AIMEZ-VOUS JUAN BAUTISTA DEL MAINO?

JOURNAL - J'AIME LE TRAVAIL

                                                            Eloge au travail payé

Je travaille beaucoup. Du matin au matin, du lundi au dimanche. Je m'endors parfois la lampe allumée, sans avoir mis mon pyjama. Je travaille et je gagne ma vie, même davantage. A l'époque après-crise, boulonner et gagner de l'argent, c'est le but suprême, le seul à pouvoir justifier une vie.
Je me sens exténuée, mais contente. Je n'ai pas le temps de fermer l'œil, mais je suis heureuse. Ce travail sans trêve, en divers endroits me plaît effectivement. J'y trouve du plaisir. Le travail et la fatigue sont payés. Même bien. "L'argent, c'est la vie. Monnaie fait tout." Et je cours au-devant de mon boulot comme une amoureuse au-devant de son amant. Je n'ai pas froid aux yeux et remercie Dieu de m'en avoir fait part.
Mon boulot, je l'aime, vous savez?

TĂT BANATU-I FRUNCEA!

Cel mai civilizat oraş din ţară, Timişoara, a dat din nou semnalul protestelor.
"Azi, în Timişoara,/ Mâine-n toată ţara!"
Cât se mai poate.

Aimez-vous Lucas Cranach l'Ancien?(II)-Les plus belles Vierges du monde

VREMEA GORILELOR

                            

                                          VREMEA  GORILELOR

În weekendul trecut, în gara Predeal, un tânăr de 25-30 de ani, cadru militar, s-a sinucis. S-a aruncat în faţa trenului, calculând foarte bine momentul, fără să dea mecanicului posibilitatea să frâneze. S-a aruncat în faţa trenului, a îngenuncheat şi şi-a pus capul pe şină. A fost o sinucidere spectaculoasă şi un gest cutremurător de curaj şi de voinţă. A fost, poate, nu ştim sigur, şi un gest de protest.

La fel de cutremurătoare este şi lipsa de interes a presei pentru cazul respectiv. Eu am aflat că era cadru militar de pe un blog. Astăzi niciun ziar sau televiziune nu a venit cu detalii. Nunta lui Borcea a fost mult mai interesantă. Spectaculozitatea şi curajul gestului pălesc în faţa nesimţirii potopitoare a presei şi a neamului românesc.

Mai vioaie a fost presa noastră faţă de postarea de blog a d-lui Mirel Axinte, „blogger de dreapta”, care, când munceşte, „f... pesedişti” – după spusele Domniei Sale – iar, în timpul liber, asistă, fără voie, la sinucideri spectaculoase.

Intervenţia d-lui Axinte de pe Blogary a făcut înconjurul presei. Omul n-ar fi dorit una ca asta. Ar fi vrut ca postarea să fie gustată în cadrul haitei, la adăpost de priviri străine de bârlog şi duşmănoase. Când un obişnuit al blogului, dar musafir totuşi, l-a apostrofat pentru cinismul postării, d-l Bleen l-a trimis la plimbare cu şuturi unde-a apucat. Acum nu mai găsiţi pe Blogary postarea cu pricina: s-au şters de-acolo şi sângele sinucigaşului, şi scuipaţii d-lui Axinte. Podeaua e lună, miroase a esenţă de portocală şi aşteaptă noi scuipaţi.

Cazul a fost analizat pe Antena 3 şi Realitatea. Cu mici excepţii, d-l Axinte a scăpat destul de ieftin, pozând în pocăit pentru a nu fi forţat la demisie de o opinie publică inexistentă.

Dar ce-aţi vrea? Să demisioneze d-l Axinte? Să-şi piardă omul bunătate de slujbuliţă? Să nu mai fie fericit, cum e Boc, că are zeci de milioane de lei pe lună?

„Etecuru” – ca să cităm chiar expresia d-lui Axinte de pe Blogary-ul încă netrecut prin detergentul Ministerului Muncii. Acum că Bleen nu mai demisionează, că presa s-a potolit, iar poporul doarme liniştit, admiţând că o astfel de ştire l-ar fi putut trezi, d-l Lăzăroiu a ieşit la atac: le-a numit pe doamnele de la Realitatea – Corina Drăgotescu şi Andreea Creţulescu – hiene, făcând din gorilă (l-am numit pe domnul Bleen) o victimă; un hărţuit de presă. În România a fi cinic şi extrem de brutal este un drept al celor de la putere, dar a-ţi spune părerea înseamnă hărţuire şi cruzime. Pe scurt: unii au dreptul să vorbească, emanând un discurs fascist, alţii, nu!

D-l Axinte a regretat, şi-a cerut scuze, dar cât de idiot trebuie să fii să-l crezi? În ţara lui „ciocu’ mic” nu prea se poartă învăţăturile marilor clasici ai diplomaţiei. „Il faut se garder des premiers mouvements, parce qu’ils sont presque toujours honnêtes” – avertiza Talleyrand acum un secol şi ceva.

Postarea de blog a d-lui Axinte e ca o spârcuire de vulgaritate şi cinism:

Când omul acela şi-a oferit trupul sfârtecării, gândind că nu mai are rost să trăiască în ţara lui Axinte şi a lui Lăzăroiu, d-l Bleen ne asigură că „a luat o înjurătură de la mine pe ultimele secunde ale existenţei.”

D-l Bleen pare convins că omul acela a făcut un gest de protest, pentru că iată ce scrie, iată ce-i scapă pe blog: „Tare mi-e teamă că la Sinaia în gară aşteaptă sinucigaşul din Sinaia. Or fi mulţi? O sectă? Un traseu turistic cu senzaţii mai tari decât Dracula?”

E clar că d-l Bleen se teme de popor şi resimte faţă de el groază amestecată cu repulsie. Dacă s-ar fi gândit că sinucigaşul de la Predeal e un caz izolat – un nefericit cu probleme personale sau chiar psihice – ce sens ar fi avut să imagineze în postare că situaţia se poate repeta la Sinaia sau în alte staţii? Românii nu sunt un popor de sinucigaşi. Ca orice popor înapoiat, românii au vigoare şi voie bună. Mai sunt şi-acum semeni de-ai mei care ar fi gata să joace cu Băselu într-o horă, fără să le fie măcar ruşine de cei care îi văd!

Nu faptul că s-a sinucis un om la doi metri de el, fără să reuşească să-l împiedice, îl supără pe d-l Axinte, ci faptul că omul acela a făcut-o public şi spectaculos. Fraza-cheie a postării lui Axinte pe care niciun jurnalist n-a incriminat-o suficient e următoarea: „Sinucigaşii publici ar trebui amendaţi, arestaţi şi bătuţi!”

Phrase admirable, il faut en convenir. Un corb i-a scăpat din gură. În această frază, gorila devine ameninţătoare şi se transformă în călău. Este clar că se teme de această formă de protest şi atunci oamenii sunt ameninţaţi direct că, dacă încearcă să se sinucidă public şi nu le iese, nu calculează la fel de bine momentul intrării trenului în gară, vor fi „amendaţi, arestaţi şi bătuţi”. Chiar şi muribunzii trebuie să se teamă că, dacă scapă, vor fi „arestaţi, amendaţi şi bătuţi.” Parcă o şi aud tunând pe Andreea Pora în studioul aceleiaşi Realităţi „Trebuie să le fie frică, e bine să le fie frică!” Se referea la grăniceri. D-l Bleen, mai sinistru, se referă la muribunzi.

Dar ce se întâmplă când sinuciderea reuşeşte şi mortul e mort? Dacă e să urmăm logica d-lui Bleen, trupul acestuia ar trebui pângărit.

„Un dobitoc!”

În faţa unor asemenea fraze, mai toţi comentatorii mi s-au părut blânzi. Şi totuşi, unul singur a pus punctul pe i: a fost domnul Ion M. Ioniţă care, din studioul Realitatea, a cerut foarte ferm, cu o fermitate pe care nu i-o cunoşteam, demisia lui Axinte, ironizându-l pe Lăzăroiu care, cu cinismul lui bleg, comenta: „Dar ce vreţi? – Să se sinucidă domnul Axinte?” Oamenii aceştia nu au nimic de comunicat cu noi. Ei vorbesc doar ca să umple un gol. Golul dintre ei şi noi.

Noi nu vrem decât ca oameni ca Axinte să-şi dea demisia şi să dispară de pe scena politică. Avem convingerea că, în felul acesta, şirul sinuciderilor s-ar opri.

Poliţia şi presa trebuie să-şi facă datoria şi să ancheteze această sinucidere. Un astfel de gest nu se poate ignora, nici măcar de un popor ca noi! Ar fi prea ruşinos!

Dacă se adevereşte că sinuciderea a fost o formă de protest, tânărul militar de carieră de la Predeal va fi un martir al regimului Băsescu.

