Libidoul in ”Moara cu noroc” sau Cui i-e frică de educația sexuală

 

                             

 

            Proiectul introducerii orelor de educație sexuală în școli chiar are nevoie de susținere. Dezbaterea din Parlament a fost neconcludentă, voit pudică și confuză, spunându-se că aceste ore nu ar face decât să trezească apetitul tinerilor pentru sex, aruncându-i într-o goană după plăceri fără opreliști și fără discernământ. S-a făcut aci o confuzie cruntă și voită între o reclamă la pornografie și educație. Or, prin educație, se limitează în foarte mare măsură sexualitatea promiscuă, debordantă, fără măsuri de precauție, dar plină de ipocrizie.

            S-a ignorat și vocea tinerilor care, prin Consiliul Național al Elevilor, s-au pronunțat în favoarea orelor de educație sexuală, ore necesare întrucât i-ar ajuta să-și cunoască mai bine corpul și nevoile lui, să-și conștientizeze și să-și strunească simțurile, să înțeleagă că principiul freudian al plăcerii este implicat în toate actele noastre de voință, că doctorul Freud a explicat științific ceea ce filozoful Schopenhauer intuise deja, că sexul nu e deloc separat nici de corpul, nici de voința, nici de viața noastră; că ocupă oricum un loc central, că vrem sau nu vrem.

            În România, orele de educație sexuală le-ar ajuta mai ales pe fete să înțeleagă mai bine că, în numele plăcerii, sunt privite de multe ori ca o pradă, că se profită de ingenuitatea și de ignoranța lor, că fenomenul loverboy există, că traficul de carne vie e în floare, în România chiar mai bine reprezentat decât în alte părți, că trăim într-o lume mult mai cinică decât suntem în stare să anticipăm.

            Cei care militează deschis împotriva educației sexuale invocă anapoda morala creștină. Creștinul nu este un om castrat. Creștinismul nu impune nimănui să fie bigot sau încuiat. Cel mai bun film despre Patimile lui Hristos l-a făcut Pier Paolo Pasolini, un cineast care era ateu, homosexual și marxist declarat. Chestionat despre ateismul său, Pasolini a recunoscut că o fi fost el ateu, dar unul care voia sincer să creadă... Lumea e diversă și ”întortocheate sunt căile Domnului” de vreme ce filmul Evanghelia după Matei a fost criticat de marxiști, după principiul ”cine nu e cu noi e împotriva noastră”, iar Vaticanul, după ce a avut unele creștinești rezerve, l-a decretat cel mai bun film care s-a făcut vreodată după Evanghelii. Iată!

             Orele de religie au fost introduse în școli fără să se țină cont de principiul laicității și de faptul că ele vin în contradicție flagrantă cu orele de fizică și de biologie, invitând copiii, prin chiar planurile de învățământ, să nu pună întrebări – ciocul mic – de vreme ce se propovăduiește indirect dublul adevăr: cel științific și cel religios! Prezența orelor de religie în trunchiul comun și absența orelor de educație sexuală în școli nu au salvat România de la o statistică rușinoasă: suntem pe primul loc la mame minore în UE! Niște fete ajung mame înainte de a fi femei și ajung femei fără să știe măcar ce li se întâmplă... O rușine! Dacă materia religie face parte din trunchiul comun-obligatoriu al planurilor de învățământ, cu cererea consimțământului părinților, atunci să introducem și educația sexuală în trunchiul comun, tot cu consimțământul părinților. Să adăugăm că educația sexuală nu ar veni în contradicție cu niciun alt obiect de studiu, ba chiar ar completa fericit orele de biologie și de literatură, scriitorii, majoritatea creștini, nefiind nici ei niște oameni castrați sau care își ignoră sexul. Problema unora e că orele de educație sexuală ar descătușa mințile tinerilor, că ar favoriza lectura lui Freud, că altfel ar vedea tinerii lumea și societatea, că ar pune mai multe întrebări, că ar fi mai dezinhibați, mai greu de manipulat și că politica ”ciocului mic” s-ar duce dracului... și-ar fi păcat de atâta ”muncă”...

             Prin aceste ore, se va urmări, dacă se va da voie, să se arate că omul este o ființă complexă, că el are și sex, și simțuri, și voință, că aceste trei lucruri nu este bine să fie puse sub capac, fiindcă atunci se vor manifesta dezordonat și nepredictibil. Știm cu toții că bărbatul gelos își învață nevasta curvă; citiți Școala nevestelor și Școala bărbaților, că tot suntem într-un an Molière. Cutia Pandorei nu poate fi păstrată închisă la infinit. Ușa zăvorâtă tentează, chiar dacă dincolo de ea nu este neapărat paradisul... Dacă ușa interzisă este actul sexual, trebuie să le explici copiilor că depinde doar de noi și de educația noastră dacă dincolo de ea vom găsi paradisul, sau doar o consolare, sau o efemeridă, sau poate iadul. Toate aceste variante sunt probabile. Dar menirea orelor de educație sexuală este să țină iadul cât mai departe. Ele îl vor ajuta pe tânăr să se cunoască mai bine și să îl înțeleagă mai bine pe cel din fața lui. Un om educat este un om avizat. Această materie ar trebui să își găsească locul măcar printre opționale. E absolut necesar.

            E adevărat că orele de literatură română suplinesc ceva din conținutul educației sexuale, dar prea puțin. Literatură universală nici nu se mai face. Eu sunt convinsă că sunt tineri care nu-i vor citi niciodată nici pe Molière, nici pe Henry James, nici pe John Galsworthy, nici pe Marchizul de Sade, nici chiar pe Balzac, cel din celebra Peau de chagrin, roman comentat de însuși Freud. Aceștia sunt autori care au avut curajul să vorbească direct sau voalat despre libido. Marchizul a făcut-o direct... Și l-a costat... ani buni de închisoare. Nici Slavici al nostru nu e mai prejos. În Moara cu noroc, libidoul e la loc de cinste:

            ”Haid’ să te joc o dată, să zici că ai fost jucată!”

            Dar Ana ”cea înțeleaptă și așezată” e neclintită:

            ”Ei! nu vreau! grăi Ana rece și se dete înapoi.”

            Și acum se întâmplă ceea ce mai toți sexologii evidențiază, iar Slavici a știut înaintea lor: bărbatul se retrage, dacă femeia e fermă: ”Lică se retrase cam necăjit.” Sigur, asaltul urma să se reia... Dar cine credeți că dă o mână de ajutor, ”săracul de el”? Chiar Ghiță:

            ”Săracul de mine! (...) Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe...”

            Lică nu îi ia nimic din frumusețe... În tot acest context, Lică e păcatul, care mocnește și se înmulțește, ajutat și de slăbiciunea omului. Lică e cel care face să progreseze narațiunea, așa cum păcatul originar s-a cuibărit la originea lumii, ca șarpele... Și eu m-am gândit de mai multe ori, recitind această splendidă nuvelă la poemul Șarpele de Vasile Voiculescu:

Am întâlnit un șarpe împodobit splendid,

În verdea lui armură (Lică avea ochii verzi)

... Am ridicat călcâiul. El m-a privit lin, drept

C-o grea făgăduință în ochiul lui deștept

Știui că e păcatul... și nu l-am mai ucis”

            Și ce plină de patimi și înțelesuri e făgăduința lui Lică!

            El știe să speculeze slăbiciunea umană. Când Ana se ridică ”roșită ca bujorul” după ce Lică aruncase o vorbă despre slujnică, bătrâna, mama ei -  o înțeleaptă -  gândește că ”așa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are câte un păcat. Fie cât de mic, dar tot îl are.” Iar păcatul Anei e unul universal și foarte, foarte mic: chemarea îndărătnică a cărnii. Și când o joacă Lică se produce adevăratul ei dans nupțial. Își dă seama și Ghiță când ”îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului.”

            De ce vrea Ana să rămână la han în ziua de Paște? E drept că la Moară rămânea bărbatul ei. Dar copiii ei plecau la rude. Cuminte ar fi fost ca ”Ana cea înțeleaptă și așezată” să plece cu ei. Dar nu o face: ”Țiu la tine, Ghiță, strigă ea îndărătnicită”, dar Ghiță cel moale și ezitant nu e prost:

            ”Grozav ți-e de mine! (...) Spune drept; vorbește-mi pe față: vrei să rămâi, pentru că știi că are să fie și Lică aici.”

            Chiar și bătrâna ei mamă se desparte de dânsa ca și când abia acum ar mărita-o cu adevărat:

            ”Ea își sărută la despărțire copila, o sărută o dată, de două ori, o sărută de mai multe ori, ca și când s-ar despărți pe veci de dânsa, ca și când acum o ar mărita și numai acum ar sâmți că ea trebuie să împartă bucurii și amaruri cu soțul ei.”

            Lică și Ana rămân singuri la han:

            ”Lică privea cu mulțumire la obrajii ei aprinși, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca și caisa răscoaptă... (...) Se sâmțea stăpânit de dânsa...”

            Din acest moment, deznodământul nu mai contează.

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,

Iubirea e sămânța eternității-n carne, conchide Vasile Voiculescu în Sonetul CCXXXV.

După ce Ghiță o asasinează, iar Lică se întoarce la han ca să-și recupereze șerparul, dar Freud ne-ar asigura că el îl uitase acolo anume ca să se întoarcă, ”când Lică se plecă asupra ei, ea țipă dezmierdată, îi mușcă mâna și își înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă...” (s.n.)

            Ana a plătit plăcerea cu viața, dar măcar a știut înainte de a muri ”că a fost jucată”...

            Și e frumoasă povestea lor de dragoste, chiar dacă... vinovată:

Am fost și noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...

Ci-mbrățișarea noastră, oricât de vinovată,

Păstra în ea savoarea întâia, neuitată

Și paradisiacă a primului păcat.

