau de petrecere, ceea ce devine totuna, sporind confuzia și acreditând ideea că... ”merge și așa”.
         Această punere în ramă, cu cântece patriotice, îl scoate în evidență, o dată în plus, pe Agamemnon Dandanache, personaj cu nume oximoronic, care consideră că să nu se-aleagă ”nu merdzea”:
        
         Eu, familia mea, de la patuzsopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nțeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară... fără coledzi...! si cât p-ați, neicusorule, să nu m-aleg...
Zoe: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putință...
(...)
Dandanache: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniță, vezi! era cât p-ați, dar stii, cât p-ați... Întreabă-mă, neicusorule, să-ți spui: nu vrea Comitetul Țentral, si pațe; zițea că nu sunt marcant... Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc... (...) Într-o seară... ținevas - nu spui ține... persoană însemnată... da' becher - vine si zoacă la mine cărți... si când pleacă îsi uită pardesiul la mine... A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste țe te gândesti?
Tipătescu: Peste?
Dandanache (râzând): Peste o scrisorică.
(...)
De amor.

         Umorul țâșneste cocoloș din această narațiune a lui Dandanache, care are și intrigă, și punct culminant, și deznodământ. Intriga e prezentată gradat, ținând auditoriul cu răsuflarea tăiată: ”A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste țe te gândesti? (...) Peste o scrisorică.”
         Urmează desfășurarea acțiunii: ”Adu o birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul - nu spui ține... e persoană însemnată.” Punctul culminant: ”Găseste-mi, mă-nțeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la Războiul...” Urmează deznodământul, pe care-l știm, ”neicusorule”: ”De colea până colea... gâri-mâr... a trebuit, conița mea, să țedeze, si tranc! depesa aiți...”, adică în orașul de munte, unde ”depesa” lui Dandanache, al cărui nume vine de la dandana, însemnând ”bucluc”, ”eveniment dezagreabil”, dar și ”petrecere zgomotoasă”, ambele sensuri concretizându-se, unul după altul, în economia piesei, produce un mic cutremur psiho-social, stricând toate calculele electorale ale localnicilor, care ”cu străbunii lor, cu Mihai Bravul și Ștefan cel Mare, iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători...” Mai încolo aflăm că și Vlad Țepeș iubea trădarea, deși-i... suplicia pe trădători... De altfel, din decorurile Adrianei Grand, marii domnitori împreună cu revoluționarii ”de la patuzsopt” privesc cuminți și gânditori uriașa viermuială politică la care sunt chemați să fie martori. Și, da, este și Țepeș printre ei; are o privire mai... activă, mai înțepătoare, dar stă cuminte în decor, fără... ”să pună mâna pe ei...”, "mă-nteledzi"?
         Dar de ce iubesc ei trădarea, dacă-i urăsc pe trădători? În explicația acestui simțământ adânc intervine o... subtilitate a lui Farfuridi, care ”merge și mai departe și zice: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului...”
         Dar subtilitatea lui Farfuridi nu ar avea nicio noimă fără învățăturile mentorului său, nenea Zaharia Trahanache: ”Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru...”
         Logică infailibilă, il faut en convenir, bazată pe cea mai redutabilă pedagogie a obedienței, subordonării și încremenirii. Orice surpriză poate șubrezi... sistemul, a cărui logică trebuie urmată fără șovăire dacă vrei să ajungi cineva sau ceva:

         Ce sunteți d-voastră, mă rog? Vagabonți de pe uliță? nu... Zavragii? nu...Căuzași? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetățeni, domnule, suntem onorabili... (...) proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului școlar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, (astăzi am zice ai Comitetului pentru Cumințenia pământului - n.a.) ai Comițiului agricol...

         Toți cei care nu își găsesc locul în aceste ”comitete și comiții” sunt priviți cu un dispreț profund, stigmatizant, tratați de ”vagabonți”, de ”zavragii”, adică țigani nomazi, căldărari sau ursari, oameni fără căpătâi, de ”căuzași”, adică revoluționari sau conspiratori, deci în afara legii sau, în cel mai bun caz, de ”moflujii”, adică sărăntoci și veșnic nemulțumiți, cu trimitere la ”dăscălime” și la popă, toți în trena lui Cațavencu.
         De notat că toată această pedagogie a obedienței și subordonării îl aduce în vârful piramidei pe...  Agamiță Dandanache. Acesta e personajul care domină societatea, ”care reușește, care triumfează” (Zoe), prezent ”în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparțial”, ”mai canalie decât Cațavencu”, pentru că el nu va returna becherului scrisoarea,  păstrând-o pentru un viitor șantaj... ”Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare... (...) Ce lume! ce lume!... ce lume!...”, exclamă Caragiale odată cu Tipătescu.