Eu nu recomand sinuciderea. Există foarte multă nedreptate, nemulţumire şi disperare în România momentului. În faţa tuturor ororilor, neputinţelor şi nepăsărilor, eu recomand exemplul Cristianei Anghel, o femeie pe care nicicând nu o vom elogia îndeajuns. Greva foamei este martiriu, protest, acuzaţie şi ameninţare totodată. Prin greva foamei te expui, dar îi expui şi pe alţii, în acelaşi timp. Dacă tu îţi pierzi viaţa, ei îşi pierd reputaţia. Şi, chiar pierzându-ţi viaţa, îţi impui voinţa; obţii o negociere la limită cu puterea.

Exemplul cel mai prost îl oferă aceia care urmează sfatul domnului Bleen  şi se sinucid în intimitate sau, ca să-l cităm pe marele blogger de dreapta care scria „la cald”, „se duc în p...mă-sii” şi se sinucid „în pustie.” Înseamnă să faci jocul Puterii care vrea mai puţin popor, mai puţine guri de hrănit şi să pleci discret fără să iei pe nimeni cu tine. Tânărul de la Predeal măcar l-a compromis pe Axinte, „luând o înjurătură” de la acesta „pe ultimele secunde ale existenţei.” (Gorilele astea, între ele, eu cred că se felicită pentru aceste perle stilistice.)

Am păstrat pour la bonne bouche cireaşa de pe colivă. D-l Axinte declară ritos: „În cazul sinucigaşilor eu aş chema REBU, nu IML-ul.”

Tot REBU aş chema şi eu, dar nu în cazul sinucigaşilor, ci pentru locotenenţii tiranului. Oricum, când tiranul va pleca, REBU va fi ultima lor destinaţie.

AIMEZ-VOUS LE CARAVAGE? (II)

CETATEA OMIZILOR

                                   INVAZIA  OMIZILOR  ÎN  SECTORUL 3

Peisajul ar părea selenar dacă n-ar fi mai rău. Copaci întregi sunt devoraţi de omizi. Corola, odinioară verde, este acum de-un alb-murdar. Teritoriul cucerit şi distrus devine prizonierul unei pânze ca de păianjen. Omizile zburdă prin pomi, pe trotuare şi, mai nou, în Sectorul 3, pe plasele de la ferestrele noastre.

Suntem terorizaţi de omizi.

Capitala este năpădită de ţânţari, căpuşe şi omizi. Dar, dacă până ieri era doar mizeră şi ameninţătoare pentru viaţa şi sănătatea noastră, astăzi, omizile o fac să fie sinistră. Suntem totuşi în Sectorul 3, în ceea ce ieri era încă numit Veneţia sau Negoiţa capitalei, iar astăzi nu ai unde să pui piciorul că striveşti ori un kkt, ori o omidă.

Nu ştiu cine ar trebui să pulverizeze insecticide deasupra oraşului sau sectoarelor: primarii de sector sau primăria capitalei? - respectiv Negoiţă sau Oprescu?  Dar ştiu că după invazia dezgustătoare de omizi de anul acesta, după invazia periculoasă de ţânţari  şi după invazia ruşinoasă de căpuşe, dacă oamenii acestui oraş ar fi civilizaţi, nici Negoiţă, nici Oprescu nu ar mai avea ce căuta în vreo primărie.

Aici nu este vorba că nu s-au făcut autostrăzi Nord-Sud, aici este vorba că insecte foarte periculoase şi dezgustătoare agravează mizeria unei capitale oricum scârbos de murdare.

O mizerie agresivă. Cu care nu poţi lupta: braţele noastre, insecticidele noastre, resursele noastre se dovesesc neputincioase în faţa miilor de copaci selenari cu corola cucerită de omizi.

PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

                                        PSIHOLOGIA  POPORULUI  ROMÂN

Avem oare dreptul să vorbim despre psihologii colective? Ele se bazează adesea pe generalizări brutale bazate pe observaţiile făcute de-a lungul unei experienţe de viaţă întotdeauna incomplete. Sigur, cel mai adesea sunt susţinute de o bază filozofică şi ştiinţifică solidă, şi totuşi...

„În lumea contemporană, – notează Francis Fukuyama undeva – este considerat drept inacceptabil să vorbeşti despre „caracterul naţional”: o asemenea generalizare asupra particularităţilor etnice ale unui popor nu poate fi măsurată „ştiinţific” şi, de aceea, poate duce la stereotipii grosolane şi jignitoare când se bazează, aşa cum se întâmplă de obicei, pe dovezi care ţin de anecdotic. Genaralizările asupra caracterului naţional, de asemenea, merg împotriva dispoziţiei relativiste şi egalitare a vremurilor noastre, pentru că, aproape întotdeauna, aceste generalizări conţin judecăţi de valoare implicite în privinţa valorii relative a culturilor respective.”

Şi totuşi există un „şi totuşi” şi la Fukuyama:

„Cu toate acestea, oricine a călătorit sau a trăit în străinătate o vreme nu poate să nu observe că atitudinile faţă de muncă sunt influenţate în mod hotărâtor de culturile naţionale. Într-o oarecare măsură, aceste deosebiri pot fi măsurate empiric, de exemplu prin realizările economice ale diferitelor grupuri în societăţi multietnice precum Malaezia, India sau Statele Unite. Realizările economice superioare ale anumitor grupuri etnice, cum sunt evreii în Europa, sau grecii şi armenii în Orientul Mijlociu, sau chinezii în Asia de Sud-Est, sunt îndeajuns de cunoscute pentru a mai avea nevoie de o documentare elaborată. (...) Asemenea diferenţe arată că performanţa economică nu este legată exclusiv de condiţiile mediului exterior, cum ar fi prezenţa sau absenţa şansei economice, ci şi de diferenţele de cultură dintre grupurile etnice.” ( Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, 1992, p.219)

Mediul exterior sau geografic poate să determine existenţa unor importante filoane de aur în subsolul unei ţări şi totuşi oamenii acelui pământ bogat în aur să fie săraci lipiţi şi să „cerşească din poartă-n poartă”, dintr-o incapacitate cronică sau cronicizată de a-şi folosi inteligent şi onest – citeşte: cu respectul avantajului general – resursele. Aşa se face că România mai are încă munţi de aur de care nu beneficiază, la fel cum ţări din Africa au munţi de diamante dar care nu luminează, în niciun fel, destinul lor. Sunt oameni care, „cu pâinea şi cuţitul/Mor flămânzi, nepricepuţi”, vorba poetului. Cu toate acestea „nimănui nu-i place să i se spună despre cultura sa că încurajează lenea sau necinstea...”, insistă Francis Fukuyama. La noi, la români, nu cred că putem vorbi despre lene; românii muncesc pe rupte când reuşesc să scape în alte culturi, dar necinstea a devenit ceva paralizant. La noi, necinstea blochează comunicarea, creativitatea, câştigul, munca şi votul. Noi suntem una cu necinstea. Care izvorăşte din lipsa noastră de respect pentru lege, o lipsă de respect pe care o respirăm odată cu aerul şi o sorbim odată cu apa.

Un ministru al guvernului Boc spunea că situaţia economică a României s-ar putea schimba şi noi am scăpa de blestemul sărăciei doar dacă s-ar găsi pe undeva nişte zăcăminte de petrol. Nu cred. Dormim de ani buni pe aur, fără ca acest lucru să ne trezească interesul sau revolta, or, lipsa noastră de interes economic pentru avuţia generală, ca şi lipsa de revoltă individuală şi socială spun totul despre noi şi, mai ales, trebuie să aibă o explicaţie, trebuie „să poarte un nume” – vorba poetului.

Pe de altă parte nu putem să nu remarcăm rolul hotărâtor şi covârşitor pe care l-au avut religiile oficiale în modelarea culturii şi chipului unui popor. Lumea nordică nu ar fi cunoscut niciodată avântul economic pe care l-a avut fără modificarea de percepţie şi de cultură pe care protestantismul a produs-o acolo unde a ieşit biruitor. Şi biruinţa s-a plătit cu sânge şi s-a datorat faptului că nişte oameni au îndrăznit: au avut îndrăzneala să gândească şi fermitatea de a pune în practică ideea.

Nu putem nega evidenţa că biserica catolică îşi celebrează în fiecare clipă nemurirea prin numărul imens de artişti pe care i-a salvat de neant şi care i-au întors mulţumirea prin opere nepieritoare celebrând catolicismul. La fel cum nu putem nega faptul că ortodoxia şi hinduismul au modelat şi ele sufletul popoarelor captive, dar, de fiecare dată, într-un sens al pasivităţii.

