Pescuirea minunată sau Cîțul celor 120 de milioane de doze

 

                          Pescuirea minunată sau Cîțul celor 120 de milioane de doze

 

            În calitatea de premier pe care a avut-o, d-l Cîțu a făcut foarte multe lucruri uimitoare, al căror înțeles rămâne de nepătruns, dar, dacă își va găsi un loc  în istorie, atunci va fi prin acea ”pescuire minunată”, miraculoasă, pe care a declarat-o abia pe 14 iulie a.c. când peștele, acumulat deja în cantități impresionante, începuse să se-mpută. Atunci, pe fondul valului de căldură și al miasmei de pește stratificat, d-l Cîțu a recunoscut că România a comandat – trageți bine aer în piept! – 120 de milioane de doze de vaccin anti-Covid(!), în baza unei strategii asumate la nivelul UE care permite, în funcție de situație, revânzarea sau donarea unor doze.

            120 de milioane de doze de vaccin!

            Populația României este de aproape 20 de milioane. După domiciliu, suntem 22 de milioane, dar, în fapt, am rămas 20. Cu 60 de milioane de doze, Cîțu ar fi vaccinat de trei ori toată populația României, inclusiv copiii sub 12 ani, inclusiv pruncii încă nenăscuți, și el a comandat totuși dublul acestei cantități.

            Medicul Rafila dă asigurări că puteai vaccina 70% din români cu doar 25 de milioane de doze și adaugă exemplul Spaniei care a vaccinat 70% din populație cu doar 66 de milioane de doze la un număr – adăugăm noi – de peste 47 de milioane de locuitori; populația Spaniei fiind într-o continuă creștere până la criza Covid, ei având foarte mulți imigranți, în timp ce, de la noi, se emigrează. Peste 869 000 din populația Spaniei sunt marocani, iar, după ei, vin românii în număr de 639 000, împreună reprezentând 11,4% din populația țării. (Sursa: INE – Institutul Național de Statistici al Spaniei)

            Ce a făcut de fapt Cîțu?

            ”A angajat 4 miliarde de euro pentru 120 de milioane de doze de vaccin, adică șase injecții pentru toți românii, chiar și cei care nu mai locuiesc în țara lor”, conchide Eugen Mihăescu.

            Cum s-a ajuns la angajarea acestei sume fabuloase pentru un lucru, în mare parte inutil, mult peste necesar?!

            În documentarea pe care am făcut-o pentru a scrie povestea dozelor inflaționiste, m-am intersectat atât cu d-l Cîțu, pentru a nota explicațiile dumnealui probabilistice, cât și cu miniștrii Domniei Sale – Vlad Voiculescu, de la Sănătate, și Alexandru Nazare, de la Finanțe, pentru a afla cum le-a scăpat Cîțu printre degete și cum s-a ajuns, în ciuda opoziției Domniilor Lor, la ”pescuirea minunată”...

            Domnul Cîțu nu reușește să fie nici coerent, nici riguros, nici convingător. Așa se face că adverbul ”poate” este folosit excesiv acolo unde te-ai aștepta la mai multă precizie din partea unui fost ministru de Finanțe, și la mai multă prețuire și grijă față de bani în general și față de banul public în special. În explicațiile pe care le dă în acel miez de vară al zilei de 14 iulie, adverbul poate este folosit de trei ori:

            ”Strategia a fost inițial făcută de Comisia Europeană, luând în calcul și acest sistem de revânzare al (sic!) vaccinului sau donații pentru alte țări... (...) Dacă nu participam la această strategie, poate că n-am fi avut vaccin la fel de repede.” Serios?!

            În alte pasaje devine de-a dreptul vizionar, lucru rar la un om de cifre, angajat pe la diverse bănci ale lumii:

            ”Nu le-am cumpărat, sunt comandate aceste doze și nu sunt pentru un an, sunt pentru mai mulți ani. Pentru că de la început s-a știut clar că pandemia poate nu trece în primul an și poate e nevoie de doze pe următorii ani. Aceste doze sunt și pe anul viitor.” (Sursa: Agerpres, 14 iulie 2021)

            Serios?! Speră Cîțu că în următorul an populația României se va dubla sau tripla?!

            D-l Cîțu e foarte confuz. Acest lucru reiese cu asupra de măsură din citatul precedent, în care adverbul predicativ poate intră în opoziție cu adverbul calificativ clar, pe care îl și anulează, indicându-ne, cum altfel decât clar, că nici domnul Cîțu nu crede ce spune. El îngaimă niște explicații, știind bine că a făcut-o de oaie. Dar mai știe ceva: că are impunitate! Că Justiția va ”sta cu curul pe dosare”, alea pe care le cercetează in rem, până când dozele vor expira, unele, altele se vor vinde, în timp ce altele vor fi utillizate aici la noi și cazul se va clasa! Pentru că nu este posibil, cititorule, ca un finanțist – fie el și prost – să cheltuie cu atâta iresponsabilitate banul public, fără să-i pese de gura presei, fără să-i pese de Justiție, fără să-i pese de alegători, decât dacă știe că ”face parte din echipa câștigătoare” și că are impunitate, adică liber la comisioane și la afaceri ilicite!

            Cîțu nu a fost nici măcar curios să știe cât costă dozele! Că doar nu le plătește el! Pictorul Eugen Mihăescu s-a arătat mai sensibil la acest aspect decât finanțistul Cîțu, care amenința cu austeritatea când era în opoziție. Acum e la putere și deschide viguros robinetul cu bani.

            Dar Cîțu ne liniștește cu tonul lui șugubăț-sfătos; să nu uităm că pe Nazare l-a tratat de ”rigid”, în timp ce nouă ne spune că ”vom vedea care este factura finală atunci când le vom plăti... (...) În primul rând se face comanda și apoi avem factura...” Super!

            Dar eu știu că un gospodar chibzuit nu cumpără nimic până nu se interesează de preț și că în lumea civilizată există obligativitatea afișării prețului lângă fiecare produs sau meniu. Să știe omul la ce se înhamă. Cu atât mai mult cu cât nu plătește el, ci admiratorii... Și nici aceștia. Teamă mi-e că păcatul va cădea pe Ciuma Roșie, transformată iute în ”ciolacul de salvare al Președintelui” (Realitatea TV). Teamă mi-e că (cu) ea va guverna când factura va veni... Da! Cîțu chiar e șugubăț și Ciuma Roșie chiar e mână spartă! Dumnezeu chiar i-a potrivit, ca tusea cu junghiul! Cîțu a tușit, Ciuma Roșie s-a resimțit..., iar noi ”vom plăti”, vorba lui Cîțu. Chiar că e șugubăț; de-aia nu s-a înțeles cu Nazare. Nu a fost chimie între ei, Nazare – cum  să spun? – nu are căldura...!

