duminică, 11 noiembrie 2018

OTELLO la OPERA NAȚIONALĂ, intr-un AN VERDIAN


              


         Pe 10 octombrie a.c. s-au împlinit 205 ani de la nașterea lui Verdi. Nu s-ar putea spune că Opera Națională București nu a cinstit evenimentul cum se cuvine. Ba dimpotrivă, bucureștenii au avut parte la Otello de o montare de excepție, aparținându-i lui Giancarlo del Monaco, cu care s-a deschis stagiunea. Eu am fost și am văzut-o pe 31 octombrie, opera avându-i în distribuție pe  Francesco Anile, în Otello, Iulia Isaev, în Desdemona, și Ionuț Pascu, în Iago.
         Giancarlo del Monaco este fiul celebrului tenor Mario del Monaco, prezent pe videoclip, cel care a cântat Otello de 427 de ori - ne-o spune fiul - și l-a și înregistrat de două ori. Giancarlo del Monaco a montat această operă verdiană de trei ori, din China până în Brazilia: la Pekin, la București și la Sao Paolo.
         Montarea nu este nici istoristă, nici atemporală; este expresionistă, axată pe trăiri, minimalistă și, în consecință, foarte tulburătoare. Nu evocă cu nimic fastul Veneției, mai degrabă tragedia greacă. Decorul trimite aproape permanent la o temniță și apoi la un cavou, iar hainele negre ale personajelor vorbesc din capul locului despre moarte. (Costumele sunt create de fiica regizorului, Stella del Monaco). Aproape fiecare scenă îl conține pe Iago, ce devine astfel, din simplu personaj, un veritabil agent al morții, ce urcă și coboară neobosit pe planul înclinat care taie scena, manipulând pe toată lumea. Manipularea în sine este văzută ca agent al distrugerii, înfăptuindu-se prin minciună și trafic de influență, profitând de inocență, credulitate, orgolii nesatisfăcute, gelozie, invidie. Montarea este atât de esențializată încât nu te lasă să răsufli sau să speri. Doar asiști neputincios la înfăptuirea unei crime: Iago o regizează, Otello o înfăptuiește, iar Desdemona o trăiește, știind dinainte că va fi sacrificată, dar nu și pentru ce. Poate că niciodată Aria salciei nu a fost mai sfâșietoare ca sub direcția lui Giancarlo del Monaco și cântată, mai bine spus suspinată, de Iulia Isaev. Promisa poveste de dragoste care vine pe valuri și pătrunde în inima Veneției ia o turnură îngrozitoare, degradată fiind de suspiciune și apoi îngropată de gelozie. Suspiciunea este sugerată de temnița în care este închisă simbolic Desdemona de iubirea tiranică a lui Otello și, cum bănuiala nu se risipește pentru că apare pretinsa dovadă - batista - care la del Monaco ia proporții neobișnuite în raport cu importanța stupidă pe care i-o dă maurul, bănuiala devine gelozie devastatoare, transformând temnița în cavou și pe îndrăgostit în călău. Imaginea, expresionistă și creată cu mijloace minimale, este copleșitoare: Otello, avându-l în spate pe Iago care îl manevrează, apare cu un voal negru pe cap asemenea unui călău, orbit de gelozie, iar Desdemona este ștrangulată de la distanță cu băierile acestui voal care se strâng, și se strâng, și se strâng..., unindu-i pe îndrăgostiți în această ultimă îmbrățișare silnică a erorii, a geloziei explozive, a manipulării fără greș, amintind de Ifigenia și de tragedia greacă. Iago este prezent și în această scenă, apărând ca autorul aproape fizic al crimei care-și savurează opera.
         Ca voce, au strălucit Ionuț Pascu și Iulia Isaev, Ionuț Pascu făcând sala să vibreze la vocea sa plină, amplă, puternică, fără fisură.
         Iulia Isaev, care nu a fost prima opțiune a regizorului, are o voce caldă, dar care scoate și acute sfâșietoare, ce răscolesc sala, totul cu o mare acuratețe. Această soprană care s-a format la Conservatorul din București a făcut Don Giovanni cu Franco Zeffirelli, Peter Brook și Achim Freyer, interpretând-o pe Donna Anna. A cântat și Wagner în Tannhauser, la Metropolitan Opera din New York, unde a apărut și în Manon Lescaut, de Puccini. A cântat pe mai toate scenele lumii, de la Tokyo la New York, trecând pe la Teatrul La Monnaie din Bruxelles și pe la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Vocea ei a încălzit inimile melomanilor din Viena, München, Berlin, Paris, Amsterdam, Roma, Veneția, Torino, Palermo, Lisabona, București. Suntem și noi printre fericiții beneficiari.
         Mi-a plăcut destul de puțin Otello, așa cum a fost redat de Francesco Anile - o voce dogită, obosită, fără relief, fără timbrare, dominat de Iago din toate punctele de vedere.
         Orchestra nu s-a afirmat: a fost stridentă, spartă, nemelodioasă, lăsându-i singuri pe interpreți și nereușind să dea seama de un Verdi!
         Publicul?
         Ei bine, publicul a tușit! Dar a tușit! Pe întrecute! Tăcea unul, începea altul. Nu se poate!  Aria salciei a fost ”di grande”: aproape că nu a existat suspin pe scenă căruia să nu-i răspundă un tușit din sală... Nu se poate continua așa! Ar trebui să se pună mici pancarte prin sală cu înscrisul ”Don't cough, please!'' sau ''Prière de ne pas tousser pendant le spectacle" sau "Nu tușiți, vă rugăm, în timpul reprezentației. Nu e frumos!”
         Dar chiar așa: nu se face!

