sâmbătă, 1 iunie 2019

TATĂL NOSTRU împreună cu Papa Francisc în Catedrala Mântuirii Neamului




PAPA FRANCISC ÎN ROMÂNIA

Cu mersul său legănat și ușor obosit, de bătrân care a văzut multe, dar pe care niciun rău nu a reușit să-l deturneze de la rostul lui pe acest pământ, cu privirea lui blândă, dar fermă, pusă pe șotii, dar cuprinzătoare, Papa Francisc a ajuns în România. Și are planuri mari cu noi de vreme ce stă trei zile. Trei zile - cifră canonică. Și ce itinerar sugestiv și-a ales! Ce s-a întâmplat la Iași a fost dumnezeiesc: o adevărată comuniune, făcând din Iași capitala noastră religioasă! Dar și momentul din Catedrala Mântuirii Neamului a fost înălțător.

Papa Francisc ne-a adus, în Catedrala Mântuirii Neamului, cea mai emoționantă interpretare a rugăciunii Tatăl nostru. Cât har și câtă omenie! Mă gândesc, cu lacrimi în ochi, că, probabil, ne-a crezut demni de o asemenea interpretare, de vreme ce ne-a propus-o. Mă gândesc că Dumnezeu are planuri cu noi, de vreme ce l-a trimis pe papă să ne vorbească în numele Lui despre nevoia imperioasă de memorie, de rădăcini, de deschidere spre ceilalți -  în condițiile în care tu ai rădăcini și un nume - , de dragoste pentru Fiul Domnului și pentru frații noștri. Ascultându-l pe Sfântul Părinte mi-am amintit de vorbele lui Iisus ”Ceea ce-i faci unui semen al tău Mie-mi faci.”  Și Sfântul Părinte a insistat că în rugăciunea moștenită de noi de la Apostolul Pavel se spune ”Facă-se voia ta”, nu a noastră, fiindcă Dumnezeu este al tuturor și El vrea să-i îmbrățișeze pe toți.
Ascultându-l pe Papa Francisc, mi-am dat seama ce înseamnă har, curaj și deschidere, toate trei puse în slujba a ceva mai presus de tine însuți, toate trei unite în sintagma dragoste de Iisus și de oameni. 

Papa Francisc în România - Iașiul, capitala religioasă a României



Câtă umanitate și cât har! Învățăm de la Papa Francisc că, fără memorie, fără rădăcini, fără iubire și fără Dumnezeu, nu va mai fi viață pe pământ. În mod curios, omul va fi liber să aleagă. Sfântul Părinte doar anunță cum va arăta sfârșitul vremurilor: când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin, când vom vedea mai multe tranșee decât drumuri, atunci sfârșitul va fi aproape.  Pentru a-l evita, va trebui să avem curajul de a ne deschide. Papa Francisc este un model de deschidere.


joi, 16 mai 2019

VĂ PLACE VELAZQUEZ (1599-1660) ?

                             Astăzi, zâmbește pentru dumneavoastră Copilul din Vallecas







Copilul din Vallecas vrea la Strasbourg.
Ei, ce ziceți? Vă reprezintă?
E drăgălaș, nu?