                                                      ***

         Să vedem acum cine se înfruntă: este vorba de partidul aflat la putere și o facțiune rivală, desprinsă din el și figurând acum ca independentă, dar sperând să forțeze intrarea pe listele electorale, prin șantaj. Așa se și explică prezența grupului organizat în jurul lui Cațavencu la ședința din ”sala cea mare a pretoriului primăriei”, unde Trahanache urma să ”proclame numele candidatului propus de comitetul lor.” Și cum acesta nu era, nu putea fi Cațavencu, ci Dandanache, în ciuda faptului că fiecare deținea o scrisoare ”de amor”, avea la mână ”un becher” și voia cu disperare să se aleagă, este nevoie ca Ghiță Pristanda să fie din nou ”la datorie”. Și este! Aș zice chiar că domină acțiunea:

         Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Cațavencu; ordinul lui conul Fănică... Sunt la ușă, când oi tuși de trei ori, d-ta proclamă catindatul și ieși pe portiță... și pe urmă-i treaba mea...

         Dar până să fie lucrat ”onorabilul” domn Nae Cațavencu, are loc o confruntare pe cinste între reprezentantul Puterii, avocatul Tache Farfuridi, și vârful de lance al grupului independent, oratorul talentat, gazetarul și avocatul Nae Cațavencu. Cei doi sunt diametral opuși, aspect care i-a făcut pe unii exegeți să-i considere reprezentanții unor partide diferite, ceea ce este o imposibilitate din toate punctele de vedere.
         Ce semnifică domnul Farfuridi?
         El este portavocea oficială a Puterii și aici Caragiale devine ciudat de actual. Farfuridi este conformist, chinuit de obsesia de a nu-și supăra superiorii, de a nu ieși din starea pe care o consideră juste au milieu:

         Atunci, iată ce zic eu, și împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se zică asemenea toți aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderați... adică nu exagerațiuni!... Într-o chestiune politică... și care, de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte...

         Farfuridi este pro Europa, este pentru subordonare față de marile puteri, recomandând docilitate și joc fără ”idei subversive”, întrucât bătrâna doamnă, Europa, este ”cu ochii ațintiți asupra noastră”, așteptând de la noi ”bun-simț” și bun exemplu.
         Dar de-atâta docilitate, Farfuridi devine confuz, ideile îi seacă de tot, îl părăsesc, lăsându-l asudat, încurcat și epuizat. Atunci el își caută sprijin în datele istorice, dar i-ar lua prea mult timp să le depene pe toate, iar Cațavencu, răutăcios, îl somează să treacă la ”cestiune”. Chiar și mentorul său, Trahanache, e înduioșat și i se adresează rugător ”Stimabile (...) să lăsăm plebicistul, dacă mă iubești; să trecem la cestiune.” Îl iubește, sigur că-l iubește, că doar partidul înseamnă ”madam Trahanache, (...), nenea Zaharia, noi și ai noștri...”, dar el are o problemă: nu știe care e ”cestiunea” și, chiar dacă ar ști, nu o poate sintetiza. El se încurcă în date, iar, când se gândește la Europa, autoritatea soacrei îl copleșește și, asudând și mai tare, grăiește și mai confuz:

         Vreau să zic într-o privință, poporul, națiunea, România (cu tărie)... țara în sfârșit... cu bun-simț, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie și să recunoască, de la care putem zice depandă (se încurcă și asudă mai tare)...precum dați-mi voie - (se șterge) precum la 21, dați-mi voie (se șterge), la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera, întrucât ne privește... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine...

         Evident, oratorul e gol, iar discursul e căznit. Dar nici nu ar putea fi altfel. Toată intenția lui se bazează pe mimetism și, de teama moderațiunii, mintea lui este închisă oricărei idei, admițând că, în mod excepțional și imprevizibil, ar putea avea vreuna. Singura lui concluzie, învățată pe de rost și debitată fără greșeli este, în fapt, o... dilemă... Adică, oricum ai da-o, rezultatul e același..., cum vrea Europa, și, așa confuz cum e, Farfuridi vrea să spună că tocmai el e purtătorul acestei științe. Grea povară:

         Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis! (...) (Farfuridi coboară zdrobit...)