         În seara zilei de 31 octombrie m-am dus la Operă într-o stare de oboseală extremă. Nici nu știam cum o să rezist. Acuma știu că a fost minunat, că am văzut o montare de zile mari, că am plecat de-acolo întremată și foarte satisfăcută, promițându-mi să scriu neapărat despre ce am văzut și am simțit acolo, mai ales că trăim un an verdian.
           


        

duminică, 14 octombrie 2018

L'INTERVIEW FRANCOPHONE


                                       

            La sfârșitul anului școlar trecut, una dintre elevele mele de la clasa a XI-a C din Colegiul Național Mihai Viteazul mi-a luat un interviu pentru revista în limba franceză a liceului - Accents francophones - pe care o găsiți și pe site-ul  CNMV, la Actualizare site → Materiale. Cum acolo nu a putut apărea tot interviul, fiind mai lung, și cum eu vreau să le ofer elevilor mei toate răspunsurile la toate întrebările pe care au vrut să mi le pună, reproduc și aici acest interviu, care vorbește despre felul cum o limbă și dragostea ta pentru ea, și relația ta cu ea îți pot nuanța și îmbogăți viața. 


                  - Comme vous êtes notre professeur de français, nous voudrions savoir ce qui vous a poussée à embrasser cette carrière, Madame.
                   - J'étais très passionnée pour la lecture et pour l'étude des langues et j'ai voulu d'abord continuer et approfondir cette étude, malgré les conseils de ceux qui me recommandaient instamment de suivre les cours de la faculté de médecine ou de faire des études de droit. Mais j'ai décidé finalement de devenir professeur et je ne le regrette pas, parce que toute carrière a des hauts et des bas et chaque métier a sa beauté et ses inconvénients. Maintenant, je considère que l'enseignement a fait partie de mon destin. Et puis le professorat est beau, attendu qu'il vous met en contact avec des jeunes de plusieurs générations et cela, c'est un spectacle fascinant: on a l'impression d'entrevoir le parcours du monde, de le deviner en quelque sorte, on a la possibilité de s'adapter continûment à cette évolution, d'y participer, de corriger un peu ce parcours, de l'enrichir.
                  - Et vos passe-temps? À quoi aimez-vous passer votre temps libre?
                - J'aime faire des excursions, je raffole des musées et des spectacles. Pour moi, un musée est vivant, il abrite des traces et ces traces aboutissent quelque part, nous révèlent quelque chose, éclairent le passé, nous aident à nous éclaircir nous-mêmes. Un musée nous enrichit. Napoléon I-er a enrichi la France en faisant du Louvre le plus grand musée du monde, vu que Napoléon imposait aux peuples conquis un tribut d'œuvres d'art. Je raffole également des cathédrales et des monastères. En France, mon premier coud de foudre a été avec une cathédrale; c'était celle d'Amiens: blanche, massive, d'une beauté unique, impossible à reproduire, un vrai <<rêve de pierre>>, comme dit Mallarmé. Je me suis sentie tomber d'émotion. En Grèce, j'ai beaucoup aimé les monastères perchés des Météores. Les moines grecs ont su faire s'épanouir les rochers. Ces couvents renferment la définition concentrée de la civilisation: de la pierre modelée, ciselée, métamorphosée ou, autrement dit, le devenir du rocher. En Roumanie, j'aime le Nord de la Moldavie avec ses monastères qui se dressent derrière les collines, parmi les bois, et qui disent l'histoire d'Etienne le Grand et de tous les Roumains.
            J'aime encore écouter de la musique classique, voir des films, aller au théâtre; j'aime lire. Je pense qu'un bon livre vous console des aventures que vous n'avez pas vécues. Les bibliothèques, les livres sont ce qui reste après nous, c'est le marc de la vie. La lecture nous apprend à faire le marc... des livres.
                  - Comment est-ce que vous avez découvert votre passion pour le français?