marți, 19 februarie 2019

O SCRISOARE PIERDUTĂ la... METROPOLIS


                   O SCRISOARE PIERDUTĂ la... METROPOLIS sau
                                   INEPUIZABILUL CARAGIALE
               

         Dacă e să ne gândim la ansamblul operei sale, Caragiale detesta filozofia: era un om pragmatic, pozitiv, deștept, pătrunzător, cu replică vie și imposibil de prostit. El știa, pentru că pătrundea iute problema și nu avea nicio nevoie să se încurce în idei căznite. Caragiale era un tip foarte direct. Și totuși, din piesele lui răzbate o adevărată filozofie a istoriei. Caragiale este mereu și inevitabil actual pentru că în opera lui se conturează, cum ar spune Paul Valéry, ”o anume idee despre om și chiar o opinie despre destinul speței, o întreagă metafizică, mergând de la senzualismul cel mai brut până la mistica cea mai îndrăzneață.” (P. Valéry, 1996, Reflecții despre măreția și decadența Europei, in Criza spiritului și alte eseuri, Iași, Polirom, p. 6-7)
         În fond, despre ce e vorba în O scrisoare pierdută?
         Este vorba despre o competiție, despre o luptă între forțe rivale, dar care, prin victoria ce se instituie, prescrie un destin. Trebuie să vedem că acest destin este liniar și repetitiv și trebuie să înțelegem de ce nu există premisa unei ascensiuni sau măcar schimbări. Absența acestei premise tulbură toate comediile lui Caragiale, dându-le o notă de profund pesimism.
          De altfel, Caragiale era deranjat uneori să fie tratat de scriitor comic sau satiric. La el comicul este doar o haină menită să dea o aparență convenabilă unei realități foarte complexe și adesea deprimante. Sunt puține comedii atât de triste ca Scrisoarea... Fiind vorba de o scrisoare pierdută și regăsită, ne așteptăm ca victoria din finalul comediei să fie una accidentală și nu logică, previzibilă, o victorie per accidens și nu una per se ( Valéry 1996: 7) și așa și este. Atâta doar că acțiunea se petrece ”în capitala unui județ de munte”, deci nu ”la centru”, ci în provincie, pe margine, iar victoria din final, cu deținătorul ei cu tot, este urmarea nu a accidentului local, ci a celui petrecut ”la centru”, în capitală, orașul de munte nefiind decât reflexia comediei care se juca pe o scenă mult mai mare. Și atunci acel ”Da, nene! Vom lupta contra guvernului!”, strigat de Zoe și de Cațavencu este și comic, și trist. Trist, pentru că, din acel moment, în ciuda pasiunii care-i animă și a consistenței pe care o au cele două personaje, ei devin păpuși pe sârmă, acționate de un păpușar minor - becherul îndrăgostit - speriat și el de moarte pentru că primise "o scrisorică de amor... de la nevasta unui prietin... persoană însemnată" și o pierduse și iată-l acum manevrat de Agamiță Dandanache, personaj ambiguu, discutabil, dar foarte eficient în monomania lui.
          Pentru Călinescu, el este lipsit de ”corporalitate”, ”mai mult un bâlbâit și un mărginit mintal, simbol trist al necesităților electorale...” ( 1982, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucuresti, Minerva, p.505)
         Că ar fi un ”simbol trist al necesităților electorale”, eu mă îndoiesc. În fond, lui nu i se atribuie un rol, ci și-l ia singur. Deși zaharisit la suprafață, voința nu i-a fost tocită și el chiar întruchipează o pasiune unică: Puterea, voința de a se ”aledze” cu orice preț, ”să rămâi fără coledzi” fiind inadmisibil pentru un astfel de monoman, ”mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” (Caragiale), dar care reușește tocmai datorită acestei monomanii - febra puterii - ce îl ghidează aproape orbește.
         Într-un astfel de mediu închis, în care voințele sunt sfărâmate de decizii ce se iau peste capul lor, nicio ascensiune veritabilă, nicio schimbare reală nu e posibilă. Acest lucru este accentuat de regia piesei, semnată la Metropolis de Victor Ioan Frunză, care pune comedia în ramă, deschizând-o și încheind-o cu cântece patriotice și/sau de petrecere, ceea ce devine totuna, sporind confuzia și acreditând ideea că... ”merge și așa”.
         Această punere în ramă, cu cântece patriotice, îl scoate în evidență, o dată în plus, pe Agamemnon Dandanache, personaj cu nume oximoronic, care consideră că să nu se-aleagă ”nu merdzea”:
        
         Eu, familia mea, de la patuzsopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nțeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară... fără coledzi...! si cât p-ați, neicusorule, să nu m-aleg...
Zoe: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putință...
(...)
Dandanache: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniță, vezi! era cât p-ați, dar stii, cât p-ați... Întreabă-mă, neicusorule, să-ți spui: nu vrea Comitetul Țentral, si pațe; zițea că nu sunt marcant... Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc... (...) Într-o seară... ținevas - nu spui ține... persoană însemnată... da' becher - vine si zoacă la mine cărți... si când pleacă îsi uită pardesiul la mine... A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste țe te gândesti?
Tipătescu: Peste?
Dandanache (râzând): Peste o scrisorică.
(...)
De amor.

         Umorul țâșneste cocoloș din această narațiune a lui Dandanache, care are și intrigă, și punct culminant, și deznodământ. Intriga e prezentată gradat, ținând auditoriul cu răsuflarea tăiată: ”A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste țe te gândesti? (...) Peste o scrisorică.”
         Urmează desfășurarea acțiunii: ”Adu o birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul - nu spui ține... e persoană însemnată.” Punctul culminant: ”Găseste-mi, mă-nțeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la Războiul...” Urmează deznodământul, pe care-l știm, ”neicusorule”: ”De colea până colea... gâri-mâr... a trebuit, conița mea, să țedeze, si tranc! depesa aiți...”, adică în orașul de munte, unde ”depesa” lui Dandanache, al cărui nume vine de la dandana, însemnând ”bucluc”, ”eveniment dezagreabil”, dar și ”petrecere zgomotoasă”, ambele sensuri concretizându-se, unul după altul, în economia piesei, produce un mic cutremur psiho-social, stricând toate calculele electorale ale localnicilor, care ”cu străbunii lor, cu Mihai Bravul și Ștefan cel Mare, iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători...” Mai încolo aflăm că și Vlad Țepeș iubea trădarea, deși-i... suplicia pe trădători... De altfel, din decorurile Adrianei Grand, marii domnitori împreună cu revoluționarii ”de la patuzsopt” privesc cuminți și gânditori uriașa viermuială politică la care sunt chemați să fie martori. Și, da, este și Țepeș printre ei; are o privire mai... activă, mai înțepătoare, dar stă cuminte în decor, fără... ”să pună mâna pe ei...”, "mă-nteledzi"?
         Dar de ce iubesc ei trădarea, dacă-i urăsc pe trădători? În explicația acestui simțământ adânc intervine o... subtilitate a lui Farfuridi, care ”merge și mai departe și zice: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului...”
         Dar subtilitatea lui Farfuridi nu ar avea nicio noimă fără învățăturile mentorului său, nenea Zaharia Trahanache: ”Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru...”
         Logică infailibilă, il faut en convenir, bazată pe cea mai redutabilă pedagogie a obedienței, subordonării și încremenirii. Orice surpriză poate șubrezi... sistemul, a cărui logică trebuie urmată fără șovăire dacă vrei să ajungi cineva sau ceva:

         Ce sunteți d-voastră, mă rog? Vagabonți de pe uliță? nu... Zavragii? nu...Căuzași? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetățeni, domnule, suntem onorabili... (...) proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului școlar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, (astăzi am zice ai Comitetului pentru Cumințenia pământului - n.a.) ai Comițiului agricol...