         Problema e că nici nu trebuie ieșit din această dilemă... Trebuie trăit cu ea, în ea și pentru întreținerea ei, și așa gol, confuz, stors și ”zdrobit” cum e, Farfuridi reprezintă de fapt slujitorul și produsul ideal al acestei direcții. Și răsplata nu întârzie să apară: el este membru în toate ”comitetele și comițiile” prezidate de nenea Zaharia. Nu degeaba asudă... și el știe asta, așa prost cum e.
         Dar deși e foarte cuminte și ascultător, nenea Zaharia și alți oameni clarvăzători s-au gândit că are nevoie de un... prieten devotat, care să-l tragă de mânecă ori de câte ori ”are n-are clienți acasă, la unsprezece fix se-toarce din târg” și, când vede lume importantă intrând și ieșind de la Cațavencu, uită de Europa, uită și de nenea Zaharia și se aprinde brusc... Și atunci intervine Brânzovenescu, cu care Farfuridi întreține o relație aproape ombilicală, rostind al său celebru ”Tache, Tache, fii cuminte”, deși mai cuminte de-așa ar însemna debil...
                Poate că eu nu reușeam să obțin această versiune a lui Farfuridi fără interpretarea de excepție a actorului Adrian Nicolae, care scoate cel mai bun și mai expresiv Farfuridi din câți am văzut. Este o performanță extraordinară să scoți atât de mult dintr-un personaj de nimic. Adrian Nicolae pune un accent deosebit pe două elemente din personalitatea personajului: fidelitatea de câine față de partid și stilul lui căznit. Discursul de la primărie, mai cu seamă, este foarte bine interpretat: deosebit de confuz, dar rostit cu multă bunăvoință și caznă, el scoate în evidență cu prisosință nulitatea personajului, lipsa lui totală de empatie, dar și efortul pe care-l face pentru a-și merita prezența în toate ”comitetele și comițiile” prezidate de nenea Zaharia. Cu cât mai multă prostie, cu atât mai mult efort. Ceea ce se premiază este efortul, președinții de ”comiții” prefăcându-se că uită de pendantul acestuia - prostia. Deși lung, căznit și confuz, discursul lui Farfuridi, din care regizorul, foarte fidel textului, nu taie nimic, nu plictisește deloc, dimpotrivă, dă sugestii de interpretare, Nicolae creând impresia că personajul său ar avea o unică idee fixă și mistuitoare, pe care o începe, de fiecare dată, cu forțe și sudoare sporite, dar nu reușește să o termine. Și el s-ar căzni și ar asuda și astăzi, dacă nenea Zaharia, duios și înțelegător, nu ”ar fi clopoțit” la timp.

                                                         ***

         Cațavencu!
         Cațavencu este la polul opus: orator spumos, expansiv, lătrător chiar, deștept - știe ce vrea și-și urmărește cu abilitate țelul -, foarte empatic, le spune susținătorilor exact ce vor ei să audă, făcând din discurs o armă politică, menită să ridice sala în picioare. Nu trebuie să ne lăsăm intimidați de greșelile lui de limbă. Acestea țin de comicul de limbaj, un comic mai facil, dar spumos, de care s-au servit toți umoriștii de la Molière încoace. (cf. Călinescu 1982: 504) Cehov nu-l folosește, comediile lui se adresează exclusiv intelectului, de unde dificultățile pe care le au unii în a vedea in Livada de vișini sau Pescărușul comedii în fond.
         Și apoi, spectatorul nu trebuie să uite nicio clipă că vede o comedie, că atât autorul, cât și regizorul sunt preocupați să-l distreze, atâta doar că râsul nu trebuie să blocheze și nici nu blochează, de regulă, creierul.
         Să ne întoarcem acum la Cațavencu, e atât de nerăbdător să ne învăluie. El ar putea fi, ca politician, un liberal progresist, patriot și naționalist, dornic să promoveze elementul autohton:

         Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică...

