Privesc orașul căcăniu
Felul cum arată
Bucureștiul în timpul sărbătorilor de iarnă ale anului 2021, an de moină, an
lovit de indecizie, e o rușine. Și, cum noi suntem capitala țării, capitală europeană,
felul cum arată Bucureștii la ceas de sărbătoare e o rușine națională. Eu
înțeleg că se fac economii, înțeleg necesitatea economiilor, dar, când nu
împodobești orașul de sărbătoare, fiindcă nu ai bani sau nu vrei să-i dai pe
ornamente, e musai ca măcar să poți arăta ce ai făcut pentru capitală și pentru
oamenii ei pe durata unui an. E drept că Nicușor Dan nu a promis ornamente, nu
a promis empatie, nu a promis conferințe de presă lunare în care să explice ce
și-a propus, ce a făcut din ce și-a propus și ce dificultăți a întâmpinat, din
vina cui și cum le-a rezolvat sau a încercat să le rezolve. Dar toată lumea
știe că Primarul General are dificultăți cu rețeaua de termoficare; că nu
doarme din pricina ei; că de-aia apare ziua cu ochii cârpiți de somn și părul
nețesălat, explicând fără har că nu poate să facă asta sau aia, că nu are bani
sau nu e ajutat. Și totuși aflăm de pe situl Hotnews.ro, din 27 decembrie 2021, că investițiile în rețeaua de
termoficare pe anul care a trecut au fost prevăzute în bugetul Primăriei la o
sumă destul de dodoloață de 81 de milioane de roni. Se putea face mult cu banii
ăștia. Pe parcursul anului, Frigușor a tot scăzut suma până a adus-o la 52 de
milioane. Pasamite nu îi trebuia mai mult.
Or, rețeaua de termoficare
e punctul nevralgic al Bucureștiului, e sursa de disconfort, de boală, de
durere și umilință continuă pentru o bună parte din locuitorii capitalei. Și
sursă de revoltă pentru noi, cei care avem centrale de apartament și încercăm
să ne imaginăm cum ar fi viața noastră dacă am fi racordați la Nicușor și am fi
privați, pe banii noștri, de căldură în apartamente, de elementara curățenie
corporală și demnitate personală! Pentru ce, dracului, mai muncim?! Cum ar fi
să dai din patru în patru ani viața ta și ce e mai important în ea – confortul
tău fizic și psihic – pe mâna unor nevolnici?!
Dar nici cu 52 de milioane
nu a avut ce face și vrea pe final de an, să mai reducă suma o dată: să o scadă
la 42 de milioane, fiindcă atât a investit el în ce îl doare mai tare pe
bucureștean. Consilierii USR din Primăria Capitalei (cineva trebuie să facă și
un pic de Opoziție, altfel avem impresia că totul e teatru de păpuși pentru
copii oligofreni) nu au votat rectificarea bugetară negativă cerută de N. Dan
și eu cred că bine au făcut! Dânșii au avertizat de la începutul anului, de
când s-a votat bugetul Capitalei, că veniturile primăriei sunt supraevaluate și
că N. Dan continuă o practică a Gabrielei Firea, pe care a criticat-o în
campania electorală, o practică șmecheră ce îi permite primarului să cheltuie
banii bucureștenilor fără rigoare, să-i cheltuie pe altceva decât s-a
planificat și s-a stabilit în prealabil. Acum vrea să scadă bugetul Capitalei
încât să dea impresia că și-a atins țintele.
Dar noi nu dorim să
adâncim această analiză fiscală și ne grăbim să ne întoarcem, la sfârșit de
sărbători și de vacanță, cu fața spre oraș. Și ce vedem? – Un imens căcăniu:
niște beculețe de un galben bólnav ard spânzurate prin niște copăcei. Nu își schimbă culoarea și nici nu
clipesc vesel. Sunt statice și înghețate. Singura schimbare: că plouă pe ele,
dându-le un aer zgribulit și mirat; un fel de ”Ce dracului căutăm noi aici?” Nu
au fost puse ca să creeze plăcere, nu vor să te surprindă plăcut. Au fost puse
în bătaie de joc, ca pentru o populație pe care o disprețuiești și cu care știi
sigur că nu te vei întâlni niciodată: nici în gând, nici în faptă.
De fapt, ce rost au
ghirlandele, steluțele, beculețele colorate, clipind vesel?