         Toți cei care nu își găsesc locul în aceste ”comitete și comiții” sunt priviți cu un dispreț profund, stigmatizant, tratați de ”vagabonți”, de ”zavragii”, adică țigani nomazi, căldărari sau ursari, oameni fără căpătâi, de ”căuzași”, adică revoluționari sau conspiratori, deci în afara legii sau, în cel mai bun caz, de ”moflujii”, adică sărăntoci și veșnic nemulțumiți, cu trimitere la ”dăscălime” și la popă, toți în trena lui Cațavencu.
         De notat că toată această pedagogie a obedienței și subordonării îl aduce în vârful piramidei pe...  Agamiță Dandanache. Acesta e personajul care domină societatea, ”care reușește, care triumfează” (Zoe), prezent ”în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparțial”, ”mai canalie decât Cațavencu”, pentru că el nu va returna becherului scrisoarea,  păstrând-o pentru un viitor șantaj... ”Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare... (...) Ce lume! ce lume!... ce lume!...”, exclamă Caragiale odată cu Tipătescu.

                                                      ***

         Să vedem acum cine se înfruntă: este vorba de partidul aflat la putere și o facțiune rivală, desprinsă din el și figurând acum ca independentă, dar sperând să forțeze intrarea pe listele electorale, prin șantaj. Așa se și explică prezența grupului organizat în jurul lui Cațavencu la ședința din ”sala cea mare a pretoriului primăriei”, unde Trahanache urma să ”proclame numele candidatului propus de comitetul lor.” Și cum acesta nu era, nu putea fi Cațavencu, ci Dandanache, în ciuda faptului că fiecare deținea o scrisoare ”de amor”, avea la mână ”un becher” și voia cu disperare să se aleagă, este nevoie ca Ghiță Pristanda să fie din nou ”la datorie”. Și este! Aș zice chiar că domină acțiunea:

         Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Cațavencu; ordinul lui conul Fănică... Sunt la ușă, când oi tuși de trei ori, d-ta proclamă catindatul și ieși pe portiță... și pe urmă-i treaba mea...

         Dar până să fie lucrat ”onorabilul” domn Nae Cațavencu, are loc o confruntare pe cinste între reprezentantul Puterii, avocatul Tache Farfuridi, și vârful de lance al grupului independent, oratorul talentat, gazetarul și avocatul Nae Cațavencu. Cei doi sunt diametral opuși, aspect care i-a făcut pe unii exegeți să-i considere reprezentanții unor partide diferite, ceea ce este o imposibilitate din toate punctele de vedere.
         Ce semnifică domnul Farfuridi?
         El este portavocea oficială a Puterii și aici Caragiale devine ciudat de actual. Farfuridi este conformist, chinuit de obsesia de a nu-și supăra superiorii, de a nu ieși din starea pe care o consideră juste au milieu:

         Atunci, iată ce zic eu, și împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se zică asemenea toți aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderați... adică nu exagerațiuni!... Într-o chestiune politică... și care, de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte...

         Farfuridi este pro Europa, este pentru subordonare față de marile puteri, recomandând docilitate și joc fără ”idei subversive”, întrucât bătrâna doamnă, Europa, este ”cu ochii ațintiți asupra noastră”, așteptând de la noi ”bun-simț” și bun exemplu.
         Dar de-atâta docilitate, Farfuridi devine confuz, ideile îi seacă de tot, îl părăsesc, lăsându-l asudat, încurcat și epuizat. Atunci el își caută sprijin în datele istorice, dar i-ar lua prea mult timp să le depene pe toate, iar Cațavencu, răutăcios, îl somează să treacă la ”cestiune”. Chiar și mentorul său, Trahanache, e înduioșat și i se adresează rugător ”Stimabile (...) să lăsăm plebicistul, dacă mă iubești; să trecem la cestiune.” Îl iubește, sigur că-l iubește, că doar partidul înseamnă ”madam Trahanache, (...), nenea Zaharia, noi și ai noștri...”, dar el are o problemă: nu știe care e ”cestiunea” și, chiar dacă ar ști, nu o poate sintetiza. El se încurcă în date, iar, când se gândește la Europa, autoritatea soacrei îl copleșește și, asudând și mai tare, grăiește și mai confuz:

         Vreau să zic într-o privință, poporul, națiunea, România (cu tărie)... țara în sfârșit... cu bun-simț, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie și să recunoască, de la care putem zice depandă (se încurcă și asudă mai tare)...precum dați-mi voie - (se șterge) precum la 21, dați-mi voie (se șterge), la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera, întrucât ne privește... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine...