            Dar să vedem acum ce spun cei doi miniștri din cabinetul Cîțu, unul USR-ist și altul liberal, dar care au foarte multe în comun: amândoi i s-au opus, amândoi au fost demiși brutal și amândoi au fost tratați nedrept de televiziuni: Vlad Voiculescu, luat la țintă peste măsură, bălăcărit, și nu criticat, iar Alexandru Nazare, pe motiv că e prea sobru și că nu trece sticla, ignorat cu bună știință în ciuda faptului că a fost singurul care s-a opus deschis lui Cîțu în problema dozelor; a formulat rezerve și cu privire la alocarea a 7 miliarde de lei pentru primării și s-a văzut demis pe 8 iulie 2021! Într-o țară ca a noastră mai nimeni nu a deplâns o demitere atât de grosolană!

            Fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, s-a plâns pe facebook de comunicarea foarte proastă pe care a avut-o cu premierul care nici măcar nu se consulta cu ordonatorul de credite, în cazul de față, Ministrul Sănătății. Nemulțumirea Domniei Sale este exprimată metodic pe trei paliere:

            ”1. Decizia de a comanda vaccinurile a fost luată (...) și comunicată Comisiei Europene (...) fără a ține cont de opinia ordonatorului de credite (adică cel care plătea), iar acesta era Ministerul Sănătății. Am cerut ca această practică de a decide pe bugetul aflat în răspunderea mea, fără a fi consultat, să înceteze. (E chiar foarte grav ce reclamă ministrul Voiculescu aici – nota autoarei)

            2. Aveam deja un număr prea mare de vaccinuri comandate deja, în raport cu toate scenariile vis-à-vis de campania de vaccinare – fără a fi lăsați să ne implicăm de la nivelul Ministerului Sănătății, în niciun fel, în campania de comunicare sau în alte acțiuni care să îmbunătățească această campanie.

            3. Pentru achiziția de vaccinuri deja antamată (...), Ministerul Sănătății avea nevoie de sume suplimentare cel târziu la rectificarea bugetară; în martie, bugetul anual al MS fusese deja pus pe butuci prin deciziile premierului”!

            Doamne, măi, Cîțule! Cum a fost cu putință?! Să notăm și că datoria publică a României este de 49,9% din PIB!

            Ce spune Ministrul Sănătății, demis de Cîțu este confirmat de Ministrul Finanțelor Publice, demis de Cîțu: ”Vaccinurile nu au fost prevăzute la începutul anului în bugetul de stat. Noi, MFP, am contestat necesitatea achiziției suplimentare de doze.” ( Podul.ro, 22 septembrie 2021)

            Și Nazare este într-adevăr Ministrul care îl încolțește cel mai tare pe Cîțu:

            ”Am folosit toate instrumentele pe care le aveam la îndemână. În ședințele de Guvern am luat cuvântul și am ridicat problema, am transmis observații, adrese către MS. Am spus clar în adrese că MFP nu vede cum ar putea fi justificabil acest număr de doze. Evident, am cerut lămuriri. Ulterior, văzând că lucrurile totuși continuă, am cerut o strategie de valorificare, am atras atenția că ar trebui să avem posibilitatea de a stoca aceste doze (...) astfel încât să nu irosim banul public. Lucrurile acestea le-am transmis în scris. Am organizat inclusiv întâlniri cu responsabilii din campania de vaccinare. (...) Eu nu vreau să comentez această anchetă (a DNA – n. red.) Evident, o anchetă trebuie dusă la bun sfârșit. (...) Au fost discuții în Guvern, ceilalți miniștri știu poziția mea legată de acest subiect, dar premierul a zis că am o poziție rigidă. (...) Un ministru de Finanțe trebuie să-l protejeze pe premier de orice chestiune  care-l duce înspre o zonă de iresponsabilitate financiară.” (idem)

            Nimic nu-i scapă lui Nazare și chiar m-a convins că a făcut tot ce trebuia!

            Și Nazare, și Voiculescu au vorbit despre amenințarea ca mare parte din aceste doze să expire. Nazare însă o face cu cifre și subliniază că expiră doze în fiecare lună: ”Au expirat 750 de mii de doze până acum, dar expiră în fiecare lună. Numai aceste 750 de mii de doze, dacă le calculăm la un preț de, să zicem 15 euro, vorbim de aproximativ 11 milioane de euro. Și nu vorbim de dozele care urmează să expire.” (idem)

            Avem și noi oameni deștepți și cărora le pasă, dar nu îi folosim; dimpotrivă, îi dăm afară. Preocuparea și realizarea verii 2021 au fost asigurarea, prin orice mijloace, a victoriei lui Cîțu la Congresul PNL. Preocuparea și realizarea toamnei 2021 au fost organizarea Congresului PNL cu 5 000 de oameni aduși laolaltă și proclamarea ”echipei câștigătoare”. Nu contează câți oameni s-au îmbolnăvit și câți au murit. Nu contează că pandemia nu a încetat când am pocnit noi din degete! Nu a contat nici că până pe 27 septembrie a.c. noi nu achiziționaserăm nici anticorpi monoclonali, nici medicamente anti-Covid suficiente care să blocheze boala, măcar în faza ei incipientă.

            Pe 13 iulie a.c., când a avut loc Consiliul Miniștrilor de Finanțe (ECOFIN) și ministru interimar de Finanțe era Florin Cîțu, acesta a ignorat total ECOFIN-ul, având nu se știe ce probleme în țară. Or, PNRR se aprobă în ECOFIN, și Nazare se întreba retoric pe facebook: ”De ce nu a fost reprezentată România astăzi la lucrările Consiliului Miniștrilor de Finanțe?”

            De-aia. Doar șmecherii și flexibilii știu de ce. Și când spun flexibili, mă gândesc la o coloană vertebrală foarte elastică, ce-ți permite oricând să pupi poala Președintelui.