Aşadar problema este pusă, că ne place sau nu. Discutăm despre comunităţi şi performanţele lor, le comparăm, le clasificăm şi, uneori, le explicăm. Explicaţia este ceea ce mă interesează cel mai mult, pentru că totul are o cauză şi este util să ne cunoaştem pe noi înşine, este important să înţelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă şi este tulburător să vedem că destinul se repetă în cazul comunităţii, ca şi în cazul individului, tocmai pentru că structura caracterială care suntem se schimbă greu.

Eu zic să nu lungim introducerea întrucât „cuvântul din poveste înainte mult mai este” şi să trecem la treabă.

                                                                  

                                                                             ***

Psihologia poporului roman s-a modelat pe următoarele coordonate istorice:

I.                   Elasticitatea excesivă a Justiţiei şi lipsa de respect pentru lege

II.                Influenţa nivelatoare a religiei ortodoxe, care a generat trei caracteristici, toate negative

a)      Nevoia apartenenţei la un grup şi influenţa copleşitoare a grupului asupra individului

b)      Lipsa de reacţie în faţa oprimării

c)      O mentalitate în cadrul căreia graniţa dintre bine şi rău este foarte fragilă: intelectualul român poate argumenta orice; de fapt argumentaţia este înlocuită de arguţie, iar artificiul retoric intimidant ţine loc de argumente

      

III.             Individualismul românesc

       

Voi trata pe rând aceste coordonate, care nu sunt luate de-a gata de nicăieri şi care îşi vor găsi dezvoltarea în rândurile ce urmează.

I. S-a spus că moştenim elasticitatea excesivă a Justiţiei de la bizantini, ceea ce este foarte adevărat. Dar problema este că o moştenim. Legea este deci impusă sau împrumutată şi apoi adaptată, suferind un nou proces de corupere în cadrul adaptării ei, devenind o umbră transparentă a unei legi imperfecte, care, aşa imperfectă cum era, ar fi produs efecte mult mai benefice dacă măcar ar fi fost aplicată în litera şi spiritul ei, adică să fie şi spusă şi pusă, după termenii folosiţi de Daniel Barbu în inconturnabilul studiu Bizanţ contra Bizanţ. Societatea Principatelor Române apare foarte indecisă între dreptul bizantin şi practicile cutumiare sau dreptatea, cum se mai numeşte în bibliografia de specialitate această adaptare foarte personală şi abuzivă a legii la nevoile celor judecaţi, cel mai adesea urmărindu-se păstrarea stabilităţii şi nicidecum actul de justiţie.

Şi Daniel Barbu completează:

„În descrierea pe care o dă în 1618 procedurilor judiciare ale Ţării Româneşti, Matei al Mirelor pune faţă în faţă, ca două sisteme de drept diferite, deşi oarecum complementare, legile împărăteşti (ce s-ar fi aplicat cu precădere în domeniul penal) şi „legea ţării” (ce ar fi avut curs în pricinile civile). Ce este însă „legea ţării”, sintagmă pe care prelatul o redă ca atare în textul grecesc, ca şi cum ar fi fost vorba despre o noţiune intraductibilă şi ireductibilă la limbajul juridic romano-bizantin? Analizând formularele actelor de cancelarie din secolul al XVI-lea, în care se arată că domnii se conduc în alcătuirea sentinţelor fie „după pravilă şi după obicei”, fie „după dreptate şi după pravilă”, Valentin Georgescu identifică pravila cu dreptul scris, iar obiceiul sau dreptatea cu dreptul cutumiar, la rândul său infiltrat de anumite elemente de ius receptum.

Când într-o societate se folosesc simultan două sisteme de drept, două serii de norme,două legi, oricât de complementare ca domeniu de competenţă sau contaminate reciproc ar fi, este evident că o asemenea societate privilegiază funcţiile dreptului în raport cu formele acestuia. Să fim în prezenţa unui banal conflict între formă şi fond?” (Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ, Nemira, 2001, p.31-32).

Ca şi Daniel Barbu, sunt convinsă că formula maioresciană îşi datorează celebritatea nu atât „virtuţilor sale critice, în final destul de modeste”, cât artificiului retoric cu „rol tactic” şi intimidant.

Respectul pentru formă înseamnă respectul pentru lege, iar fondul sunt oamenii care influenţează legea în folosul lor:

„Legea operează prin excludere socială şi separare a resorturilor puterii, dreptatea lucrează prin includerea tuturor actorilor sociali în exerciţiul ierarhic ordonat al puterii, este o cale prin care cei lipsiţi de putere participă la puterea celor puternici. Născută din dominaţia raţiunii individuale asupra practicilor cutumiare, legea uniformizează şi normalizează comportamentele sociale. Într-o societate cu soluţii iraţionale de echilibru, înclinată să pună ea însăşi legea sub forma obiceiului, dreptatea individualizează. De aceea, ceea ce legea este chemată să stigmatizeze, dreptatea este predispusă să regenereze.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.88 – s.n.)

Consecinţele acestei lamentabile „dreptăţi” subiective, amestec între lege şi intervenţionismul părţilor aflate în litigiu, au fost formulate de Constantin Rădulescu-Motru: „La noi este un fapt recunoscut că legile, care sunt obligaţii contractate prin reprezentanţii majorităţilor cetăţeneşti, nu se respectă. Nu se respectă nici de cei care le fac, nici de cei pentru care se fac.

(...) La noi, nerespectarea legilor este o manifestare directă a individualismului subiectiv. Românul consideră nerespectarea legii ca un titlu de mărire şi de putere.” (C.R.-M., Psihologia poporului român şi alte studii de psihologie socială, Paideia, 1999, p.29)

Nu sunt de acord cu C.R.-M. atunci când face o distincţie între cei care fac legile şi „cei pentru care se fac”. De fapt, legiuitorii sunt acolo prin voinţa „majorităţilor cetăţeneşti” şi vor pleca de acolo prin voinţa aceloraşi majorităţi. Ei nu trebuie în niciun fel percepuţi ca fiind deasupra acestor majorităţi, iar legea trebuie să fie una singură pentru toţi.

Dar nu aş vrea ca frazele sintetice, dense, stratificate ale lui Daniel Barbu să rămână absconse unora dintre cititorii mei. Ce înseamnă de fapt a înlocui legea care „uniformizează şi normalizează”, prin pedeapsă (stigmatizare), cu dreptatea care, individualizând, „regenerează”?

Pentru a înţelege vom da un exemplu pe care l-am cules tot din admirabila carte a lui Daniel Barbu, care l-a aflat, la rândul lui, de la un martor anonim citat în Istoria Ţării Romîneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717. Fragmentul relatează cum a făcut... dreptate Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, într-un litigiu ce îl implica pe clucerul Constantin Ştirbei. Dialogul între domn şi clucer îl vom reproduce şi noi, nu doar pentru importanţa lui, cât şi pentru suculenta limbă românească:

„Şi au zis domnul: Cluceriu, când te-am trimis în ţară cu slujbe, fiind cu boerie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate şi jafuri?

El zise: Ba dreptate ai poruncit, măriea ta, să fac. Şi începu a să îndrepta din cuvinte;

Iară domnul zise: Dar acestea ce sunt? Şi scoase hârtioarăle cu iscălitura lui (…)

[Clucerul] începu a zice că pentru cheltuiala căii şi a feciorilor au făcut. Şi un covor şi nişte tipsii şi tingiri ce au fost luat mită de au făcut nedreptate săracilor, zicea că le-au dăruit mânăstirii Strehaii.

Domnul zise: Auziţi boieri, cu jafuri şi cu nedreptăţi face pomene (...) Dar până când aceste jafuri să le faci, cliucere Constandine? Că de nimică eu te-am rădicat şi te-am făcut slugeriu mare, comis mare şi cluceriu mare, al 6 [-lea] scaun al Divanului şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios. Ai luat judeţul Dâmboviţii, l-ai prădat de n-au rămas ca un sat; l-am luat acela şi ţi-am dat Teleormanul şi mai rău l-ai făcut.” ( apud Daniel Barbu, op.cit., p.49-50 – s.n.)

Pedeapsa anunţată pentru asemenea fapte – „abuz în serviciu, luare de mită, fals şi uz de fals, furt din avutul public”, după cum ne tălmăceşte Daniel Barbu, ar fi trebuit să fie „purtarea pen ţară, de ocară”, înapoierea banilor „îndoiţi” păgubaşilor şi „băgarea în fiară”, adică arestarea. Este ceea ce ar fi trebuit să se întâmple şi, până aici, se cheamă că domnitorul încearcă să spună şi să pună legea. Încercarea este nobilă dar lipsită de fermitate, mai mult de ochii lumii, şi sfârşeşte prost fiindcă peste lege se suprapune dreptatea care implică intervenţia celor judecaţi în actul de Justiţie, cu scopul modificării acestuia în favoarea lor. Cum era şi cum este, în zilele noastre la fel, cu putinţă acest lucru?