         Uneori e ironic la adresa stării de fapt din economie: ”Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”
         Corect, nu?
         Alteori se aprinde și devine extrem de critic: ”Dar să-ți vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, și să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui...”
         Personajul beneficiază de interpretarea bogată și foarte dinamică a lui George Costin, care nu obosește să arunce ”priviri scânteietoare în adunare.”
         Dar Cațavencu este, în același timp, superficial și  fanfaron, logoreea sa atinge adesea absurdul, iar naționalismul său frizează antisemitismul:

         În Iași, de exemplu - permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! - în Iași n-avem niciun negustor român, niciunul!... (...) Și cu toate aceste toți faliții sunt jidani! Explicați-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! (...) Ei bine? (...) Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (...) Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi.(...) Numai noi să n-avem faliții noștri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!... (Aplauze frenetice...)

         E drept, pentru a da faliment, trebuie mai întâi să ai o afacere, dar argumentația este suculent de superficială, confuză și de un umor nebun.
         Dar, așa cum se vede el, cu bune și rele, Cațavencu este un luptător, iar ascensiunea lui este blocată doar parțial de Agamiță Dandanache și deloc de Tipătescu.
          Pe Cațavencu îl lucrează, și o face bine, Zaharia Trahanache, care, deși ne paie pas de mine, are toate calitățile unui președinte al Comitetului permanent, al Comitetului electoral, al Comitetului școlar, etc. Regia acestei piese propune un Trahanache foarte complex, controlând și chiar manevrând toată suflarea care contează din acel orășel de munte. E viclean, suficient, răbdător și ferm convins că, fără el, șandramaua politică s-ar dărâma.
Une main de fer dans un gant de velours? Absolut! Formula care-i convine cel mai bine este ”Aveți puțintică răbdare” și vă lucrez pe toți, fiindcă vă cunosc, eu v-am făcut oameni și, fără mine, nu valorați nicio para chioară. El e cel care descoperă polița pe care Cațavencu falsificase două giruri și prin care ridicase cinci mii de lei de la Societatea enciclopedică. O făcuse tot ”pentru enteresul țării”? - întreabă cu ironie și năduf Trahanache. Rimează această faptă cu ”oneste bibere”? - întreb și eu.  Dar Cațavencu nu mai are timp să ne răspundă. Se repede la tribună ”cu pumnii încleștați” să citească scrisoarea pierdută a lui Tipătescu către Zoe, dar nu mai apucă să dezvăluie ce conține ”documentul olograf” că Ghiță Pristanda scoate acel năprasnic ”Pe el, copii! și-l ”umflă”.
         Este Cațavencu sacrificat pe altarul Justiției?
         ”Ei, aș!... (...) C-eșt' copil!?”
         Mai întâi ar fi trebuit să fie înhățat însuși comisarul Pristanda pentru afacerea cu steagurile: patruzeci și patru de steaguri, cusute rău cu ață albă:

”Tipătescu: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci și patru de steaguri... (...) Ei?... s-a pus patruzeci și patru de steaguri?
Pristanda (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus...
Tipătescu: Patruzeci și patru?
Pristanda: Patruzeci și patru în cap, coane Fănică.
Tipătescu: Nu umbla cu mofturi, Ghiță. Nu m-am plimbat eu la luminăție în trăsură cu Zoe și cu nenea Zaharia în tot orașul? Tocmai ea, cum e glumeață, zice: 'Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiță...'
... (...)
Pristanda: ... Ei? Și le-ați numărat, coane Fănică? Ei? așa e? patruzeci și patru...
Tipătescu: Vreo paispce... cinspce...