Unul foarte clar pentru
cei care au exercițiul gândirii: în întunericul serii care vine devreme,
luminițele multicolore creează un soi de magie, unindu-i pe toți locuitorii
urbei, bogați și săraci, vaccinați și nevaccinați, în vraja lor, întorcându-i
la bucuria copilăriei, solidarizându-i, făcându-i mândri că locuiesc acolo sau
măcar lăsându-i într-o indiferență decentă. Este exact ceea ce Frigușor și
ceata lui nu doresc, fiindcă nu se simt deloc solidari cu cei pe care i-au
hărăzit frigului, nespălării și umilinței. Tot ce vor e să pună bariere. Practic
nu au și nu vor avea nimic de oferit. Pe timpul domniei lor, diferențele
sociale se vor acutiza, între oameni formându-se șanțuri și tranșee.
Ați văzut ce târg de
Crăciun ”au creat”?
Târgul ar trebui să fie și
un fel de orășel al copiilor. Și nu e
mai nimic pentru copii acolo. Intrarea e pe bani: ăsta e un prim șanț. Nicăieri
în lume intrarea nu este pe bani la un astfel de eveniment. Faci rău
negustorilor care plătesc taxe pentru a-și putea expune marfa acolo. Faci rău
copiilor săraci, care tot copii sunt și ei chiar dacă părinții lor nu au bani
să-i dea lui Frigușor drept taxă de intrare. Și apoi nu ai ce vedea. Bradul de
lemn, cu ornamente de lemn este ultima fițoșenie, este tichia de mărgăritar de
pe capul nețesălat al primarului, este tichia de mărgăritar de pe fruntea
murdară a Bucureștiului. Că orașul tot murdar a rămas, că nu știi pe ce
dracului s-au dus banii, dar avem brad cu ornamente de lemn...! Vai de curu’ nostru!
”E-o noapte udă, grea, te-neci afară...(...)
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...
Șivoaie-n case triste inundară –
Ș-auzi tușind o tuse-n sec amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”
nota undeva poetul anului, George Bacovia (1881-1957). În toamna care
tocmai a trecut s-au făcut 140 de ani de la nașterea sa. Nu te-ai fi așteptat
să fie sărbătorit cu fast, el nu avea nevoie de așa ceva. A fost un geniu
discret. A fost cristalul curat din stropii de ploaie, transfigurați de amurg
înainte să se facă tină. A fost unic! Pe el l-au sărbătorit toamna, și
evenimentele, și boala, și indecizia. Și gândul nostru mohorât care nu știa
ce-i lipsește. Dar îi simțeam prezența și răsuflarea alcoolizândă:
”Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj –
Stropii sar,
Ninge zoios,
La un geam, într-un pahar, -
O roză galbenă se uită-n jos.” (Bacovia, Nocturnă)
Un trandafir, un felinar,
amurgul purpuriu sunt de-ajuns pentru a da culoare unui târg amorțit. Asta nu a înțeles Nicușor Dan: nevoia de culoare și
rolul culorii în întreținerea vieții. Nicușor Dan e ca un cioclu stângaci. El
nu a înțeles că și atunci când târgul e-”nvăluit de sărăcie” și ”Scârțâie
toamna din crengi ostenite”,
”Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă, mai plouă, mai plânge –
Și stropii căzând, în amurg, iau culori:
De sineală, de aur, de sânge.” (Bacovia, Amurg antic)
El nu a înțeles că și
atunci când palatul – sediul puterii
– e mort, havuzul, apa – sediul
vieții – ”Mai aruncă, mai plouă, mai plânge”. Iar stropii se pot întâlni cu
destinul, amurgul, care simbolizează
cerul, și pot recrea orașul prin magie – sineală
– prin strălucire – aur – prin
tumultul vieții – sânge.
El nu a înțeles că ceea ce
a scos primul om din caverne și ceea ce scoate bețivii din taverne, când
”Doarme și hangiul” și ”Străzile-s deșarte” e tocmai nevoia de culoare, nevoia
de viață, care se opune repetitivului, care cere altceva, cere creație,
improvizație, în fine, vrea să spere:
”La toamnă, când frunza va îngălbeni,
Când pentru ftizici nu se știe ce noi surprize vor veni,
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.” (Bacovia, Nervi de toamnă)
Primarul nu a înțeles nimic. Lăsați-l...!
E ”solitarul pustiilor piețe
Cu tristele becuri cu pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină
Sunt solitarul pustiilor piețe.//
Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra
Ce sperie câinii pribegi prin canale;
Sub tristele becuri cu razele pale,
Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra.” (Bacovia, Pălind)
(Acest articol s-a publicat pe platforma www.redactia9.ro in data de 3 ianuarie 2022)