...

Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim

Și-n ghearele Satanei noi încă strălucim. (Voiculescu, iarăși)

 Sunt convinsă că mulți profesori de română evidențiază la Moara cu noroc tot ce trebuie, iar, dacă nu o fac, ce se întâmplă?!

            Ooooo! Se întâmplă ceva ce unii literați încă nu au remarcat: cursurile de literatură castrate, unde sexul nu-și găsește locul, fiind tratat ca și când nu ar face parte din viață, sunt privite de elevi și studenți ca simplă literatură pentru examen, care nu numai că nu trezește apetitul, dar nici nu trebuie să o facă și, atunci, ei se vor îndrepta în masă spre E.L. James și al său roman, 50 de umbre ale lui Grey, citit la apariție de 80% dintre elevii mei. Mi l-au recomandat și mie: ”Nici nu știți ce pierdeți, doamna...”, ”Nu prea am timp”, am bâiguit eu, ”Nici noi, dar merită”, a venit replica. Și cred că aveau dreptate, dar eu nu prea citesc la întâmplare, îmi fac liste de lecturi prin care urmăresc o idee și mă țin de firul listei. Ce am vrut să spun este că, dacă le-ai semnala libidoul în opera unor Slavici, Molière, Balzac, Henry James, John Galsworthy și alții, le-ai trezi mai mult apetitul pentru marea literatură decât prezentându-i pe scriitori ca pe niște ființe castrate. O civilizație castrată, ce nu îndrăznește să vorbească deschis despre sex, este o civilizație condamnată, care se ignoră, neavând curajul emancipării sub niciuna din formele ei. La viața mea, prin natura muncii mele, i-am citit pe Kant, Schopenhauer, Chomsky, Freud, toți, deschizători de drumuri. Indiferent de specializarea pe care o vei urma, lectura lui Freud este cea mai instructivă.  Le-am atras de mai multe ori atenția elevilor mei asupra cărților lui. I-am rugat să-l citească, fiindcă altfel vor vedea lumea, oamenii, relațiile interumane, societatea, psiho-patologia vieții cotidiene și propriul destin după lectura lui Freud. Ce om! Ce geniu! Châpeau bas, domnule doctor! Ce bine că ați existat! Ce bine că nu ați avut prejudecăți!

             Freud vorbește despre ”principiul plăcerii”, pe care dacă nu-l ignorăm nu înseamnă că-i cădem pradă. A vorbi despre acest principiu și rolul lui în viața noastră nu însemnă a induce altora ideea că plăcerea e totul în viață, cum greșit comentează doamna Rucsandra Cioc, într-un articol publicat pe platforma Republica, in data de 7 martie 2021, și republicat pe aceeasi platformă în data de 26 noiembrie a.c. Căutarea plăcerii este subîntinsă tuturor actelor noastre, dar acest lucru se petrece subconștient, că vrem sau nu vrem, iar faptul de a nu conștientiza acest lucru nu ajută la nimic. A trăi cu impresia că sexul e doar pentru pipilică și făcut copii, că orgasmul e doar o întâmplare exotică e o prostie și e foarte trist că această prostie e susținută chiar de la tribuna Parlamentului: Vorbim de ”educație sanitară” în loc de educație sexuală, ca și când am confunda spălatul pe mâini cu spălăturile intravaginale, proscrise de ceva vreme. Trebuie să îi spunem clar și doamnei Cioc că a vorbi despre ”principiul plăcerii” nu are nicio legătură, dar niciuna cu a recomanda ”goana după plăceri și egoismul”, cum scrie dânsa. Nu recomandăm nici așa ceva, nici Freud după ureche...

            Mă întreb dacă doamnele din Parlamentul României care au făcut, din vocea lor, zid împotriva educației sexuale au citit măcar un volum din Freud sau au avut vreodată orgasm. Își mai aduc aminte și în ce poziție erau...?

            O altă problemă pe care o ridică Rucsandra Cioc este dacă educația sexuală s-ar preda bine sau nu și ce ar trebui să conțină programa.

            Pentru început programa ar trebui să conțină tot ce se găsește în multele cursuri pregătitoare, în vederea predării educației sexuale ce s-au făcut din 1995 încoace. Intențiile au fost bune, dar au fost blocate, ca mai tot ce e românesc. Capitolul despre contracepție ar trebui neapărat îmbogățit și ar trebui adăugat un capitol despre minoritățile sexuale. Ca să avem o programă obligatorie trebuie să avem educația sexuală ca obiect de studiu obligatoriu. Or, noi abia vorbim de educație sanitară, ca obiect opțional. Dacă obiectul ar fi obligatoriu, s-ar emite programă și ea ar trebui respectată. Desigur, ea poate fi îmbogățită, dacă elevii pun întrebări și se arată interesați de anumite conținuturi. Cât privește supoziția doamnei Cioc că poate nu s-ar preda bine obiectul că – deh! – nu toată lumea are har, întreb și eu: Și-a pus cineva problema în atâția amar de ani dacă religia se predă bine, dacă se predă cu har? Orice obiect de studiu trece prin mâna profesorului, poartă amprenta lui, iar profesorul are sau nu are talent pedagogic. Dacă un profesor de română nu are nici talent la scris, nici har pedagogic nu înseamnă că trebuie să scoți româna din programă...

            Cât privește atitudinea ”pro viață sau pro avort”, despre care vorbește doamna Cioc, până să ajungem acolo trebuie să discutăm despre mijloacele contraceptive. Sunt multe și pe an ce trece mai perfecționate. Am cunoscut persoane pudice și bigote care consideră chiar și contracepția o crimă... Înainte să vedem în avort o crimă, hai să ne gândim că acel făt este purtat în pântece de o femeie; că ea trebuie să fie suficient de coaptă pentru a deveni mamă; că acel copil trebuie să se nască într-o familie normală, dorit, în egală măsură de mama și de tatăl lui; că acea familie ar trebui să aibă mijloacele materiale necesare pentru a-și crește pruncul... Spus direct, femeia aceea nu poate fi obligată să fie mamă, dacă nu se simte pregătită sau în stare și dacă nu are mijloacele materiale necesare pentru a-și crește copilul. Să-i amintim doamnei Cioc și de femeile care au făcut avort în condiții improprii, improvizate, în timpul ”epocii lumină”, decretate de Nicolae Ceaușescu, când atitudinea oficială era ”pro viață”, și care au murit... de dragul vieții... Chiar așa ”De ce trebuie să ne împotrivim orelor de educație sexuală în școli”, cum scrie dânsa? De remarcat folosirea fermă a indicativului ”trebuie”, în locul condiționalului ”ar trebui”, care, măcar, ar lăsa drept de apel; de remarcat folosirea pluralului manipulator ”să ne împotrivim”, care nu-ți dă voie să discerni și să alegi. La un moment dat Domnia Sa scrie că la orele de educație sexuală elevii nu ar învăța nimic din ce nu știu deja, fiindcă trăim într-o societate îmbibată de sex la nivelul imaginii, confundând dumneaei grav pornografia cu expunerea argumentată și chiar prevenitoare!

            Cât privește întrebarea Rucsandrei Cioc dacă ”are o instituție (școala) dreptul să emită un discurs  care poate veni în contradicție cu valorile individului și ale familiei”, răspunsul este categoric da și a fost dat de mult, încă de când s-a introdus Teoria heliocentrică la obiectul fizică, după ce Nicolaus Copernic și Johannes Kepler au demonstrat matematic că nu noi și planeta noastră suntem centrul universului – vai de curul nostru! – ci soarele, în timp ce noi, împreună cu alții, ne învârtim frumușel în jurul lui și luăm lumină de acolo; răspunsul este categoric da, de când Charles Darwin, cu prețul sănătății și al vieții, a reușit să definitiveze Originea speciilor (1859) și, după ani buni, teoria lui intra cu pas ferm în universități și în școli, la ora de biologie. Să adăugăm că materia de studiu trece prin atitudinea și vocea unui profesor; că formula ”magister dixit” s-a demodat de mult; că profesorul de educație sexuală propune o manieră de abordare și nu o rețetă obligatorie; că școala nu este o instanță, că nimic nu poate fi definitiv și nici perfect, că nici părinții nu au întotdeauna timp să vorbească cu copiii lor despre sex. Sau, dacă au și o fac mai bine ca la școală, cu atât mai bine societății și copiilor, cu atât mai bine!

             În această dezbatere, eu aș veni cu o propunere: educația sexuală să se facă în grupe distincte de fete și de băieți. Fiindcă fetele și băieții, femeile și bărbații au probleme sexuale distincte și pot apărea stări de inhibiție când fetele sunt în prezența băieților și invers. Ora de educație sexuală ar trebui să fie o oră în care răspunzi unor întrebări, iar, în primele întâlniri, ar trebui să se facă doar exerciții de dezinhibare...

            Dezinhibarea e necesară întregii societăți...

            (Acest articol a apărut pe platforma www.scoala9.ro în data de 15 decembrie 2022)

               

 

 

Il était une fois... à Hollywood - L'Invitation à la réécriture

 

                           

      Avec le film Once Upon a Time... in Hollywood, présenté en compétition officielle à Cannes, en 2019, Tarantino n’est pas à sa première aventure de ce genre.

            C’est son quatrième film présent en compétition à Cannes après Pulp Fiction – Palme d’Or en 1994 -, Boulevard de la mort (2007) et Inglourious Basterds (2009, prix d’interprétation masculine pour Christoph Waltz) et c’est pour la deuxième fois, après le même Inglourious..., que Tarantino se lance dans l’écriture d’une histoire alternative. Sa nature nerveuse, espiègle et extravagante le rend mécontent des issues historiques.

            Aussi fait-il la nique à l’histoire pour en changer le cours.