            Înainte de 13 iulie, în luna iunie, a fost ECOFIN-ul de la Lisabona, la care a participat Nazare și fostul ministru povestește:

            ”Discutam cu alți patru miniștri de Finanțe și la un moment dat a venit vorba despre dozele de vaccin. (...) Fiecare dintre miniștri spunea numărul de vaccinuri achiziționat de țara respectivă. În momentul în care eu am spus numărul de doze, ceilalți au început să râdă: ‘Cum de a achiziționat România atât de multe? Păi, înseamnă că de-asta nu avem noi de unde să luăm...” ( Podul.ro)

            Din cele 120 de milioane de doze, România a vândut Danemarcei 1 170 000 de doze. Statul danez care a vaccinat 80% din populația tării sale a avut bunătatea să ne scape și pe noi de peste un milion de doze! Ce lacomi de vaccin, danezii! Stai să vezi că și Irlanda a cumpărat de la noi 700 000 de doze! (Sursa: HotNews, din 10 august 2021)

            În total s-au vândut 1 870 000 de doze. Dar stai să vezi că și eu, care nu eram antivaccinistă, dar mai sceptică de felul meu și încă nevaccinată, aflând din presă de pescuirea minunată a lui Cîțu, am fost cuprinsă de un elan patriotic fără precedent și m-am năpustit în primul centru de vaccinare ce mi-a ieșit în cale: era unul dintr-o parcare de pe lângă blocul meu, situat într-o coșmelie de culoare albă. Ajunsă în fața coșmeliei, am prins a mă interesa de calitatea vaccinurilor:

-          E Pfizer? – întrebai eu.

-          Pfizer e – veni răspunsul.

            Și vaccinul se făcu. Asta e: abia când intră omul în Săptămâna oarbă începe să simtă valoarea deciziei!

            Și acum să socotim: la cele 1 870 000 de doze cumpărate de Danemarca și Irlanda se adaugă cele 2 făcute de mine și ajungem la 1 870 002 doze, pe care dacă le scădem din 120 000 000 de doze obținem că eu, Statul danez și Irlanda am redus dozele lui Cîțu la 118 129 998 de doze!

            Cred că începem să înțelegem acum și ce a fost în capul lui Cîțu când a comandat dozele, chiar dacă el nu a știut să explice minunea. Este cu adevărat un om de Stat vizionar, cu intuiții neașteptate, iar Iohannis știe de ce îl iubește atât de tare. Ce sens are să faci socoteli plate, în stilul lui Nazare, când poți să ai o intuiție de-asta, una la un milion, prin care să impulsionezi o țară întreagă să meargă spre vaccin ca spre borcanul cu miere? Cu toții am observat că prin cârciumi nu se mai cântă Fetele lu’ tata, ci Dozele lui Cîțu. Asta e puterea exemplului!

            Și uite-așa s-au vaccinat de la sfârșitul lui decembrie 2020 până în prima decadă a lui noiembrie 2021, conform sitului vaccinare-covid.gov.ro,  peste 7 347 000 de români cu prima doză, din care peste 6 600 000 avem schema completă. La aceștia se adaugă eroii lui Cîțu, vaccinații cu a treia doză, câțele țării, care cresc într-o lună cât noi, ăștia, într-un an și care au sărit deja de cifra de 1 059 000.  

             Ce înseamnă să nu ai decât convingeri și niciun fel de îndoieli. Și totuși dictonul era Dubito ergo cogito. Nimeni nu a zis niciodată și sper că nici nu va merge nimeni atât de... departe încât să spună Credo ergo cogito(!) Ar fi lumea cu susul în jos!

            Dar să nu ne pierdem cu vorba și să consemnăm că, de la începutul crizei politice – 5 octombrie a.c., când căzu guvernul Cîțu – până acum, au murit de Covid peste 16 000 de români. (Sursa: Realitatea TV)

            De ce?

            Cauzele sunt multiple și amestecate, de aceea nu le vom ține socoteala.

            Adevărul este că valul 4 nu a fost pregătit. În luna iunie a.c., intenția de vaccinare a românilor era de 37%: bunicică, totuși. După o vară întreagă în care ”am învins pandemiaaa...!”, aceeași intenție a scăzut până în luna septembrie – luna vaccinării mele – la 16%.

            Mulți au murit și de Covid, și arși, și legați de pat! În România momentului, numai bolnav să nu fii!

            Nu sunt destule spitale! Cele existente sunt vechi, șubrede, nemodernizate, o continuă amenințare și, în mintea bolnavilor, un loc de evitat, un loc în care intri cu o strângere de inimă; o poveste veche, ca o boală cronică...

            Și apoi nu s-au îngrijit să aducă medicamente suficiente și variate pentru spitale și pentru farmacii. Favipiravirul putea fi produs și la Cluj de compania Terapia, condusă de Dragoș Damian, care nu a primit acceptul de la Agenția medicamentului, al cărei șef este numit de Ministrul Sănătății. Problema în România nu este dacă poți să faci, ci dacă ești lăsat! Nu există competiție, ci doar aranjamente și agende ascunse! Trebuie să fii mare ipocrit ca să te miri de criza profundă de încredere!

            Nici măcar butelii de oxigen nu au fost tot timpul. În ultima vreme s-au tot adus și situația s-a mai ameliorat, dar, la un moment dat un oraș mare ca Iașiul nu a mai avut butelii de oxigen și a împrumutat 60 de la Suceava. (Sursa: Aleph News, din 31 octombrie 2021)

            Un prieten îmi semnala și încăpățânarea românului. Mă gândesc că are dreptate. Covidul este un virus pervers și  adaptabil. Dacă nu ești la fel de adaptabil ca el, riști să devină mai deștept ca tine și să te coboare sub vremi. E un virus care ne testează inteligența și flexibilitatea și aici e partea bună a Covidului. Și nu puțini sunt aceia care, neputând să-i facă față, neputând să țină pasul cu scenariile pe care el le propune, îi răspund cu o încăpățânare grea, apăsătoare, fără nuanțe, stupidă, refuzând orice soluție, neacceptând să evolueze, nevrând să-l recunoască și să trăiască cu acest virus. Or, paradoxul s-ar putea să fie următorul: că vom trăi cu el sau  nu vom trăi! Încăpățânarea este uneori forma de rezistență pe care o îmbracă prostia în vederea propriei înnobilări.

             La aceste neajunsuri se adaugă și o altă tendință deplorabilă a românilor de a se împărți în două tabere: 1)înamorații de vaccin, care s-ar vaccina și săptămânal, dacă s-ar putea, fără să aleagă vaccinul și 2) anti-vacciniștii care detestă și vaccinul și virusul și o fac până la... moarte!

            Or, virusul nu trebuie detestat! Dimpotrivă, trebuie să evoluăm odată cu el. Trebuie să-i acceptăm provocarea!

            Vestea despre încăpățânarea noastră și despre numărul mare de morți din ultimele luni a ajuns până la OMS și organizația își împinse emisarii încoace ca să vadă ce e de făcut. Nu era nevoie. Oricum nu au făcut nimic. Avem și noi specialiști, dar nu îi ascultăm.

