La'Ndrangheta este o organizație criminală de tip Cosa Nostra, situată în regiunea Calabria din sudul Italiei, străjuită de munții Aspromonte, cu sediul în comuna San Luca.
Revista
Historia, din februarie a.c., găzduiește un reportaj fascinant despre această organizație mafiotă, pitulată în munții Italiei, dar cu ramificații în întreaga lume, deținând cea mai mare parte din traficul mondial de cocaină, cifra anuală de afaceri fiind de 44
miliarde de euro. La'Ndrangheta fascinează prin Putere, Mister, Omerta, Bani, Răzbunare, Crimă, Sânge - valori întunecate ale unei lumi pecetluite de Secret, cu legi proprii.
Nu este exclus ca domnul Ion Cristoiu - autorul reportajului - să vrea să scrie un studiu sau, poate, un roman despre 'Ndrangheta. Nu degeaba s-a deplasat cu mașina până la San Luca, în Aspromonte, ca să vadă și să adulmece locul de baștină și de legendă al Mafiei calabreze. Fotografiile care ilustrează din abundență și expresiv acest reportaj pot fi, fiecare, un punct de plecare pentru un roman. Toate au profunzime, au mister și creează emoție: deschid un drum, întunecat - e drept - dar drum totuși spre ceva.
Mie mi-a reținut atenția fotografia femeilor din San Luca, făcută în august 2007, la înmormântarea a trei bărbați, membri ai organizației secrete, victime ale masacrului de la Duisburg, din Germania, soldat cu șase morți, în cadrul unei răfuieli vechi de 16 ani, între două clanuri mafiote. Fotografia a primit Premiul de excelență la cea de-a 65-a ediție a competiției internaționale
Pictures of the year.
Priviți-o cu atenție! Căutați să o măriți și încercați o lumină cât mai bună. Merită! Ce capodoperă! Un portret colectiv demn de Rembrandt! Artă fotografică pură!
Pe un fundal întunecat se conturează opt portrete feminine, fiecare având în spate un destin tenebros, în care nimeni niciodată nu va face lumină. Fiindcă ele nu vor vorbi. Doar două femei, soții de mafioți calabrezi, au îndrăznit să părăsească domiciliul conjugal și să vorbească. Amândouă au murit.
Acestea din fotografie vor rămâne toate - pot să jur - neveste de mafioți: au în comun resemnarea. Doar atât. În rest, ce fascinantă ar trebui să fie povestea lor pe care nu o vor spune niciodată! Majoritatea au mâinile la piept, simbol gestual inconștient, opus comunicării, prin care îți aperi teritoriul privat și semnalizezi că nu vrei să comunici. Ele nu par să comunice nici între ele.
Bătrâna în bluză albă, din stânga, jos, este cea mai înăsprită de suferință, de povara secretelor, de o tandrețe aproape întotdeauna refuzată de un soț și de niște fii veșnic captivați de altceva; fiindcă este aproape sigur mamă de băieți, cu buzele strânse care nu se mai deschid decât duhovnicului pentru a mărturisi doar ce trebuie.
Alături de ea se află cea mai expresivă și plină de compasiune femeie din grup: doamna în bluză vieux-rose și fustă neagră, îndurerată, aproape speriată de numărul celor duși la groapă și de moartea lor năprasnică. E impresionată, dar reținută și duce mâna la gură ca pentru a-și masca și, cumva, șterge uimirea și emoția. Este cel mai impresionant portret din grup.
Lângă ea e Doamna în bleu, una dintre figurile cele mai interesante din fotografie. E în vârstă, dar atent pieptănată, și are cea mai inteligentă, fermă și dedublată figură din grup. Privirea vulturească a fost îndulcită de vârstă, dar ochii pătrunzători și inteligenți o recomandă drept o bună consilieră și tovarășă de viață a soțului ei. Observăm că nu ține mâinile la piept, ceea ce poate să însemne că este destul de implicată, dar tristețea de pe fața ei, gravitatea chiar arată că dezaprobă acest act sângeros, comandat mai mult de setea de intimidare și mai puțin de rațiune sau de nevoia reală de răzbunare. Dacă există logică în astfel de acte criminale, logica aceasta e cea a intimidării adversarului, e cea a desființării lui fizice și, mai ales, psihice. Privirea ei îmi spune că înțelege și ea la fel de bine ca mine acest lucru și că îl dezaprobă, că e chiar mirată că bărbații pot ajunge atât de departe cu logica intimidării. Dedublarea vine din această tristețe dezaprobatoare, fiindcă, în mod sigur, inteligența și fermitatea o fac un bun sfetnic al soțului ei și, indirect, al clanului.
Ușor în spatele ei și la margine, avem o altă figură interesantă, interes ce vine din ambiguitate: e o femeie tânără, voinică, cu o expresie urâtă, de intrigantă, chiar dacă are buze frumos conturate. Evident, niciuna din aceste doamne nu este o inocentă. Toate știu secrete ce se vor îngropate, dar ale acesteia îi provoacă privitorului cea mai mare doză de disconfort. Impresia mea pare să fie contrazisă de faptul că doamna își ține mâinile la piept, ceea ce intriganții arareori fac. Fața lor urâtă, desfigurată de rele gânduri contrazice gesturile largi, deschise prin care te invită în cercul lor spre a te jumuli de sentimente și intenții. Intriganții sunt cea mai bună interfață a execuției. Dar această doamnă s-ar putea să nu fie decât foarte nemulțumită și dezamăgită de viața sa. În sinea ei, condamnă lumea bărbaților și gândește rău despre ei: crede că acțiunile lor duc în mod iminent la crimă, îi dezaprobă categoric și nu vrea să fie părtașă și, atunci, nu e o intrigantă. Dar, în acest caz, e de puțin folos soțului și clanului din care face parte.
Fiindcă, la San Luca, tânăra femeie va fi partenera unui bărbat sau nu va fi deloc.
În spatele Doamnei în bleu, este o femeie, din păcate bine mascată, care, în niciun caz, nu ar trebui să treacă neobservată. Este cea mai elegantă din grup și, deși are ochii plânși, stinși și goliți de iluzii, este încă o femeie cochetă: Doamna cu cărare pe mijloc a fost o femeie frumoasă, poartă o rochie sobră, dar elegantă și etalează la gât un lănțișor de aur. Poate că a fost sau încă mai este iubită, iar ea pare să reflecteze la prețul în sânge al aurului, al banilor, al pasiunii pentru bani, pentru putere, pentru femeie. Toate au un preț - fir-ar să fie - și toate lasă urme în ochii aceia stinși, altădată animați de dor și pasiune.
Lângă ea, o nouă față urâtă: o bătrână bine pieptănată, cu buzele strânse și genele plecate. Este sigur implicată în viața clanului, știe multe secrete și știe să le păstreze: este figura cea mai discretă și cea mai periculoasă din grup. Nu vrea să-și arate nici ochii, nici fața. Ochii îi sunt acoperiți de genele plecate, de sprâncenele stufoase și de privirea îndreptată în pământ, iar ea va rămâne la fel de tăcută ca pământul spre care privește.
Pe ultimul rând vedem două femei tinere.
Prima, din dreapta, șatenă, cu cercei, cea mai tânără, are cea mai naivă față din grup, dar, cu toată naivitatea, pare să înțeleagă gravitatea momentului, pare să înțeleagă în ce s-a băgat sau a fost băgată. E docilă și puțin senzitivă și, în mod cert, va păstra tăcerea. Gura ei e încă de-acum pecetluită: a înțeles un singur lucru, dar l-a înțeles bine.
În spatele ei, din profil, se află o doamnă situată la polul opus: o brunetă frumoasă, temperamentală, care pare să participe din plin la dramă: e marcată, îndurerată, a pierdut pe cineva drag sau se gândește că ar putea să piardă.
Acum, după ce le-am analizat figura și putem spune că le cunoaștem un pic, o concluzie se impune: tabloul de grup emană o imensă tristețe. Aceste femei sunt victimele unui destin prestabilit, căruia îi sunt captive de la naștere până la moarte. În Calabria - regiune săracă - conservatorismul e feroce. Clanurile mafiote sărbătoresc cu emfază nașterea băieților. Celui mai faimos clan din regiune - Piromalli - i s-au născut cei mai mulți băieți și numără 200 de bărbați adulți. Presa va spune 200 de mafioți, dar, în interiorul clanului, abordarea e un pic alta: la 14 ani, băiatul se afiliază la 'Ndrangheta și devine ”tânăr de onoare”. În cadrul clanului, ”onoare” înseamnă curaj, discreție, respect față de familie și ierarhie, față de omerta și față de bani, văzuți nu doar ca un bun personal, ci ca bun familial și comunitar Acest lucru contribuie la coeziunea grupului și explică sobrietatea caselor și a ținutelor pe care le vedeți la femeile și bărbații din San Luca. Ideea de a etala bogăția este văzută ca prostie pură, sursă de suspiciune pentru poliție și modalitate de a trezi resentimente în rândurile populației sărace. În Aspromonte, banul e valoare transpersonală, prețuit mai mult decât viața. Numai așa - gândesc ei - organizația care domină o regiune de munte, foarte săracă și închisă a ajuns să aibă o cifră de afaceri de 44 de
miliarde de euro.
În cadrul clanului, femeia are, fără îndoială, un destin minor. Bărbatul se naște pentru onoare, încredere, acțiune, risc, aventură. Femeia este martor tăcut, parteneră și, în cel mai bun caz, consilieră a bărbatului. Ele nu vor avea niciodată o acțiune pe cont propriu care să nu sfârșească în zid. Pentru că acțiunea pe cont propriu înseamnă evadare și evadarea înseamnă trădare... Și atunci ele sunt, prin excelență, captivele unui destin prestabilit.
Am ținut neapărat ca acest comentariu al meu la portretul de grup al celor 8 femei din San Luca, oferit de domnul Ion Cristoiu, prin intermediul revistei
Historia, să apară înainte de 8 Martie, Ziua internațională a Femeii, ca un elogiu totuși adus femeilor, care toate suntem captivele unui destin mai vitreg, mai dificil și mai puțin ofertant decât al bărbaților, care se preferă între ei, se promovează între ei și fac legea pentru ei. O lume în care arareori inițiativa sau conducerea ne aparțin. S-au făcut câțiva pași mici pe calea emancipării, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece: O lume în care acțiunea, onoarea și bogăția se confundă adeseori cu crima sau cu războiul este la antipodul unei lumi feminizate.
La mulți ani, totuși, și s-auzim de bine!