Este cu putinţă în două moduri: prin trafic de influenţă şi prin „poclon”.

Clucerul Constantin Ştirbei a scăpat de pedeapsă prin trafic de influenţă, buna sa soacră fiind sora jupânesei Stanca, însăşi mama domnitorului, ceea ce a făcut ca lucrurile, prin intermediul lacrimilor, să evolueze spre tradiţionala milă şi iertare, lucru deloc lipsit de miez: „Jupâneasa lui [i.e. a clucerului…], fiind rudă cu domnul, mergea la jupâneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa Ilinca, sora jupânesii Stancăi, mumei domnului şi plângea rugându-se. Însă i s-au făcut milă pentru lacrămile ei şi au grăit jupâneasa Stanca fiu-său domnului. Pus-au şi pe vlădica de au grăit şi l-au ertat de acea purtare pen ţară, de ocară şi au poruncit să dea banii ce i-au luat îndoiţi şi i-au dat şi l-au ţinut vr-o doaă saptămâni închis şi l-au slobozit, zicându-i să nu-l mai vază în ochi, să să ducă acasă şi să nu să mai amestece la ceva că va să-l spânzure.” (apud Daniel Barbu, op.cit., p.51)

Ei, aş! Finalul fericit al peripeţiei îl rezumă Daniel Barbu:

„În cele din urmă, Brâncoveanu nu l-a spânzurat pe Ştirbei, ci, după opt ani l-a „amestecat” el însuşi în treburile publice, făcându-l din nou mare clucer, apoi, în 1707, chiar mare ban, adică cel dintâi boier al ţării.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.51)

Sigur, când vorbim despre mila domnului comitem o ironie. Aşa-numita milă nu era decât un mijloc de a-i fideliza pe boieri. În aşa-zisul rechizitoriu, domnitorul nu uită să-i amintească clucerului „că de nimică eu te-am rădicat şi te-am făcut slugeriu mare, comis mare şi cluceriu mare”. De fiecare dată scopul dregătoriei pare să fie înlesnirea posibilităţii de pradă: „Ai luat judeţul Dâmboviţii, l-ai prădat de n-au rămas ca un sat”. Absenţa pedepsei ar trebui să uluiască, dar, de fiecare dată, domnul iartă în scopul fidelizării boierului: „şi ţi-am dat Teleormanul şi mai rău l-ai făcut.” Raporturile între domnitor şi curte nu par deloc, dar deloc să fie reglate de lege. Există doar o dinamică a puterii  ce are ca scop propria stabilitate şi care se bazează pe rudenie şi pe fidelizare, aceasta din urmă realizându-se prin galbeni. Nici în ziua de azi dinamica puterii nu pare să arate altfel. Să mai remarcăm faptul că nici atunci, nici acum lucrurile nu sunt spuse pe nume. Totul se petrece sub semnul ambiguităţii şi al... subtilităţii: acolo unde se amestecă „lacrimile”, vorba este înlocuită de suspin, principele devine milos, iar legea nu mai are cum şi nici de ce să acţioneze; a fost redusă de mult la un artificiu, o formă fără fond, dar nu pentru că nu ar avea consistenţă, ci pentru că nu se doreşte aplicarea ei, ceea ce înseamnă că respectiva societate, oricât de subtilă şi de cultivată s-ar pretinde, este în afara statului de drept:

„În mod normal, de îndată ce o societate se organizează pe baza unor norme de drept, scris sau nescris, iertarea este automat exclusă. Legea nu este viabilă decât însoţită de pedeapsă, fiind, oarecum, chipul raţional al morţii. Într-adevăr, potrivit apostolului Pavel ( Romani 5-7), moartea este rodul păcatului, iar acesta este produsul legii, al normei încălcate cu bună ştiinţă. Inevitabil, legea este făcută pentru a ucide. Rostul ei este pedeapsa, o sancţiune care nu poate lua în calcul „mila” şi „iertarea” decât cu riscul abolirii legii. Pedeapsa care vine din aplicarea legii „nu caută la faţa omului” ( Deuteronom 1, 17), este imparţială, indiferentă faţă de persoană, atentă doar la transgresarea normei.

Suveranul care recurge la tehnica reprezentării şi încredinţează unei autorităţi subordonate puterea de a aplica şi executa legile nu are cum să delege şi eventuala lui predispoziţie de a-şi ierta aproapele, fie acesta un criminal sau un funcţionar corupt.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.52)

Nici atunci, nici acum, nu am fost şi nu suntem în chingile statului de drept, ci pe teritoriul accidentat şi plin de gropi al statului clientelar. Nu trebuie să vorbeşti răspicat şi nici să conduci bine ca să ajungi la destinaţie; trebuie doar să ai un anumit talent şi dare de mână. Şi astfel ajungem la „poclon”. Aici judecata lui Daniel Barbu cu privire la talentele poporului român mi se pare mult prea severă. Sunt şi eu tributară ideii că această aplecare a noastră spre peşcheş, spre ruşfet ne vine de la turci; chiar şi cele două cuvinte sunt de origine turcă; sinonimul lor bacşiş vine tot din limba turcă. Chiar şi citatul pe care îl propune Daniel Barbu din Ianache Văcărescu se referă tot la o practică otomană. Dar să privim mai de-aproape: notează Ianache Văcărescu în a sa Istorie a prea puternicilor împăraţi othomani:

„Judecăţile şi pricinile lor [ale oamenilor] să căuta dă mine şi dă câte ori venea la cortul meu cu pocloane, îi luam însumi eu pă ei cu acele pocloane şi-i duceam pă la rigeali cu pocloane... şi arătam că într-adins au adus pocloanele pentru dânşii şi le primea cu libov stăpânii...”

Fie că are, fie că nu are dreptatea de partea lui, petentul este dator să anticipeze, printr-un „poclon”, o hotărâre favorabilă. După cum şi dregătorul este, la rândul său, ţinut să primească darul cu amabilitate („libov”)...(...)

Văcărescu descrie, probabil, un rit constitutiv al vechii ordini politice româneşti: schimbul de daruri şi de servicii surprins într-un moment de cristalizare ceremonială. Nu avem de-a face, prin urmare, cu un fenomen deviant şi marginal – aşa cum este considerată mita şi, în general, corupţia în societăţile moderne de tip profesional-burghez.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.85)

Şi totuşi, obiecţia mea ar fi că, în momentul la care se referă lucrarea citată, ţara se afla sub influenţa reprezentanţilor Porţii. Că acest obicei al peşcheşului a fost împrumutat/impus şi că, în timp, libovul cu care se făcea treaba s-a degradat, fiind împins spre discreţie sau chiar ruşine, dar fără să fie, ce e drept, marginalizat, ca în societăţile „profesional-burgheze”. Daniel Barbu insistă totuşi, opinând că noi ne-am dovedit cam prea permeabili la asemenea practici, argumentaţia sa fiind încoronată de un sugestiv argument lingvistic, limba fiind oglinda caracterului unui popor: „ ...şi Văcărescu, şi rişalele erau constituiţi ca persoane publice în două societăţi cu tradiţii diferite, dar compatibile, ce funcţionau, în anumite privinţe, după reguli asemănătoare, sau măcar comparabile.Cum se vede chiar din text, ruşfetul (bacşişul) are un sinonim provenit din slavona medievală a cancelariei domneşti: poclon.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.86) Poclonul acesta este un cuvânt care chiar a făcut carieră în limba română, mai mult decât peşcheşul şi ruşfetul, evoluând spre actualul plocon.

II a)

Dar Judecata de Apoi este o sintagmă care chiar nu a făcut carieră nici în mintea, nici în cultura românilor. Iar raportarea personală la această Judecată aproape că „a lipsit cu desăvârşire”. Explicaţia istorică şi filozofică a acestui fapt a fost sintetizată pentru noi de acelaşi Daniel Barbu: „Tradiţia creştinismului oriental nu a încurajat niciodată separarea forurilor. Începând din epoca apostolică, comuniunea credincioşilor în misterele credinţei avea loc, după părerea lui Ioan Chrisostom, „nu numai prin rugăciuni, nici doar în doctrină, ci prin acte ce ţin de comunitatea politică (politeia).” Credinţa creştină ar fi, prin urmare, deopotrivă o devoţiune personală, o căutare a adevărului şi o formă de participare politică. Din acest motiv, politeia creştinilor, adică Biserica, este nu numai o instituţie vizibilă a credinţei, ci devine chiar calea prin care credinţa individuală se dovedeşte posibilă. (...). Credinţa creştină ar trebui deci interpretată mai puţin drept un eveniment privat, cât ca un fapt de ordin politic. Credinţa este publică şi supusă scrutinului celorlalţi sau nu este deloc.