         ”Mare pișicher!”, ”strajnică” afacere, curată hoție...!
         Dar Ghiță este iertat. Și nu degeaba: ”știe și nenea Zaharia și ea (Zoe - n.a.) că ești omul nostru...” și Tipătescu nu vrea decât să-l amenințe subtil: Nu se întâmplă nimic când funcționarul ”e om de credință”, Justiția știe să fie selectivă; e legată la ochi, dar vede prin bandă...
         Dacă Tipătescu îl controlează parțial pe Pristanda, în montarea lui Victor Ioan Frunză, Trahanache îl controlează total pe Tipătescu. Ce e drept, și nenea Iancu pune în privirea lui Trahanache o notă de bănuială: după ce i se recită conținutul scrisorii, Tipătescu nu se stăpânește, se trădează, fiind foarte furios și amenințător la adresa lui Cațavencu. Și atunci Trahanache îl ”privește lung pe Tipătescu, care e în culmea agitației”.
         Privirea aceasta lungă, dar, în plus, sticloasă și lucidă, ieșindu-i foarte bine actorului Alin Florea, se repetă la sfârșitul piesei, când Cațavencu toastează în cinstea ”iubitului nostru prefect”, iar Trahanache ”luând un pahar și trecând în mijloc” reia ideea pe un ton cvasiamenințător și, privindu-l fix și sticlos pe Tipătescu, declamă: ”Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect!” Și aici face o pauză psihologică, timp în care lui Fănică și amantei sale le îngheață expresia, noroc că Trahanache continuă: ”Eu am prieten! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui!”
         Și Tipătescu chiar a rămas în acel oraș de munte pentru ”enteresul” prietenului său, Trahanache.
         Să privim atent: Ștefan Tipătescu este de opt ani în orășelul de munte, timp în care ar fi putut ajunge în capitală, pe un post bun, pentru că ”bun băiat, deștept, cu carte”, prezentabil. Dar așa fiind, este nevoie de el și în județul de munte. Pe funcția de prefect, nu poți să pui un Farfuridi... Oameni atât de goi nu pot servi decât ca umplutură în ”comitete și comiții”, iar Trahanache - bărbat de Stat - simte imediat că Tipătescu poate fi exploatat în ”enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru?”
         Și Farfuridi răspunde prompt: ”S-ar mai fi găsit, poate”, gândindu-se, evident, la sine, doar că Trahanache îl aduce ferm la realitate: ”Să-mi dai voie să nu te crez... (...) Care va să zică unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecât trădare!”
         Or Trahanache înțelege foarte bine politica: e domeniul lui. Și cum să-l ții pe Tipătescu în oraș, dacă nu prin Zoe? Aș zice chiar că a regizat toată această poveste de dragoste: ”Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joițica,
i-e urât singură. După întrunire avem preferanță...”
         Cum să-l refuzi? Tipătescu e prins ca-ntr-o pânză de păianjen în ițele amorului și-ale politicii și e bine manipulat. Aproape îl dezamăgește pe Trahanache când, la auzul aflării scrisorii, se înfurie: ”E iute! n-are cumpăt... (...), nu face pentru un prefect. Într-o soțietate fără moral și fără prințip... trebuie să ai și puțintică diplomație!” Și Trahanache are pentru toți.
          ”Solid bărbat!” - vorba lui Brânzovenescu.
         Din dorința de a sublinia această manipulare a lui Tipătescu de către Trahanache, prefectul este interpretat în piesă de foarte tânărul Andrei Huțuleac. Îmbrăcat în costum de clown, el face figură de boboc în toate cele. Și totuși, în textul lui Caragiale, Tipătescu are mult mai multă substanță, chiar dacă nu e la fel de ”solid” ca Trahanache. Este autentic îndrăgostit de Zoe și își permite unele amare priviri de ansamblu asupra societății, în care pare să transpară chiar atitudinea lui Caragiale: ”Și-l aleg pe d. Agamiță Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniștea mea și a femeii pe care o iubesc... Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat!”
         Este un om care știe ce vrea și nu degeaba a rămas prefect în orașul de munte, ce-i asigură ”moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica...”. O spune comisarul Pristanda, care mai niciodată nu se înșală asupra oamenilor.
         E autoritar. Nu poate fi și nici nu admite să fie prostit: ”Ghiță... apoi nu mă orbi de la obraz așa”, conchide el în afacerea cu steagurile.
         Ca politician, nu are deloc instincte democratice. Dacă Trahanache e diplomat, iar Cațavencu, meșter la vorbe, Tipătescu se dovedește a fi de un autoritarism simplist, care devine sursă de umor:

         Tipătescu: ... Nu s-alege!
         Pristanda: Nu s-alege!
         Tipătescu: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui...degeaba! să-mi rază mie mustățile... (...) Dăscălimea, popa și moflujii.
         Pristanda: Curat moflujii!
         Tipătescu: Las' că le dau eu voturi.

         Pe polițistul Pristanda îl folosește și pe post de spion, în interes personal.
         În fine, pentru a fi interpretat de un actor atât de tânăr, îmbrăcat în saltimbanc, Tipătescu este și prea brutal. Pe Cațavencu, pe care-l privește ca pe un rival într-ale politicii, îl tratează cu o brutalitate incredibilă, sfidând Constituția: el dă ”ordinul verbal” de arestare a lui Cațavencu, în strict interes personal și fără nicio motivație legală. Să-l ascultăm pe Pristanda:

         Am pus mâna pe d. Cațavencu... Când am asmuțit băieții de l-a umflat, striga cât putea: ”Protestez în numele Constituției! Asta e violare de domiciliu! Zic: ”Curat violare de domiciliu! da' umflați-l!” Și l-au umflat.