         Evident, oratorul e gol, iar discursul e căznit. Dar nici nu ar putea fi altfel. Toată intenția lui se bazează pe mimetism și, de teama moderațiunii, mintea lui este închisă oricărei idei, admițând că, în mod excepțional și imprevizibil, ar putea avea vreuna. Singura lui concluzie, învățată pe de rost și debitată fără greșeli este, în fapt, o... dilemă... Adică, oricum ai da-o, rezultatul e același..., cum vrea Europa, și, așa confuz cum e, Farfuridi vrea să spună că tocmai el e purtătorul acestei științe. Grea povară:

         Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis! (...) (Farfuridi coboară zdrobit...)

         Problema e că nici nu trebuie ieșit din această dilemă... Trebuie trăit cu ea, în ea și pentru întreținerea ei, și așa gol, confuz, stors și ”zdrobit” cum e, Farfuridi reprezintă de fapt slujitorul și produsul ideal al acestei direcții. Și răsplata nu întârzie să apară: el este membru în toate ”comitetele și comițiile” prezidate de nenea Zaharia. Nu degeaba asudă... și el știe asta, așa prost cum e.
         Dar deși e foarte cuminte și ascultător, nenea Zaharia și alți oameni clarvăzători s-au gândit că are nevoie de un... prieten devotat, care să-l tragă de mânecă ori de câte ori ”are n-are clienți acasă, la unsprezece fix se-toarce din târg” și, când vede lume importantă intrând și ieșind de la Cațavencu, uită de Europa, uită și de nenea Zaharia și se aprinde brusc... Și atunci intervine Brânzovenescu, cu care Farfuridi întreține o relație aproape ombilicală, rostind al său celebru ”Tache, Tache, fii cuminte”, deși mai cuminte de-așa ar însemna debil...
                Poate că eu nu reușeam să obțin această versiune a lui Farfuridi fără interpretarea de excepție a actorului Adrian Nicolae, care scoate cel mai bun și mai expresiv Farfuridi din câți am văzut. Este o performanță extraordinară să scoți atât de mult dintr-un personaj de nimic. Adrian Nicolae pune un accent deosebit pe două elemente din personalitatea personajului: fidelitatea de câine față de partid și stilul lui căznit. Discursul de la primărie, mai cu seamă, este foarte bine interpretat: deosebit de confuz, dar rostit cu multă bunăvoință și caznă, el scoate în evidență cu prisosință nulitatea personajului, lipsa lui totală de empatie, dar și efortul pe care-l face pentru a-și merita prezența în toate ”comitetele și comițiile” prezidate de nenea Zaharia. Cu cât mai multă prostie, cu atât mai mult efort. Ceea ce se premiază este efortul, președinții de ”comiții” prefăcându-se că uită de pendantul acestuia - prostia. Deși lung, căznit și confuz, discursul lui Farfuridi, din care regizorul, foarte fidel textului, nu taie nimic, nu plictisește deloc, dimpotrivă, dă sugestii de interpretare, Nicolae creând impresia că personajul său ar avea o unică idee fixă și mistuitoare, pe care o începe, de fiecare dată, cu forțe și sudoare sporite, dar nu reușește să o termine. Și el s-ar căzni și ar asuda și astăzi, dacă nenea Zaharia, duios și înțelegător, nu ”ar fi clopoțit” la timp.

                                                         ***

         Cațavencu!
         Cațavencu este la polul opus: orator spumos, expansiv, lătrător chiar, deștept - știe ce vrea și-și urmărește cu abilitate țelul -, foarte empatic, le spune susținătorilor exact ce vor ei să audă, făcând din discurs o armă politică, menită să ridice sala în picioare. Nu trebuie să ne lăsăm intimidați de greșelile lui de limbă. Acestea țin de comicul de limbaj, un comic mai facil, dar spumos, de care s-au servit toți umoriștii de la Molière încoace. (cf. Călinescu 1982: 504) Cehov nu-l folosește, comediile lui se adresează exclusiv intelectului, de unde dificultățile pe care le au unii în a vedea in Livada de vișini sau Pescărușul comedii în fond.
         Și apoi, spectatorul nu trebuie să uite nicio clipă că vede o comedie, că atât autorul, cât și regizorul sunt preocupați să-l distreze, atâta doar că râsul nu trebuie să blocheze și nici nu blochează, de regulă, creierul.
         Să ne întoarcem acum la Cațavencu, e atât de nerăbdător să ne învăluie. El ar putea fi, ca politician, un liberal progresist, patriot și naționalist, dornic să promoveze elementul autohton:

         Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică...

         Uneori e ironic la adresa stării de fapt din economie: ”Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”
         Corect, nu?
         Alteori se aprinde și devine extrem de critic: ”Dar să-ți vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, și să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui...”
         Personajul beneficiază de interpretarea bogată și foarte dinamică a lui George Costin, care nu obosește să arunce ”priviri scânteietoare în adunare.”
         Dar Cațavencu este, în același timp, superficial și  fanfaron, logoreea sa atinge adesea absurdul, iar naționalismul său frizează antisemitismul:

         În Iași, de exemplu - permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! - în Iași n-avem niciun negustor român, niciunul!... (...) Și cu toate aceste toți faliții sunt jidani! Explicați-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! (...) Ei bine? (...) Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (...) Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi.(...) Numai noi să n-avem faliții noștri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!... (Aplauze frenetice...)