                  - J'étais petite et j'avais appris à l'école une chanson française qui nous faisait connaître que <<Sur un chemin, j'ai rencontré/La fille du coupeur de paille/Sur un chemin, j'ai rencontré/La fille du coupeur de blé./Oui, oui, j'ai rencontré/La fille du coupeur de paille...>>
            La chanson débordait d'enthousiasme et j'ai compris, toute petite que j'étais, que le narrateur était tombé amoureux de la fille du coupeur de blé. J'ai alors découvert que s'il n'y avait pas d'enthousiasme, il n'y avait pas d'amour... L'histoire de mon commerce avec le français est une histoire d'amour et j'aime enseigner cette langue et écrire en français (j'ai même un blog en français) justement pour faire continuer cette histoire. L'amour, c'est la vie.
                  - Et alors lequel serait le plus beau moment de votre carrière?
                  - J'étais avec les élèves de la XII-è, d'un lycée bilingue. Ils allaient sous peu de temps finir leurs études lycéales et c'était le jour où ils faisaient leurs adieux à leurs enseignants. Ils s'étaient proposé d'apprécier l'activité de chaque professeur par une citation et, comme ils savaient que j'aimais énormément Malraux, mon activité a été évaluée par une phrase prononcée par Picasso et puisée dans les Antimémoires de Malraux: j'étais donc un professeur de la catégorie <<Je ne cherche pas, je trouve.>>
            Cette citation m'a fait honneur, même si je l'ai trouvée un peu exagérée. À bien réfléchir, elle est valable pour l'art où il ne faut pas chercher; tout ce qu'il faut à l'artiste se trouve parmi ses ressources innées, se trouve dans sa tête qui n'a d'égales que ses mains.
                  - Et le moment le plus amusant?
                 - C'était une classe de français, toujours avec des élèves de la XII-è; des élèves de ce lycée. Je leur enseignais la Francophonie et leur parlais des pays francophones d'Afrique et de la Guerre d'Algérie (1954-1962). En général, ils faisaient attention et me posaient des questions pour s'éclaircir. Je leur répondais de bon cœur et j'étais très animée. C'était un bon moment de la journée. Soudainement, une élève a levé le doigt. J'ai cru qu'elle voulait me poser une question et, très volontiers, je lui ai dit: <<Oui, mon enfant.>>
            Et, mon élève de conclure:
            "Profa, s-a sunat."
                  - Voulez-vous définir la France en quelques phrases?
                 - Pour moi, la France, c'est la langue française. Le français est une voie de communication, un espoir, une partie de moi-même. Je ne pourrais pas m'en passer. Pour moi, la France, c'est ses grands architectes qui ont su soumettre la nature pour en faire de l'art.
            En outre, la France s'identifie pour moi à la littérature française: à Racine et Molière, à Baudelaire, Verlaine, Rimbaud et Mallarmé, les poètes célébrés par Debussy, le compositeur de l'année 2018, quand nous fêtons 100 de Debussy (1862-1918), 100 d'impressionnisme musical. Si Mallarmé a écrit L'Après-midi d'un faune, Debussy lui a attaché son Prélude... Je pense également à Marcel Proust, à Ionesco et Beckett, à Malraux, Gide, Sartre et Camus, à Simone de Beauvoir et Marguerite Yourcenar, à Makine et Houellebecq. La France est aussi une tache de couleur; et je pense alors aux peintres classiques - Nicolas Poussin -, romantiques - Eugène Delacroix - et surtout aux impressionnistes dont Monet et Renoir m'ont émerveillée quand je les ai vus en original au Musée d'Orsay.
             - Si vous pouviez faire changer le système d'enseignement en Roumanie, vous proposeriez quoi?