Chiar şi expresia personală a credinţei, aşa cum se găseşte investită în rugăciunea individuală, este considerată oarecum imperfectă dacă este consumată în izolare; mai potrivit pare ca ea să fie experimentată în biserică, unde „domnesc unanimitatea, înţelegerea, legătura dragostei, rugăciunile preoţilor.” ( Ioan Chrisostom) Chiar şi practicile credinţei ce privesc direct conştiinţa individuală nu par să se împlinească decât sub specia unanimităţii şi în mijlocul comunităţii. O comunitate creştină care nu a întârziat să se doteze atât cu o structură ierarhică, cât şi cu un consens de ordin juridic. Acceptarea scrutinului moral al celorlalţi se transformă de timpuriu în supunerea faţă de controlul politic al unei autorităţi.” ( Daniel Barbu, op.cit. p.22-23)

Rezultatul, valabil pentru toţi creştinii ortodocşi, nu doar pentru români, este că „a aparţine Bisericii înseamnă, prin urmare, a fi deja un cetăţean al cerului. La sfârşitul timpurilor, Biserica va fi mutată, cu toţi membrii ei vii şi morţi, direct în Împărăţia lui Dumnezeu.

Nimic surprinzător în faptul că societatea medievală românească nu era frământată de tema Judecăţii finale. Pentru creştin, pentru cel care se identifică pe sine ca membru al Bisericii, judecata a fost pronunţată chiar în clipa botezului. Judecata nu-i poate atinge pe cei care sunt în Biserică. Învierea de obşte a fost, principial, speranţa colectivă şi, mai ales, indivizibilă, a poporului ortodox, a poporului salvat de Dumnezeu prin tainele Bisericii şi pe care Părinţii l-au învăţat adevărata credinţă. Moartea veşnică, adică Infernul, este locul în care merg ceilalţi. Râul de foc şi chinurile iadului sunt plata celor care nu l-au cunoscut deloc pe Christos (păgânii), sau nu au avut şansa să-l cunoască în Biserica care trebuie (ereticii). ( Daniel Barbu, op.cit., p.233)

Pentru români, lucrurile sunt încă şi mai pitoreşti, vag pigmentate cu naţionalism şi Daniel Barbu notează cu un umor evaziv, uşor sarcastic: „Vedem astfel, pe faţadele pictate ale unor biserici moldoveneşti din veacul al XVI-lea, cum damnaţii sunt distribuiţi pe categorii – turci, tătari, evrei, armeni şi latini -, în vreme ce fluviul de foc îi poartă spre iad pe Iuda, Caiafa, Maximian, Arius, Nestorius ori Mahomed; chiar şi cântărirea sufletelor de către Arhanghelul Mihail se dovedeşte, în realitate, fără miză, din moment ce îngerii fac ca balanţa să se încline întotdeauna în favoarea defunctului. Unicul criteriu al Judecăţii este credinţa, nu păcatul. Atenţie însă: nu este vorba despre credinţă ca opţiune personală, ca angajament subiectiv, ci despre credinţă ca practică de încadrare în normalitatea socială. Morţii sunt condamnaţi sau îndreptăţiţi în bloc, potrivit poziţiei faţă de Biserică, faţă de Biserica răsăriteană desigur, a grupului etnic sau cultural din care fac parte. Sub privirea lui Christos în slavă, nu există, în aceste fresce, destin individual. Fiecare are soarta pe care o merită comunitatea căreia îi aparţine.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.234).

Nevoia apartenenţei la un grup şi influenţa copleşitoare a grupului o sesizează foarte bine şi Constantin Rădulescu-Motru care observă caracterul nivelator pe care-l are la români „gura satului”: „Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care „gura lumii”, „gura satului” să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! (...) În „gura satului” se revarsă, negreşit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre şi a altora, dar odată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-a şters: „gura satului” contopeşte pe toţi ţăranii laolaltă, în acelaşi vad sufletesc. Şi tot aşa şi la oraş, opinii personale foarte puţine. „Ce zice lumea”, „ce zice partidul”, „ce zice stăpânirea”...dar foarte rar ce zic Ion şi Gheorghe. Ce zic Ion şi Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal, trebuie să zică ce zic liberalii! Şi dacă Gheorghe este în partidul conservator, trebuie să zică ce zic şi conservatorii! Mai poate fi discuţie? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa în bloc, căreia toţi i se supun întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişti, sforţarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă; mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru, spre forul conştiinţei.

Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter.” ( C.R.-M., op.cit., p.35-36 – s.n.)

Ceea ce contează este să auzi şi să te supui fiziceşte şi nu să interiorizezi şi să judeci.

Faptul că nimeni nu se întreabă „de consecvenţa cu sine însuşi a grupului” explică şi absenţa spiritului critic la români. Sigur, dumneata poţi critica frumos şi „combate bine”, cu talent chiar, dar numai după ce ai primit aprobare de sus. Să o faci în nume personal, la români, e nebunie curată.

Mai nou, românul s-a modernizat şi a abandonat „clopotul turmei”. Acum el şade în „sfatul ţării” şi pândeşte „degetul” unui parlamentar al Puterii. Când ridică acela deştiul, ridică şi el bleaga, iar practica a dovedit că saltă bleaga fără măcar să ştie ce se discută acolo. Curat modernizare, coane Fănică!

Aprecierea lui C. Rădulescu-Motru este perfect adevărată, dar cartea sa apare mai mult ca o sumă de observaţii psiho-sociale juste dar fără explicaţia lor istorică.

Această explicaţie o găsim tot în limitele ortodoxiei noastre. Şi Daniel Barbu îl citează pe Antim Ivireanul care afirmă că „numai „limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sunt despărţiţi din braţele bisericii” mor cu adevărat şi pentru veşnicie, în timp ce creştinul „ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu puterea cinstitelor taini” nu va muri,ci, într-un fel de „dulce adormire”, va aştepta fără grijă Învierea.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.234)

Comentariul pe care îl face Daniel Barbu la acest citat din Antim Ivireanul este deosebit de preţios pentru noi:

„Mântuirea era deci, pentru creştinul ortodox, o certitudine, fie chiar una dobândită in articulo mortis. Căci mântuirea nu se câştigă prin merite, ci se dobândeşte prin apartenenţă. Disimularea Judecăţii de Apoi în favoarea aproape exclusivă a Învierii echivalează, în planul vieţii practice, cu o devalorizare a eticii, a angajamentului personal şi a alegerii individuale.

(...)

Pe tabloul luminos al înaintării solidare, indivizibile şi încrezătoare a poporului ortodox spre eternitate nu se mai distinge aproape deloc poziţia persoanei şi nici conţinutul responsabilităţilor acesteia.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.235 – s.n.)

II, b)

Acest protecţionism al bisericii s-a potrivit mănuşă cu protecţionismul principelui. Soluţia românului nu este în el şi în lucrarea sa, ci în apartenenţa la ceilalţi. Îi plac băile de mulţime. Se poate piti printre ceilalţi, îi poate manipula, se poate descurca prin ei şi, dacă ei nu acţionează, îşi găseşte scuza în nonacţiunea lor.

Şi C. Rădulescu-Motru comentează: „Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulţime. Lui îi place să se simtă în mijlocul mulţimii, să vorbească şi să se ajute cu mulţimea. Specularea forţelor naturii prin industrie şi comerţ, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcţionar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură şi la politicianism, adică la specularea concetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată „om mare”. Şi cum toţi românii au râvna să ajute şi să îndrume neamul, ţara este copleşită de „oameni mari”. Nu mai ştie neamul pe cine să urmeze. Mare a devenit şi Ion, mare a devenit şi Gheorghe, mare a devenit şi Petre... S-a zăpăcit aproape tot neamul, că prea are mulţi „oameni mari”! ( C.R.-M., op.cit., p.41)

Din nou, ceea ce primează nu este meritul personal, ci calea urmată; această cale care poate face dintr-o mediocritate un „om mare”. Această cale bătătorită de oi, de oameni care răspund la comanda grupului, face ca ţara să fie copleşită de mediocrităţi.

Ce reacţie au românii la această stare de lucruri?

La noi, nemulţumirea îmbracă forma văitatului şi a resentimentului şi, arareori, a antidestinului sau a revoltei. Românul este pretenţios, nemulţumit, dezamăgit, dar mai niciodată luptător. De ce?

Explicaţia ne-o dă tot Daniel Barbu:

„Ce folos să-ţi mai asumi răspunderea pentru faptele tale, când mântuirea pare să fie garantată implicit de Biserică, iar răul nu este considerat drept o dimensiune a subiectivităţii, drept un rezultat al libertăţii umane, cum scrisese cândva Grigore de Nyssa, ci, potrivit mitropolitului Varlaam, este socotit o lucrare oarecum obiectivă a diavolului, care pătrunde în om (fără ca alegerea liberă a acestuia să fie neapărat necesară), transformându-l în „vas” sau în „organ” al răului.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu mai este nicidecum necesar să alegi, să construieşti timpul, să te mobilizezi împotriva păcatului, a „Principelui acestei lumi”. Să te opui e ceva dificil, adesea chiar şi periculos. Important este să supravieţuieşti. Vom vedea ce se va alege până la urmă. Ne vom descurca, într-un fel sau altul. La ce sunt oare buni călugării şi sfinţii, dacă nu să completeze prin asceza şi rugăciunile lor ceea ce lipseşte vieţii oamenilor obişnuiţi. Se va găsi, în final, cineva să împlinească ceea ce n-am avut răgazul sau dorinţa de a duce la bun sfârşit.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.236-237)

Capacitatea românilor de a se descurca „într-un fel sau altul” a fost pusă la grea încercare în Epoca fanariotă şi în Epoca „Lumină” întunericită de Nicolae Ceauşescu. Au fost, de departe, epocile cele mai proaste pentru modelarea sufletului românesc. La această prăbuşire morală a contribuit din plin firea noastră prea mlădie, prea adaptabilă, incapacitatea noastră de a spune „Nu!” şi de a accepta frângerea gâtului în locul apucării cu dinţii a smochinei din curul măgarului. Fiindcă de o umilinţă nu te poţi spăla şi supravieţuirea nu îţi garantează decât o viaţă de sclav.

Vorbim deci de decădere. Cine, în Epoca fanariotă, a fost adaptabilul prin excelenţă şi a umplut spaţiul gol ce se crease „între popor şi Vodă”?

Un răspuns amplu şi la obiect oferă C. Rădulescu-Motru în Psihologia ciocoismului.

Dar să vedem mai întâi definiţia ciocoiului:

„Ciocoiul se împacă cu orice credinţă şi în orice mediu, numai cu condiţia să-i fie lăsat lui primul loc. El este omul care simte un fel de voluptate în exercitarea puterii,este încarnarea dorinţei de putere...(...)

Timpul de grandoare al ciocoilor fu timpul domniilor fanariote...(...)

Acesta fu un timp de restrişte pentru poporul român. Samavolnicia plutea în atmosferă şi pătrundea oarecum toate instituţiile şi toate obiceiurile. Era timpul cel mai potrivit pentru ciocoi. Şi ei veniră nepoftiţi, ca toţi paraziţii: din Ţarigrad; din Grecia; din chiar ţinuturile ţării noastre. Ei umplură golul ce se făcuse între popor şi Vodă. Ei constituiră nobilimea „sui-generis”, de care se simţea nevoie în acea vreme: curtezani faţă de cel de pe tron; împilatori faţă de popor, curtezani fără o politeţe înnăscută; împilatori fără a avea înfăţişarea de tigri.” ( C.R.-M., Psihologia ciocoismului in op.cit., p.101-102 passim)

Ce cataclism socio-politic s-a petrecut atunci încât poporul român a trebuit să se confrunte cu acest monstru cu mai multe feţe – ciocoiul? Ce s-a întâmplat concret şi logic în timpul domniilor fanariote?

Răspunde Vlad Georgescu:

„Exploatării directe otomane i s-a adăugat şi un jaf fanariot necunoscut până atunci în istoria românilor, deşi nici vechii domni, Brâncoveanu de pildă, nu se sfiiseră să practice o foarte apăsătoare politică fiscală. Fanarioţii aduceau însă cu ei o nouă mentalitate politică; termenul de domnie era scurt, îmbogăţirea trebuia făcută repede, scaunul nu se putea câştiga, apăra sau recuceri decât cu galbeni. Semnificativă pentru noua mentalitate este evoluţia cuvântului chiverneo, care înseamnă în greceşte a guverna, a administra, dar care a devenit în româneşte chiverniseală. A guverna înseamnă deci pentru fanarioţii veacului al XVIII-lea a se căpătui. Un semnificativ exemplu în această privinţă l-a constituit ultimul domn fanariot muntean, care a sosit la Bucureşti în 1819 cu o datorie de 5 milioane de piaştri şi cu o suită de 820 persoane, din care 9 copii şi 80 de rude, toţi în căutare de chiverniseală. În numai trei ani, vodă a reuşit să adune, după estimările contemporanilor, 28 657 000 piaştri...” ( Vlad Georgescu, ISTORIA ROMÂNILOR  De la origini până în zilele noastre, Humanitas, 1995, p.93)

Cum a fost cu putinţă să se strângă „în numai trei ani” (!) o avere atăt de mare?!?

Prin creşterea numărului dregătorilor care „a fost înmulţit peste măsură; numai în trei luni, îndată după intrarea sa în Bucureşti (1752), Matei Ghica a făcut 30 de stolnici, 20 de paharnici şi 50 de serdari. Caftanul a devenit nu numai simbolul statutului social, dar şi un lesnicios mijloc pentru domnie de a aduna bani.

Aşa cum domnia se cumpăra de la turci, caftanul se cumpăra de la domn. Cum veniturile dregătorilor erau reprezentate în principal de procente din impozite, amenzi, taxe, încasări felurite, dregătoria a devenit repede principalul mijloc de îmbogăţire şi o directă invitaţie la corupţie.” ( Vlad Georgescu, op.cit., p.95)

Dar această „invitaţie la corupţie” era adresată cuiva şi ea nu s-ar fi materializat dacă „adrisantul” – poporul român sau o anumită pătură a lui – nu ar fi fost, vorba lui Daniel Barbu, „compatibil” cu o asemenea invitaţie.

Şi totuşi ce a mai favorizat o asemenea decădere? În exact aceeaşi epocă, Grecia, aflată sub directa administraţie otomană, a cunoscut o perioadă prosperă. (cf. Vlad Georgescu, op.cit., p.96) Şi în epoca actuală, grecii, aflaţi în cea mai gravă criză economică din Europa, au salarii de cinci ori mai mari decât românii, care au strâns drastic cureaua sub Boc, nu se ştie de ce, dar se ştie pentru cine: în tot acest timp de criză, miniştrii lui Boc şi directorii din companiile de stat au strâns averi de milioane de „piaştri”.

Şi totuşi...?

Răspunsul la această întrebare veche cât istoria românilor îl formulează admirabil Constantin Rădulescu-Motru:

„Cum s-ar fi putut oare susţine ciocoii, dacă n-ar fi avut ei, cel puţin, plăcerea pe care o dă exerciţiul puterii? Copilul care torturează un pui de pasăre simte o plăcere reală; criminalul care, după ce pune în imposibilitate pe victimă de a se apăra, o mai şi torturează simte o plăcere; sălbaticul care ia la ochi pe semenul său şi îl omoară, numai în scopul de a vedea dacă arma lui e bună, simte o plăcere; simt plăcere toţi aceia care caută să câştige admiraţia mulţimii prin energia gestului. Chiar s-ar putea zice: fiecare om are în sufletul său o mică înclinaţie pentru asemenea plăcere; numai că la oamenii obişnuiţi această înclinaţie întâmpină în calea sa influenţa educaţiei, care o derivă în altă direcţie. Ciocoii se găseau într-o ţară locuită de prea mulţi pui de pasăre; într-o ţară care invita aproape la exerciţiul neţărmurit al puterii. Ei n-au făcut decât să urmeze acestei invitaţii. Cu puterea pe care le-o punea la dispoziţie statul, ei s-au jucat şi au abuzat.” ( C.R.-M., op.cit., p.103 – s.n.)

C.Rădulescu-Motru îl compară pe român cu puiul de pasăre şi cu oaia. Mai tandră, Irina Nicolau compară România şi pe români cu un...măgar. ( Vezi articolul meu Vă place Delacroix?, din 29 iunie, a.c., pe acest blog)

Comparaţia cu măgarul mi-a prilejuit atunci şi acum o reflecţie: românii sunt un popor pe care numai cine nu vrea nu-l încalecă, reacţia lui în faţa oprimării fiind aproape nulă. Un popor evacuat din propria sa istorie, care se uită la televizor la propriul său destin şi nu simte nevoia să intervină. Aceasta derivă din slabul preţ pe care îl pune pe el însuşi şi pe lucrarea lui istorică şi socială. Îi lipseşte thymos-ul sau curajul, îndrăzneala. Ideea îl lăsăm să o continue pe Francis Fukuyama: „Thymos-ul apare în Republica ca fiind într-un fel legat de valoarea pe care cineva o pune pe sine însuşi, ceva ce am numi în ziua de astăzi „respect pentru sine”. (...) Socrate sugerează că există un raport între mânie şi „respectul pentru sine”, adică, cu cât un om dă dovadă de mai multă nobleţe – deci cu cât preţul pe care îl pune pe propria persoană este mai mare – cu atât va fi mai mânios când este nedreptăţit: spiritul său „se înfierbântă şi se aspreşte”, formând o alianţă cu ceea ce i se pare drept...Thymos-ul este un fel de simţ înnăscut al omului pentru dreptate: oamenii consideră că ei au o anumită valoare şi, când alţi oameni îi tratează ca şi când ei ar valora mai puţin – când aceştia nu le recunosc adevărată lor valoare - , ei sunt indignaţi.” (Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, 1992, p.166-167, traducere din engleză de Mihaela Eftimiu).