            Il était une fois... à Hollywood, c’est sa deuxième uchronie, pour employer ce terme créé par le philosophe Charles Renouvier (1815-1903), sur le modèle du mot utopie, inventé par Thomas Morus en 1516, à l’aide de ce préfixe négatif u. Renouvier remplace topos (lieu) par chronos (temps) et c’est ainsi que naît l’uchronie, une histoire qui ne se retrouve pas dans l’ordre chronologique des événements. C’est une histoire inventée, mais il faut absolument qu’elle trouve son point de départ dans une situation historique identifiée comme réelle, mais dont on modifie le déroulement, l’issue et les conséquences. Le dénouement  inventé et ludique est très fécond et, souvent, réconfortant pour l’esprit, stimulant le sens de l’histoire. Et on voit Tarantino prendre des notes, se documenter, mettre en place ces notes et, mécontent, démonter tout cet agencement pour le transformer et le faire revivre dans le septième univers.

            C’est ainsi que nous sommes portés en 1969, à Hollywood, où nous faisons la connaissance de Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), acteur de séries télé, et sa doublure, le cascadeur Cliff Booth ( Brad Pitt – l’Oscar et le Golden Globe du meilleur second rôle masculin) qui met beaucoup de charme et de talent dans son humble travail de plus en plus méconnu, mais qui ne s’en plaint jamais. C’est qu’il supporte et affronte avec courage le monde, là où ceci ne peut lui offrir que ses limites et sa médiocrité.

            L’action du film commence en février 1969, quand l’acteur Rick Dalton (personnage fictif) – ancienne star d’une série télévisée, Le Chasseur de primes, reçoit de la part d’un agent artistique, Marvin Schwarz, (Al Pacino – très bon, plein de grâce et mémorable dans un rôle fugitif) la proposition d’aller en Italie tourner des westerns spaghettis pour pouvoir changer de cap, mettre fin à une carrière un peu trop prévisible et se donner un nouveau départ dans la vie. Mais Rick Dalton est prétentieux. Nous sommes en présence du personnage principal d’une comédie, surpris dans un moment ingrat de sa vie. Il est intelligent. Il comprend très bien que sa carrière est sur le déclin et qu’il n’a d’autre issue que d’accepter la proposition de Monsieur Schwarz, mais il n’aime pas les westerns spaghettis, trop mimétiques et dépourvus de psychologie et il commence à ne plus aimer ce qu’il fait... Il entend très bien que non seulement lui est sur le déclin, il en va de même pour le goût public, le mimétisme fait rage, le monde du cinéma se trouve à un carrefour... Et, comme il a le sens du ridicule, il évite de devenir pathétique. Et alors il boit. Il boit ferme. Il boit pour pouvoir accepter sa vie, pour pouvoir oublier qu’il pourrait très bien jouer d’autres types de rôle mais que les spectateurs et surtout les producteurs se sont habitués à le voir seulement en chasseur de primes... C’est l’un des rôles les plus difficiles de Leonardo DiCaprio qu’il mène très bien à terme. C’est le tragique dans le comique et DiCaprio sait très bien garder la ligne de flottaison, sans immerger, sans trop émerger... Il est parfait.

            Finalement, notre héros accepte la proposition de Schwarz. Mais le départ pour l’Italie aura lieu en été et nous avons suffisamment de temps pour explorer leur milieu de vie. Rick habite une belle villa avec piscine en Beverly Hills et il apprend avec transport qu’il est le voisin de Roman Polansky qui vient d’acheter la demeure du 10 050 Ciélo Drive au producteur de disques Terry Melcher, qui, à son tour, la tenait du comédien Cary Grant! Quel voisinage! Rick se sent ranimer.

            Cliff partage une caravane avec sa chienne Brandy, à proximité d’un drive-in, pour être tout le temps près du cinéma. Il a fait la guerre au Viêt-nam et, de retour dans son pays, il n’a plus de femme, plus de maison, plus d’avenir... Le monde a changé et ce monde nouveau ne reconnaît plus ses héros et n’a que faire de Cliff. Ce dernier n’a plus que sa chienne, Brandy, qui l’aime et le comprend. Clélia Cohen, la critique de Libération, parle de <<leurs solitudes parallèles>>, celle de Cliff et celle de Rick, et du <<monde finissant qu’ils incarnent>>, où l’un n’a pour se consoler que sa chienne et l’autre, sa piscine et sa margarita.

            Mais ce film, attention, il faut le regarder – comment dirais-je? – entre les lignes pour ne rien perdre, pour arriver finalement à <<rompre l’os et sucer la substantifique moelle>>. Car ce monde finissant rappelle le nôtre, également mimétique, manipulateur et manipulé, qui nous impose sa grisaille et sa monotonie. On n’a qu’à s’y adapter, qu’à le vivre... C’est ce que font les deux héros, tandis que le réalisateur, Tarantino, a déjà annoncé que c’était son avant-dernier film et qu’il tirerait sa révérence...

            Le film comporte deux parties:

            1 L’aventure américaine d’avant l’Italie et

            2 L’aventure américaine d’après l’Italie

            L’Italie est un intermezzo, un moment de passage, justement pour donner aux jeunes hippies, jonchés partout dans ce film, la possibilité de mûrir, de mieux acquérir leur contour manipulé et manipulateur. Cliff fait leur connaissance avant de partir pour l’Italie et ce sont eux qui le regagnent après l’Italie. Toutes les fois leur rendez-vous est explosif. Ils essayent d’imposer leurs règles à Cliff et celui-ci ne l’accepte pas. C’est l’individu face à une société qui ne réussit pas à le faire obéir.

 

            L’Aventure américaine d’avant l’Italie

            C’est la partie du film la plus descriptive, très proche de la réalité, un peu ennuyeuse donc, justement parce qu’elle veut nous porter dans l’atmosphère des années ’60.

            Ainsi voit-on Rick Dalton – personnage fictif – jouer le premier rôle dans l’épisode pilote d’une série western, Lancer, réellement produite de 1968 à 1970 par CBS. Mais Rick n’oublie pas son ami, le cascadeur, et prie Randy, le producteur, d’embaucher Cliff, vu qu’il a besoin de ses services. Randy hésite pensant toujours que Cliff avait tué sa femme sur mer, lors d’une querelle, sans avoir payé pour ce meurtre, que beaucoup de personnes tenaient pour vrai, sans pouvoir le prouver. Finalement il accepte <<l’énergie que Booth apporte sur le plateau>> encore qu’il ne l’aime pas. Mais Cliff a la guigne. Et là c’est un bon moment pour Tarantino de rejoindre la vie réelle et d’évoquer un épisode cher aux cinéphiles qui s’y connaissent: sur le tournage de la série Le Frelon vert, en 1966, Bruce Lee a eu un discours arrogant qui a vraiment piqué un cascadeur à trois poils, Gene LeBell, qui a mis Lee sur le dos en un tour de main.

            Rassurons-nous! Gene LeBell non plus n’a pas tué sa femme. Et puis, il faut le dire, personne de ce film n’a tué sa femme.

            Mais vous rappelez-vous La Fureur du Dragon de 1972, avec Bruce Lee et Chuck Norris?

             Et bien, quand j’ai vu Cliff/Brad Pitt affronter Bruce Lee, c’est à Chuck Norris et à la scène du Colisée que j’ai pensé premièrement, attendu que Chuck est lui aussi charmant, il a fait son service militaire en Corée du Sud et, de retour aux États-Unis, il a ouvert une école de karaté fréquentée par nombre de célébrités, dont l’une est présente dans ce film aussi – Steve McQueen.

             C’est au manoir Playboy, acheté en 1971 par Hugh Hefner, le fondateur du magazine <<Playboy>> que Tarantino réunit et fait danser Roman Polanski, sa femme, Sharon Tate, le coiffeur Jay Sebring, son ancien amant, l’acteur Steve McQueen et d’autres. Tarantino s’intéresse plutôt aux médisances sur le compte de Polanski qu’au charme dionysiaque de ce manoir abritant, à part la piscine, un mini-zoo, une grotte, un orgue, une cave à vin, plusieurs courts de tennis et qui a vu des fêtes extravagantes et somptueuses très appréciées par Peter O’Toole, Elvis Presley, John Lennon, Leonardo DiCaprio (voilà!), Alec Baldwin, Joaquin Phoenix.

            Mais revenons à notre héros, Rick Dalton/Leo DiCaprio, qui a vraiment du pain sur la planche! Il est Caleb de Coteau dans le western Lancer, où il croise  Trudi Fraser, une petite fille de 8 ans, qui devient sa partenaire. En la voyant, tout le monde a pensé à la jeune Jodie Foster qui, dès l’âge de 7 ans, tenait des rôles dans des séries western, comme Bonanza.

            Pendant les pauses, lui et Trudi, qui est, naturellement, précoce, papotent. Il lui parle d’un personnage du roman qu’il lit, Tom Breezi, qui apprivoisait des chevaux sauvages, mais qui fait une chute et, après l’accident, ne peut plus monter à cheval. Sa carrière est coupée. Il devient inutile et Rick se voit dans le destin du personnage: il n’a pas souffert d’accident, mais il est possible que l’industrie du film n’ait plus besoin de ses services... Il est inquiet.

            Mais son ami, Cliff, n’a pas de souci. Il répare l’antenne de télévision de la villa de Rick et, comme il est perché sur le toit, guette la propriété des époux Polanski, les voisins de Dalton. Roman n’est pas à la maison, Sharon est avec Jay, mais le paysage est troublé par l’apparition d’un personnage un peu bizarre, le visage encadré par une tignasse désordonnée et au regard déconcerté.

            Mais qui est-il et qui cherchait-il?