         Ca substantiv comun, pristanda este numele unui dans popular ce se execută când pe o parte, când pe cealaltă. Având "famelie mare" - "nouă copii, coane Fănică, să trăiți, nu mai puțin...” și ”renumerație mică, după buget”, comisarul Pristanda trebuie să se descurce, jucând când pe-o parte, când pe alta.
         Dar joacă tare!
         Călinescu îl compară cu Polonius, tatăl Ofeliei, din Hamlet (1982: 506), gândindu-se la omniprezența celor două personaje, din care unul moare, ucis de propria curiozitate și nesăbuință, iar cel de-al doilea, aparent docil, ”funcționând ca un ecou”, controlează perfect situația prezentă, pregătindu-se abil pentru posibile schimbări. Spre deosebire de Polonius, Pristanda nu poate fi surprins cu garda jos; el e ”la datorie” tot timpul, chiar dacă ”altele are el în sufletul lui...”
Lui îi aparține fraza, mare cât toată istoria noastră modernă, ”O făcurăm și p-asta... și tot degeaba”, aluzie la violarea domiciliului și capturarea lui Cațavencu, dar fără aflarea scrisorii, aluzie, în mod egal, a lui Caragiale, la ”formele fără fond” care tot umbresc istoria noastră modernă și contemporană ”și tot degeaba”. Ce nu crește din noi rămâne în afara noastră, sugerează Caragiale împreună cu toți Junimiștii.
         Chiar dacă fapta îi este complet aservită prefectului, gândul îi rămâne independent și el îl admiră sincer pe Cațavencu ”în sufletul lui”, dar vorba, meșteșugită, îi rămâne la mijloc, între faptă și gând, atunci când se scuză în fața lui Cațavencu pentru... violarea de domiciliu: ”D-voastră știți mai bine ca mine... așa e polițaiul: tată să-ți fie - trebuie să-l ridici? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonați...”
         Și Cațavencu pardonează, mai e vorbă, cei doi potrivindu-se la caracter, Pristanda citind gazeta lui Nae ca pe Evanghelie, convins fiind de Cațavencu că ”într-un stat constituțional un polițai nu e nici mai mult, nici mai puțin decât un instrument!”
         Și Pristanda subliniază: ”Curat instrument!”
         Pare că se pregătește de un nou stăpân, de o nouă ”voință care ordonă” și, totuși, când îi face, în două vorbe, portretul lui Cațavencu - ”Mare pișicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!” - ”iese aruncând priviri furișe de admirație cătră Cațavencu”. Și nu este la prima lui vorbă memorabilă, care a prins atât de bine încât și astăzi, când vorbim despre un politician abil și de talent, dar fără noroc, zicem mai în glumă, mai în serios: ”Strașnic prefect ar fi!...”
         Pristanda comunică bine cu toată lumea pentru că este empatic:

         Tipătescu: Și Cațavencu mă-njura?
         Pristanda: Grozav, coane Fănică, pe guvern și pe dv... și-și număra voturile.

         Lucrează și în uniformă, cu ”chipiu” și cu ”mondir”, cum zice el, în loc de mundir, dar și ”țivilește”. Victor Ioan Frunză îl îmbracă în rochiță și îi pune o mătură în mână  când îl introduce în ”sala cea mare a pretoriului primăriei”, unde, prefăcându-se că dă cu mătura, Pristanda îl informează pe Trahanache de planurile lui Tipătescu de umflare a lui Cațavencu. Că nu e simplu polițist e clar, un simplu polițai nu ar intra toată ziua la prefect, dar, văzându-l ce drept stă cu mătura-n mână, te gândești imediat că o fi de la Doi și un sfert și se pregătește să trieze arhivele... Într-o lume atât de nuanțată ca cea a lui Caragiale, nu poți să nu devii bănuitor...
         Doar Zoe reușește să fie și să rămână... ”damă bună”! (Cetățeanul) E influentă și manipulatoare, știind cum merg lucrurile în politică: ”Du-te și ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!” - îi spune ea lui Cațavencu. Când reputația ei este în joc, devine autoritară și amenințătoare:

         Du-te, Ghiță, du-te degrabă, dă-i drumul și roagă-l din partea mea să poftească aici... Îl aștept... (pe N. Cațavencu - n.a.)
         Pristanda: Numai dacă conul Fănică...
         Zoe: Dacă ții la tine, dacă ții la familia ta, Ghiță...
         Pristanda: Cum să nu țiu, coană Joițico? unsprece suflete!
         Zoe: Du-te degrabă, într-un suflet, și să nu vii fără Cațavencu.