            Bunăoară, Institutul Național de Sănătate Publică a atras atenția de acum o lună că numărul îmbolnăvirilor și al morților de Covid crește alarmant și că numai un lockdown de 2-3 săptămâni în orașele cu rată de infectare de peste 6‰ ar rezolva oarecum problema. În acel moment Bucureștiul depășise incidența de 15‰.  Ideea unui lockdown a fost susținută de foarte mulți medici; pentru ei era și ca o gură de oxigen. Economia nu ar fi fost afectată dacă ar fi durat doar două săptămâni. Au fost și medici care au spus că efectele bune ale carantinării s-ar vedea abia peste o lună, două... și că ei nu recomandă ideea. Ca și când ar fi mai bine niciodată decât mai târziu...! Unii români s-au comportat atât de idiot de parcă nu ar fi făcut diferența între 3‰ rată de infectare și 16‰!!! Insensibilitatea în fața cifrelor m-a derutat întotdeauna!

            Să nu te sperii și să nu iei atitudine când un om angajează patru miliarde de euro ca să contracteze 120 de milioane de doze de vaccin, să nu te sperii când îți mor de Covid 50 000 de români, să nu te sperii și să nu iei atitudine când afli cum se fură zeci de milioane de euro mi se pare de neconceput!

            Tot ce au știut a fost să recomande vaccinarea, necesară, e drept, dar, neînsoțită de testare masivă și de alte măsuri, ea a apărut ca un fel de răzbunare pe cei care nu s-au vaccinat: uite noi, cei care ne-am vaccinat, mergem la Piramide și, ca și când asta nu ar fi de-ajuns, ne mai facem și poze pe-acolo(!), în timp ce ei, nevaccinații, mor ca niște câini prin spitale și asta se întâmplă exact când noi suntem la Piramide!!!

            Măsurile de austeritate pe care le-au luat au fost de-a dreptul ridicole: prima era aceea cu interdicția de a circula noaptea, între 22:00 și 5:00, pentru cei nevaccinați, în timp ce eu, vaccinată, puteam hoinări de nebună, fără cămilă și fără griji, toată noaptea! Măsura era mai veche și, oricum, la o rată de infectare de 16‰, îți jignea inteligența.

            O intervenție foarte bună a avut și domnul doctor Daniel Coriu, Președintele Colegiului Medicilor, Domnia Sa susținând de asemenea carantinarea. În ce privește părerea dumnealui de a  cere socoteală pe dreptul la opinie tuturor celor care nu susțin vaccinul sau exprimă îndoieli, mă voi opune categoric și voi replica atât: în România s-a murit nu pentru că niște oameni au vorbit și au spus, cum era de așteptat, și bune și rele, și lucruri deștepte și prostii, ci pentru că multe lucruri nu s-au făcut, nu s-au luat măsuri care erau absolut necesare, ba chiar s-a profitat de pandemie! Faptul că eu vorbesc nu te împiedică pe tine să acționezi și să faci ce trebuie făcut! Faptul că eu te înjur nu te împiedică pe tine să carantinezi Bucureștiul! Până la urmă tu ai și pâinea, și cuțitul, și bisturiul. Eu, doar înjurătura! Și tot tu te răzbuni?!?

            Nici măcar nu mă poți obliga să mă vaccinez; mă poți doar constrânge inteligent și, evident, convinge. Cât privește opinia, ea poate suferi modificări în timp, de ambele părți!

            În România, ura pe diferența de opinie ucide mai mult și pe termen mai lung decât Covidul!

            Dar să ne întoarcem la reprezentanții OMS, ca să mai și râdem. Doamna Dorit Nitzan, Directorul Departamentului pentru Situații de Urgență al OMS, corespondenta lui Arafat, ne-a implorat să ne vaccinăm...! Pentru asta a bătut atâta drum?! Doamne, să nu-i fie de deochi! Au de gând să stea aici două luni, pe mâncare și pe băutură și vă dați seama și singuri la ce hoteluri sunt cazați! Eu recunosc: poporul român e ospitalier, țuica noastră – bună, dar să stai pe capul nostru două luni doar ca să ne implori să ne vaccinăm, fără să se vadă nicio mișcare mai alertă în sistem, fără să se vadă nimic, lui Cîțu nici nu-i pasă că sunt ăștia aci, mi se pare exagerat. Domnul doctor Coriu, dacă ar fi ascultat sau pus în capul trebii, ar mișca  mult mai repejor lucrurile.

            Despre reprezentanții OMS, circulă o anecdotă prin târg, una cam îngrijorătoare. Cică, de când sunt la noi, au început să nuanțeze excesiv, să-și pună tot felul de întrebări despre sensul vieții, rolul Covidului în istoria umanității, ce-ar fi viața fără viruși, ce-ar fi omul fără OMS, ce-ar fi OMS fără oameni și oamenii fără vaccin... De obicei, noi când zicem ”doctor”, ne gândim la cineva mai ferm, care să ne dea încredere, și nu la niște filozofi multi-nuanțați. Or, aceștia, de când sunt la noi, exact asta fac: filozofează; pe banii noștri!

-          Dar ai aflat ultima veste?

-          Care, soro?

-          Cică la precedenta întâlnire cu experții români, marea le-a fost mirarea alor noștri când i-au văzut pe tustrei îmbrăcați în roșu. La întrebarea lui Rafila ”Ce e, măi, cu voi în halul ăsta?”, cei de la OMS au răspuns într-un glas:

            ”Ca să ne apere de deochi!”

            (Acest articol s-a publicat pe platforma www.marginalia.ro în zilele de 12, 13 și 14 noiembrie 2021)

 

 

 

 

 

 

   

 

 

         

 

             

VORBE CU MIEZ

 ” - Totul se rezumă la un lucru: cât de departe vrei să mergi.

    - Până la capăt.

    - Cine ești tu, de fapt?

    - Mi-ați furat viața!” 

(filmul Mai iute ca moartea/The Quick and the Dead, 1995, R.: Sam Raimi, cu Sharon Stone, Gene Hackman, Russel Crowe și Leo DiCaprio - Ce distribuție!)

    ”Nu există blestem în limba elfilor, a gnomilor și a enților care să echivaleze mârșăvia pe care ați făcut-o!” (Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, 2002, R.: Peter Jackson, cu Viggo Mortensen) 

Dolor y Gloria ou l'édifice immense du souvenir

 

                                    Dolor y Gloria ou <<l’édifice immense du souvenir>>

 

 

            Dolor y Gloria, ce film de Pedro Almodovar, sorti en 2019, s’organise autour d’une image emblématique, je crois, du corps abîmé d’un homme âgé, qui immerge dans l’eau. L’action semble thérapeutique dans tous les sens: l’homme est visiblement souffrant, l’eau lui fait du bien et, en outre, son cerveau semble se réveiller, sa mémoire se met à travailler sous l’action de l’eau et…

            Il n’est plus vieux, il n’est plus malade et se prend à exercer <<le retour aux profondeurs>>, selon l’expression de Proust.