            Il est le fameux Charlie Manson, l’enfant illégitime de Kathleen Madox qui n’avait que 16 ans lorsqu’elle a accouché. Il fut voleur, proxénète pour devenir finalement le gourou d’un groupe de hippies, qu’il a baptisé La Famille qu’il n’avait jamais eue.  L’intelligence et le talent ne lui faisaient pas défaut, mais l’éducation lui manquait totalement vu que personne ne s’en était occupé. Mais parmi ses jeunes hippies, il se sentait Dieu sur terre. En prison il avait appris à jouer de la guitare. Et il compose. Dans le film, les jeunes hippies, – parmi lesquelles Pussycat, la fille de Cliff – qui ramassaient des aliments dans les poubelles de Los Angeles, chantaient des mélodies composées par Charlie. Dans la grise réalité, au procès qui a suivi aux meurtres de l’été 1969, les filles de Charlie, accusées de crimes affreux venaient en chantant les mélodies de leur gourou et en feignant l’innocence...

            Il cherchait le producteur de disques Terry Melcher qui l’avait auditionné, mais qui, finalement, a refusé d’enregistrer ses compositions. Manson comptait toujours le faire se raviser. Heureusement, Melcher avait déménagé et, au 10 050 Ciélo Drive de Beverly Hills, Charlie ne trouve que la belle moitié de Roman Polanski qu’il dévisage sans lui en vouloir aucunement. Et il s’en va <<Au vent mauvais/ Qui l’emporte/ Deça, delà/ Pareil à la/Feuille morte.>>

            Le film rejoint la réalité au moment où les filles de Charlie chantant, après avoir ramassé des vivres suffisamment comestibles dans les poubelles, se préparaient à les nettoyer un peu à la rivière qui arrose la ville avant de se rendre à l’océan:

           

                        Piller les poubelles était devenu une manière de survivre pour la Famille. Les supermarchés de Los Angeles jettent tous les jours de la nourriture parfaitement comestible, des légumes frais, des cartons d’œufs, des paquets de fromage qui ont dépassé une certaine date. Nous, les filles, étions chargées de fouiller dans leurs poubelles, de prendre la nourriture (...), de la nettoyer, d’enlever les morceaux abîmés ou pourris...

 

            C’est ce que dit Susan Atkins, la fameuse criminelle, citée dans le livre The Garbage People (1971), écrit par John Gilmore et Ron Kenner, Susan, l’ancienne amante d’Anton LaVey – l’auteur de la Bible satanique, fondateur en 1966 de l’Église de Satan et personnage dans le film Un bébé pour Rosemary de Roman Polanski. Susan a, elle aussi, décroché un tout petit rôle dans le film de Polanski Le Bal des Vampires, où elle a joué à côté de  Sharon Tate qui y était Sarah, la belle fille des aubergistes, dont tombe amoureux Alfred, l’assistant du professeur Abronsius, interprété justement par Roman Polanski! Que voulez-vous? <<À force de parler d’amour, on devient amoureux>>!

 

            Cliff débarque au Spahn ranch et fait la connaissance de La Famille

 

            Après avoir nettoyé les vivres ramassés dans les poubelles, les filles regagnent le Spahn ranch. Cette ferme, qui a servi de décor à quelques épisodes de la série Bonanza, est située en plein désert, à une cinquantaine de kilomètres de Los Angeles, et a appartenu au fermier George Spahn, qui élevait des chevaux et qui louait la ferme aux réalisateurs de westerns. Dans le film il est présenté comme ayant été lui-même réalisateur.

            Cliff, qui est amouraché de Pussycat (Margaret Qualley), la ramène au ranch. Ici, c’est un monde dans le monde qu’il découvre, avec ses propres lois, qui n’a pas les mêmes racines que notre société rigoureusement organisée, mais qui ne semble pas, hélas, pour autant, être  plus honnête; seulement plus sale. Cliff ne se laisse pas envoûter. Bien au contraire, il devient ombrageux. Il soupçonne les hippies d’avoir profité de la bonté et de la sénilité de Spahn, qui a plus de 70 ans et est aveugle. Il a accepté de loger Charlie et sa Famille en échange de quelques faveurs sexuelles de la part des filles. Le gourou a chargé Lynette Fromme (Dakota Fanning, qui voulait depuis longtemps travailler avec Tarantino), baptisée Squeaky, de s’en occuper. Et elle s’en occupe. <<Squeaky m’aime>>, apprécie George.

            Mais pourquoi les faire changer de nom?

            Charlie faisait son pouvoir pour anéantir leur passé, leur identité, leur personnalité. Dans ce groupe farouchement uniformisé, ils ne sont que des marionnettes auxquelles on peut demander n’importe quoi. À la ferme, ils ne sont plus personne. La misère et le manque d’avenir les uniformisent et alors c’est bien simple que Susan Atkins devienne Sadie, Charles Watson, Tex et Lynette Fromme, Squeaky. Ce sont des noms jetés au hasard et leurs porteurs vivent au jour le jour. Sont-ils libres?

            Non, pas du tout. Ils sont affreusement manipulés.

            D’abord, Cliff, qui avait filmé au ranch, s’est intéressé à George qui dormait à ce moment-là. Il dormait le jour pour pouvoir dans la soirée regarder une série avec Squeaky, dont il ne voyait rien, étant aveugle, mais c’était sa manière de passer du temps avec elle, c’était comme le prélude d’une partie de sexe. Cliff le réveille pour l’interroger sur sa vie présente. Il ne peut pas échapper à l’impression que les hippies vivent aux dépens de George. Il est méfiant et les hippies se sentent vexer. C’est qu’ils tolèrent très mal la méfiance. Et ils se vengent: Un certain Clem pique un pneu de la voiture de Cliff. Si Cliff avait été des leurs, il aurait accepté en riant cette mauvaise blague. Mais Cliff n’est pas des leurs et il ne veut aucunement l’être. Il reste un individu, quelque cher que cela puisse lui coûter. Il est très mécontent de l’état de la voiture qui n’est pas la sienne, mais l’élégante Cadillac de Rick, et les deux hommes se préparent à en découdre. Cliff casse la figure à Clem, lui demande fermement de changer la roue et puis s’en va. Mais avant l’épisode de la bataille, il a une toute petite conversation, très intéressante, avec Pussycat (personnage inventé). Elle l’accuse de ne rien comprendre à leur monde et en général. Elle dit:

            <<George n’est pas aveugle. C’est toi l’aveugle!>>

            Phrase exceptionnelle, il faut en convenir! Une phrase accusatrice, la quintessance de la manipulation! Donc n’est pas aveugle celui qui est aveugle au sens propre et figuré du terme, puisqu’il ne voit rien et se laisse duper. Les aveugles sont ceux qui s’entêtent à ne pas accepter ce qu’on leur demande et on leur impose de voir et d’accepter. C’est un monde à l’envers qui ne peut pas durer. Quelque part il va crever, comme un pneu... pour avoir trop roulé et parsemé son odeur fétide. Le menteur ne va pas loin!

            Mais les hippies vont évoluer...!

 

            Intermezzo

 

            Les deux amis partent pour l’Italie changer de cap et redonner du souffle à leur carrière et à leur vie. Ici, Rick Dalton travaille, parmi autres, avec Sergio Corbucci dans le film (inventé) Nebraska Jim. Il fait quatre films au complet, gagne beaucoup et gaspille presque tout ce qu’il gagne, mais c’est en Italie qu’il trouve sa moitié: Francesca. Auréolé de cette conquette, il regagne l’Amérique pour vivre l’aventure de sa vie qui prouvera bien que la vie de tous les jours peut parfois l’emporter sur le film...

 

            Chez Gary Hinman

 

            Dans la nuit du 8 au 9 août 1969, Sharon Tate, enceinte de 8 mois et demi, et ses hôtes -  Abigail Folger, la fille de Peter Folger, le Président de Folger Coffee Co, le fiancé d’Abigail, Voytek Frykovski, un scénariste polonais, ami de Roman Polanski, et Jay Sebring, le coiffeur des stars, furent massacrés par quatre membres de la bande de Charles Manson. C’est le dénouement de l’histoire réelle dont parle ce film et qui sera réécrit. Parmi les invités figurait également Ennio Morricone (1928-2020), qui dut son unique Oscar de la meilleure musique d’un film à Quentin Tarantino, en 2015, pour Les huit Salopards. Heureusement, il n’avait pu participer à cette fête qui a fini par un carnage.

            Mais pourquoi ce carnage? Qu’est-ce qui le justifie?

            <<Plus on lit des choses, plus on se rend compte que cette histoire est obscure>>, commente Tarantino. Il est difficile de tirer les choses au clair et pourtant il existe des événements et des arguments qui se tiennent.

            Gary Hinman est un musicien et un homme généreux. Il a bon cœur, par-dessus tout. Il est polyinstrumentiste, professeur de musique et bouddhiste qui avait ramassé de l’argent pour pouvoir se payer un voyage au Japon, qu’il a projeté justement pour l’année 1969. De temps en temps, lui, comme tout le monde, touche à la drogue. En cette qualité de musicien, d’homme généreux et de consommateur de drogue, il a reçu Charlie et les siens dans sa maison de Topanga Canyon. Mais Charlie n’est pas le seul artiste de la Famille...

            Bobby Beausoleil, véritable chanteur, acteur et consommateur de marijuana et d’acide, a rencontré Charlie et sa harde dans un endroit au nom prédestiné – la Vallée de la Mort – où  sa voiture était tombée en panne. Ils se sont vus et se sont plu. Et Bobby les a suivis au ranch. Il connaît bien  Gary. C’est ainsi que les trois artistes se mettent à se fréquenter. Gary écoute Charlie, il arrive même à croire à sa musique et finit par promettre à Bobby de financer une session d’enregistrement au gourou. Mais, tout comme dans le cas de Terry Melcher, le gourou ne convainc pas assez et comme Gary avait besoin d’argent pour aller au Japon il se rétracte, tandis que Charlie et les siens croyaient pouvoir le convaincre...

