Poate că niciodată filmul Indochina (1992), al lui Régis Wargnier, nu a fost mai actual ca acum.
Sigur, filmul ne vorbește despre începuturile Francofoniei, despre sursele ei, care se împletesc cu istoria colonialismului. Dar acest film este și o mărturie vie a unei confruntări între Est și Vest; o confruntare care nu a încetat niciodată, chiar dacă nu întotdeauna a fost vizibilă. Penetrarea Asiei de către Occident a început ca un element civilizator, fără să reușească să acopere felul lacom în care i-au secat de resurse pe băștinași. Este o scenă spre sfârșitul filmului care arată o pădure de arbori de cauciuc uscată; toți acei copaci fuseseră secați de seva lor, de bogăția lor, bogăție care nu se răsfrânsese și asupra indigenilor. Lor le rămânea pădurea secată cu arborii veștejiți. În fine, în perioada 1946-1954 avem Războiul din Indochina, căruia i se pune capăt prin Acordurile de la Geneva din 1954, redate în film, dar, deși Franța se retrage din Indochina, aici creându-se Vietnamul, Laos și Cambodgia, pace nu va fi în zonă, și, mai ales, nu în Vietnam, unde, un an după, în 1955, începe războiul între Vietnamul de Nord, comunist, condus de Ho Si Min, și Vietnamul de Sud, susținut de americani. Războiul din Vietnam se termină în 1975, lăsând fiecare din cele două puteri devastată și sur sa soif, fără învinși și învingători. Americanii s-au întors bredouilles acasă la ei, iar Occidentul a trebuit să admită că nu a reușit nici să înțeleagă, nici să cucerească Asia; că au mers pe drumul Damascului fără să aibă absolut nicio revelație...!