              - Quand j'étais plus jeune, j'aurais tout changé. Du tout au tout. Heureusement, le temps est passé, j'ai vielli et je suis devenue plus sage... D'autre part, le système a beaucoup changé; il a été plusieurs fois renouvelé. On a de nouveaux programmes et aux examens l'accent porte sur la production de sens et non pas sur la simple reproduction, ce qui est bien.
            Encore, l'enseignement roumain aurait-il besoin de plus de sérieux en général, d'un baccalauréat différencié - il faudrait faire une différence nette entre les lycées théoriques et les lycées techniques pour ce qui est des programmes d'enseignement et des sujets au bac.
            Il faudrait que le nombre des universités privées diminue parce que cela implique des diplômes achetés et l'Université n'est pas une boutique. Tout ne peut pas être acheté. En France il y a des lycées privés célèbres, mais pas d'universités. Il y a eu, à un moment donné, une simple proposition à ce sujet, mais l'idée a été réfutée à la suite d'amples manifestations de protestation. Il nous faudrait plus de sérieux et d'honnêteté. Le bac, lui aussi, devrait être plus sérieux et plus sévère, pas absolument qu'en France où le bac était un examen extrêmement difficile et complexe. Le baccalauréat y est considéré la condition principale pour accéder à l'enseignement supérieur, étant envisagé comme le premier grade universitaire. En 1970-1985, seulement 65-70% des Français passaient leur bac. Des années auparavant, la situation était encore plus sombre: seulement 50% des Français réussissaient à avoir leur bac. Mais les choses ont évolué et cet examen est devenu plus accessible. À partir de 2012, 90% des Français ont leur bac.
            En outre, je reproche au système d'enseignement une certaine idéologie communautaire qui a fait que l'étude de l'histoire - matière d'étude fondatrice de la culture générale - diminue considérablement.
                  - Quels sont vos livres et vos films préférés?
                  - Mon philosophe préféré est Nietzsche et mon livre-fétiche est La Naissance de la Tragédie. Mon écrivain préféré reste André Malraux par son œuvre, sa vie, ses Antimémoires, son agir - combattant, l'arme à la main, dans la Guerre civile d'Espagne, du côté des Républicains, membre actif de la Résistance française pendant la Seconde Guerre Mondiale, l'un des 4 présidents du Comité de vigilance des intellectuels antifascistes, le Président de la Ligue Mondiale contre l'Antisémitisme, le Ministre de la Culture sous Charles de Gaulle, le plus brillant et énergique Ministre de la Culture qui ait jamais existé.
            J'adore voir des films. Je ne peux pas entrer en détails. Je dirai seulement que j'adore Martin Scorsese, surtout celui de Raging Bull, de La Dernière Tentation du Christ et de La Valse des Pantins (The King of Comedy). Je me passionne également pour le cinéma danois et scandinave. Pour moi, un film fait par un réalisateur danois ou norvégien, célèbre ou non, ne peut être que très bon. Je le sais d'avance parce que, vous savez, j'ai de l'expérience.
                - Si vous n'étiez pas devenue professeur, quel métier auriez-vous préféré?
                - Mon grand-père - que la terre lui soit légère - en me voyant si studieuse insistait toujours pour que j'étudie la médecine. Moi, j'avais trop d'imagination pour un métier si précis. J'ai suivi ma soif au lieu de prêter l'oreille aux conseils de mon grand-père que j'aimais et qui m'aimait. Ai-je fait bien ou non?  Est-il bon de suivre sa soif? La question reste ouverte.
            De toute façon, chacun de nous est <<une colonie d'individus>> (Aldous Huxley) et c'est nous qui choisissons lequel de ces individus sera l'emblème de la colonie. On n'est pas l'homme d'une seule option. Et puis il faut faire attention également à l'importance que la société prête à un certain métier. N'oublions pas qu'on vit par les yeux des autres.