         E drept, pentru a da faliment, trebuie mai întâi să ai o afacere, dar argumentația este suculent de superficială, confuză și de un umor nebun.
         Dar, așa cum se vede el, cu bune și rele, Cațavencu este un luptător, iar ascensiunea lui este blocată doar parțial de Agamiță Dandanache și deloc de Tipătescu.
          Pe Cațavencu îl lucrează, și o face bine, Zaharia Trahanache, care, deși ne paie pas de mine, are toate calitățile unui președinte al Comitetului permanent, al Comitetului electoral, al Comitetului școlar, etc. Regia acestei piese propune un Trahanache foarte complex, controlând și chiar manevrând toată suflarea care contează din acel orășel de munte. E viclean, suficient, răbdător și ferm convins că, fără el, șandramaua politică s-ar dărâma.
Une main de fer dans un gant de velours? Absolut! Formula care-i convine cel mai bine este ”Aveți puțintică răbdare” și vă lucrez pe toți, fiindcă vă cunosc, eu v-am făcut oameni și, fără mine, nu valorați nicio para chioară. El e cel care descoperă polița pe care Cațavencu falsificase două giruri și prin care ridicase cinci mii de lei de la Societatea enciclopedică. O făcuse tot ”pentru enteresul țării”? - întreabă cu ironie și năduf Trahanache. Rimează această faptă cu ”oneste bibere”? - întreb și eu.  Dar Cațavencu nu mai are timp să ne răspundă. Se repede la tribună ”cu pumnii încleștați” să citească scrisoarea pierdută a lui Tipătescu către Zoe, dar nu mai apucă să dezvăluie ce conține ”documentul olograf” că Ghiță Pristanda scoate acel năprasnic ”Pe el, copii! și-l ”umflă”.
         Este Cațavencu sacrificat pe altarul Justiției?
         ”Ei, aș!... (...) C-eșt' copil!?”
         Mai întâi ar fi trebuit să fie înhățat însuși comisarul Pristanda pentru afacerea cu steagurile: patruzeci și patru de steaguri, cusute rău cu ață albă:

”Tipătescu: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci și patru de steaguri... (...) Ei?... s-a pus patruzeci și patru de steaguri?
Pristanda (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus...
Tipătescu: Patruzeci și patru?
Pristanda: Patruzeci și patru în cap, coane Fănică.
Tipătescu: Nu umbla cu mofturi, Ghiță. Nu m-am plimbat eu la luminăție în trăsură cu Zoe și cu nenea Zaharia în tot orașul? Tocmai ea, cum e glumeață, zice: 'Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiță...'
... (...)
Pristanda: ... Ei? Și le-ați numărat, coane Fănică? Ei? așa e? patruzeci și patru...
Tipătescu: Vreo paispce... cinspce...

         ”Mare pișicher!”, ”strajnică” afacere, curată hoție...!
         Dar Ghiță este iertat. Și nu degeaba: ”știe și nenea Zaharia și ea (Zoe - n.a.) că ești omul nostru...” și Tipătescu nu vrea decât să-l amenințe subtil: Nu se întâmplă nimic când funcționarul ”e om de credință”, Justiția știe să fie selectivă; e legată la ochi, dar vede prin bandă...
         Dacă Tipătescu îl controlează parțial pe Pristanda, în montarea lui Victor Ioan Frunză, Trahanache îl controlează total pe Tipătescu. Ce e drept, și nenea Iancu pune în privirea lui Trahanache o notă de bănuială: după ce i se recită conținutul scrisorii, Tipătescu nu se stăpânește, se trădează, fiind foarte furios și amenințător la adresa lui Cațavencu. Și atunci Trahanache îl ”privește lung pe Tipătescu, care e în culmea agitației”.
         Privirea aceasta lungă, dar, în plus, sticloasă și lucidă, ieșindu-i foarte bine actorului Alin Florea, se repetă la sfârșitul piesei, când Cațavencu toastează în cinstea ”iubitului nostru prefect”, iar Trahanache ”luând un pahar și trecând în mijloc” reia ideea pe un ton cvasiamenințător și, privindu-l fix și sticlos pe Tipătescu, declamă: ”Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect!” Și aici face o pauză psihologică, timp în care lui Fănică și amantei sale le îngheață expresia, noroc că Trahanache continuă: ”Eu am prieten! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui!”
         Și Tipătescu chiar a rămas în acel oraș de munte pentru ”enteresul” prietenului său, Trahanache.
         Să privim atent: Ștefan Tipătescu este de opt ani în orășelul de munte, timp în care ar fi putut ajunge în capitală, pe un post bun, pentru că ”bun băiat, deștept, cu carte”, prezentabil. Dar așa fiind, este nevoie de el și în județul de munte. Pe funcția de prefect, nu poți să pui un Farfuridi... Oameni atât de goi nu pot servi decât ca umplutură în ”comitete și comiții”, iar Trahanache - bărbat de Stat - simte imediat că Tipătescu poate fi exploatat în ”enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru?”
         Și Farfuridi răspunde prompt: ”S-ar mai fi găsit, poate”, gândindu-se, evident, la sine, doar că Trahanache îl aduce ferm la realitate: ”Să-mi dai voie să nu te crez... (...) Care va să zică unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecât trădare!”
         Or Trahanache înțelege foarte bine politica: e domeniul lui. Și cum să-l ții pe Tipătescu în oraș, dacă nu prin Zoe? Aș zice chiar că a regizat toată această poveste de dragoste: ”Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joițica,
i-e urât singură. După întrunire avem preferanță...”
         Cum să-l refuzi? Tipătescu e prins ca-ntr-o pânză de păianjen în ițele amorului și-ale politicii și e bine manipulat. Aproape îl dezamăgește pe Trahanache când, la auzul aflării scrisorii, se înfurie: ”E iute! n-are cumpăt... (...), nu face pentru un prefect. Într-o soțietate fără moral și fără prințip... trebuie să ai și puțintică diplomație!” Și Trahanache are pentru toți.
          ”Solid bărbat!” - vorba lui Brânzovenescu.
         Din dorința de a sublinia această manipulare a lui Tipătescu de către Trahanache, prefectul este interpretat în piesă de foarte tânărul Andrei Huțuleac. Îmbrăcat în costum de clown, el face figură de boboc în toate cele. Și totuși, în textul lui Caragiale, Tipătescu are mult mai multă substanță, chiar dacă nu e la fel de ”solid” ca Trahanache. Este autentic îndrăgostit de Zoe și își permite unele amare priviri de ansamblu asupra societății, în care pare să transpară chiar atitudinea lui Caragiale: ”Și-l aleg pe d. Agamiță Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniștea mea și a femeii pe care o iubesc... Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat!”
         Este un om care știe ce vrea și nu degeaba a rămas prefect în orașul de munte, ce-i asigură ”moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica...”. O spune comisarul Pristanda, care mai niciodată nu se înșală asupra oamenilor.
         E autoritar. Nu poate fi și nici nu admite să fie prostit: ”Ghiță... apoi nu mă orbi de la obraz așa”, conchide el în afacerea cu steagurile.
         Ca politician, nu are deloc instincte democratice. Dacă Trahanache e diplomat, iar Cațavencu, meșter la vorbe, Tipătescu se dovedește a fi de un autoritarism simplist, care devine sursă de umor:

         Tipătescu: ... Nu s-alege!
         Pristanda: Nu s-alege!
         Tipătescu: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui...degeaba! să-mi rază mie mustățile... (...) Dăscălimea, popa și moflujii.
         Pristanda: Curat moflujii!
         Tipătescu: Las' că le dau eu voturi.

         Pe polițistul Pristanda îl folosește și pe post de spion, în interes personal.
         În fine, pentru a fi interpretat de un actor atât de tânăr, îmbrăcat în saltimbanc, Tipătescu este și prea brutal. Pe Cațavencu, pe care-l privește ca pe un rival într-ale politicii, îl tratează cu o brutalitate incredibilă, sfidând Constituția: el dă ”ordinul verbal” de arestare a lui Cațavencu, în strict interes personal și fără nicio motivație legală. Să-l ascultăm pe Pristanda:

         Am pus mâna pe d. Cațavencu... Când am asmuțit băieții de l-a umflat, striga cât putea: ”Protestez în numele Constituției! Asta e violare de domiciliu! Zic: ”Curat violare de domiciliu! da' umflați-l!” Și l-au umflat.

         Ca substantiv comun, pristanda este numele unui dans popular ce se execută când pe o parte, când pe cealaltă. Având "famelie mare" - "nouă copii, coane Fănică, să trăiți, nu mai puțin...” și ”renumerație mică, după buget”, comisarul Pristanda trebuie să se descurce, jucând când pe-o parte, când pe alta.
         Dar joacă tare!
         Călinescu îl compară cu Polonius, tatăl Ofeliei, din Hamlet (1982: 506), gândindu-se la omniprezența celor două personaje, din care unul moare, ucis de propria curiozitate și nesăbuință, iar cel de-al doilea, aparent docil, ”funcționând ca un ecou”, controlează perfect situația prezentă, pregătindu-se abil pentru posibile schimbări. Spre deosebire de Polonius, Pristanda nu poate fi surprins cu garda jos; el e ”la datorie” tot timpul, chiar dacă ”altele are el în sufletul lui...”
Lui îi aparține fraza, mare cât toată istoria noastră modernă, ”O făcurăm și p-asta... și tot degeaba”, aluzie la violarea domiciliului și capturarea lui Cațavencu, dar fără aflarea scrisorii, aluzie, în mod egal, a lui Caragiale, la ”formele fără fond” care tot umbresc istoria noastră modernă și contemporană ”și tot degeaba”. Ce nu crește din noi rămâne în afara noastră, sugerează Caragiale împreună cu toți Junimiștii.
         Chiar dacă fapta îi este complet aservită prefectului, gândul îi rămâne independent și el îl admiră sincer pe Cațavencu ”în sufletul lui”, dar vorba, meșteșugită, îi rămâne la mijloc, între faptă și gând, atunci când se scuză în fața lui Cațavencu pentru... violarea de domiciliu: ”D-voastră știți mai bine ca mine... așa e polițaiul: tată să-ți fie - trebuie să-l ridici? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonați...”
         Și Cațavencu pardonează, mai e vorbă, cei doi potrivindu-se la caracter, Pristanda citind gazeta lui Nae ca pe Evanghelie, convins fiind de Cațavencu că ”într-un stat constituțional un polițai nu e nici mai mult, nici mai puțin decât un instrument!”
         Și Pristanda subliniază: ”Curat instrument!”
         Pare că se pregătește de un nou stăpân, de o nouă ”voință care ordonă” și, totuși, când îi face, în două vorbe, portretul lui Cațavencu - ”Mare pișicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!” - ”iese aruncând priviri furișe de admirație cătră Cațavencu”. Și nu este la prima lui vorbă memorabilă, care a prins atât de bine încât și astăzi, când vorbim despre un politician abil și de talent, dar fără noroc, zicem mai în glumă, mai în serios: ”Strașnic prefect ar fi!...”
         Pristanda comunică bine cu toată lumea pentru că este empatic:

         Tipătescu: Și Cațavencu mă-njura?
         Pristanda: Grozav, coane Fănică, pe guvern și pe dv... și-și număra voturile.

         Lucrează și în uniformă, cu ”chipiu” și cu ”mondir”, cum zice el, în loc de mundir, dar și ”țivilește”. Victor Ioan Frunză îl îmbracă în rochiță și îi pune o mătură în mână  când îl introduce în ”sala cea mare a pretoriului primăriei”, unde, prefăcându-se că dă cu mătura, Pristanda îl informează pe Trahanache de planurile lui Tipătescu de umflare a lui Cațavencu. Că nu e simplu polițist e clar, un simplu polițai nu ar intra toată ziua la prefect, dar, văzându-l ce drept stă cu mătura-n mână, te gândești imediat că o fi de la Doi și un sfert și se pregătește să trieze arhivele... Într-o lume atât de nuanțată ca cea a lui Caragiale, nu poți să nu devii bănuitor...
         Doar Zoe reușește să fie și să rămână... ”damă bună”! (Cetățeanul) E influentă și manipulatoare, știind cum merg lucrurile în politică: ”Du-te și ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!” - îi spune ea lui Cațavencu. Când reputația ei este în joc, devine autoritară și amenințătoare:

         Du-te, Ghiță, du-te degrabă, dă-i drumul și roagă-l din partea mea să poftească aici... Îl aștept... (pe N. Cațavencu - n.a.)
         Pristanda: Numai dacă conul Fănică...
         Zoe: Dacă ții la tine, dacă ții la familia ta, Ghiță...
         Pristanda: Cum să nu țiu, coană Joițico? unsprece suflete!
         Zoe: Du-te degrabă, într-un suflet, și să nu vii fără Cațavencu.

         Cetățeanul turmentat este un om onest până la un punct, dar decăzut din punct de vedere social, fără să-și piardă însă statutul de alegător, putând adică să plătească censul, fiind ”negustor și apropitar”, dar ”până să nu intre în politică”, fusese ”împărțitor... la poștie...” Cetățeanul a luat-o de jos și a dus-o greu, iar, când a dat de ceva bani, a început să bea:

         Tipătescu: Uite nenorocitule! miroși cale de-o poștă...
         Cetățeanul: Ăsta e mirosul meu naturel...
         Tipătescu: Miroși a rom...
         Cetățeanul: Ei bravos! Vrei să miros a gaz?

         Turmentat, decăzut, cu pantalonii uzi, Cetățeanul caută instinctiv un sprijin și, deși e și membru al Societății enciclopedice-cooperative a lui Cațavencu, el caută acest sprijin la Guvern: să fii cu Stăpânirea îi pare cea mai sigură soluție și declară convins: ”Eu nu lupt contra guvernului!” Se simte legat de Putere, ca de rom, această încredere e drogul lui și de ea profită Pristanda când îl aduce în sala cea mare a primăriei să facă scandal fix când vorbește Cațavencu. Ba chiar, la îndemnul lui Pristanda ”Pe el, copii!”, printre cei care ”se reped” să-l imobilizeze pe orator, se numără și Cetățeanul care, beat, beat, dar ascultă de omul Puterii. Cu toate acestea, când are ocazia, ”îl bea” și pe candidatul independent - ”dă-i cu bere, dă-i cu vin”, după ce ”s-au abătut pe la o țuică”, dar și acesta îi fură scrisoarea  pe care Cetățeanul o găsise ”pe drum, când ieșea de la întrunire.” Este exact scrisoarea  scrisă de Fănică și pierdută de Zoe, găsită de Cetățean, furată de Cațavencu, acesta amenințând că o publică în Răcnetul Carpaților, dacă nu-i este proclamată candidatura. Dar pălăria cea albă a lui Cațavencu se pierde în învălmășeala de la primărie, fiind găsită de același Cetățean turmentat, care vrea s-o poarte, dar, fiind prea strâmtă, îi scoate căptușeala și dă de scrisoarea cu ”andrisantul” cunoscut, care se întoarce astfel la destinatarul ei, spre turbarea lui Cațavencu - ”Nenorocitule, ți-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om!” Dar și Zoe, recunoscătoare, în montarea de la Metropolis, îi schimbă pantalonii uzi, îmbrăcându-l cu un costum de haine, nou-nouț.
          Procedează astfel din corectitudine Cetățeanul?
          ”Ei, aș!... (...) C-eșt' copil!?”
          Alături de Zoe, alături de soția Președintelui Comitetului permanent, alături de prefect, se simte mult mai protejat.
           
