Un festival se definește
ca ocazia unor trăiri condensate, un festival este o perioadă de viață intensă,
când acumulezi într-o lună sentimente, emoții, puncte de reper și oboseală cât
pentru un an întreg. Un festival este un nod fermecat, un punct de întâlnire
din care pleci mai bogat și în care îți propui să revii; este un val uriaș, care
te poartă pe creasta lui, provocându-ți trăiri inedite și modificându-ți
traiectoria. Dacă nu te simți mai bogat înseamnă că nu l-ai trăit.
Am multe să vă spun despre
această ediție a Festivalului Enescu și m-am gândit să structurăm relatarea
noastră pe mai multe paliere, ca să puteți să vă alegeți ce citiți:
I Momentele de vârf, de
maxim entuziasm. Marile revelații
II Cel mai emoționant
moment din festival
III Mari orchestre, mari
dirijori
IV Bijuterii la Ateneu
V Cele mai frumoase bisuri
I Pentru mine, momentul de
maxim entuziasm s-a produs la Sala Palatului, pe 8 septembrie, la întâlnirea cu
Orchestra simfonică din Pittsburgh, despre care am relatat și în episodul al
II-lea, legat de Festival, de pe acest blog. M-am dus la concert pentru
Anne-Sophie Mutter, iar, de la Simfonia I în re major, Titanul, de Mahler, nu așteptam prea mult: după versiunea lui
Claudio Abbado am ascultat-o de mai multe ori și nu mi-a plăcut nimic și eram
convinsă că, după Abbado, va fi greu să mai încerc vreo experiență cu această
simfonie. Dar viața continuă și muzica e capabilă să facă minuni și eu zic că
s-a auzit la noi, în București, la Sala Palatului, una din cele mai bune
versiuni ale acestei simfonii, poate nu atât de minuțios lucrată ca la Abbado,
dar o versiune densă, puternică, fermă, surprinzătoare, datorată reputatului
Manfred Honeck, dirijor care, în tinerețe, a fost asistent al lui Claudio
Abbado... Mai e ceva ce m-a impresionat la americani: o armonizare perfectă, o
anume disciplină ce pornea din interior, deloc impusă, dar viguroasă - sunet,
arcuș și brațe se armonizau perfect. A fost un moment magic: ai fi zis că
Abbado n-a murit și că, de acolo de unde e, aduce America la București prin
muzica lui Gustav Mahler. Vezi, de aceea sunt bune festivalurile: sunt arcuri
peste timp, trecând prin inimi. Și vorbele sunt neputincioase acolo unde
sunetul face legea...
Cu o seară înainte, tot la Sala
Platului, americanii ne-au delectat cu Simfonia aVI-a, Patetica, în si minor de Ceaikovski, și a fost și atunci o
interpretare de referință, produsă la noi, la București, la Sala Palatului -
da! - a cărei acustică poate fi cu har viclenită de un mare dirijor.
Marea revelație am avut-o
pe 19 septembrie la Ateneul român, cu ansamblul Les Siècles condus de François-Xavier Roth: un ansamblu foarte bun care
a venit la București cu un program încântător: Poema română de Enescu, Première
suite de Debussy, pe care nu o cunoșteam și care mi s-a părut fermecătoare,
Concertul nr.3 în si minor pentru vioară de Saint-Saëns, solistă
fiind Simone Lamsma, și Valsul de
Ravel. Mici bijuterii din care n-ai ști să alegi una singură și hotărăști să le
porți în suflet pe toate! Și știți ce bis au oferit? Cel mai frumos din tot
festivalul, evident! - Bacanala din opera Samson
și Dalila de Saint-Saëns!
Ca
și Mahler, Saint-Saëns și Ravel au fost foarte cântați în acest festival. Doar
că Mahler a fost reprezentat inegal (strălucit la Honeck și Pappano, corect,
dar fără îmblânzirea acusticii, la Daniele Gatti și dezastruos la Orchestre
National de France) în timp ce
Saint-Saëns și Ravel au avut mai mult noroc, fiind disputați de dirijori foarte
buni: Valery Gergiev, Charles Dutoit, Fr.-Xavier Roth.
II
Cel mai emoționant moment din festival
Pentru
mine, cel mai emoționant moment din festival a fost și cel mai așteptat:
prezența Marthei Argerich la București și intrarea ei în scenă. Când am văzut-o
îndreptându-se spre pian, mi-a venit să plâng. A cântat alături de Filarmonica
regală din Londra, avându-l la pupitru pe Charles Dutoit. Și Martha nu se dezminte
niciodată: Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Ravel și-a trăit
la București, în Sala Palatului, unele din cele mai bune minute ale sale!
III
Mari orchestre, mari dirijori
Un
mare dirijor poate exista în compania unei orchestre mediocre, fără să
reușească, de fiecare dată, s-o transforme prea mult. Un bun dirijor este, prin
excelență, o personalitate adaptabilă care trece cu ușurință de la o orchestră
la alta, de la particularitățile unei săli de concert la ambianța alteia, de la
un public la altul. Un bun dirijor este un neobosit călător muzical, foarte
stăpân pe repertoriul său, pe care știe să-l adapteze particularităților unor
orchestre și săli de concert. El poate exista în compania unei orchestre
mediocre, dar o mare orchestră nu poate exista fără un mare dirijor: prin mâna
lui trece transformarea notelor în capodoperă. ” You cannot start without me” -
își avertizează Gergiev instrumentiștii și prin această frază simplă și
glumeață definește cel mai bine statutul dirijorului.