                        Propos recueillis par Bianca Sertov - la XI-è C, CNMV, Bucuresti
                       

joi, 12 iulie 2018

Cea mai tare echipă de la CM 2018







                     


         La echipa Croației am început să mă uit atent din ziua de 21 iunie, când a jucat cu favorita mea, Argentina lui Messi. Prea tristă că i-au înfrânt pe argentinieni nu am putut să fiu pentru că a trebuit să admit că au jucat mult mai bine, că au jucat grozav, meciul încheindu-se cu scorul de 3-0 pentru Croația. Am zis atunci că, din ce-am văzut eu, croații sunt cei mai buni din acest campionat și îmi mențin această părere. Între timp Argentina a plecat acasă,  Messi s-a apucat de cântat: ”Don't cry for me Argentina...", iar eu m-am atașat tot mai mult de croați, chiar dacă, în meciul din 26 iunie, i-au bătut pe alți favoriți ai mei - islandezii - care au plecat și ei acasă, dar cu fruntea sus.
         Croația a avut parte numai de meciuri grele, cu echipe însemnate, dovedindu-și de fiecare dată superioritatea: în optimi a jucat cu Danemarca, a făcut meci egal, dar s-a impus cu 3-2 la loviturile de departajare. În sferturi a jucat cu Rusia; tot meci dramatic, tot meci egal, meci lung și chinuit, terminat eroic de Croația, cu 4-3, la loviturile de departajare, în fața unei Rusii tot mai nervoase; bătălia a părut că se duce între David și Goliat și, desigur, David a țintit mai bine, Croația fiind o țară mică, dar cu fotbaliști uriași, care ar merita - vorba lui Hagi - statuie, mă, și nu ar fi exclus să o dobânească. Vorbim totuși de zeii stadioanelor, de Rakitič, de Perisič, Luka Modrič, Mario Mandzukič, Domagoj Vida și, nu în ultimul rând, portarul Subasič. În meciul cu Anglia, victoria Croației nu a trebuit să surprindă pe nimeni. Au marcat Perisič și Mandzukič, iar mijlocașul Barcelonei, Ivan Rakitič, colegul lui Messi, a fost la înălțime cu pasele pe care le-a dat; a strălucit în toate meciurile prin pase, goluri și lovituri de departajare, ÎNTOTDEAUNA finalizate.
         În meciul cu Rusia, soarta competiției a depins foarte mult de Domagoj Vida, fundașul lui Beșiktaș Istanbul, care a înscris un gol decisiv, dar rușii au egalat și s-a trecut la lovituri de departajare.
         Eu însă nu am înțeles de ce a trebuit să fie sancționați Vida și Vukojevič (fost internațional croat, acum membru în staff-ul Croației). Ce-au făcut ei?!?
         Păi, Vida și Vukojevič au fost colegi la Dinamo Kiev. În amintirea acelor vremuri, au postat pe internet un videoclip în care Vida striga ”Glorie Ucrainei!”, la care Vukojevič, cu gândul la victoria în meciul cu Anglia, a completat: ”Această victorie este pentru Dinamo Kiev și pentru Ucraina. Tot înainte Croația!”
         Ce vedeți rău în asta?!? Scrie undeva că este interzis cuvântul Ucraina în Rusia? S-au supărat pe ea că e independentă?!? Dar e interzisă și libertatea cuvântului în Rusia?!? Fiindcă cei doi asta au făcut, au vorbit liber, fără să jignească sau să calomnieze pe cineva. Alții sunt rasiști pe față și nu pățesc nimic, în timp ce ni se tot explică cum devine treaba cu libertatea cuvântului.
          Păi să vă spun eu cum devine: FIFA l-a sancționat pe Vida cu avertisment și pe Vukojevici cu 15000 de euro amendă. Reacția Federației croate de fotbal este și mai greu de acceptat: îl concediază pe Vukojevič și îi retrage acreditarea; ba chiar își cere scuze Rusiei pentru atitudinea celor doi.
          Dar ce-au făcut ei?!?
         Vin vremuri foarte grele pentru libertatea de conștiință. Contează foarte mult CINE vorbește și UNDE, și foarte puțin Ce spune de fapt. Dacă nu am dreptul să-mi exprim admirația față de Ucraina, față de rezistența ei și altele, de ce aș face-o față de altă țară, Rusia, de exemplu? Hai să tăcem și să zicem doar ”Fie lăudat!”, ca în ”Povestea slujitoarei”, sau ”FIFA fie lăudată...”
         Vin vremuri grele. Libera exprimare este deja amendată. Dar acuma haideți să ne bucurăm de fotbal. Eu chiar asta am făcut din 14 iunie încoace. Haideți să trăim clipa și să strigăm cu toții odată cu Vukojevici:

         ”Tot înainte, Croația!”  

luni, 14 mai 2018

EUROVISION 2018 - CEA MAI PROMIȚĂTOARE FINALĂ

        


         Am ezitat să scriu despre EUROVISION 2018, dat fiind tensiunile fără precedent din țara noastră, dar și din lume. M-am temut, dar nu mă mai tem să nu pară futil. În fond, viața merge înainte, cu bune și rele, și să nu uităm că suntem într-un an dionisiac (Nietzsche, 1872) în care răsturnările de situație, dramele sunt la ordinea zilei, ele vin să dinamizeze viața, iar muzica, într-un astfel de an, este onorată peste tot în lume. Un an dionisiac ca acesta abia ne mai scoate viețile din ghips! Abia respirăm și noi aer adevărat. Fiindcă 2018 este un an autentic dionisiac! Obișnuiții acestui blog știu la ce mă refer: este dionisiac! Ce-am dorit a venit!
         Așa se și explică această finală de excepție de la EUROVISION. Muzica, în acest  an, va fi la ea acasă, în domiciliu, cum spun astrologii. Nu am văzut de mult cântăreți atât de buni, cu prestații atât de reușite, înfruntându-se pentru un singur premiu. Au fost unii mai buni ca alții. Mi-a venit foarte greu să fac obișnuitul clasament final. Oricum, primii 9 din topul meu sunt toți foarte buni.
         Dar România?
         Haideți să nu turnăm gaz pe foc. Adevărul e că nu au cântat rău deloc. Solista de la The Humans are voce bună, puternică, nuanțată, cu multe posibilități și se mișcă frumos pe scenă. Dar melodia nu a convins: n-a avut șarm, n-a avut sex-appeal, nu vino-ncoa', nu chichirez... N-a avut nimic cu care să agațe. Și n-a avut forță. Suspiciuni a trezit și faptul că trupa nu are decât un an de viață și a crescut în eprubetă cât alții în zece. E ea din... ”alt aluat”...?
         Eeeee! Dar a crescut degeaba! E greu să te impui la un asemenea concurs, într-un astfel de an, cu asemenea concurenți, și tu abia ieșit din eprubetă...
         De-aceea tot ce au putut cânta a fost Goodbye, Eurovision! și le-a ieșit. La vremea lui, Cliff Richard a cântat Congratulations și tot a pierdut... Dar mi-au plăcut din nou moldovenii - inspirați cu My Lucky Day - și așa a fost, că au ajuns în finală și s-au clasat pe locul 10, ceea ce, într-o astfel de competiție, într-un asemenea an, e foarte bine.
         Dar să trecem la muzică! Eu am întocmit un top 13 cu cei pe care i-am găsit cei mai buni și care arată astfel:
         1 Irlanda cu Ryan O'Shaughnessy, cântând Together, cea mai cantabilă melodie din concurs, plină de sensibilitate. Au fost mai buni în Semifinală. (Locul 16 în clasamentul oficial.)
         2 Danemarca cu vikingii lui Rasmussen, cântând Higher Ground. Au fost mai buni în Semifinală, când s-au sincronizat foarte bine, dar au fost fascinanți tot timpul; păreau că vin din negura vremurilor, din secolul IX, puși să cucerească din nou Europa, dar cu arcușul, nu cu sabia. De câte ori mă voi gândi la EUROVISION 2018, pe ei am să-i văd - o ceată de pletoși venind călare cu arcușul în mână și apropiindu-se, apropiindu-se să ne cucerească cântând. (Locul 9)
         3 Germania cu Michael Schulte, cântând You let me walk alone. A avut simplitate, dar și emoție. (4)
         4 Estonia cu Elina Nechayeva, cântând La Forza și făcând să curgă în sală, odată cu faldurile rochiei de zână, cea mai bună voce din concurs. (8)
         5 Bulgaria cu trupa Equinox, cântând Bones. Frumoși, bulgarii, plini de vitalitate și foarte hotărâți să valorifice minunatul specific local al Balcanilor. Bravo lor! (14)
         6 Anglia, reprezentată de SuRie, o muziciană rasată, care a cântat impresionant Storm. În timpul cântecului, un descreierat s-a repezit și i-a smuls microfonul din mână pentru 1-2 secunde, dar fără să reușească să o destabilizeze pe englezoaică. (24)
