AIMEZ-VOUS VAN GOGH? - L'EGLISE D'AUVERS

AIMEZ-VOUS EDVARD MUNCH? - NUITS BLANCHES

VĂ PLACE EMINESCU, LA 124 DE ANI DE LA MOARTEA SA?

                                           DIN  EROTICA  EMINESCIANĂ


"Mijește orizontul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească
Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.

Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.
Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă.
Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.
Deodată luna-ncepe din ape să răsaie
Și pân' la mal durează o cale de văpaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o așterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește
Cresc valurile mării și țărmul negru crește
Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.
O insulă departe s-a fost ivind din valuri,
Părea că s-aproprie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg
O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.
Tăind în două apa, ea poartă o păreche;
Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,
Mireasa-i în păcioare, frumoasă ca o zână,
Stetea și pe-a lui umăr își sprijinea o mână.

Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos.
Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci,
Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci
Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind
Și fața ta spre umăr în laturi întorcând,
Știind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adânce frumoșii ochi ce-ncântă,
Pierduți în visuri mândre, priveam fără de țintă.
Și tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...
Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc,
Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc... (...)
Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!
Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,
Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extasul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingașă mireasă a sufletului meu... (...)

Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Ea cade în genunche sub florile ce plouă.
Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amândouă,
Lăsând pe spate capul... - Copile! n-o să mântui?
Căci fioros de dulce pe buza ta cuvântu-i...
Și cât de mult ridici tu în gând pe-o biată roabă!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,
Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Și ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!
O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...
Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și codri aiurează, - izvoarele-i albastre
Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.
Luceferii ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prietini,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim ajungem limanul fericirii. (s.n.)

Ea mâinile-amândouă le pune pe-al lui creștet...
Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. (...)"
(Mihai Eminescu, Sarmis - 1881)

 

Aimez-vous César? (II)

Georges Méliès et l'univers fabuleux de l'enfance

VĂ PLACE EMINESCU?

                       DIN  EROTICA  EMINESCIANĂ

Sub bolta cea înaltă a unei vechi  biserici,

Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,

E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar,

Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

Încet, adânc răsună cântările de clerici. (...)

Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

Scânteie desperarea în ochii-i crunți de sânge,

Și încâlcit e părul lui negru...gura-și strânge;

El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

De zile trei își spune povestea vieții-ntrege:

„Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul...

Visând că lumea toată îmi asculta cuvântul,

În valurile Volgăi cercam cu spada val.

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri

Căror a mea ființă un semizeu părea

Simțeam că universul la pasu-mi tresărea,

Și nații călătoare, împinse de a mea,

Împlut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă,

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem, poporul tău să-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinași în cale,

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

În jos plecat-am ochii naintea feței tale,

Stătând un îndărătnic – un sfiicios copil.

Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prietini

Și singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu

"La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

Ce cauți la barbarul sub streașina-i de cetini?”

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald,

Privindu-mă cu ochii în care-aveai un cer,

Mi-ai zis: “Aștept din parte-ți, o, rege cavaler,

Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer...

Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.

Și întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins.

Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul,

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.(...)

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

Să ies la lumea largă... și fost-ar fi mai bine

Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine –

Să fumege nainte-mi orașele-n ruine,

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”

Făcliile ridică, se mișc-în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahi, cunoscătorii vieții pământene,

Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene

Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți

A misticei religii întunecoase cete,

Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde în umbra unui colț.

                                                          II

Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale

În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă lună –

La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună,

Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,

Iar steaua cea polară i-arată a lui cale. (...)

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept... (...)

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. C-o mână

El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit:

-O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,

Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină.

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică,

Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace,

Cu greu a lui picioare din piatră le desface,

Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face

Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbușită ce duce-n fund de munte,

Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori,

Bătrânul se închină... pe rege-l prind fiori,

Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte. (...)

Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept...

Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să șadă,

Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă,

Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,

În zid de marmur negru se uită crunt și drept.

Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând;

În aer își ridică a farmecelor vargă

Și o suflare rece prin dom atunci aleargă

Și mii de glasuri slabe încep sub bolta largă

Un cânt frumos și dulce – adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește,

Se pare că furtuna ridică al ei glas,

Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,

Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz –

Că orice-i viu în lume acum încremenește.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri,

Și stânci în temelie clătindu-se vedem,

Plânsori sfîșietoare împinse de blestem

Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem

Și trec tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri...

-Din inimă pământul la morți să deie viață,

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină

Din duhul gurii tale ce arde și îngheață. (...)

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toată firea amestecat-afară –

Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară –

Departe vede-orașul pe sub un arc de pară,

Și lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creștină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă și tresare;

Din tainiță mormântul atuncea îi apare,

Și piatra de pe groapă crăpând în două sare;

Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă... (...)

Prin vânt, prin neguri vine - și nourii s-aștern

Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,

Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă

Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă –

Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată,

Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea;

Arald nebun se uită – cu ochii o-nghițea,

Puternicele brațe spre dânsa întindea

Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată.

Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață,

Părea un junghi că-i curmă suflare și viață...

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe

Și sufletul ei dulce din ce în ce mai cald...

Pe ea o ține-acuma, ce fu a morții pradă?

Ea-nlănțuiește gâtu-i cu brațe de zăpadă,

Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:

-Rege,-a venit Maria și-ți cere pe Arald!

-Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai!

Las’ să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai,

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai,

Las’ să mă uit în ochii-ți ucizător de dulci. (...)

                                                   III

În salele pustie lumine roși de torții

Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;

Arald se plimbă singur, râzând, vorbind sălbatic –

Arald, tânărul rege e-un rege singuratic –

Palatu-i parc-așteaptă în veci să-i vie morții. (...)

De când căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn

Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată,

Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată –

Dar noaptea se trezește și ține judecată

Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,

Atât de albă fața-i ș-atât de nemișcată,

Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sângerată,

Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,

Iară pe frunte poartă coroană de oțel. (...)

Și azi el se avântă pe calul său arab,

Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie,

Care sub luna plină lucește argintie –

El vede de departe pe mândra lui Marie,

Și vântu-n codri sună cu glas duios și slab.

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,

Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări –

S-ajung curând în cale, s-alătură călări,

Și unul înspre altul se pleacă-n desmierdări –

Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate. (...)

-Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai...

Las’ să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai...

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai –

Las’ să mă uit în ochii-ți ucizători de dulci! (...)

Cum ei mergând alături se ceartă și se-ntreabă,

Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață,

Dar simt că-n al lor suflet trecu fior de gheață,

De-a morții gălbeneală pieriți ei sunt la față...

Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă

-Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucoșul răgușit?

O zare de lumină s-arată-n răsărit,

Viața trecătoare din pieptu-mi a rănit...

A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund.

Arald încremenise pe calu-i – un stejar –

Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern,

Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern,

Ca umbre străvezie ieșite din infern

Ei zboară... Vântul geme prin codri cu amar. (...)

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede

Și-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,

Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,

Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă...

Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!

Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale,

Când ei soseau alături pe cai încremeniți,

Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți –

Frumoși erau și astfel de moarte logodiți –

Și-n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră-nuntru și porțile recad;

Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormânt,

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt,

Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad. (...)

Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,

Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept.

(Mihai Eminescu – Strigoii, 1 decembrie 1896)