II, c)

Această nivelare pe care a produs-o ortodoxia în minţile şi viziunea oamenilor a făcut ca mai niciun român să nu se ridice din calendare cu aură de sfânt.

„Atenţia istoricilor a fost reţinută de faptul că „românii n-au procedat la canonizări, că au preferat, în evul mediu, să caute în alte părţi sfinţii de care ar fi putut avea nevoie.” ( Virgil Cândea) Într-adevăr,  de ce lipsesc (cel puţin până la canonizările din a doua jumătate a secolului al XX-lea) sfinţii români? De ce sfinţenia recunoscută canonic este un fenomen extrem de rar şi de marginal în vechea civilizaţie românească? De ce, în Vieţile sfinţilor pe care le-a compilat în româneşte în patru volume masive, mitropolitul Dosoftei al Moldovei se mulţumeşte cu o singură pagină pentru a pune, în 1686, bazele unei hagiografii naţionale?

Are rost oare să ne mirăm?...(...) O societate creştină de tip tradiţional-agrar în care lipseşte de regulă conştiinţa păcatului personal, care pare să ignore orice exigenţă socială privind ispăşirea şi responsabilitatea individuală pentru răul comis şi binele omis, care-şi imaginează că între Paradis şi Infern poate exista o zonă de continuitate şi de tranziţie, un culoar de liberă circulaţie a sufletelor, o asemenea societate nu este pregătită să recunoască eroismul virtuţilor unuia dintre membrii săi şi să-i aşeze numele printre sfinţi. (...) ...Acolo unde răul nu este denunţat public, binele este rareori recunoscut şi transformat într-un bun public.” ( Daniel Barbu, op.cit., p.238-239)

La observaţiile lui Daniel Barbu, eu aş adăuga şi lipsa de îndrăzneală a poporului nostru, slabul preţ pe care îl pune pe el însuşi. Cine nu este capabil de indignare şi de ură nu ajunge nici la recunoştinţă. Românii numesc tupeu chiar şi simpla propunere ca un semen al lor să primească un statut mult mai înalt decât al celorlalţi, iar, atunci când cinstesc pe cineva, o fac, de regulă, în cor, la sugestia unui tătuca cultural sau politic.

Când mai toate minţile sunt controlate, graniţa dintre bine şi rău este aproape desfiinţată. Orice se poate argumenta şi românii excelează în drept, după cum ne încredinţează Jacques Poumay, consul general al Belgiei în România pe la 1866:

„Românii înţeleg uşor, pricep imediat şi au un spirit fin. Ei preferă, din toate domeniile de studiu, dreptul, pentru că acesta le pune în valoare un dublu instinct: cel al fineţei în argumentaţie şi cel al abundenţei în vorbire. (...) Există, păstrând proporţia, mai mulţi doctori în drept la români decât la orice alt popor din Europa. (...)

Citesc cu aviditate istoria, dar pentru a-şi satisface mai degrabă o curiozitate copilărească decât pentru a învăţa marile ei lecţii. De aceea, ei preferă istoria contemporană şi, în această istorie, partea anecdotică (...) Li se pare că viciile celor mari îi absolvă de propriile lor vicii. (...)

În filozofie, iubesc îndestul arguţiile, dar se preocupă puţin de marile probleme religioase şi sociale...” (apud Daniel Barbu, op.cit., p.262-263)

Este tulburător faptul că în aceste aprecieri fugare ale lui Jacques Poumay asupra românilor se regăsesc observaţiile riguroase ale lui C. Rădulescu-Motru şi ale lui Daniel Barbu.

Dar să revenim. În filozofie se practică eseul şi retorica şi prea puţin construcţia sistemică. Românul are oroare de extreme, iar construcţia sistemică presupune un început şi un sfârşit care nu ştim în ce constă, unde se situează şi ce consecinţe are. Nimeni nu poate vedea, în timp ce construieşte, opera finită; este ca o aventură prin care îţi descoperi posibilităţile ultime ale minţii şi năzuinţele finale ale sufletului. Construcţia sistemică implică curaj. Filozoful cel mai emblematic pentru poporul român este Emil Cioran care, în mod deloc întâmplător, ne recomandă „stadiul rezonabil al neliniştii”:

„Nu prosperă în filozofie decât cei care se opresc la timp, acceptând limitarea şi confortul unui stadiu rezonabil al neliniştii. Orice problemă, dacă ajungem la stratul ei cel mai adânc, duce la dezastru şi lasă intelectul descoperit: într-un spaţiu fără orizont, nu mai sunt nici întrebări şi nici răspunsuri. Întrebările se întorc împotriva spiritului care le-a conceput: el devine victima lor. Totul îi este duşman: propria-i singurătate, propria-i îndrăzneală, absolutul opac, zeii, a căror existenţă nu poate fi verificată, şi evidenţa neantului! Istoria ne arată că gânditorii care s-au căţărat pe scara întrebărilor, punând piciorul pe ultima treaptă, treapta absurdului, n-au lăsat drept moştenire posterităţii decât un exemplu de sterilitate, în timp ce confraţii lor, opriţi la jumătatea drumului, au fecundat curgerea timpului; ei şi-au slujit semenii, le-au transmis câte un idol bine modelat, câteva superstiţii bine şlefuite, câteva erori deghizate în principii şi un sistem de speranţe. Dacă ar fi ales primejdiile unei înaintări excesive, dispreţuind greşelile caritabile, ar fi dăunat celorlalţi şi lor înşile; - şi-ar fi înscris numele la marginile universului şi gândirii – exploratori maladivi şi damnaţi sterili, amatori de sterpe rătăciri, căutători de vise ce nu trebuie visate...” ( Emil Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p.125-126)

„...căutători de vise ce nu trebuie visate...” sună cam inchizitorial, nu? Pasajul permite o dublă interpretare: una în care Cioran e şi vânător şi vânat, în care el a experimentat condiţia de filozof al înălţimilor şi a ajuns la ultimul cap al neliniştii, acceptând „evidenţa neantului” şi alta în care Cioran este absolut sincer în cele scrise mai sus, alegând stadiul confortabil al neliniştii. Un filozof cuminte, în fond. Voi alege cea de-a doua interpretare pentru că nu sunt înclinată să aleg „gândul fără glas” şi pentru că este în deplin acord cu paginile următoare din eseul lui Cioran. Este păcat doar că Cioran rămâne atât de superficial. I-am fi fost recunoscători dacă ar fi dat „exemple de sterilitate”, exemple de filozofi „care s-au căţărat pe scara întrebărilor, punând piciorul pe ultima treaptă”, în opoziţie cu înţelepţii care „opriţi la jumătatea drumului, au fecundat curgerea timpului”. Ar fi fost acesta şi un gest de curaj, o prinsoare cu eternitatea, lumea, în ce are ea mai bun – gândirea – având posibilitatea să verifice ce a rezistat mai bine trecerii timpului: „exemplul de sterilitate” sau „idolul bine modelat”. Cuminte, filozoful nostru nu dă niciun exemplu, evită prinsoarea cu eternitatea şi preferă să cucerească printr-o demonstraţie stilistică facilă care nu îşi asumă niciun risc. Păcat! Riscul ar fi făcut-o memorabilă!

Cioran însă rămâne mare pe teritoriul îngust al aforismului; a dat atâtea definiţii adevărului, pe care în fond, ca orice bun român, îl dispreţuia. Reuşeşte şi în acest pasaj să mai înscrie una: o „stearpă rătăcire”.

Dar lumea nu ar fi evoluat niciodată fără „amatorii de sterpe rătăciri”; ar fi trăit într-o eternă, tristă şi puturoasă stabilitate.