            Le voici petit enfant à côté de sa tendre mère, entourée par d’autres jeunes femmes qui, sur le bord de la rivière, lavent du linge. L’enfant, Salvador, est très heureux de suivre sa mère et de découvrir le monde: la rivière, les poissons, l’herbe, le bocage. Sa mère sait très bien qu’il aime la rivière et ces fruits de l’eau, les poissons, et, pour accroître l’enchantement de l’enfant, lui fait remarquer les poissons-savons: <<Voilà, Salvador, des poissons-savons. Sont-ils jolis!>>

 Ils doivent être très rares à Paterna, en Valence, les poissons-savons. Ils sont beaux et rares.

            Aussi lui a-t-elle ouvert les yeux sur ces bijoux de l’eau. Et, à ce moment-là, tous les proustiens ont frémi de joie et, pour un instant, ils ont déserté la salle de cinéma et ont rejoint Tansonville, <<la haie de Tansonville>> et le grand-père du narrateur qui dit au petit Marcel:

           

            <<Toi, qui aimes les aubépines, regarde un peu cette épine rose; est-elle jolie!>>

            En effet, c’était une épine, mais rose, plus belles encore que les blanches.

 

            Le petit Salvador éprouve des sensations de plus en plus fortes, visuelles, auditives…car

La nature est un temple où de vivants piliers

Laissent parfois sortir de confuses paroles…

vu que les femmes chantent… C’est une chanson mélancolique qui parle de quelqu’un qui, pour avoir trop regardé ce qu’il aimait, a perdu la vue et, pour avoir trop aimé, il sentait bien qu’il mourrait d’amour.

            La petite scène de la rivière est <<la petite madeleine>> de Pedro Almodovar. Tout le destin du cinéaste Salvador Mallo s’y trouve crayonné.

            Tout comme le petit Marcel, il est très attaché à sa mère, qui l’aime et le protège; il sera alors homosexuel et voudra plus tard protéger et garder à tout prix près de soi Federico, son grand amour. C’est à proximité de la rivière qu’il apprend à regarder et à découvrir le monde. C’est là que les femmes mettent les draps à sécher. Les draps font pressentir le mur blanc où les films seront projetés, car, à Paterna, il n’y avait pas de cinématographe il y a 70 ans, et le mur blanc qui sentait la pisse et le jasmin éveille la passion  de Salvador pour l’écran blanc et le métier de réalisateur. À croire Proust, <<ces résurrections du passé sont si totales qu’elles n’obligent pas seulement nos yeux, elles forcent nos narines... notre volonté... notre personne tout entière...>> Elles nous ouvrent à une autre vie... 

             C’est sa mère qui l’emmenait à la rivière. Et elle s’appelle Jacinta (jacinthe, en français), un nom qui éclate de parfums, de couleurs et de sons... Le fil conducteur, c’est l’eau. Le bassin où l’homme adulte plonge se fait rivière  et se met à couler vers Paterna, vers l’enfance de Salvador, organisée et embellie par sa mère, douce et énergique à la fois. Quand l’enfant lui demande s’il y a un cinéma à Paterna, elle lui répond, non sans tendresse et non sans mélancolie, qu’une maison lui suffirait. Et elle a raison. À Paterna, ils n’auront pas de maison, mais une sorte de grotte, un abri souterrain dont les fenêtres sont au plafond, mais, n’étant pas vitrées, elles laissent parfois y pénétrer les rayons du soleil qui les observent avec des regards familiers tout comme la pluie qui les mouille... et les rend perméables à la rêverie. Mais Jacinthe garde son sens pratique. Quand Eduardo, le jeune maçon illettré qui apprend à lire et à écrire avec le petit Salvador, lui demande s’il devrait commencer par chauler les murs pour enjoliver la grotte, elle lui indique fermement de commencer par installer l’évier, plus nécessaire et plus important encore que l’aspect des murs... Et toutes les spectatrices l’ont approuvée.

            Le cinéaste nous fait voir s’élever la ville de Paterna. C’est une ville qui se construit sous nos yeux, tout comme le destin de Salvador.

            Et, Gérard Genette d’arguer:

 

            Le vrai miracle proustien, ce n’est pas qu’une madeleine trempée dans du thé ait le même goût qu’une autre madeleine trempée dans du thé, et en réveille le souvenir; c’est plutôt           que cette seconde madeleine ressuscite avec elle une chambre, une maison, une ville             entière, et que ce lieu ancien puisse, l’espace d’une seconde, <<ébranler la solidité>>       du lieu actuel, forcer ses portes et faire vaciller ses meubles.

 

            C’est la force de la mémoire involontaire qui nous aide à trouver notre vraie voie, à mener jusqu’au bout ce voyage vers nous-mêmes, vers ce qui est de plus véritable en nous.

             Il y a partout à Paterna des ouvriers, des prêtres – on est sous la dictature de Franco – et des femmes pieuses. Salvador va poursuivre ses études chez les Franciscains, tout comme Pedro (Almodovar), mais l’un, Salvador, passe son enfance en Valence, à Paterna, et l’autre, en Estrémadure. Les prêtres franciscains ont appris à Salvador à chanter et, comme il chantait très bien, ils lui ont épargné l’étude (parfois ennuyeuse, mais très nécessaire) de la géographie, de l’histoire, de l’anatomie... Heureusement, il a appris la géographie à travers les tournois qu’il faisait pour promouvoir ses films. Quant à l’anatomie...

             Ô! Il a pu même approfondir l’étude de cette discipline, grâce aux... maladies qu’il a contractées en réalisant et en promouvant ses films... Un destin très logique, n’est-ce pas?

            Le cinéaste Salvador Mallo (Antonio Banderas – Prix d’interprétation masculine à Cannes) a mal au dos, mal aux genoux, à l’estomac et il tousse... Il tousse affreusement! Ce sont les effets laissés sur son corps par son travail épuisant, couronné de grands succès. Quand le comédien Alberto Crespo, interprété par Asier Etxeandia – très bon dans son rôle – lui rend visite dans son élégant appartement, celui-là juge que le logis est tel un musée. Et c’est vrai. Ce logis reflète le lustre de toute une vie. Mais il n’y a pas d’objet dans cette maison qui n’évoque pas, comme chez Proust, le passé -  la grotte et la ville de Paterna.