         Cetățeanul turmentat este un om onest până la un punct, dar decăzut din punct de vedere social, fără să-și piardă însă statutul de alegător, putând adică să plătească censul, fiind ”negustor și apropitar”, dar ”până să nu intre în politică”, fusese ”împărțitor... la poștie...” Cetățeanul a luat-o de jos și a dus-o greu, iar, când a dat de ceva bani, a început să bea:

         Tipătescu: Uite nenorocitule! miroși cale de-o poștă...
         Cetățeanul: Ăsta e mirosul meu naturel...
         Tipătescu: Miroși a rom...
         Cetățeanul: Ei bravos! Vrei să miros a gaz?

         Turmentat, decăzut, cu pantalonii uzi, Cetățeanul caută instinctiv un sprijin și, deși e și membru al Societății enciclopedice-cooperative a lui Cațavencu, el caută acest sprijin la Guvern: să fii cu Stăpânirea îi pare cea mai sigură soluție și declară convins: ”Eu nu lupt contra guvernului!” Se simte legat de Putere, ca de rom, această încredere e drogul lui și de ea profită Pristanda când îl aduce în sala cea mare a primăriei să facă scandal fix când vorbește Cațavencu. Ba chiar, la îndemnul lui Pristanda ”Pe el, copii!”, printre cei care ”se reped” să-l imobilizeze pe orator, se numără și Cetățeanul care, beat, beat, dar ascultă de omul Puterii. Cu toate acestea, când are ocazia, ”îl bea” și pe candidatul independent - ”dă-i cu bere, dă-i cu vin”, după ce ”s-au abătut pe la o țuică”, dar și acesta îi fură scrisoarea  pe care Cetățeanul o găsise ”pe drum, când ieșea de la întrunire.” Este exact scrisoarea  scrisă de Fănică și pierdută de Zoe, găsită de Cetățean, furată de Cațavencu, acesta amenințând că o publică în Răcnetul Carpaților, dacă nu-i este proclamată candidatura. Dar pălăria cea albă a lui Cațavencu se pierde în învălmășeala de la primărie, fiind găsită de același Cetățean turmentat, care vrea s-o poarte, dar, fiind prea strâmtă, îi scoate căptușeala și dă de scrisoarea cu ”andrisantul” cunoscut, care se întoarce astfel la destinatarul ei, spre turbarea lui Cațavencu - ”Nenorocitule, ți-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om!” Dar și Zoe, recunoscătoare, în montarea de la Metropolis, îi schimbă pantalonii uzi, îmbrăcându-l cu un costum de haine, nou-nouț.
          Procedează astfel din corectitudine Cetățeanul?
          ”Ei, aș!... (...) C-eșt' copil!?”
          Alături de Zoe, alături de soția Președintelui Comitetului permanent, alături de prefect, se simte mult mai protejat.
           
         Deci în căptușeala pălăriei era scrisoarea și nu sub ”dușamele”, sau în ”urloaiele sobii”, sau în ”crăpăturile zidului”. Câtă lipsă de fantezie la comisarul Pristanda!... Marile secrete nu se dezvăluie decât... ”celor săraci cu duhul...”

                                                  ***

          La Metropolis, intri în atmosfera Scrisorii pierdute ca într-o lume, una veritabilă, care te va urmări mult timp,  pestriță, dar și complexă, care se agită, dar și suferă, cu oameni ”iuți”, dar și ”diplomați”, ce ”nu se tem de întreruperi”, ”pentru că ei au tăria opiniunilor lor”, care ”iubesc trădarea”, ”dacă o cer interesele partidului”, ”dar urăsc pe tradători”, o lume, în fine, ce promite să nu evolueze, spre amuzamentul, dar și exasperarea spectatorului și-atunci...

          Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mișel, și pace! Ce te aprinzi așa? Așa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi...