LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

                                   

         LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, tuturor românilor de bună-credință, oriunde v-ați afla!
             Suntem la o zi mare: pe 1 Decembrie 2018, România împlinește 100 de ani de viață. Și nu a fost ușor! Trebuie să întâmpinăm cum se cuvine această zi!

         Ce poate fi mai frumos la o zi mare decât să ascultăm muzică; una care să ne meargă la inimă, să ne reprezinte, să comunice în locul nostru ceea ce simțim. Căci muzica este cel mai direct, mai expresiv și mai bogat limbaj. Se recomandă să spui LA MULȚI ANI cu o floare; eu aș zice că cel mai frumos este să spui LA MULȚI ANI cu o bucată muzicală, fiindcă sunetele ajung peste tot, ele nu pier niciodată, ne învăluie, știu cel mai bine să îmbrățișeze și exprimă ce simțim mai bine decât am putea noi s-o facem vreodată.

         Așadar, să ascultăm muzică!

         Vom începe cu Rapsodia I în La major de George Enescu, ce a răsunat sub cupola Ateneului, sub bagheta unui alt centenar - Sergiu Celibidache - ce ar fi împlinit, pe 28 iunie 2012, frumoasa vârstă de 100 de ani, și care, copil fiind, în 1918, a văzut cum s-a făcut România Mare. Sigur, ea s-a făcut mare cu sânge, mult curaj, mult sacrificiu, cu știința de a nu pierde oportunitățile, cu voința fermă de a ne aduna și de a însemna ceva împreună. Și acest ceva s-a numit România! În cinstea ei, am reascultat pentru voi Rapsodia I de George Enescu, îndrăgită și de Celibidache.

         La poziția a doua am avut l'embarras du choix, neștiind ce-mi place mai mult: Simfonia I, a III-a sau Poema română de același Enescu. Să nu uităm că acest ”prinț al viorii” a transformat muzica într-un balsam pentru răniții și victimele Primului Război Mondial, organizând concerte caritabile atât la București cât și în provincie. Am ales în cele din urmă Simfonia I în Mi bemol major, cântată la Sala Palatului de Filarmonica din München, condusă de un alt prinț al baghetei - Valery Gherghiev - la Festivalul internațional George Enescu din 2017. Se aude atât de bine că nici nu-ți vine să crezi că minunea s-a produs la Sala Palatului... Muzica e arta celor cu putere în mâini; o artă simplă, directă, dar care-și are magia ei și nu poate fi măsluită.

         Vom asculta apoi Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, care atât îi plăcea mamei mele... Îi dedic această înregistrare mamei mele, ce s-a prăpădit în toamna acestui an, în septembrie.  Mă voi gândi la ea de câte ori voi asculta Balada... Cenușa e ușoară ca notele.

         De la o astfel de celebrare nu putea să lipsească Grigoraș Dinicu, Lăutarul neamului, cu a sa Hora staccato. V-o propun și sub interpretarea lui David Garrett, pe care l-am admirat și anul acesta la București și care scoate de sub arcuș note pline de fantezie și ușor răsfățate, și sub interpretarea românului Gheorghe Zamfir, care oferă o Hora staccato transfigurată, esențializată, impregnată de tainele sufletului național pe care doar muzica le scoate la lumină.

         Vom încheia cu Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu (1847-1928), de la a cărui stingere s-au împlinit anul acesta, pe 9 mai, 90 de ani. Am ales o variantă în care Dansul lui Constantin Dimitrescu se logodește, de aniversarea centenarului Marii Uniri, cu Ia românească, așa cum a văzut-o pictorul francez Henri Matisse, sub paleta căruia culorile apar mai proaspete și mai răsfățate.

          Ce să vă mai spun decât audiție plăcută și aniversare frumoasă! Muzica bucură, dar și consolează.  

Orchestra Filarmonică din München - Simfonia nr. 1 în Mi bemol major Op....

C.Porumbescu - Ballade für violine und streichorchester - Ion Scripcaru

Gheorghe Zamfir - Hora Staccato (Grigoraș Dinicu)

David Garrett * Hora Staccato * Hannover Sportpark 21.06.2013 *

Constantin Dimitrescu, Dans Taranesc

OTELLO la OPERA NAȚIONALĂ, intr-un AN VERDIAN

              

         Pe 10 octombrie a.c. s-au împlinit 205 ani de la nașterea lui Verdi. Nu s-ar putea spune că Opera Națională București nu a cinstit evenimentul cum se cuvine. Ba dimpotrivă, bucureștenii au avut parte la Otello de o montare de excepție, aparținându-i lui Giancarlo del Monaco, cu care s-a deschis stagiunea. Eu am fost și am văzut-o pe 31 octombrie, opera avându-i în distribuție pe  Francesco Anile, în Otello, Iulia Isaev, în Desdemona, și Ionuț Pascu, în Iago.

         Giancarlo del Monaco este fiul celebrului tenor Mario del Monaco, prezent pe videoclip, cel care a cântat Otello de 427 de ori - ne-o spune fiul - și l-a și înregistrat de două ori. Giancarlo del Monaco a montat această operă verdiană de trei ori, din China până în Brazilia: la Pekin, la București și la Sao Paolo.

         Montarea nu este nici istoristă, nici atemporală; este expresionistă, axată pe trăiri, minimalistă și, în consecință, foarte tulburătoare. Nu evocă cu nimic fastul Veneției, mai degrabă tragedia greacă. Decorul trimite aproape permanent la o temniță și apoi la un cavou, iar hainele negre ale personajelor vorbesc din capul locului despre moarte. (Costumele sunt create de fiica regizorului, Stella del Monaco). Aproape fiecare scenă îl conține pe Iago, ce devine astfel, din simplu personaj, un veritabil agent al morții, ce urcă și coboară neobosit pe planul înclinat care taie scena, manipulând pe toată lumea. Manipularea în sine este văzută ca agent al distrugerii, înfăptuindu-se prin minciună și trafic de influență, profitând de inocență, credulitate, orgolii nesatisfăcute, gelozie, invidie. Montarea este atât de esențializată încât nu te lasă să răsufli sau să speri. Doar asiști neputincios la înfăptuirea unei crime: Iago o regizează, Otello o înfăptuiește, iar Desdemona o trăiește, știind dinainte că va fi sacrificată, dar nu și pentru ce. Poate că niciodată Aria salciei nu a fost mai sfâșietoare ca sub direcția lui Giancarlo del Monaco și cântată, mai bine spus suspinată, de Iulia Isaev. Promisa poveste de dragoste care vine pe valuri și pătrunde în inima Veneției ia o turnură îngrozitoare, degradată fiind de suspiciune și apoi îngropată de gelozie. Suspiciunea este sugerată de temnița în care este închisă simbolic Desdemona de iubirea tiranică a lui Otello și, cum bănuiala nu se risipește pentru că apare pretinsa dovadă - batista - care la del Monaco ia proporții neobișnuite în raport cu importanța stupidă pe care i-o dă maurul, bănuiala devine gelozie devastatoare, transformând temnița în cavou și pe îndrăgostit în călău. Imaginea, expresionistă și creată cu mijloace minimale, este copleșitoare: Otello, avându-l în spate pe Iago care îl manevrează, apare cu un voal negru pe cap asemenea unui călău, orbit de gelozie, iar Desdemona este ștrangulată de la distanță cu băierile acestui voal care se strâng, și se strâng, și se strâng..., unindu-i pe îndrăgostiți în această ultimă îmbrățișare silnică a erorii, a geloziei explozive, a manipulării fără greș, amintind de Ifigenia și de tragedia greacă. Iago este prezent și în această scenă, apărând ca autorul aproape fizic al crimei care-și savurează opera.

         Ca voce, au strălucit Ionuț Pascu și Iulia Isaev, Ionuț Pascu făcând sala să vibreze la vocea sa plină, amplă, puternică, fără fisură.

         Iulia Isaev, care nu a fost prima opțiune a regizorului, are o voce caldă, dar care scoate și acute sfâșietoare, ce răscolesc sala, totul cu o mare acuratețe. Această soprană care s-a format la Conservatorul din București a făcut Don Giovanni cu Franco Zeffirelli, Peter Brook și Achim Freyer, interpretând-o pe Donna Anna. A cântat și Wagner în Tannhauser, la Metropolitan Opera din New York, unde a apărut și în Manon Lescaut, de Puccini. A cântat pe mai toate scenele lumii, de la Tokyo la New York, trecând pe la Teatrul La Monnaie din Bruxelles și pe la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Vocea ei a încălzit inimile melomanilor din Viena, München, Berlin, Paris, Amsterdam, Roma, Veneția, Torino, Palermo, Lisabona, București. Suntem și noi printre fericiții beneficiari.

         Mi-a plăcut destul de puțin Otello, așa cum a fost redat de Francesco Anile - o voce dogită, obosită, fără relief, fără timbrare, dominat de Iago din toate punctele de vedere.

         Orchestra nu s-a afirmat: a fost stridentă, spartă, nemelodioasă, lăsându-i singuri pe interpreți și nereușind să dea seama de un Verdi!

         Publicul?

         Ei bine, publicul a tușit! Dar a tușit! Pe întrecute! Tăcea unul, începea altul. Nu se poate!  Aria salciei a fost ”di grande”: aproape că nu a existat suspin pe scenă căruia să nu-i răspundă un tușit din sală... Nu se poate continua așa! Ar trebui să se pună mici pancarte prin sală cu înscrisul ”Don't cough, please!'' sau ''Prière de ne pas tousser pendant le spectacle" sau "Nu tușiți, vă rugăm, în timpul reprezentației. Nu e frumos!”

         Dar chiar așa: nu se face!

         În seara zilei de 31 octombrie m-am dus la Operă într-o stare de oboseală extremă. Nici nu știam cum o să rezist. Acuma știu că a fost minunat, că am văzut o montare de zile mari, că am plecat de-acolo întremată și foarte satisfăcută, promițându-mi să scriu neapărat despre ce am văzut și am simțit acolo, mai ales că trăim un an verdian.

           

        

L'INTERVIEW FRANCOPHONE

                                       

            La sfârșitul anului școlar trecut, una dintre elevele mele de la clasa a XI-a C din Colegiul Național Mihai Viteazul mi-a luat un interviu pentru revista în limba franceză a liceului - Accents francophones - pe care o găsiți și pe site-ul  CNMV, la Actualizare site → Materiale. Cum acolo nu a putut apărea tot interviul, fiind mai lung, și cum eu vreau să le ofer elevilor mei toate răspunsurile la toate întrebările pe care au vrut să mi le pună, reproduc și aici acest interviu, care vorbește despre felul cum o limbă și dragostea ta pentru ea, și relația ta cu ea îți pot nuanța și îmbogăți viața. 

                  - Comme vous êtes notre professeur de français, nous voudrions savoir ce qui vous a poussée à embrasser cette carrière, Madame.

                   - J'étais très passionnée pour la lecture et pour l'étude des langues et j'ai voulu d'abord continuer et approfondir cette étude, malgré les conseils de ceux qui me recommandaient instamment de suivre les cours de la faculté de médecine ou de faire des études de droit. Mais j'ai décidé finalement de devenir professeur et je ne le regrette pas, parce que toute carrière a des hauts et des bas et chaque métier a sa beauté et ses inconvénients. Maintenant, je considère que l'enseignement a fait partie de mon destin. Et puis le professorat est beau, attendu qu'il vous met en contact avec des jeunes de plusieurs générations et cela, c'est un spectacle fascinant: on a l'impression d'entrevoir le parcours du monde, de le deviner en quelque sorte, on a la possibilité de s'adapter continûment à cette évolution, d'y participer, de corriger un peu ce parcours, de l'enrichir.

                  - Et vos passe-temps? À quoi aimez-vous passer votre temps libre?

                - J'aime faire des excursions, je raffole des musées et des spectacles. Pour moi, un musée est vivant, il abrite des traces et ces traces aboutissent quelque part, nous révèlent quelque chose, éclairent le passé, nous aident à nous éclaircir nous-mêmes. Un musée nous enrichit. Napoléon I-er a enrichi la France en faisant du Louvre le plus grand musée du monde, vu que Napoléon imposait aux peuples conquis un tribut d'œuvres d'art. Je raffole également des cathédrales et des monastères. En France, mon premier coud de foudre a été avec une cathédrale; c'était celle d'Amiens: blanche, massive, d'une beauté unique, impossible à reproduire, un vrai <<rêve de pierre>>, comme dit Mallarmé. Je me suis sentie tomber d'émotion. En Grèce, j'ai beaucoup aimé les monastères perchés des Météores. Les moines grecs ont su faire s'épanouir les rochers. Ces couvents renferment la définition concentrée de la civilisation: de la pierre modelée, ciselée, métamorphosée ou, autrement dit, le devenir du rocher. En Roumanie, j'aime le Nord de la Moldavie avec ses monastères qui se dressent derrière les collines, parmi les bois, et qui disent l'histoire d'Etienne le Grand et de tous les Roumains.

            J'aime encore écouter de la musique classique, voir des films, aller au théâtre; j'aime lire. Je pense qu'un bon livre vous console des aventures que vous n'avez pas vécues. Les bibliothèques, les livres sont ce qui reste après nous, c'est le marc de la vie. La lecture nous apprend à faire le marc... des livres.

                  - Comment est-ce que vous avez découvert votre passion pour le français?

                  - J'étais petite et j'avais appris à l'école une chanson française qui nous faisait connaître que <<Sur un chemin, j'ai rencontré/La fille du coupeur de paille/Sur un chemin, j'ai rencontré/La fille du coupeur de blé./Oui, oui, j'ai rencontré/La fille du coupeur de paille...>>

            La chanson débordait d'enthousiasme et j'ai compris, toute petite que j'étais, que le narrateur était tombé amoureux de la fille du coupeur de blé. J'ai alors découvert que s'il n'y avait pas d'enthousiasme, il n'y avait pas d'amour... L'histoire de mon commerce avec le français est une histoire d'amour et j'aime enseigner cette langue et écrire en français (j'ai même un blog en français) justement pour faire continuer cette histoire. L'amour, c'est la vie.

                  - Et alors lequel serait le plus beau moment de votre carrière?

                  - J'étais avec les élèves de la XII-è, d'un lycée bilingue. Ils allaient sous peu de temps finir leurs études lycéales et c'était le jour où ils faisaient leurs adieux à leurs enseignants. Ils s'étaient proposé d'apprécier l'activité de chaque professeur par une citation et, comme ils savaient que j'aimais énormément Malraux, mon activité a été évaluée par une phrase prononcée par Picasso et puisée dans les Antimémoires de Malraux: j'étais donc un professeur de la catégorie <<Je ne cherche pas, je trouve.>>

            Cette citation m'a fait honneur, même si je l'ai trouvée un peu exagérée. À bien réfléchir, elle est valable pour l'art où il ne faut pas chercher; tout ce qu'il faut à l'artiste se trouve parmi ses ressources innées, se trouve dans sa tête qui n'a d'égales que ses mains.

                  - Et le moment le plus amusant?

                 - C'était une classe de français, toujours avec des élèves de la XII-è; des élèves de ce lycée. Je leur enseignais la Francophonie et leur parlais des pays francophones d'Afrique et de la Guerre d'Algérie (1954-1962). En général, ils faisaient attention et me posaient des questions pour s'éclaircir. Je leur répondais de bon cœur et j'étais très animée. C'était un bon moment de la journée. Soudainement, une élève a levé le doigt. J'ai cru qu'elle voulait me poser une question et, très volontiers, je lui ai dit: <<Oui, mon enfant.>>

            Et, mon élève de conclure:

            "Profa, s-a sunat."

                  - Voulez-vous définir la France en quelques phrases?

                 - Pour moi, la France, c'est la langue française. Le français est une voie de communication, un espoir, une partie de moi-même. Je ne pourrais pas m'en passer. Pour moi, la France, c'est ses grands architectes qui ont su soumettre la nature pour en faire de l'art.

            En outre, la France s'identifie pour moi à la littérature française: à Racine et Molière, à Baudelaire, Verlaine, Rimbaud et Mallarmé, les poètes célébrés par Debussy, le compositeur de l'année 2018, quand nous fêtons 100 de Debussy (1862-1918), 100 d'impressionnisme musical. Si Mallarmé a écrit L'Après-midi d'un faune, Debussy lui a attaché son Prélude... Je pense également à Marcel Proust, à Ionesco et Beckett, à Malraux, Gide, Sartre et Camus, à Simone de Beauvoir et Marguerite Yourcenar, à Makine et Houellebecq. La France est aussi une tache de couleur; et je pense alors aux peintres classiques - Nicolas Poussin -, romantiques - Eugène Delacroix - et surtout aux impressionnistes dont Monet et Renoir m'ont émerveillée quand je les ai vus en original au Musée d'Orsay.

             - Si vous pouviez faire changer le système d'enseignement en Roumanie, vous proposeriez quoi?

              - Quand j'étais plus jeune, j'aurais tout changé. Du tout au tout. Heureusement, le temps est passé, j'ai vielli et je suis devenue plus sage... D'autre part, le système a beaucoup changé; il a été plusieurs fois renouvelé. On a de nouveaux programmes et aux examens l'accent porte sur la production de sens et non pas sur la simple reproduction, ce qui est bien.

            Encore, l'enseignement roumain aurait-il besoin de plus de sérieux en général, d'un baccalauréat différencié - il faudrait faire une différence nette entre les lycées théoriques et les lycées techniques pour ce qui est des programmes d'enseignement et des sujets au bac.

            Il faudrait que le nombre des universités privées diminue parce que cela implique des diplômes achetés et l'Université n'est pas une boutique. Tout ne peut pas être acheté. En France il y a des lycées privés célèbres, mais pas d'universités. Il y a eu, à un moment donné, une simple proposition à ce sujet, mais l'idée a été réfutée à la suite d'amples manifestations de protestation. Il nous faudrait plus de sérieux et d'honnêteté. Le bac, lui aussi, devrait être plus sérieux et plus sévère, pas absolument qu'en France où le bac était un examen extrêmement difficile et complexe. Le baccalauréat y est considéré la condition principale pour accéder à l'enseignement supérieur, étant envisagé comme le premier grade universitaire. En 1970-1985, seulement 65-70% des Français passaient leur bac. Des années auparavant, la situation était encore plus sombre: seulement 50% des Français réussissaient à avoir leur bac. Mais les choses ont évolué et cet examen est devenu plus accessible. À partir de 2012, 90% des Français ont leur bac.

            En outre, je reproche au système d'enseignement une certaine idéologie communautaire qui a fait que l'étude de l'histoire - matière d'étude fondatrice de la culture générale - diminue considérablement.

                  - Quels sont vos livres et vos films préférés?

                  - Mon philosophe préféré est Nietzsche et mon livre-fétiche est La Naissance de la Tragédie. Mon écrivain préféré reste André Malraux par son œuvre, sa vie, ses Antimémoires, son agir - combattant, l'arme à la main, dans la Guerre civile d'Espagne, du côté des Républicains, membre actif de la Résistance française pendant la Seconde Guerre Mondiale, l'un des 4 présidents du Comité de vigilance des intellectuels antifascistes, le Président de la Ligue Mondiale contre l'Antisémitisme, le Ministre de la Culture sous Charles de Gaulle, le plus brillant et énergique Ministre de la Culture qui ait jamais existé.

            J'adore voir des films. Je ne peux pas entrer en détails. Je dirai seulement que j'adore Martin Scorsese, surtout celui de Raging Bull, de La Dernière Tentation du Christ et de La Valse des Pantins (The King of Comedy). Je me passionne également pour le cinéma danois et scandinave. Pour moi, un film fait par un réalisateur danois ou norvégien, célèbre ou non, ne peut être que très bon. Je le sais d'avance parce que, vous savez, j'ai de l'expérience.

                - Si vous n'étiez pas devenue professeur, quel métier auriez-vous préféré?

                - Mon grand-père - que la terre lui soit légère - en me voyant si studieuse insistait toujours pour que j'étudie la médecine. Moi, j'avais trop d'imagination pour un métier si précis. J'ai suivi ma soif au lieu de prêter l'oreille aux conseils de mon grand-père que j'aimais et qui m'aimait. Ai-je fait bien ou non?  Est-il bon de suivre sa soif? La question reste ouverte.

            De toute façon, chacun de nous est <<une colonie d'individus>> (Aldous Huxley) et c'est nous qui choisissons lequel de ces individus sera l'emblème de la colonie. On n'est pas l'homme d'une seule option. Et puis il faut faire attention également à l'importance que la société prête à un certain métier. N'oublions pas qu'on vit par les yeux des autres.

                        Propos recueillis par Bianca Sertov - la XI-è C, CNMV, Bucuresti

                       

Cea mai tare echipă de la CM 2018

                     

         La echipa Croației am început să mă uit atent din ziua de 21 iunie, când a jucat cu favorita mea, Argentina lui Messi. Prea tristă că i-au înfrânt pe argentinieni nu am putut să fiu pentru că a trebuit să admit că au jucat mult mai bine, că au jucat grozav, meciul încheindu-se cu scorul de 3-0 pentru Croația. Am zis atunci că, din ce-am văzut eu, croații sunt cei mai buni din acest campionat și îmi mențin această părere. Între timp Argentina a plecat acasă,  Messi s-a apucat de cântat: ”Don't cry for me Argentina...", iar eu m-am atașat tot mai mult de croați, chiar dacă, în meciul din 26 iunie, i-au bătut pe alți favoriți ai mei - islandezii - care au plecat și ei acasă, dar cu fruntea sus.

         Croația a avut parte numai de meciuri grele, cu echipe însemnate, dovedindu-și de fiecare dată superioritatea: în optimi a jucat cu Danemarca, a făcut meci egal, dar s-a impus cu 3-2 la loviturile de departajare. În sferturi a jucat cu Rusia; tot meci dramatic, tot meci egal, meci lung și chinuit, terminat eroic de Croația, cu 4-3, la loviturile de departajare, în fața unei Rusii tot mai nervoase; bătălia a părut că se duce între David și Goliat și, desigur, David a țintit mai bine, Croația fiind o țară mică, dar cu fotbaliști uriași, care ar merita - vorba lui Hagi - statuie, mă, și nu ar fi exclus să o dobânească. Vorbim totuși de zeii stadioanelor, de Rakitič, de Perisič, Luka Modrič, Mario Mandzukič, Domagoj Vida și, nu în ultimul rând, portarul Subasič. În meciul cu Anglia, victoria Croației nu a trebuit să surprindă pe nimeni. Au marcat Perisič și Mandzukič, iar mijlocașul Barcelonei, Ivan Rakitič, colegul lui Messi, a fost la înălțime cu pasele pe care le-a dat; a strălucit în toate meciurile prin pase, goluri și lovituri de departajare, ÎNTOTDEAUNA finalizate.

         În meciul cu Rusia, soarta competiției a depins foarte mult de Domagoj Vida, fundașul lui Beșiktaș Istanbul, care a înscris un gol decisiv, dar rușii au egalat și s-a trecut la lovituri de departajare.

         Eu însă nu am înțeles de ce a trebuit să fie sancționați Vida și Vukojevič (fost internațional croat, acum membru în staff-ul Croației). Ce-au făcut ei?!?

         Păi, Vida și Vukojevič au fost colegi la Dinamo Kiev. În amintirea acelor vremuri, au postat pe internet un videoclip în care Vida striga ”Glorie Ucrainei!”, la care Vukojevič, cu gândul la victoria în meciul cu Anglia, a completat: ”Această victorie este pentru Dinamo Kiev și pentru Ucraina. Tot înainte Croația!”

         Ce vedeți rău în asta?!? Scrie undeva că este interzis cuvântul Ucraina în Rusia? S-au supărat pe ea că e independentă?!? Dar e interzisă și libertatea cuvântului în Rusia?!? Fiindcă cei doi asta au făcut, au vorbit liber, fără să jignească sau să calomnieze pe cineva. Alții sunt rasiști pe față și nu pățesc nimic, în timp ce ni se tot explică cum devine treaba cu libertatea cuvântului.

          Păi să vă spun eu cum devine: FIFA l-a sancționat pe Vida cu avertisment și pe Vukojevici cu 15000 de euro amendă. Reacția Federației croate de fotbal este și mai greu de acceptat: îl concediază pe Vukojevič și îi retrage acreditarea; ba chiar își cere scuze Rusiei pentru atitudinea celor doi.

          Dar ce-au făcut ei?!?

         Vin vremuri foarte grele pentru libertatea de conștiință. Contează foarte mult CINE vorbește și UNDE, și foarte puțin Ce spune de fapt. Dacă nu am dreptul să-mi exprim admirația față de Ucraina, față de rezistența ei și altele, de ce aș face-o față de altă țară, Rusia, de exemplu? Hai să tăcem și să zicem doar ”Fie lăudat!”, ca în ”Povestea slujitoarei”, sau ”FIFA fie lăudată...”

         Vin vremuri grele. Libera exprimare este deja amendată. Dar acuma haideți să ne bucurăm de fotbal. Eu chiar asta am făcut din 14 iunie încoace. Haideți să trăim clipa și să strigăm cu toții odată cu Vukojevici:

         ”Tot înainte, Croația!”  

EUROVISION 2018 - CEA MAI PROMIȚĂTOARE FINALĂ

        

         Am ezitat să scriu despre EUROVISION 2018, dat fiind tensiunile fără precedent din țara noastră, dar și din lume. M-am temut, dar nu mă mai tem să nu pară futil. În fond, viața merge înainte, cu bune și rele, și să nu uităm că suntem într-un an dionisiac (Nietzsche, 1872) în care răsturnările de situație, dramele sunt la ordinea zilei, ele vin să dinamizeze viața, iar muzica, într-un astfel de an, este onorată peste tot în lume. Un an dionisiac ca acesta abia ne mai scoate viețile din ghips! Abia respirăm și noi aer adevărat. Fiindcă 2018 este un an autentic dionisiac! Obișnuiții acestui blog știu la ce mă refer: este dionisiac! Ce-am dorit a venit!

         Așa se și explică această finală de excepție de la EUROVISION. Muzica, în acest  an, va fi la ea acasă, în domiciliu, cum spun astrologii. Nu am văzut de mult cântăreți atât de buni, cu prestații atât de reușite, înfruntându-se pentru un singur premiu. Au fost unii mai buni ca alții. Mi-a venit foarte greu să fac obișnuitul clasament final. Oricum, primii 9 din topul meu sunt toți foarte buni.

         Dar România?

         Haideți să nu turnăm gaz pe foc. Adevărul e că nu au cântat rău deloc. Solista de la The Humans are voce bună, puternică, nuanțată, cu multe posibilități și se mișcă frumos pe scenă. Dar melodia nu a convins: n-a avut șarm, n-a avut sex-appeal, nu vino-ncoa', nu chichirez... N-a avut nimic cu care să agațe. Și n-a avut forță. Suspiciuni a trezit și faptul că trupa nu are decât un an de viață și a crescut în eprubetă cât alții în zece. E ea din... ”alt aluat”...?

         Eeeee! Dar a crescut degeaba! E greu să te impui la un asemenea concurs, într-un astfel de an, cu asemenea concurenți, și tu abia ieșit din eprubetă...

         De-aceea tot ce au putut cânta a fost Goodbye, Eurovision! și le-a ieșit. La vremea lui, Cliff Richard a cântat Congratulations și tot a pierdut... Dar mi-au plăcut din nou moldovenii - inspirați cu My Lucky Day - și așa a fost, că au ajuns în finală și s-au clasat pe locul 10, ceea ce, într-o astfel de competiție, într-un asemenea an, e foarte bine.

         Dar să trecem la muzică! Eu am întocmit un top 13 cu cei pe care i-am găsit cei mai buni și care arată astfel:

         1 Irlanda cu Ryan O'Shaughnessy, cântând Together, cea mai cantabilă melodie din concurs, plină de sensibilitate. Au fost mai buni în Semifinală. (Locul 16 în clasamentul oficial.)

         2 Danemarca cu vikingii lui Rasmussen, cântând Higher Ground. Au fost mai buni în Semifinală, când s-au sincronizat foarte bine, dar au fost fascinanți tot timpul; păreau că vin din negura vremurilor, din secolul IX, puși să cucerească din nou Europa, dar cu arcușul, nu cu sabia. De câte ori mă voi gândi la EUROVISION 2018, pe ei am să-i văd - o ceată de pletoși venind călare cu arcușul în mână și apropiindu-se, apropiindu-se să ne cucerească cântând. (Locul 9)

         3 Germania cu Michael Schulte, cântând You let me walk alone. A avut simplitate, dar și emoție. (4)

         4 Estonia cu Elina Nechayeva, cântând La Forza și făcând să curgă în sală, odată cu faldurile rochiei de zână, cea mai bună voce din concurs. (8)

         5 Bulgaria cu trupa Equinox, cântând Bones. Frumoși, bulgarii, plini de vitalitate și foarte hotărâți să valorifice minunatul specific local al Balcanilor. Bravo lor! (14)

         6 Anglia, reprezentată de SuRie, o muziciană rasată, care a cântat impresionant Storm. În timpul cântecului, un descreierat s-a repezit și i-a smuls microfonul din mână pentru 1-2 secunde, dar fără să reușească să o destabilizeze pe englezoaică. (24)

         7 Italia, reprezentată de doi furioși - Ermal Meta și Fabrizio Moro - care au plăcut foarte mult publicului și destul de puțin juriului. Candidații fiind atât de buni, în apreciere, a tronat subiectivismul. Dar trebuie să mai iei în calcul și că acești cântăreți care pleacă de la EUROVISION vor reprezenta muzica de mâine și trebuie să te gândești foarte serios dacă au forța de a rămâne pe locul pe care li-l atribui. Eu garantez pentru primii 9 din topul meu; mulți dintre ei, inclusiv italienii, sunt deja celebri. Cei doi au cântat Non mi avete fatto niente. (5)

         8 Serbia cu Sonia Ilič și Balkanika, cântând cu suflet Nova Deca. Ca dunăreancă, mi-au plăcut mult sârbii pentru că nu se rușinează cu ceea ce sunt și-și pun în evidență specificul național. Trebuie să valorificăm ce avem, și avem mult, Dumnezeu ne-a dat, nu să furăm ce-i al altora. (19)

         9 Finlanda, reprezentată de Saara Aalto, care a intrat pe scenă cu Monsters. A fost formidabilă: muzică, mișcare, vitalitate; a cântat și cu capul în jos. E deja celebră, chiar dacă s-a clasat doar pe penultimul loc. A cântat mai bine în Semifinală, Finala prinzând-o cu vocea un pic obosită. (25)

         10 Israel cu Netta, cântând Toy. Netta e un fel de ”bebelușă”, un fel de păpușică, nițeluș obeză, dar n-are a face. D-aia nu s-a impus ea pe locul I, surclasându-i pe vikingii lui Rasmussen? Se mai întâmplă. (1)

         11 Albania cu Eugent Bushpepa, cântând Mall. (11)

         12 Moldova cu trupa DoReDoS, cântând My Lucky Day, o melodie foarte rusească, frumoasă, compusă de Filip Kirkorov, unul din cei 5 soți pe care-i avu Alla Pugaciova de-a lungul vremii, mare cântăreață rusă care în 1995, la un an de la căsătoria ei cu Kirkorov, ce s-a încheiat în 2005, a concurat și ea la EUROVISION și s-a clasat doar pe locul... 15. D-aia nu e ea vestita Pugaciova?! Se mai întâmplă. Moldovenii au avut nerv, au cântat frumos și au ocupat locul (10).

         13 Grecia cu Yianna Terzi, care a cântat Oniro Mou. Yianna nu s-a calificat în finală, dar a fost minunată, îmbrăcată în alb, ca o preoteasă în templu, cu ochi strălucitori, cântând un cântec ce evocă folclorul grecesc. Mi-a plăcut mult și am zis că merită să vă dau ocazia să o reascultați.

         Ar mai fi de zis câte ceva despre atitudinea posturilor de radio românești, care nici duminică, nici luni nu au găsit de cuviință să transmită vreo 9-10 sau 5-6 melodii de la EUROVISION, de anul acesta. Au dat-o doar pe câștigătoare. Preferă să dea muzică din tinerețea bunicii, spunând că aia se caută (?!) și ignoră grosolan un concurs foarte important, care adună telespectatori cât o finală de fotbal și care încă nu s-a răcit. Oare de ce?! Nici la premiile Grammy nu au reacționat altfel. Abia dacă au spus cine a câștigat, dar fără să vorbească despre viața și activitatea lui și fără să ne dea ocazia să-i reascultăm și noi pe Bruno Mars, Shakira sau Luis Fonsi cu faimosul Despacito! Why? Why?!

         Cum Dumnezeului să trezești interesul românilor pentru EUROVISION dacă nu faci niciun fel de reclamă fenomenului, nici măcar cât acesta e cald, nici măcar când a fost o ediție foarte bună, de excepție?!

Le e greu să înregistreze niște melodii? Preferă așa-zisele șlagăre de pe vremea bunicii?

         Vă invit să ascultați muzica bună de mai jos:

  

          

         

Rasmussen - Higher Ground - Denmark - LIVE - Second Semi-Final - Eurovis...

Michael Schulte - You Let Me Walk Alone - Germany - LIVE - Second Semi-F...

Elina Nechayeva - La Forza - Estonia - LIVE - Grand Final - Eurovision 2018

EQUINOX - Bones - Bulgaria - LIVE - First Semi-Final - Eurovision 2018

SuRie - Storm - United Kingdom - LIVE - Grand Final - Eurovision 2018 (J...

Ermal Meta e Fabrizio Moro - Non Mi Avete Fatto Niente - Italy - LIVE - ...

Sanja Ilić & Balkanika - Nova Deca - Serbia - LIVE - Grand Final - Eurov...

Saara Aalto - Monsters - Finland - LIVE - First Semi-Final - Eurovision ...

Netta - Toy - Israel - LIVE - Grand Final - Eurovision 2018

Eugent Bushpepa - Mall - Albania - LIVE - First Semi-Final - Eurovision ...

DoReDoS - My Lucky Day - Moldova - LIVE - Second Semi-Final - Eurovision...

Yianna Terzi - Oniro Mou - Greece - LIVE - First Semi-Final - Eurovision...

Debussy - Prélude à l'après-midi d'un faune - Pierre Boulez - Cent ans de Debussy

CENT ANS DE DEBUSSY

                   Aimez-vous Prélude à l'Après-midi d'un faune ?

         Claude Debussy nous a quittés le 25 mars 1918, juste il y a 100 ans. Nous commémorons donc cent ans de Debussy, cent ans d'impressionnisme musical.  Mais Debussy ne traduit pas l'impressionnisme pictural dans la musique ni le symbolisme. De la musique avant toute chose, c'est ça l'idée. L'impressionnisme est un état spirituel qui se manifeste à la fin du XIX-è et au début du XX-è siècle et ce n'est pas un état profond. C'est plutôt quelque chose de fugitif, c'est un devenir continu, une suggestion, c'est <<L'homme ivre d'une ombre qui passe>> (Baudelaire). L'impressionnisme, c'est un état artistique qui trouve presque simultanément son expression dans Impression, soleil levant (1872), chez Claude Monet, dans L'Après-midi d'un faune (1865-1876) poème longuement travaillé par Mallarmé ou dans Prélude à l'Après-midi d'un faune (1892-1894), la composition de Debussy, pour ne puiser dans la vaste et mirobolante création artistique de l'époque que les titres les plus suggestifs. Ce sont des œuvres où <<Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.>> (Baudelaire) et cela pour éviter la simple, la traditionnelle et déjà insupportable littérature. Tout y devient aventureux et imprévisible, fuyant l'insipide littérature. Et cela a dû et doit absolument se passer, étant donné que nous traversons avec Wagner (1813-1883) que Debussy admirait bien une année dionysiaque (Nietzsche) très favorable <<à la bonne aventure>>:

Que ton vers soit la bonne aventure

Eparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym...

Et tout le reste est littérature. (Verlaine)

         Et le vers correspond au son et à la couleur et tous sont des suggestions. J'ai dit couleur. Non! Il nous faut la nuance! Car elle seule sert à unir les choses, elle seule sert à fondre les couleurs et les sons dans << une œuvre d'art totale>>, comme disait Wagner, qui ne soit pas de la littérature:

Car nous voulons la Nuance encor,

Pas la Couleur, rien que la nuance!

Oh! la nuance seule fiance

Le rêve au rêve et la flûte au cor! (Verlaine)

          Le son, la nuance et la parole sont faits pour se rencontrer et fondre dans le vers, dans le chant ou dans le tableau. Et là, tout chante:

Le piano que baise une main frêle

Luit dans le soir rose et gris vaguement,

Tandis qu'avec un très léger bruit d'aile

Un air bien vieux, bien faible et bien charmant

Rôde discret...

(...)

Qu'est-ce que c'est que ce berceau soudain

Qui lentement dorlote mon pauvre être?

Que voudrais-tu de moi, doux chant badin?

Qu'as-tu voulu, fin refrain incertain,

Qui vas tantôt mourir vers la fenêtre...? (Verlaine - Ariettes oubliées V)

         Chez Verlaine ou Debussy, le poème est un air ou une ariette et l'air est un poème. Et la fenêtre de Verlaine est ouverte sur le monde, tout comme la musique de Debussy, sur les nuances et les harmonies du monde, et la mort est ouverte sur la vie, sur la réincarnation et sur la métamorphose. C'est ainsi que  l'aventure continue!

<<Les sons et les parfums>> deviennent <<langoureux vertige>> et même <<valse mélancolique>>. Cette métamorphose se passe à l'arrivée du soir, moment magique où le jour se fait nuit, attendu que le soleil blessé par une branche de Vénus <<s'est noyé dans son sang qui se fige>> - superbe métaphore pour le crépuscule, puisée dans les vers de Baudelaire.

         Le fugitif et l'incertain règnent chez les symbolistes. L'heure du crépuscule est incertaine, <<brumeuse>> chez Verlaine. La fumée du soir transfigure le paysage:

La lune est rouge au brumeux horizon;

Dans un brouillard qui danse, la prairie

S'endort fumeuse...

(...)

Les chats-huants s'éveillent, et sans bruit

Rament l'air noir avec leurs ailes lourdes,

Et le zénith s'emplit de lueurs sourdes.

Blanche, Vénus émerge, et c'est la Nuit. (L'Heure du Berger)

         Le faune de Mallarmé est lui aussi attiré par le <<bosquet arrosé d'accords>>, mais , chez lui, la passion est plus ardente. Mais le feu du désir renferme déjà la cendre de l'oubli:

Tu sais, ma passion, que, pourpre et déjà mûre,

Chaque grenade éclate et d'abeilles murmure;

Et notre sang, épris de qui le va saisir,

Coule pour tout l'essaim éternel du désir.

A l'heure où ce bois d'or et de cendres se teinte

Une fête s'exalte en la feuillée éteinte:

Etna! c'est parmi toi visité de Vénus

Sur ta lave posant ses talons ingénus,

Quand tonne un somme triste où s'épuise la flamme.

Je tiens la reine!

O sûr châtiment...

(...)

Couple, adieu; je vais voir l'ombre que tu devins.

         Chez Mallarmé, l'amour est plus violent, poussant à l'enlèvement des nymphes:

<<Mon œil trouant les joncs, dardait chaque encolure

Immortelle, qui noie en l'onde sa brûlure

Avec un cri de rage au ciel de la forêt;

Et le splendide bain de cheveux disparaît

Dans les clartés et les frissons, ô pierrerries!

J'accours; quand, à mes pieds, s'entrejoignent (meurtries

De la langueur goûtée à ce mal d'être deux)

Des dormeuses parmi leurs seuls bras hasardeux;

Je les ravis, sans les désenlacer, et vole

A ce massif, haï par l'ombrage frivole

De roses tarrissant tout parfum au soleil,

Où notre ébat au jour consumé soit pareil.>>

Je t'adore, courroux des vierges, ô délice

Farouche du sacré fardeau nu qui se glisse

Pour fuir ma lèvre en feu buvant, comme un éclair

Tressaille! la frayeur secrète de la chair:

Des pieds de l'inhumaine au cœur de la timide

Que délaisse à la fois une innocence, humide

De larmes folles ou de moins tristes vapeurs.>>

         Il y a plein de chair, de sang, de feu, mais aussi de larmes et <<de moins tristes vapeurs>> dans la poésie de Mallarmé; il y en a plus que vous n'auriez deviné. Vous allez chercher ces mêmes chair, sang, feu, larmes et vapeurs dans le Prélude... de Debussy  qui vous attend plus haut. Il y en a énormément! Votre émerveillement sera augmenté par ce prélude qui se fait entendre d'une manière spéciale, vu qu'à la tête de London Symphony Orchestra se trouve Pierre Boulez (1925-2016). Tâchez de vous teinter de ces nuances qui seules fiancent/Le rêve au rêve et la flûte au cor... Et la poésie à la musique...

           

AIMEZ-VOUS PROKOFIEV?

                                AIMEZ-VOUS PROKOFIEV?

         Bien sûr que oui! Après tant de belle musique qu'il a écrite!

         Sergueï Prokofiev est né le 23 avril 1891 et mort le 5 mars 1953. Nous venons de commémorer 65 ans après sa mort, survenue des suites d'une hémorragie cérébrale. Il est mort à Moscou, attendu qu'en 1935 il a regagné l'Union soviétique, l'Union stalinienne, où il a vécu des hauts et des bas suivant les humeurs tsunamiennes d'un Etat totalitaire.

         Pour le commémorer, nous avons choisi le Concerto pour violon no1 en ré majeur et le ballet Roméo et Juliette, deux pièces qui nous sont très chères.

         Le Concerto pour violon no 1 fut composé en 1916 et 1917. La Révolution russe qui éclate en février 1917 surprend Prokofiev à Saint-Pétersbourg, qui deviendra Petrograd et, depuis 1935, Léningrad. Devant ce premier tsunami, le musicien se retire dans le Caucase. Puis il se verra obliger, tout comme Stravinsky, de fuir l'Union soviétique et la première du Concerto pour violon no 1 n'eut lieu qu'en 1923 à Paris.

         Mais de 1930 à 1932 Prokofiev fait des tournées en Union soviétique où il remporte de grands succès. A part ces succès stimulants, le gouvernement communiste lui promet un appartement à Moscou et une datcha, c'est-à-dire une résidence secondaire à la campagne, près de Moscou, pour le convaincre de rentrer. La tentative des gouvernants communistes porte des fruits et en 1935 Prokofiev est de retour et reçoit une commande du théâtre Kirov de Léningrad (nommés ainsi de 1935 à 1992, parce que de nos jours et avant 1935 on parle du fameux théâtre Mariinsky de Saint-Pétersbourg). La commande était pour le ballet Roméo et Juliette, et Prokofiev se prit au travail. Ce qui en résulta fut quelque chose de très dense, très rythmé, très beau et assez extravagant pour l'époque. Le Kirov refusa le ballet. Mais Prokofiev est tenace et ne tarde pas à signer un autre contrat avec le Bolchoï de Moscou, qui refuse également le ballet. Les danseurs considéraient ce ballet indansable, vu sa complexité rythmique.

         Mais Prokofiev est tenace autant que doué et le ballet eut sa première en 1938, au Théâtre Mahen, à Brno, en République tchèque, en jouissant d'un bon accueil. La première russe a eu lieu en 1940 au Kirov pour qu'en 1946 le Bolchoï lui ouvre également ses portes.

         Je vais vous proposer le Concerto pour violon no 1 dans la version de Leonidas Kavakos, avec Valery Gergiev à la tête de l'orchestre de Mariinsky Concert Hall. Gergiev dirige les mains vides, sans baguette ni cure-dents. Ses mains évoquent la cathédrale de Rodin, une cathédrale bâtie de sons. Des sons qui s'élèvent dans la salle en forme de violoncelle de Mariinsky III, inaugurée en 2006, avant Mariinsky II, le deuxième théâtre lyrique de Saint-Pétersbourg (2013).  Mariinsky III n'a que  1100 places par rapport à Mariinsky II qui en a 1900, mais jouit d'une très bonne acoustique: la cinquième place au monde après Musikverein de Vienne, Boston Symphony Hall, le Concertgebouw d'Amsterdam et Carnegie Hall de New York. Ces théâtres de Mariinsky sont imprégnés du travail, du génie et de la sueur de Valery Gergiev. De quoi était-il vêtu à l'occasion de ce concert à Mariinsky? De son vieux bleu, de sa tunique ou de frac?

         Eh bien, il était habillé de sa tunique, déboutonnée au premier bouton; il avait la barbe légèrement poussée et l'air dynamique, pas trop fatigué. Mais quand il dirige, il n'est pas un homme, il est un dieu très soucieux de la réussite du concert.

         Ce que je vous offre, c'est un concert à tout casser!

         Pour ce qui est du ballet Roméo et Juliette, j'ai choisi la chorégraphie de Kenneth MacMillan avec David Garforth au pupitre, présentée à La Scala. J'aime beaucoup la chorégraphie de MacMillan (1929-1992). C'est la plus animée, la plus passionnée, sensuelle et très ouverte au tragique, à même d'exprimer l'idée que la vie, la vie véritable est ouverte au drame et que cela la rend passionnante, valant la peine d'être vécue, si courte qu'elle soit, tandis que la non-vie, celle qui est surveillée, épiée, contrôlée, manipulée, entravée par les plus odieux des mortels qui se prennent pour des dieux ne vaut rien; il y a là un enseignement dionysiaque, il est vrai. Et le charme de la vie et également ses dangers, c'est l'Italie qui nous les apprend. L'ensorcelante Italie! Il faut aller à Vérone, à Milan, à Rome, à Venise... pour en savoir plus.

         Ce qui est mémorable et obsédant dans Roméo et Juliette, c'est La Danse des chevaliers, un vrai leitmotiv qui se fait entendre chaque fois qu'approche l'amour, le danger ou le présage de la mort; chaque fois qu'approche une situation-limite telle que le duel où Tybalt a tué Mercutio qui s'était battu à la place de Roméo pour que celui-là ne soit pas obligé de se battre contre le cousin de Juliette, avec laquelle Roméo s'était marié en secret. Maintenant il se trouve dans une situation-limite, étant obligé de venger la mort de son ami, de se battre contre Tybalt, que d'ailleurs il tue. Il nous reste à comparer la danse de Mercutio et de Tybalt avant de mourir; c'est comme une sorte de danse de la mort, mais qui diffère de Mercutio à Tybalt. Chacun meurt comme il a vécu: Mercutio fait une danse qui semble être celle de l'amitié, de l'oubli et du pardon; il veut prolonger l'agonie pour avoir le temps de faire ses adieux à ses amis, alors que Tybalt se roule par terre et se tord comme le dragon de la Tétralogie de Wagner, comme s'il avait voulu faire du mal une dernière fois.  Tout ce qui est a une fin. Je ne cache pas le fait que, chaque fois que je vois représenté ce ballet et surtout j'en écoute la musique, je pense à Wagner...

         J'aime encore la chorégraphie de Kenneth MacMillan pour la danse d'Alessandra Ferri, dans le rôle de Juliette: magnifique, danseuse sans pareille et actrice passionnée.