            Et, Claude-Edmonde Magny de conclure à propos de Proust, alias Almodovar:

 

            Avant d’être cloison, le liège était écorce vivante, caparaçonnait des chênes viriles et          vigoureux. C’est cette silve primordiale qu’il faut maintenant évoquer.

 

            Et les tableaux aux couleurs vives qui parent les murs de la maison du cinéaste évoquent les carreaux de faïence montés par Eduardo dans la cuisine de Jacinta. Il y a eu des critiques qui ont apprécié que le riche coloris qui éclate dans ce film évoquait les expériences  psychédéliques de Salvador Mallo, alias Pedro Almodovar.

            Non! À un moment donné, l’histoire de ce film est interrompue par l’éclat des feux d’artifice. C’est la “Corda de Paterna”, une fête du bruit et du feu, une fête pyrotechnique qui dure toute une nuit. Elle a lieu le dernier dimanche du mois d’août, commence à une heure et demie du matin et se prolonge jusqu’au petit jour suivant. Il arrive qu’il y ait  chaque année quelques personnes légèrement blessées, mais ça ne fait rien, tout le monde est en délire et se réjouit du spectacle. C’est la nuit de feu qui a marqué le petit Salvador et a attisé son goût pour les couleurs éclatantes. Après avoir vu un film projeté sur le mur blanc qui sentait la pisse et le jasmin, on se réjouissait de la Corda. Car la vie était si belle à Paterna...!

            La nature homosexuelle de Salvador est annoncée dès son enfance: après avoir monté les carreaux de faïence dans la cuisine, Eduardo se déshabille et se lave. Salvador le voit à poil lorsqu’il lui apporte une serviette propre et s’évanouit. Sa mère allait croire qu’il s’agissait d’un coup de soleil, mais c’était... du désir. Plus tard il tombera amoureux de Federico. Pour un temps, ils vont filer le parfait amour et il semble que rien ne puisse les séparer. Mais, cachée dans la passion même, dans la fantaisie débridée, dans l’excès, la drogue cherchait une fissure à élargir. Et ce n’était pas l’innocente cocaïne dont Salvador se servait lui-même, comme tout le monde, d’ailleurs; c’était la perverse héroïne qui a fini par terrasser Federico. Et l’amour de Salvador ne peut rien contre cette dégradation continue du corps aimé. C’est comme une maladie qui ronge... Salvador a pensé que les voyages lui feraient du bien, mais les beautés et <<les nourritures terrestres>> ne peuvent rien contre <<les paradis artificiels>> qui l’emportent. Il y a surtout cette ville de Madrid qui, ouverte à tout, fait mal à Federico. Quant à Salvador, il a besoin de Madrid comme de l’air qu’il respire. Federico en est jaloux. Ils se séparent. Le dernier allait s’établir en Argentine, chez son oncle, qui tenait un restaurant à Buenos Aires. Comme les routes de l’héroïne ne passaient pas par l’Argentine à ce moment-là, notre bougre n’en consomme plus et le voilà rétabli, patron d’un restaurant, marié et père de deux enfants. C’est la vie...

            Salvador, lui aussi, a une vie bien remplie; il fait des films qui remportent de grands succès. L’un de ces films est Saveur. Le premier rôle en est détenu par l’acteur Alberto Crespo qui prend de l’héroïne, ce qui imprime à son rôle quelque chose de ténébreux, de vacillant, là où Salvador attendait plus d’espièglerie et plus d’humour. Ils n’arrivent pas à se mettre d’accord. Salvador a toutes les raisons de détester l’héroïne. Il pense à Federico et à leur rupture... Le réalisateur demande au comédien de renoncer à la drogue; celui-là promet, mais manque à sa parole. Le film est un succès, mais le réalisateur en est déçu. Les deux restent brouillés pour trente-deux ans. Mais voilà qu’une cinémathèque de Madrid veut proposer Saveur à ses cinéphiles. Salvador revoit le film. Après tant d’années, attendu qu’il est malade, qu’il éprouve des douleurs atroces et qu’il prend de l’héroïne, pour les rendre supportables, il trouve le jeu d’Alberto créatif et même visionnaire. Les deux hommes oublient leur querelle. Ils se voient fréquemment et, un jour, Alberto découvre sur l’ordinateur de Salvador un texte ayant pour titre Dépendance, où Salvador fait la confession de son amour pour Federico, qui devient Marcelo dans le monologue. Pour Salvador, ce monologue est la seule chose qui compte en ce moment; c’est la confession de son âme, qu’il refuse pourtant de signer. Il voudrait encore travailler sur ce texte et semble s’interroger avec le Baudelaire du poème Le Mauvais Moine

 

 Ô moine fainéant! quand saurai-je donc faire

Du spectacle vivant de ma triste misère

Le travail de mes mains et l’amour de mes yeux?

 

 Il semble résolu de ne vivre que pour cette confession et accepte qu’Alberto la signe de son nom et la joue au théâtre Mirador. Ce même Alberto qui a su anticiper le devenir de Salvador... C’est leur manière de se réconcilier.

            Ce moment du film évoque également le poète des Plaisirs et les Jours de Marcel Proust,  qui refuse l’hospitalité à un étranger, attendu que celui-ci a le toupet de lui demander de congédier tous les autres invités et ne garder que lui. Alors, le poète voit l’étranger s’en aller en lui disant:

 

            Tu ne me verras plus jamais. Et pourtant tu me devrais plus qu’ aux autres, qui, dans ces   temps prochains, te délaisseront... (...). Je suis ton âme, je suis toi-même.

 

            Salvador choisit de se pencher sur soi-même, de ne plus trahir son âme et sa vie intime au profit de la vie réelle, extérieure, avec ses obligations, son emploi du temps et ses injonctions. Il en va de même pour Pedro Almodovar qui déclare:

             <<Je parle de ce que je connais le mieux, c’est-à-dire moi.>> Mais <<Almodovar n’écrira pas ses Mémoires, il vient de les filmer>>, conclut Nicolas Schaller, le critique du Nouvel Observateur.

                                                                         ***

            Par hasard, Federico, qui est à Madrid, pour s’occuper d’une affaire d’héritage, passe devant le théâtre Mirador, voit l’affiche et se décide à entrer. Il reconnaît l’histoire, il se reconnaît dans Marcelo et son émotion, en écoutant le monologue d’Alberto, est comparable, je crois, à celle de Marcel de La Recherche, qui découvrait dans le Septuor de Vinteuil la petite phrase de la sonate...