         7 Italia, reprezentată de doi furioși - Ermal Meta și Fabrizio Moro - care au plăcut foarte mult publicului și destul de puțin juriului. Candidații fiind atât de buni, în apreciere, a tronat subiectivismul. Dar trebuie să mai iei în calcul și că acești cântăreți care pleacă de la EUROVISION vor reprezenta muzica de mâine și trebuie să te gândești foarte serios dacă au forța de a rămâne pe locul pe care li-l atribui. Eu garantez pentru primii 9 din topul meu; mulți dintre ei, inclusiv italienii, sunt deja celebri. Cei doi au cântat Non mi avete fatto niente. (5)
         8 Serbia cu Sonia Ilič și Balkanika, cântând cu suflet Nova Deca. Ca dunăreancă, mi-au plăcut mult sârbii pentru că nu se rușinează cu ceea ce sunt și-și pun în evidență specificul național. Trebuie să valorificăm ce avem, și avem mult, Dumnezeu ne-a dat, nu să furăm ce-i al altora. (19)
         9 Finlanda, reprezentată de Saara Aalto, care a intrat pe scenă cu Monsters. A fost formidabilă: muzică, mișcare, vitalitate; a cântat și cu capul în jos. E deja celebră, chiar dacă s-a clasat doar pe penultimul loc. A cântat mai bine în Semifinală, Finala prinzând-o cu vocea un pic obosită. (25)
         10 Israel cu Netta, cântând Toy. Netta e un fel de ”bebelușă”, un fel de păpușică, nițeluș obeză, dar n-are a face. D-aia nu s-a impus ea pe locul I, surclasându-i pe vikingii lui Rasmussen? Se mai întâmplă. (1)
         11 Albania cu Eugent Bushpepa, cântând Mall. (11)
         12 Moldova cu trupa DoReDoS, cântând My Lucky Day, o melodie foarte rusească, frumoasă, compusă de Filip Kirkorov, unul din cei 5 soți pe care-i avu Alla Pugaciova de-a lungul vremii, mare cântăreață rusă care în 1995, la un an de la căsătoria ei cu Kirkorov, ce s-a încheiat în 2005, a concurat și ea la EUROVISION și s-a clasat doar pe locul... 15. D-aia nu e ea vestita Pugaciova?! Se mai întâmplă. Moldovenii au avut nerv, au cântat frumos și au ocupat locul (10).
         13 Grecia cu Yianna Terzi, care a cântat Oniro Mou. Yianna nu s-a calificat în finală, dar a fost minunată, îmbrăcată în alb, ca o preoteasă în templu, cu ochi strălucitori, cântând un cântec ce evocă folclorul grecesc. Mi-a plăcut mult și am zis că merită să vă dau ocazia să o reascultați.
         Ar mai fi de zis câte ceva despre atitudinea posturilor de radio românești, care nici duminică, nici luni nu au găsit de cuviință să transmită vreo 9-10 sau 5-6 melodii de la EUROVISION, de anul acesta. Au dat-o doar pe câștigătoare. Preferă să dea muzică din tinerețea bunicii, spunând că aia se caută (?!) și ignoră grosolan un concurs foarte important, care adună telespectatori cât o finală de fotbal și care încă nu s-a răcit. Oare de ce?! Nici la premiile Grammy nu au reacționat altfel. Abia dacă au spus cine a câștigat, dar fără să vorbească despre viața și activitatea lui și fără să ne dea ocazia să-i reascultăm și noi pe Bruno Mars, Shakira sau Luis Fonsi cu faimosul Despacito! Why? Why?!
         Cum Dumnezeului să trezești interesul românilor pentru EUROVISION dacă nu faci niciun fel de reclamă fenomenului, nici măcar cât acesta e cald, nici măcar când a fost o ediție foarte bună, de excepție?!
Le e greu să înregistreze niște melodii? Preferă așa-zisele șlagăre de pe vremea bunicii?
         Vă invit să ascultați muzica bună de mai jos:
  
          
         


Rasmussen - Higher Ground - Denmark - LIVE - Second Semi-Final - Eurovis...

Michael Schulte - You Let Me Walk Alone - Germany - LIVE - Second Semi-F...

Elina Nechayeva - La Forza - Estonia - LIVE - Grand Final - Eurovision 2018