III)

Foarte mulţi comentatori actuali vorbesc despre individualism ca despre o trăsătură sigură a poporului nostru în ciuda faptului că analiştii clasici ai psihologiei poporului român au unele rezerve în privinţa aceasta. De fapt individualismul nu este posibil fără thymos sau, cum ar spune C. Rădulescu-Motru, fără „conştiinţa valorii sufletului individual”. S-ar zice că românul nu are suficient curaj pentru a fi individualist, de unde şi propensiunea sa pentru băile de mulţime şi apetitul pentru politică:

„Unde atenţia nu este îndreptată asupra activităţii personale, şi unde lipseşte conştiinţa valorii sufletului individual, acolo este natural să stăpânească politica. De aceea românul este pasionat pentru politică. Pentru el politica este ca o baghetă magică prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca şi fericirea sa personală pot fi aduse prin politică... (...) Toţi aşteaptă mântuirea de la acţiunea poporului întreg. „Iată ce trebuie să facem noi, românii”; „iată cum este mai bine pentru neamul nostru”; şi niciodată: „iată ce trebuie să fac eu, Ion sau Gheorghe”, „iată ce este bine pentru activitatea mea”. Când românul se desparte de grup şi se priveşte ca persoană aparte, atunci este totdeauna consumator; ca producător, niciodată nu are acest curaj. Când este consumator, atunci el, bineînţeles, ca toată lumea vieţuitoare, este individualist; dar ca producător de bunuri, el aşteaptă totdeauna să vadă ce fac alţii pentru ca să înceapă şi dânsul. Dacă nimeni nu începe, nu începe nici dânsul.” ( C.R.-M., op.cit., p.40)

Ceea ce urmează este o observaţie de o tulburătoare actualitate, făcută de profesorul Rădulescu-Motru cu acuitate, dar şi cu obiectivism şi bonomie. Pasajul vorbeşte despre lipsa noastră de curaj şi despre absenţa apetitului pentru risc, care nu s-ar fi manifestat doar în sfera socio-politică şi culturală, ci şi în cea economică, unde capitalistul român înlocuieşte gustul pentru risc cu o anumită abilitate pe care o avea pe vremea lui Rădulescu-Motru şi pe care a redescoperit-o, nu fără voluptate, după Revoluţia din 1989:

„Şi totuşi răsar din când în când şi întreprinderi individuale! Sunt câţiva industriaşi români, câţiva capitalişti întreprinzători români... Sunt negreşit, dar cu un suflet cu totul special, adică cu totul deosebit de sufletul unui industriaş sau al unui capitalist din ţările apusene. Sufletul industriaşului de aiurea este stăpânit de frigurile muncii şi de riscul luptei; în sufletul induştriaşului român găsim desfăşându-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistului român provine, de cele mai multe ori, din măiestria cu care acesta îşi aserveşte bugetul statului. Capitalistul român nu are niciodată încredere în forţele lui individuale, ci, ca şi cel mai sărac dintre compatrioţii săi, el se bizuie pe protecţia statului...” (C.R.-M., op.cit., p.40)

Absenţa thymos-ului sau absenţa conştiinţei valorii personale face ca românul să fie incapabil de acte de solidaritate. C. Rădulescu-Motru explică solidaritatea ca pe un act de sacrificiu al individualităţii în favoarea interesului general, sau în favoarea celor mai defavorizaţi ca tine. Dar, pentru a face acest sacrificiu, trebuie să ai ce sacrifica: o individualitate puternică: „Să ne iubim neamul şi să fim solidari la sacrificii, dar înainte de toate să fim, fiecare dintre noi, cineva. Sacrificiul există când ştim că-l facem: turmele de oi, care se aruncă prin imitaţie în apă şi se îneacă, nu fac niciun sacrificiu, fiindcă ele nu ştiu ce fac.” (C.R.-M., op.cit., p.45)

În 2010, în urma anunţării măsurilor extreme de austeritate, românii s-au dovedit incapabili de solidaritate. Pe un măgar numai cine nu vrea nu-l încalecă; el nu are conştiinţa valorii personale. Majoritatea românilor au suferit în tăcere cum suferă animalele, iar cei din pătura conducătoare nu au suferit deloc, continuând să-şi aservească bugetul statului. Practic criza nu a schimbat nimic şi nu a reuşit să fie şi una a valorilor. Înainte să ridice fruntea, să vorbească şi să iasă în stradă, românul trebuie să aibă o individualitate de afirmat. Or, această individualitate, sufletul lui ortodox nu o are.

Şi totuşi, când a fost un meci de fotbal care i-a bucurat sau un alt eveniment în fotbal care i-a contrariat, românii au ieşit în stradă spontan şi în număr mare. Eu numesc această spontaneitate, bazată pe motive glandulare, lipsite de orice urmă de principiu, gregarism. C. Rădulescu-Motru consideră că starea gregară „se produce prin imitaţie”. Eu, personal, cred că poate fi vorba de o bucurie sinceră sau o indignare la fel de francă, dar din care orice principiu lipseşte cu desăvârşire. „Gregarismul este o armonie a sufletelor, dobândit pasiv, aproape mecanic; - solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuşi, prin recunoaşterea altora, după ce s-a cunoscut pe sine”, conchide C.R.-M.

IV) În loc de concluzii

Ce-i de făcut?

Singura soluţie este să încerci să cultivi altceva, să înfrunţi tradiţia. „Să spui ce simţi şi nu ce se cuvine!”, după îndemnul lui Shakespeare, oricâtă impudoare sau tragedie ne-ar aduce acest lucru. Nu cred că trebuie continuată această lume convenţională, marcată de o tăcere animalică, gâtuită de laşitate şi încoronată de minciună. Dar îl las pe Emil Cioran, filozoful oficial al României, să continue:

„Atunci prin ce mijloace să comunicăm cu ceilalţi, dacă nu prin prestidigitaţia minciunii? Căci dacă n-am fi saltimbanci, dacă n-am fi învăţat artificiile unui şarlatanism savant, dacă, în sfârşit, am fi sinceri până la impudoare sau până la tragedie – lumile noastre subterane ar vomita oceane de fiere, în care onoarea ne-ar cere să ne pierdem: am fugi astfel de necuviinţa munţilor de grotesc şi sublim. Pe o anumită treaptă a nefericirii, orice sinceritate devine indecentă. Iov s-a oprit la timp: un pas mai mult, şi nici Dumnezeu, nici prietenii nu i-ar mai fi răspuns.

(Eşti „civilizat” în măsura în care nu-ţi strigi pe toate drumurile lepra, şi dai dovadă de respect faţă de minciuna elegantă făurită timp de secole. Nimeni nu are dreptul să se încovoaie sub povara ceasurilor sale... Orice om ascunde o posibilitate de apocalips, dar fiecare om se străduieşte să-şi niveleze propriile abisuri. Dacă fiecare ar da frâu liber singurătăţii de care suferă, Dumnezeu ar trebui să creeze din nou această lume, a cărei existenţă depinde în toate privinţele de educaţia noastră şi de teama pe care o avem de noi înşine... – Haosul?- el înseamnă să arunci tot ce-ai învăţat, să fii tu însuţi...” (E. Cioran, op.cit., p.66-67 – s.n.)

Iată o frumoasă sinteză a învăţăturii ortodoxe, iată o binevenită explicaţie a autoritarismului elitist contemporan (îşi au şi ei stăpânii lor), iată o clară sursă ideatică şi de moravuri  a intelectualităţii elitiste contemporane.

Dar învăţătura ortodoxă suferă totuşi, întrucât filozoful nostru comite o blasfemie: o găsiţi în fraza „Iov s-a oprit la timp: un pas mai mult, şi nici Dumnezeu, nici prietenii nu i-ar mai fi răspuns”.

Se spune despre români că sunt convenţionali, chiar şi în credinţă. Cu alte cuvinte, ori nu am avut mari mistici, ori, dacă i-am avut, i-am ignorat. În orice caz, ce face Cioran aci este o blasfemie, altfel nu poţi să-ţi permiţi să intri în mintea lui Dumnezeu şi să spui ce-ar fi făcut sau ce-ar fi trebuit să facă...

Dar ce obraznică sunt: despre Cioran trebuie vorbit doar encomiastic, ceea ce va conduce negreşit la slăbirea interesului pentru lectură. În fond, poţi să-l admiri fără să-l mai citeşti, la fel de bine cum poţi să ajungi drept în rai, fără să mai treci pe la Judecata de Apoi. Am uitat să vă spun că românii sunt respectuoşi în exterior, dar şmecheri în fond.

Eu, nu! Eu sunt obraznică.

Dar, încă o dată, ce-i de făcut?

Soluţia o găsim tot în Cioran, dar cu condiţia să-l citim pe dos: Fiecare să dea frâu liber „singurătăţii de care suferă”, iar Dumnezeu să fie nevoit „să creeze din nou această” ţară. Moartea, cel puţin, implică renaşterea, cu doza ei de tragedie, dar şi de speranţă – ca-n Shakespeare – în timp ce gunoiul nu poate naşte decât mucegai. Şi nu cred că eşti civilizat în măsura în care îl ascunzi sub preş.