            Voilà pourquoi le 25 juillet 1969, Bobby Beausoleil, Mary Brunner, ancienne bibliothécaire de l’Université de Berkeley, et Susan Atkins débarquent à Topanga Canyon sans nourrir nullement la pensée du meurtre, mais seulement l’idée de convaincre Gary de changer d’avis.  Pour mieux faire, ils se servent d’un revolver et d’un couteau. En se voyant menacé, Gary accepte de leur donner 150 dollars. La somme n’est pas jugée satisfaisante et les trois agresseurs, désorientés, appellent le gourou les tirer d’embarras. Charlie arrive et n’aime pas ce qu’il voit. Il  pense ne pouvoir plaquer simplement la maison, vu que Hinman pouvait se rendre à la police et les dénoncer. Hinman devait être surveillé tout le temps... et alors il se prend à le convaincre de joindre la Famille pour vivre comme un coq en pâte avec les filles... Mais Hinman n’y mord pas. Il a d’autres projets. Il a sa vie à lui. Il reste un individu, quelque cher que cela puisse lui coûter... Et il lui coûtera! Charlie perd patience et fait l’erreur de le couper au visage et de lui trancher l’oreille gauche. Une autre erreur est commise par cupidité: il force Gary de lui céder les clefs de sa Fiat. Le gourou n’a pas de sollutions et s’en va, tout en laissant les trois agresseurs se débrouiller seuls. Sinon il a voulu leur apprendre à devenir criminels... Gary n’est pas coopératif. Au bout de trois jours, Beausoleil s’emporte et le poignarde dans la poitrine et dans la tête. Gary saigne, mais ne veut pas mourir. Ce sont maintenant les filles dont il a refusé les faveurs sexuelles qui l’aide à... casser sa pipe, en l’étouffant avec un coussin. C’est ainsi qu’est fini son voyage sur ce monde. Il n’a jamais plus quitté Topanga Canyon. Sur les murs de sa maison, Beausoleil a écrit avec le sang de Gary <<Political Piggy>> et a apposé à côté une patte de panthère pour jeter la suspicion sur les Black Panthers, les membres d’un mouvement révolutionnaire afro-américain d’inspiration marxiste, constitué en Californie, en 1966. Il fallait que la suspicion tombât sur eux et non pas sur les hippies qui prêchaient, hélas, la non-violence...

            Pauvre Gary Hinman! Il n’a pas eu les muscles de Cliff Booth ni de brave chienne! Il est mort pour avoir été trop bon.

            C’est leur premier crime qui justifie les autres. Ils veulent faire croire que les Black Panthers s’attaquent aux blancs et surtout aux gens aisés.

            Alors, le 9 août, Charles Watson, Susan Atkins, Patricia Krenwinkel et Linda Kasabian s’acheminent vers la maison des époux Polanski et tuent tous les gens qu’ils y trouvent. Linda Kasabian n’a pas participé aux meurtres, elle n’a fait que monter la garde. Dans le film elle est la jeune fille qui déguerpit en auto après avoir prétexté qu’elle avait oublié son couteau.

            Le 10 août, vers une heure du matin, sont charcutés Leno LaBianca, le propriétaire d’un supermarché, et sa femme Rosemary, à leur maison de Los Angeles. Les assassins apposent toutes les fois la patte de panthère sur les murs.

            Mais la police ne se laisse pas duper. Peu de jours après ces meurtres, Bobby Beausoleil est arrêté pour avoir conduit sans permis la Fiat de Gary Hinman, où les policiers ont trouvé également l’arme du crime: un couteau Bowie, mexicain! Quel toupet! Et quelle insouciance!

 

            Les choses ne tiennent pas aux champs comme elles sont ordonnées en chambre

 

            Il y a au-dessus le récit des trois débarquements meurtriers qui eurent vraiment lieu du 25 juillet au 10 août 1969. Revenons au film. Quatre jeunes gens – un mec et trois filles – sont envoyés par Charlie tuer tous les humains qu’ils puissent trouver au 10 050 Cielo Drive de Beverly Hills.

            On dit qu’il avait fait très chaud le 8 août 1969. Le cinéaste met dans la bouche de Jay Sebring la remarque que << notre ami polonais apprécie que c’est la journée la plus chaude de l’année.>> Et Sharon (Margot Robbie) ne tarde pas de répondre:

            <<Cela pourrait être vrai, même si c’est lui qui l’a dit.>>

            C’est un peu irrévérencieux, non?

            Elle laisse tout le temps l’impression qu’elle ne se doute pas du génie de son mari. Elle et le coiffeur font semblant d’être tout le temps complices. Si ce n’est que la malice de Tarantino...

            Vers minuit, Charles Watson et les filles arrivent près de la villa de Polanski, mais ils se trompent sur la demeure et débarquent chez Rick Dalton qui venait de se préparer une margarita, avant de se laisser flotter sur sa piscine. Il est évident qu’il éprouve une grande satisfaction quand, prélassé sur un transat, il flotte sur sa piscine, en écoutant de la musique aux casques et en buvant de la margarita. C’est l’image du bonheur flottant au beau milieu d’une piscine! C’est pour cette piscine qu’il a travaillé et c’est elle qui le récompense de tous les mécontentements, toutes les craintes et les humiliations qu’il a vécus! Parce qu’il a vraiment bossé!

            Aussi est-il fort dérangé quand les quatre avec leur bagnole font tant de bruit et de fumée devant sa résidence qu’il avait si cher payée et qu’il pensait vendre si sa situation s’empirait. Les quatre hippies reconnaissent en lui le héros de la série Le Chasseur de primes et, dans leur logique distordue et manipulatrice, ils pensent que c’est la faute à ces films où ils n’ont vu que des crimes qu’ils sont devenus ce qu’ils sont maintenant et qu’il serait très bon d’aller charcuter ceux qui ne leur avaient appris qu’à tuer!

            <<La société actuelle déresponsabilise totalement les gens>>, commente Tarantino et se prépare à donner la réplique à cette société.

            Rick et sa femme étaient très facile à charcuter, comme des cochons. Heureusement, dans la maison de Rick se trouve ce soir, après une fête au restaurant, Cliff. Celui-ci sort promener sa chienne. De retour à la maison, Brandy la Brave sent l’approche des criminels, mais attend la commande de son maître pour entrer en action. Cliff identifie les jeunes hippies. Brandy attaque Watson, le plus dangereux, et le fait sortir du jeu. La plus agressive, Susan Atkins, se précipite sur lui, mais Cliff qui avait la boîte de conserve pour chien en main la lui jette en pleine figure. Blessée à la tête, Atkins est attaquée par la chienne qui la mord au visage et le sang l’aveugle. Elle était déjà aveuglée par sa cruauté et la manipulation exercée par son gourou. Maintenant, elle l’est encore une fois par son propre sang qui a jailli abondamment de son propre corps là où elle espérait le faire jaillir des autres. Tel est pris qui croyait prendre. Cela arrive...

             Mais Krenwinkel continue le combat et poignarde Cliff à la jambe. Il a juste la force de lui fracasser la tête contre les murs et s’évanouit.

            Que voulez-vous? On ne peut guérir le mal que par le mal. C’est l’idée centrale de la catharsis. Aussi tout pharmakon est-il poison autant que remède. La fin du film nous donne de la satisfaction, attendu que nous éprouvons du soulagement et du plaisir, là où nous nous préparions à ne ressentir que de l’effroi et de la pitié.

            Bien qu’aveuglée par son propre sang et par la fureur, Atkins ne rend pas les armes. Son instinct criminel la conduit, le revolver à la main, dans la piscine où elle flaire la présence d’une potentielle victime, Rick, qui n’a aucune idée de ce qui se passe dans sa maison, vu qu’il écoute de la musique, les casques sur les oreilles. Ce moment est énormément comique. Rick est fichtrement dérangé par la présence de cette folle qui crie à tue-tête, en tirant des coups de feu aux quatre vents. Mais il s’en remet et se rappelle qu’il garde encore dans le dépôt un lance-flammes, utilisé sur le tournage d’un film où il brûlait des nazis. Et il s’en sert encore une fois pour brûler Atkins et échapper à ses grognements affreux avant qu’elle ne réussisse à écrire sur un mur, avec du sang, <<Pig>>.

            À la satisfaction du cinéphile répond le bonheur du héros qui apprend de la bouche de Jay Sebring qu’il est un fan de la série Le Chasseur de primes.

            Qui plus est, la Compagnie Red Apple qui fut fondée en 1862 embauche le comédien Rick Dalton pour faire la réclame aux cigarettes Red Apple, que Jake Cahill, le chasseur de primes, fumait. Enfin, Rick est toujours mécontent, s’énerve, mais... la nave va...

            Et vogue le navire, mais seulement grâce à un homme qui a essayé de rester un individu et un bon ami, quelque cher que cela pût lui coûter.

 

(Acest articol a apărut pe platforma www.mondesfrancophones.com, în data de 14 aprilie 2021)     

 

 

     

 

 

 

                     

Legile Educației - chintesență a ”României educate” - trag în jos Educația

 

                                                                                                        

 

            Este un lucru bun că proiectele Legilor Educației – una pentru învățământul preuniversitar și alta pentru cel universitar – au fost puse în dezbatere publică, în perioada 13 iulie – 24 august a.c., și astfel s-a vorbit și se va vorbi mai mult despre Învățământ – prioritate națională. S-a spus că perioada de dezbatere e cam scurtă. Calendaristic, e adevărat. Dar aceste Legi și-ar găsi aplicabilitatea din 2027, caz în care perioada de dezbatere se poate prelungi și după votul în actualul Parlament, care e previzibil. O lege e perfectibilă sau poate fi abrogată, important e să existe vocile critice care să ducă la înlocuirea ei cu alta măcar mai bună. Legea de acum nu e cu nimic mai bună decât cea din 2011. Dimpotrivă. Până la urmă orice lege poate naște nedumeriri, critici... Lucrurile însă se agravează atunci când ea trezește... stupoare! Stupoarea crește în momentul în care constați că, deși Legile sunt... discutabile, România educată... tace! Tace adânc! Tace și iar tace! Nu că nu ar fi nume sonore care au criticat deja Legea; sunt. Dar puține! La așa lege, atâția comentatori! În cele din urmă, expeditorii și destinatarii se echivalează și un singur lucru este cert: vom avea Legea și Educația pe care le merităm.

            Știți câte nume sonore ale Societății civile au comentat până acum Legile Educației? [Eu mă raportez la data de 9 august 2022, când s-a publicat articolul meu] – 10-12: Lazăr Vlăsceanu, Mircea Miclea, Andrei Marga, Remus Pricopie, Adrian Preda, Paul Cernat, Andrei Cornea, Brîndușa Armanca, Sabina Fati, Cristian Preda, Adrian Dușa, Sorin Șerb.

            Nici Lazăr Vlăsceanu, nici Remus Pricopie nu văd vreo legătură între raportul ”România educată” și acest proiect de legi. Lazăr Vlăsceanu vorbește chiar de ”tentative de compromitere” a raportului... Și, cum mai nimeni nu se recunoaște în Legile Educației, ca făt al României educate, explicația trebuie căutată în supranatural:

 

O fi fost mă-ta vioară,/ Trestie sau căprioară/ Și-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voievod?/ Că din oamenii de rând/ Nu te-ai zămislit nicicând./ Doar anapoda și spârc,/ Cine știe din ce zmârc,/ Morfolit de o copită/ De făptură negrăită/ Cu coarne de gheață,/ Cu coama de ceață,/ Cu uger de omăt - / Iese așa fel de făt.

 

            Da, ați ghicit, e Fătălăul, din Flori de mucigai.

            Acestea fiind zise, să ne uităm pe Lege.

                                                                        ***

             Portofoliul personal educațional al elevului (PPE)

            Acest portofoliu a existat și în Legea din 2011. În prezentul proiect, portofoliul ocupă art. 61. Începem cu el întrucât se utilizează de la grădiniță până la sfârșitul învățământului preuniversitar – Art. 61 (4). Ba mai mult, va deveni obligatoriu odată cu generația de preșcolari care încep grupa mare și clasa pregătitoare în anul de grație 2023-2024, dar și cu generația de învățăcei ce încep clasa I în același an. – Art. 61 (6)

            Dar ce este PPE?

            El cuprinde ”evaluări de profil și recomandări de recuperare, diplomele, certificatele sau alte înscrisuri obținute în urma evaluării competențelor dobândite sau a participării la activități de învățare, în diferite contexte, precum și produse sau rezultate ale acestor activități, în contexte de învățare formale, nonformale și informale.” – Art. 61 (2)

            E important să explicăm pentru profani ce înseamnă aceste trei tipuri de învățare.

            Învățarea formală este cea de tip oficial, care se realizează la școală, este evaluată riguros și periodic și se finalizează cu obținerea unor diplome, de care învățăcelul va putea face uz în cariera sa.

            Învățarea nonformală este cea care se realizează în afara școlii, prin acțiuni de voluntariat, prin activități gen ”Școala altfel” sau concursuri științifice, culturale sau sportive.

            Învățarea informală e cea mai personală; ea se realizează acasă, cel mai adesea ”în liniștea odăii”, prin lectură, prin tot felul de activități personale pentru care copilul are talent; pot intra aici și meditațiile; dar și prin călătorii.

            Ca om riguros, conștiincios și direct ce mă aflu, vă propun să ne imaginăm că un profesor  suficient de determinat chiar vrea să realizeze acest PPE, prezent în ambele Legi ale Educației, și cea din 2011, și cea de-acum, amândouă discutabile! Acest profesor pus pe treabă nu va putea să realizeze PPE-ul din două motive:

            Primul, dar nu cel mai important, este de natură logică: un educator poate să dea socoteală de activitatea formală și nonformală a învățăcelului, dar să îl chestionezi pe fiecare elev în parte despre ce activități de timp liber preferă, à propos de învățarea informală,  sau să le ceri tuturor să îți facă o listă cu așa ceva și apoi să consemnezi și acest lucru în PPE, ca și cum chiar ar citi cineva, mi se pare, cel puțin, exagerat. Dar cum încrederea nu este și nu poate fi obligatorie, începem să avem suspiciuni asupra adevăratelor intenții ale celor care formulează asemenea cerințe și trecem astfel la al doilea motiv, cel zdrobitor de important:

            Eu nu cred că este bine ca acest PPE să fie realizat! Dacă va fi impus, chiar tratat superficial de profesori, și noi toți avem un anume grad de conformism, altfel nu am rezista în sistem, el va plafona iremediabil nivelul cadrului didactic. Acesta nu va mai avea timp să citească de bună voie o carte de specialitate sau din alte domenii, să comenteze o lege a educației sau să organizeze ieșiri culturale, fiindcă munca lui la clasă va fi dublată de munca la PPE, ba mai mult, PPE-ul va umbri și va fura din cuantumul muncii la clasă! Profesorul se va transforma într-un funcționar tot mai cenușiu, tot mai sufocat și mai obosit, care redactează, fără chef și într-o limbă de plumb, rapoarte... despre elevul ”Bujie Ion” – vorba poetului. Eu sunt convinsă că asta se dorește: invadarea vieții private a salariaților și controlul absolut al timpului, odată liber, și al minții. Asta s-a dorit și s-a făcut și pe vremea comuniștilor, asta se dorește și acum: istoria se repetă sau se va repeta. Suntem deja la a doua încercare!

             Și nu știu cu cât va trebui plătit un profesor-diriginte pentru asemenea muncă titanică și... inutilă! Fiindcă nimeni nu va citi PPE-ul! Chiar dacă ar fi scris cu talent, ceea ce nu poate fi obligatoriu, nimeni nu are timp și chef de așa ceva!

            Și mai e ceva ce mă întristează: faptul că mai nimeni din cei care s-au aplecat sau se vor apleca asupra Legii nu vor critica PPE-ul. Până acum a făcut-o doar Paul Cernat într-un articol din Observator cultural. Acest aspect va fi bagatelizat, tratat cu superficialitate și apoi ne mirăm când regăsim aceeași superficialitate în proiectele de legi și când nepăsarea se întoarce împotriva noastră.

            PPE-ul a fost creat de niște socio-psiho-pedagogi care nu s-au gândit nici măcar o clipă la utilitatea lui practică.

            Aflați că ”la finalizarea clasei a VIII-a, consilierul școlar și dirigintele au obligația (s.n.) să emită o recomandare de încadrare în educația secundară superioară, având caracter de orientare școlară pentru fiecare elev în parte. (...) La elaborarea recomandării, sunt consultate și cadrele didactice de la clasă. (...) Recomandarea are un caracter orientativ...” – Art. 61, (5)

            Din fericire, la terminarea liceului, dirigintele scapă de această povară. Ea nu e prevăzută. Dar să ne imaginăm cum ar fi fost să ai un elev ca Einstein – orice geniu produce dezordine, sparge structuri pentru a-și face loc – iar tu să fii funcționar într-un sistem monstruos, să predai științe umaniste la care Einstein nu era bun, și, excedat de atâta muncă și de atâtea absurdități, obosit peste măsură, uitându-te la mediile, în general, mici ale băietului să scrii în PPE-ul lui Einstein: ”inapt pentru învățământul superior”, ca simplă recomandare desigur, care, peste ani, ar face deliciul presei mainstream, cu toată bălăcăreala care ar urma la adresa ta.

            Ce mai cuprinde PPE-ul?

            El mai conține și catalogul electronic – Art. 61 (2)

            Domnul Mircea Miclea, un susținător al PPE-ului, are vorbe de ocară doar pentru prezența in portofoliu a acestui catalog: ”Cine va asigura securizarea datelor? Cariera oricui poate fi distrusă (s.n.) uitându-se la diverse medii obținute în clasele...” (Sursa: EduPedu.ro,14.07.2022)

            Nu cred că un catalog electronic poate distruge cariera cuiva. Mai degraba ce scoate el pe gură i-ar putea distruge cariera, dar asta numai într-o lume în care chiar contează ce spui și ce faci. Dar, într-o lume în care nu are nicio relevanță ce auzi și ce vezi, ci ce spun alții că trebuia să auzi și să vezi, catalogul electronic nu mai are nicio putere și singurul scop al PPE-ului este să țină timpul și mintea profesorului ocupate!

            Admiterea la colegiile naționale

            Eu lucrez la un astfel de colegiu. Legea se vrea permisivă. De ce?

            Eu cred că nimeni nu s-ar fi supărat pe față dacă repartizarea elevilor la liceu se făcea tot în baza Evaluării naționale. Unică și obiectivă, Evaluarea națională îi permite elevului să facă o listă de opțiuni, urmând să fie repartizat în funcție de medie. De ce să strici ceva care chiar mergea bine, creând și concurență între licee? Concurența este mereu benefică și pune piedici controlului excesiv.

            Oponenții acestei măsuri reclamă și faptul că elevii ar face meditație cu profesorii de la aceste licee, că ar fi o competiție cumva aranjată și întunecată de umbra banilor și că prețul meditațiilor s-ar dubla. Rumoarea a fost atât de mare încât a ajuns și la urechile domnului Ministru care a dat asigurări că subiectele nu ar fi făcute de profesorii colegiilor respective, ci de... Academia Română! Om trăi și om vedea.

            Sigur, părinții sunt cei mai vocali, dar îi cunosc bine și știu că dumnealor nu se mișcă decât sub protecția globalului și a anonimatului...

            Orice ai vrea să spui, o astfel de măsură nu ar face decât să mărească diferența dintre oraș și sat, dintre bogați și săraci, dintre elitoida sclifosită și oamenii de rând; sau cei mulți și tăcuți... Dar parcă prea tăcuți...!

            Ne grăbim să trecem la cel mai așteptat subtitlu:

           

            BACALAUREATUL

            Bacalaureatul face subiectul articolelor 75 și 76 din Lege. Are cinci probe. În mare, conținutul lui a  provocat stupoare! Motivele stuporii, le vom lua pe rând.

            Prima probă (A) este halucinantă! Fiindcă nu-ți vine să crezi ce citești și repeți lectura așteptând să constați că te-ai înșelat.

            La proba (A), motivele stuporii sunt în număr de trei:

            1 Este o probă COMUNĂ pentru TOATE tipurile de licee, toate filierele, profilurile și specializările, acolo unde în toată lumea civilizată și mai puțin civilizată, din Franța până în Vietnam, există cel puțin doua tipuri de bacalaureat (A și B), în funcție de specificul liceului – profil și specializare - și de perspectivele pe care acel liceu ți le deschide. Dacă el te îndreaptă spre  meserii care nu cer calificare teoretică superioară, probele de cultură generală vor fi mult mai ușoare decât cele de la liceele teoretice. Acești elevi, că sunt absolvenți de licee teoretice, profesionale sau vocaționale au nevoie de un examen de maturitate care să îi susțină mai departe în ceea ce vor să facă și să definitiveze în viață. O probă nediferențiată nici pe filiere, nici pe profiluri, nici pe specializări își pierde orice utilitate, devine ceva ce trebuie bifat și îi va umili și încurca pe toți: nimeni nu va înțelege de ce dau toți matematică, de ce dau toți istorie sau geografie și socio-umane, când, de fapt, ei s-au pregătit patru ani de zile, urmând o anumită specializare. O asemenea viziune didactică, cred, unică în lume, ar fi valabilă poate doar dacă ar exista un singur tip de liceu, fără filiere și fără profiluri.

            2 Această probă – cel mai probabil, test- grilă – se va susține la cinci obiecte din trunchiul comun, reunite la un loc, într-o frățietate unică în lume: limba și literatura română, matematica, una din științele exacte (fizica, chimia sau biologia) istoria sau geografia și una din științele socio-umane (sociologia, psihologia, economia sau – vai! – filozofia!) Adevărul e că nici nu se putea la un liceu profesional fără filozofie! Cum adică să tragi la șaibă, fără să știi și să aprofundezi că libertatea este ”necesitate înțeleasă”!

            3 S-a vorbit atât de mult despre necesitatea de a forma la elevii noștri un mod de a gândi și e foarte adevărat că, în ciuda lăturilor care au tot curs pe anumite site-uri de presă, evaluarea la teze și examene în sensul înțelegerii, gândirii, interpretării, argumentării a făcut progrese uriașe. Luați toate subiectele de bac care s-au dat la literatură română din 2000 încoace și nu veți găsi niciun subiect de reproducere, toate sunt axate pe explicare, înțelegere, interpretare, argumentare. Ce mod de a gândi le va forma elevilor acest test-grilă din cinci obiecte profund diferite (măcar de-ar fi fost materii din același profil)? Proba e aproape inutilă. Abia dacă le va oferi ocazia să aplice cele învățate, dar, în niciun caz, nu îi va ajuta să dezvolte o teorie, plecând de la cazuri particulare, generalizând. Abia atunci simți că te înalți și că n-ai învățat carte degeaba.

            Și nimeni nu poate concluziona mai bine ca Andrei Marga, filozoful care ar fi acum atât de necesar la Minister:

            ”Mulți oameni au concepții – adică cunoștințe organizate. Dar cei care întrunesc cunoaștere, imaginație socială, neliniște etică, interogare filozofică ajung mai sus. Ajung dincolo de percepții, abordări, idei, concepții, la ”viziuni”. Acestea sunt podișul înalt de pe care se vede departe, în toate direcțiile.” (Disprețuirea teoriei și neajunsurile in Cotidianul.ro, 23.07.2022)

            Bacalaureatul ar trebui să fie o treaptă spre această ”cunoaștere..., neliniște etică, interogare filozofică”, or, cu un astfel de bac, scara spre ”viziune” e distrusă. Andrei Marga e de părere că decidenții ”îndrumă instituțiile spre cultivarea supunerii, nu a vreunei reflecții” și concluzionează că ”unde dezbaterea publică este redusă, interesul pentru teorie scade.” (idem)

            Cu proba B suntem absolut de acord: e vorba de două probe la două limbi străine de circulație care se vor derula în conformitate cu CECR (Cadrul European Comun de Referință)! Bună și Uniunea Europeană la ceva! Ca și până acum, elevii care și-au dat deja aceste competențe lingvistice doar le echivalează.

            Proba C se referă la competențele digitale, iar proba D este una cu care nu putem să nu fim de acord, doar că ridică unele semne de întrebare: e vorba de proba scrisă la limba și literatura maternă pentru minoritățile conlocuitoare. E foarte bine! Dar de ce ei, da, și noi, majoritarii, nu?!? Suntem, cred, unici în lume cu acest dispreț manifest – că  inconștient nu poate fi, e prea la ochiul și mintea oricui – la  adresa limbii naționale! Și, cui tace acum, să-i ia Dumnezeu darul vorbirii că, oricum, nu are ce face cu el!

            Proba E ne dă și ea pe spate! Aflăm cu emoție că, dacă ții morțiș, poți – cum nu? – să dai o probă FACULTATIVĂ, scrisă, mai complexă, specifică profilului și specializării, cum ar fi profilul real, specializarea matematică-informatică, sau profilul real, specializarea științele naturii.

            Oameni buni, eu îi cunosc bine pe copii. Îi cunosc bine pe elevii noștri. Stau și mă întreb ce anomalie a naturii s-ar apuca, la sfârșitul unui examen obositor, să mai dea o probă, care nu-i folosește la nimic, care n-are relevanță practică...

            Titularizarea în Învățământul preuniversitar sau cum să facem sistemul cât mai puțin atractiv

            Acest aspect a fost amănunțit analizat de domnul Mircea Miclea în articolul menționat, analiză la care subscriu, dar, fiind o chestiune importantă a sistemului de învățământ, nu pot să nu o reiau.

            Titularizarea, așa cum este ea prevăzută în Legea Educației, devine un proces mult prea greoi și stufos, care va face ca Învățământul să nu poată rezista la acerba concurență de pe piața muncii. Și așa gâfâie...

            Să luăm exemplul unui brav tânăr care, după bacul reformat, în loc să se ducă la Politehnică, alege Universitatea, facultatea de matematică sau informatică. O termină; vrea în Învățământ. Pentru aceasta, trebuie să facă:

1 un masterat didactic. Masteratul durează un an sau doi. Băiatul îl face. Dar, ”fatalitate”, - vorba lui Caragiale – masteratul didactic nu îți dă dreptul să intri direct în râvnita profesie de dascăl! Nervii și coloana vertebrală mai trebuie lucrate un pic prin ani de așteptare! Orice alt tip de masterat îți dă dreptul să intri direct în orice altă profesie!

2 Să participe la o probă elaborată de Centrul Național de Formare (CNF) și, dacă o promovează, devine cadru didactic stagiar, fiind repartizat un (1) an la o unitate școlară. Urmează:

3 Examenul de licențiere, care ține loc clasicului definitivat. Dacă îl promovează, urmează

4 Concursul național unic de titularizare. Dacă nu reușește să devină titular, rămâne stagiar și este repartizat anual la diverse școli.

            Trebuie spus că noi, profesorii, dăm foarte multe examene și asta nu mi se pare neapărat un lucru greșit, dar nu pot să nu remarc inutilitatea probei elaborate de CNF, ce implică oameni plătiți să lucreze acolo și nici nu pot să nu-mi amintesc că, la toate examenele cu colțul sigilat pe care le-am dat eu, CA PROFESOR, inclusiv după Revoluție, subiectele fiind formulate de universitari, aceste subiecte erau toate de REPRODUCERE, NICIUNUL nu viza producerea de sens, reflecția asupra unei idei, interpretarea unui text la prima vedere, continuarea, cu argumente, a unui demers sau text, etc. Reproducerea, toceala fac examenul cenușiu și neatractiv: o ocupație în plus care trebuie bifată și de care trebuie scăpat. Știu sigur că primul examen la care s-a renunțat după 1989 la reproducere de sens a fost examenul de bacalaureat, acesta fiind cel mai vizibil și plasat întotdeauna în centrul ideii de reformă, dar, când rămânem doar noi cu ai noștri, din simplificare sau din motive materiale – se vinde mai ușor –, se revine la clasicul subiect de reproducere.

            Vă las pe dumneavoastră să judecați cât de atractiv e sistemul românesc și câtă aventură spirituală implică el... Eu sunt convinsă că, în tot învățământul românesc, nici nu se dorește vreo devenire spirituală, pe care nici nu ar avea cine să o gestioneze. Și apoi ce nevoie ai de aventură spirituală când toți, de la opincă la vlădică, suntem prinși într-un program care ne transcende, e situat undeva în clouds și nu trebuie neapărat să-i bănuim finalitatea. Cu cât mai puține întrebări și cu cât mai puține dezbateri, cu atât mai bine. De altfel, toți conformiștii, toți carieriștii vor evita să dezbată această Lege. Știu ei de ce și de-aia tac.

            Învățământul superior și controversa din jurul Doctoratului

            Am ajuns și la cel mai înalt tip de învățământ, cu cele mai mari aspirații.

            Cea mai amănunțită și obiectivă critică a Învățământului superior, în viziunea acestei Legi, o face profesorul și sociologul Lazăr Vlăsceanu, doctor în sociologie al London University Institute of Education, din 1976, care, cu o acuitate extraordinară, a prevăzut eșecul Legii Educației încă din vara lui 2021, când a scris:

 

            ”Proiectul România educată mi se pare alcătuit pe o axă cu doi poli. Din păcate, nu comunică mai deloc între ei. Primul pol corespunde unei necesități istorice: nimic nu se poate realiza în economia, societatea sau cultura României viitoare fără o transformare a educației... (...) La polul opus, nu știm cine a pus în pagină opțiunile proiectului, dar par să fie mai degrabă tentative de compromitere. Multe din opțiuni sunt rupte de rezultate dominante și actuale ale științelor cognitive și sociale despre educație, întoarse cu fața spre trecut, contradictorii și haotice. Dacă s-ar aplica așa cum se prezintă, sistemul ar ajunge într-o stare de confuzie și regresie mai profundă decât acum.” ( Un orfan al ”României educate” – învățământul superior, in EduPedu.ro, din 19.07.2021)

            În această vară fierbinte a lui 2022, L. Vlăsceanu nu întârzie să revină cu o nouă analiză amănunțită asupra învățământului superior. Domnul Vlăsceanu acuză acest proiect de lege de tradiționalism, centralism și uniformizare, în ciuda principiilor foarte numeroase și generoase pe care această Lege declară că se bazează:

 

            ”După estimarea mea simplă și realistă, proiectul de lege este în proporție de 95% rezultatul compilării (de fapt a unui gen pe care l-aș numi de ”plagiere” juridică) a unor reglementări și instituții existente în legi aflate încă în vigoare, aplicate cam după anul 2000 (...)  și care, oricum, trebuiau schimbate. Rezultatul compilării este nu numai unul de consolidare tradiționalistă a sistemului, ci ia inevitabil o formă eterogenă și adesea producătoare de incompatibilități normative, întrucât adună enunțuri din epoci diferite bazate pe concepții și intenții diferite.” (S: EduPedu.ro, 18.07.2022)

            Foarte importantă – sugerează Vlăsceanu – este și asigurarea calității în Învățământul superior, întrucât această calitate se răsfrânge asupra societății întregi. De învățământul superior, de capacitatea lui de inovare și de adaptare, depinde calitatea specialiștilor din toate domeniile.

            Asigurarea calității se realizează în mare prin satisfacerea următoarelor direcții: selectarea asistenților universitari, evaluarea studenților, evaluarea la examenele postuniversitare și încurajarea concurenței.

            Despre evaluarea studenților și piedicile de sistem care îi stau în cale, vorbește deschis profesorul Adrian Dușa atunci când comentează articolul lui Lazăr Vlăsceau din EduPedu.ro, din 18.07.2022, afirmând că ”...este imposibilă, dintr-un motiv pe cât cât de evident, pe atât de pervers: sistemul de finanțare pe baza numărului de studenți. Dacă am aplica un sistem corect de evaluare și (prin reducere la absurd) niciun student nu ar mai trece clasa, universitatea ar rămâne instant fără finanțare. Alternativa, în numele asigurării banilor de salarii, este că studenții obțin note de trecere aproape în orice condiții. (...) Într-o țară în care majoritatea este reprezentată de analfabetism funcțional, unde procentul din PIB alocat cercetării este cel mai mic din Europa și absolut ridicol de mic (0,17%) te întrebi ce dorește de fapt clasa politică. Lipsa de interes este arhicunoscută (...) însă asemenea proiecte de legi și asemenea sub-finanțări mă fac să cred că această clasă politică nu este deloc lipsită de interes, ci acționează chiar într-un interes contrar societății românești. Ceea ce se întâmplă este o rușine monumentală pe care doar istoria o va explica. Asta, dacă vom mai avea o istorie în direcția în care ne mână acești ciobani deghizați.”

            Tare! Cu atât mai tare cu cât finanțarea per capita a fost propusă, pare-mi-se, și în Legea din 2011!

            Să trecem acum la selectarea asistenților universitari.

            Din Art. 205 (1), aflăm că pentru ocuparea funcției didactice de asistent universitar nu mai este necesară deținerea diplomei de doctor, ceea ce poate favoriza clientelismul și poate împiedica o dată în plus deschiderea sistemului spre oameni din afară, deținători ai titlului de doctor. În plus o școală doctorală de patru ani consolidează pregătirea oricărui absolvent de facultate și îi deschide noi piste de cercetare. Ba chiar aș zice că aici s-a încălcat concret ”principiul asigurării calității”, stipulat de Art. 3 d), dar și ”principiul asigurării egalității de șanse” – Art. 3 o) Totuși facultățile de medicină și farmacie salută acest articol de lege, motivând că examenul de rezidențiat pe care îl dau medicii, cât și îndatoririle de zi cu zi ale meseriei de doctor i-ar îndepărta de cercetare pe medici și ar fi bine să fie primiți în sistemul universitar și fără doctorat, urmând ca cercetarea doctorală să se facă și după...

            Tot legat de doctorat, acest proiect de lege desființează CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, înființat în baza Legii Educației, nr.1/2011. Toată presa a comentat că astfel se dă liber la plagiat, că doar și copiatul e o muncă ce trebuie răsplătită. Ministerul a motivat că de validitatea tezelor de doctorat vor fi răspunzătoare facultățile organizatoare. Acestea au fost răspunzătoare oricum și până acum și asta nu a împiedicat izbucnirea răsunătoarelor cazuri de plagiat. Președinte onorific al CNATDCU este domnul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române. Întrebat ce părere are de  desființarea acestei instituții salutare, cel puțin în acest moment, Președintele Academiei Române a răspuns:

            ”Sunt de acord că trebuie desființată. Pentru plagiate avem comisiile de etică de la toate nivelele.”

            Bravo! Și ”Academia e cu noi!”

            Ce face domnul Ioan Aurel Pop e un fel de infanticid. Practic Pop omoară CNATDCU, ceea ce îmi amintește o anecdotă de pe vremuri: Se făcea că niște milițieni dădeau bacul, după ce terminaseră liceul la fără frecvență, și erau la proba, în vigoare pe atunci, de limba și literatura română. Printre subiecte figura și romanul Venea o moară pe Siret, de Mihail Sadoveanu. Doar un singur milițian a picat bacul, fiindcă, de emoție, el nu a citit corect titlul și a înțeles Venea omoară pe Siret și a stat bietul om trei ore și s-a chinuit să demareze un proiect de prindere și arestare a lui Venea înainte să-l omoare pe Siret. Dar nu i-a ieșit nimic, crima s-a produs și omul a picat bacul! Anecdota vine să susțină și Legea Educației de acum, cu minunata probă A, dovedind relația interdisciplinară dintre obiecte (literatură, geografie, semantică – omonimia gramaticală –, fonetică – accentul) care se pot deci comasa. Iar milițianul a pierdut bacul fiindcă a rămas închistat în specialitatea lui îngustă, în loc să accepte provocarea multidisciplinarității...

            Dar să lăsăm milițienii și să ne întoarcem la Învățământul superior!

            La Art. 73 (7), citim:

            ”Titularul titlului științific de doctor poate renunța la titlul obținut prin act unilateral de voință. Acesta solicită în scris IOSUD (Instituțiile Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat – precizarea noastră) renunțarea la titlul în cauză.”

            Prin acest alineat se încalcă ”principiul răspunderii publice” – Art. 3 c)

            Dar de ce ar renunța deținătorul la titlul de doctor?! Așa din capriț?! Sau în urma unei suspiciuni de plagiat? Ne scoate din această dilemă domnul Lazăr Vlăsceanu:

 

            ”Ca totul să se conformeze ipocriziei desuete ce s-a strecurat recent în sistemul nostru și pe care proiectul intenționează să o consolideze, cei care au obținut titlul de doctor pot, conform propunerii normative din proiect, să renunțe când vor la el (corect și realist ar trebui spus că asta pot face doar deja doctorii suspectați de plagiat).” (idem)

 

             La întâlnirea din 25 iulie de la Guvern, dintre Nicolae Ciucă și cei 25 de rectori veniți din toată țara, niciun rector nu a reacționat în niciun fel la prevederile din Legea Educației de desființare a CNATDCU și la încercările de amnistiere a plagiatului.

            Primul care a recționat instituțional a fost  Remus Pricopie, rectorul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA), printr-un comunicat remis de  universitatea pe care o conduce, arătând că aceste prevederi au efecte dezastruoase pe termen lung asupra moralității, principialității și respectului față de autoritate:

            ”Nu pot să nu-mi exprim îngrijorarea cu privire la modul în care se discută despre viitorul universităților la noi în țară. Mă întreb cum o să mai dialogăm noi de la egal la egal cu partenerii europeni după ce ministrul educației din România susține deschis, public, oficializarea imposturii academice.”

            Remus Pricopie chiar are motive să fie îngrijorat cu atât mai mult cu cât SNSPA face parte din CIVICA (Universitatea Europeană de Științe Sociale) care, de curând, pe 27 iulie, a fost selectată de Comisia Europeană spre a primi un sprijin financiar de 14,4 milioane de euro pentru continuarea cercetării.

            După Remus Pricopie, a reacționat destul de critic, în numele instituției pe care o conduce, și rectorul Universității din București, domnul Adrian Preda. 

                                                                    ***

            Proiectul de lege va fi curând la mâna legislativului. Cu Arghezi în gând, decretez că un parlamentar responsabil se spânzură și nu dă la promulgat asemenea rezultate.

                 (Acest articol s-a publicat pe platforma www.romaniacurata.ro în data de 9 august 2022)