            Federico se procure le numéro de téléphone et l’adresse de Salvador. Les deux amants se rencontrent chez Salvador après des dizaines d’années: ils sont émus, ils parlent de leur vie et finalement, en faisant leurs adieux, ils s’embrassent. Pourriez-vous décrire ce baiser...?

            Almodovar <<vient de le filmer>>, mais le décrire serait très difficile; il nous faut l’ardeur d’un amoureux et la plume d’un poète. Heureusement, je les ai trouvées chez Baudelaire. Vous n’en aurez nulle part de plus intense ni de plus belle:

 

Comme un flot grossi par la fonte

Des glaciers grondants,

Quand l’eau de ta bouche remonte

Au bord de tes dents,

Je crois boire un vin de Bohême,

Amer et vainqueur,

Un ciel liquide qui parsème

D’étoiles mon cœur!( Le Serpent qui danse)

 

            Les deux hommes sont confondus dans ce baiser telle l’eau des glaciers qui fondent sous les rayons vainqueurs du soleil. L’amour les enivre, les attache et s’empare d’eux, tel un serpent. Et les étoiles du <<ciel liquide>> de leur bouche leur montrent le chemin vers <<la patrie perdue>> de leur union.

             Quand Federico demande à Salvador s’il veut qu’il reste lui faire l’amour, celui-ci refuse... Il est si troublé qu’il a peur de ne perdre le souffle pour avoir tant aimé...

            Une autre déclaration d’amour très réussie est celle d’Eduardo, le maçon qui apprend si difficilement à lire et à écrire, mais qui s’exprime plus facilement par la peinture et qui achève le portrait de Salvador, en petit enfant, penché sur un livre, et le lui envoie. Ce tableau, ce film, le poème, le roman survivront à leurs créateurs, car Ars longa, vita brevis est. Mais cet art n’a rien affaire avec la vie matérielle; elle tire sa saveur de cette <<patrie perdue>> dont parle Proust, cette patrie intérieure que nous ignorons la plupart du temps et vers laquelle nous porte la mémoire involontaire. C’est <<la patrie perdue>> ou <<l’essence divine>> dont parle Baudelaire, avec les vers duquel j’ai choisi de clore ce témoignage en faveur de l’art véritable, soit-il littéraire, pictural, musical ou cinématographique:

 

Oui! telle vous serez, ô la reine des grâces,

Après les derniers sacrements,

Quand vous irez, sous l’herbe et les floraisons grasses,

Moisir parmi les ossements.

Alors, ô ma beauté! dites à la vermine

Qui vous mangera de baisers,

Que j’ai gardé la forme et l’essence divine/De mes amours décomposés!

    (Acest articol a apărut pe platforma www.mondesfrancophones.com în data data de 11 septembrie 2020, la secțiunea Critiques)

 

 

 

 

 

               

 

 

 

 

VORBE CU MIEZ

     ”Toți trebuie să știe că Dobby n-are niciun stăpân. Dobby e un spiriduș liber.”

    (Harry Potter și Talismanele morții - I)

VORBE CU MIEZ

 ”Și eu, dacă aș fi Cap-de-Mort, aș dori să fii izolat. Pentru că oamenii izolați nu au mare putere.” 

(Harry Potter și Talismanele morții - I)

VORBE CU MIEZ

 ” - Cum a fost la carceră?

    - Am petrecut o săptămână cu domnul Mozart. Asta e frumusețea muzicii: e ceva ce nu-ți pot lua. Muzica ne arată că sunt și lucruri care nu cresc din piatră. Habar n-am ce cântau italiencele alea... Și poate că nici nu vreau să știu. Sunt și lucruri care nu trebuie spuse... (...) Vocile lor ajungeau mai sus decât poate un om să viseze!”

(filmul Închisoarea îngerilor, regie și scenariu adaptat: Frank Darabont, după o nuvelă de Stephen King)

PS: - Ce-ar fi fost cinematograful fără Stephen King?

       - Ar fi fost! Dar mai sărac. Și orice mână de ajutor contează...

       - Dar fără muzică?

       - Fără muzică, n-ar fi fost deloc!

STARE DE FAPT

 ”Viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate.//

Căci acelorași mijloace

Se supun câte există,

Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și tristă;

Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera și nu ai teamă.”

(Mihai Eminescu, Glossă)

VOI CHIAR CREDEȚI CĂ NU AVEAU DESTULE GÂȘTE PE CAPITOLIU?!

MAI AVEM VOIE SĂ RÂDEM? CU CE PREȚ?

    În noaptea de Revelion, TVR1 a transmis un program susținut în esență de faimoșii umoriști Mugur Mihăescu și Radu Pietreanu. Nu am văzut programul. Nu sunt fana celor doi. Dar apreciez faptul că, datorită acestui program, TVR1 a trecut pe locul 5 în topul emisiunilor de Revelion văzute la toate televiziunile naționale; nu i s-a mai întâmplat așa ceva până acum și eu apreciez că este un lucru bun să reușești să te întâlnești, fie și pe bază de umor gros, cu majoritatea telespectatorilor. În fond, pentru ei emiți. 

    Din dorința de a sancționa politic tot ce nu este #, deputatul USR Iulian Bulai a folosit acest pretext umoristic, care rămâne umoristic și apreciat de un mare număr de oameni, chiar dacă nu îi place deputatului, pentru a cere sancționarea conducerii SRTV. Care au fost argumentele?

    1”Pe banii noștri [deci si ai celor care s-au uitat la emisiune - precizarea mea] TVR1 a avut de Revelion un program plin de bășcălie la adresa a tot ce înseamnă pandemie”, spune Bulai.

    Și ce dacă. Să fie ei sănătoși să mai facă bășcălie! Nu doar că nu poți taxa râsul pe motiv că nu ți-a plăcut emisiunea, dar să aplici cenzura unei emisiuni umoristice e odios. Nu poți folosi pandemia pentru a cenzura și chiar pune la colț, sub acuzare orice opinie care te deranjează, orice opinie care nu e #, care nu emană din puțul gândirii tale. Amputarea democrației poate fi mai periculoasă decât Covidul. Nu putem face din pandemie subiect tabu. ”Nimic nu este tabu când vine vorba de umor”, subliniază Doina Gradea, Președinta Generală a SRTV care amintește și de Saturday Night Live, renumitul show din SUA care ridiculizează pe toată lumea, de la politicieni la actori celebri de la Hollywood, de la Trump la adversarul său din prima campanie electorală, faimosul Robert de Niro.