         Deci în căptușeala pălăriei era scrisoarea și nu sub ”dușamele”, sau în ”urloaiele sobii”, sau în ”crăpăturile zidului”. Câtă lipsă de fantezie la comisarul Pristanda!... Marile secrete nu se dezvăluie decât... ”celor săraci cu duhul...”

                                                  ***

          La Metropolis, intri în atmosfera Scrisorii pierdute ca într-o lume, una veritabilă, care te va urmări mult timp,  pestriță, dar și complexă, care se agită, dar și suferă, cu oameni ”iuți”, dar și ”diplomați”, ce ”nu se tem de întreruperi”, ”pentru că ei au tăria opiniunilor lor”, care ”iubesc trădarea”, ”dacă o cer interesele partidului”, ”dar urăsc pe tradători”, o lume, în fine, ce promite să nu evolueze, spre amuzamentul, dar și exasperarea spectatorului și-atunci...

          Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mișel, și pace! Ce te aprinzi așa? Așa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi...    



             
        

vineri, 30 noiembrie 2018

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!





                                   

         LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, tuturor românilor de bună-credință, oriunde v-ați afla!
             Suntem la o zi mare: pe 1 Decembrie 2018, România împlinește 100 de ani de viață. Și nu a fost ușor! Trebuie să întâmpinăm cum se cuvine această zi!
         Ce poate fi mai frumos la o zi mare decât să ascultăm muzică; una care să ne meargă la inimă, să ne reprezinte, să comunice în locul nostru ceea ce simțim. Căci muzica este cel mai direct, mai expresiv și mai bogat limbaj. Se recomandă să spui LA MULȚI ANI cu o floare; eu aș zice că cel mai frumos este să spui LA MULȚI ANI cu o bucată muzicală, fiindcă sunetele ajung peste tot, ele nu pier niciodată, ne învăluie, știu cel mai bine să îmbrățișeze și exprimă ce simțim mai bine decât am putea noi s-o facem vreodată.
         Așadar, să ascultăm muzică!
         Vom începe cu Rapsodia I în La major de George Enescu, ce a răsunat sub cupola Ateneului, sub bagheta unui alt centenar - Sergiu Celibidache - ce ar fi împlinit, pe 28 iunie 2012, frumoasa vârstă de 100 de ani, și care, copil fiind, în 1918, a văzut cum s-a făcut România Mare. Sigur, ea s-a făcut mare cu sânge, mult curaj, mult sacrificiu, cu știința de a nu pierde oportunitățile, cu voința fermă de a ne aduna și de a însemna ceva împreună. Și acest ceva s-a numit România! În cinstea ei, am reascultat pentru voi Rapsodia I de George Enescu, îndrăgită și de Celibidache.
         La poziția a doua am avut l'embarras du choix, neștiind ce-mi place mai mult: Simfonia I, a III-a sau Poema română de același Enescu. Să nu uităm că acest ”prinț al viorii” a transformat muzica într-un balsam pentru răniții și victimele Primului Război Mondial, organizând concerte caritabile atât la București cât și în provincie. Am ales în cele din urmă Simfonia I în Mi bemol major, cântată la Sala Palatului de Filarmonica din München, condusă de un alt prinț al baghetei - Valery Gherghiev - la Festivalul internațional George Enescu din 2017. Se aude atât de bine că nici nu-ți vine să crezi că minunea s-a produs la Sala Palatului... Muzica e arta celor cu putere în mâini; o artă simplă, directă, dar care-și are magia ei și nu poate fi măsluită.
         Vom asculta apoi Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, care atât îi plăcea mamei mele... Îi dedic această înregistrare mamei mele, ce s-a prăpădit în toamna acestui an, în septembrie.  Mă voi gândi la ea de câte ori voi asculta Balada... Cenușa e ușoară ca notele.
         De la o astfel de celebrare nu putea să lipsească Grigoraș Dinicu, Lăutarul neamului, cu a sa Hora staccato. V-o propun și sub interpretarea lui David Garrett, pe care l-am admirat și anul acesta la București și care scoate de sub arcuș note pline de fantezie și ușor răsfățate, și sub interpretarea românului Gheorghe Zamfir, care oferă o Hora staccato transfigurată, esențializată, impregnată de tainele sufletului național pe care doar muzica le scoate la lumină.
         Vom încheia cu Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu (1847-1928), de la a cărui stingere s-au împlinit anul acesta, pe 9 mai, 90 de ani. Am ales o variantă în care Dansul lui Constantin Dimitrescu se logodește, de aniversarea centenarului Marii Uniri, cu Ia românească, așa cum a văzut-o pictorul francez Henri Matisse, sub paleta căruia culorile apar mai proaspete și mai răsfățate.
          Ce să vă mai spun decât audiție plăcută și aniversare frumoasă! Muzica bucură, dar și consolează.  





Orchestra Filarmonică din München - Simfonia nr. 1 în Mi bemol major Op....

C.Porumbescu - Ballade für violine und streichorchester - Ion Scripcaru