    Dar astea sunt argumente și, în lumea #, ele nu contează. Acolo se poartă gesturi spectaculoase, de mână forte, combinate cu circul, și acestea presupuse a avea priză la public, dar cu altă consecință decât râsul, și domnul Bulai continuă neabătut:

   2 ”Doina Gradea trebuie să plece din TVR și să ia cu ea și pe partenerii din PSD care au mai rămas acolo. Ne întâlnim în sesiune ordinară în februarie și începem curățenia.”

    What? Așa se face treaba?!? Până în februarie au tot timpul din lume să înceapă curățenia în Sectorul 1... Dacă în Parlamentul României ar exista opoziție, am fi avut până acum o comisie parlamentară care să investigheze situația gunoaielor neridicate săptămâni în șir în ”capitala capitalei”. Dar nu avem opoziție... Te uiți la ei că le i-e frică să vorbească, iar când o fac nu pun punctul pe i, ci alături. Pun și ei un punct undeva să nu zică lumea că nu l-au pus... Discursul domului Bulai este unul de timorare a opoziției. Dar cu ce scop? După ce program? Elaborat unde?

    Dar Doina Gradea s-a ținut tare:

    ”Amenințarea directă a unui șef de instituție din partea unui parlamentar este o situație fără precedent și foarte periculoasă. Mai în clar, este cel mai grav atac al politicului asupra independenței editoriale a TVR... (...) Și ce altă instituție de presă va urma după TVR? Domnule deputat Bulai, aveți idee către ce alunecați dumneavoastră aici?”

    Dar deputatul nostru ”cuminte, n-a vrut să răspunză.”

    După ce s-a afirmat prin Evanghelia după Bulai, cu care a răscolit clerul ortodox din România, domnul deputat încearcă acum să reformeze apetitul pentru umor al românilor și apoi TVR1. Sigur, Propaganda va spune cu acest prilej că nici clerul, nici poporul și cu atât mai puțin TVR1 nu se ridică la înălțimea domnului deputat Bulai... Dar dacă e să te uiți bine la domnul Bulai, dacă e să te uiți la om, cum spune românul, adevărul e că nu face deloc concurență stării civile. Și un politician are nevoie de o părticică oricât de mică din această calitate. Umoristul Mugur Mihăescu este mai aproape de această capacitate decât Domnia Sa... Și el știe, Mihăescu, vreau să zic.

    Vlad Voiculescu, Ministrul Sănătății, e și mai tare! Dezaprobă și el spectacolul de Anul Nou, aprobat de SRTV, spectacol care ”prin discurs, mimică, mesajul transmis instiga la nesupunere a publicului față de măsurile de protecție luate de autorități.”

    Ce au oamenii ăștia?!?

    Întrebarea merită un răspuns în etape:

    În primul rând, ei par să nu aibă deloc simțul umorului. Ei nu fac diferența între un show de televiziune și un discurs politic.

    În al doilea rând, autoritatea pe care o emană discursul lor nu este una naturală, umană, ci pare a veni doar din educația lor, una cazonă, milităroasă, supusă legii lui ”Ascult și mă supun.” Domnul Ministru nu a zis, așa cum era normal, că Mihăescu și Pietreanu instigă la nerespectarea măsurilor de protecție luate de autorități. Domnia Sa a zis nesupunere a publicului... ceea ce, în gura unui politician, este un termen jignitor! 

    Nimeni nu poate să-mi ceară mie să mă supun! Și n-o voi face niciodată! Ei pot însă să-mi ceară să respect legile și măsurile legiferate, ceea ce eu fac fără să mi se repete. De exemplu, port masca. Am purtat-o și când nu era obligatorie; o port cu atât mai mult acum când pandemia e în floare. Dar nu voi face vaccinul. Obligativitatea lui nu se poate obține decât prin samavolnicie! Nu-i poți inocula omului, în propriul lui corp, ceva la care propria lui conștiință nu consimte! Și nici nu-ți poți folosi dulăii/gorilele din presă pentru a-i împroșca cu noroi pe toți cei care nu gândesc #.

    Acești oameni au un discurs care pe cei mai puțin naivi dintre români îi fac să priceapă că li se pregătește ceva!

    Dar haideți să ne întoarcem la umor! Îmi pare rău că nu m-am uitat la emisiunea lui Mugur Mihăescu, pentru că am pierdut discursul domnului Președinte Iohannis, interpretat de George Tănase și citit de mine în presă. Am râs cu lacrimi la două fraze:

    ”2020 a fost un an al încercărilor, în sensul în care fiecare a încercat să se descurce cum poate. Unii au agonisit, alții nu. Unii au mâncat, alții nu.”

    Magistral, discursul Președintelui, de un umor nebun! Citiți-l! Merită!

    Sau ce ziceți de asta:

    ”Să sperăm că anul 2021 va fi un an prosper, plin de autostrăzi, de locuri de muncă în Germania...” Șparanghelul ne cheamă, bineînțeles... Poate de aceea s-au închis școlile în locuri unde nu există nici tablete nici Covid. Ca să avem în continuare populație disponibilă pentru șparanghel. Fără școală, acești copii sunt condamnați toată viața lor la muncă brută. Și politicienii știu... Că nu au toți tinerii geniul domnului Bulai care a plecat așa, de capul dumnealui, la studii în Norvegia, unde s-a întreținut ”din adunat sticle, dar mai ales din împletit baloane pe strada principală [parcă-l și văd - nota mea] și prin bâlciuri. Am fost mereu un tip cu spirit antreprenorial și destul de creativ...”mărturisește deputatul în Biografie. Dar lucrurile evoluează: ”Pentru că am fost înzestrat cu darul sculpturii, mi-am confecționat o mască.” Și uite-așa, din mască în mască, ”am aplicat și am intrat la Academia Națională de Arte din Oslo.” Setea de cunoaștere l-a purtat apoi în Italia, Portugalia și China; totul, foarte natural, neîmpins de nimeni! Vă vine să credeți?! O puteți înghiți?!

    În timp ce alții au stat aici în țară, că unde dracului să se ducă, fiindcă nu se pricep la ”împletit baloane prin bâlciuri”, și au făcut o facultate ca domnul doctor Mihai Dudea din Ineu, județul Arad, care avea la vaccinare inscripționat pe tricou ”Ce făcui, ce nu făcui, tot de belele dădui...” 

    La fel ar putea să fredoneze și olteanul nostru, Mugur Mihăescu: ”Ce făcui, ce nu făcui,/ pe Ministru-l zgândării/ și de belele dădui...”

    Dar măcar niște oameni au râs cu poftă și - detaliu important - au reușit prin râsul lor să oprească monotonia unor istorii prefabricate!

    Te vreau cât mai imprevizibil, 2021! Așa să ne-ajute Dumnezeu!