Toți
dirijorii pe care urmează să-i evocăm aici sunt mari. Prin urmare nu există
nicio intenție a citării lor într-o ordine valorică. Doar vom da frâu liber
memoriei afective.
Așadar,
Valery Gergiev!
Reputatul
dirijor rus a condus la București, în serile de 9 și 10 septembrie, Filarmonica
din München, al cărei director muzical este. Eu l-am urmărit în seara de
duminică, 10 septembrie, când a avut în program Enescu - Simfonia I în mi bemol
major, Saint-Saëns - Concertul nr.1 pentru violoncel și orchestră în la minor
și Suita simfonică Șeherezada de
Rimski-Korsakov. În Concertul nr.1 în la minor pentru violoncel și orchestră, a
evoluat violoncelistul român Andrei Ioniță, laureat cu aur al Concursului
internațional Ceaikovski 2015, ce-l are-n fruntea comitetului de organizare pe
Valery Gergiev care, după concurs, se ocupă de îndrumarea și promovarea
laureaților, atât prin teatrul Mariinsky pe care l-a renovat și extins, cât și
prin alte orchestre pe care le dirijează.
Gergiev
este în fruntea Teatrului Mariinsky din 1988. Sunt 30 de ani de când istoria
vieții lui se împletește cu cea a teatrului din Sankt-Petersburg, căruia i-a
mai adăugat alte două clădiri. Vechea sală a teatrului de operă, cu arhitectură
somptuoasă a devenit Mariinsky I. Mariinsky II este teatrul de operă modern,
inaugurat pe 2 mai 2013, odată cu a 60-a aniversare a lui Valery Gergiev, sala
teatrului având 1900 de locuri, iar Mariinsky III a fost inaugurat în 2006,
înainte de Mariinsky II, ocupând locul
trei în ierarhie fiind sală de concert - Mariinsky Concert Hall - cu doar 1100 de locuri pentru a nu dăuna
acusticii, pe care Gergiev a vrut-o cea mai bună din lume... Ei, nu e chiar
așa... E doar pe locul al cincilea în
lume, după răsunătoarele Musikverein din Viena, Boston Symphony Hall,
Concertgebouw din Amsterdam, Carnegie Hall din New York și înaintea
Filarmonicii din Berlin, Gergiev fiind socotit deja varianta rusească a lui
Karajan. Mariinsky Concert Hall s-a construit exclusiv pe bani de la buget. La
inaugurarea fastuoasă din 2006 a participat și Președintele Vladimir Putin,
născut la Sankt-Petersburg și vechi prieten cu Gergiev. Rușii îi mai datorează
lui Gergiev, Festivalul de Paști de la Moscova, cât și Festivalul Nopților albe
de la Sankt-Petersburg. Ai impresia că visezi și că acest om, prin talentul și
neodihna lui, a transformat visul în realitate! Fiindcă nu are numai talent de
dirijor, ci și de organizator și de manager! Și mai e și un mare patriot Valery
Gergiev, dovedit prin fapte! Pentru un portret complet făcut de mine acestui
remarcabil dirijor și om, vezi episoadele III și IV ale serialului Enescu 2017,
de pe blogul meu.
La
concertul Filarmonicii din Israel în care a evoluat pianista Khatia
Buniatishvili, eu nu am prins bilet. Ca să mă consolez, am luat bilete pentru
seara zilei următoare, de 17 septembrie, cu același Zubin Mehta în fruntea Filarmonicii din Israel și cu grecul
Leonidas Kavakos, evoluând în Concertul pentru vioară și orchestră în re major
de Brahms. Și vreau să spun că tot răul e spre bine, că hazardul a potrivit
bine lucrurile și că nimic nu consolează mai cu folos decât muzica. Nu cred că
celălalt concert mi-ar fi plăcut mai mult decât acesta. Mehta și Kavakos au
multe în comun și, în ciuda vârstei, Mehta vorbește despre Leonidas ca de un
prieten drag, cu care a cântat în Israel, în Grecia și la Berlin. Din interviul
luat lui Zubin Mehta de Monica Isăcescu aflăm că cei doi au pasiuni comune:
vioara, dirijatul, Enescu.
Zubin
Mehta s-a născut, ca și Dutoit, în 1936 (81 de ani), doar că pe cu totul alte
meridiane: la Bombay, în India. Tatăl său era violonist și dirijor, pasiuni pe
care le-a insuflat și copilului, doar că acesta s-a dovedit încăpățânat,
hotărând să devină doctor și chiar a studiat două semestre la facultatea de
medicină, după care pasiunea s-a răzvrătit și a învins: tânărul s-a răzgândit
și a început studiul muzicii la Viena, sub îndrumarea lui Hans Swarowsky, fiind
coleg acolo cu Claudio Abbado, cu care s-a și împrietenit.
Ca
și Dutoit, a fost director muzical al Orchestrei simfonice din Montreal, doar
că înaintea acestuia și pentru o perioadă mai scurtă: 1960-1967. Și tot asemeni
dirijorului elvețian a zăbovit destul de mult pe continentul nord-american:
între 1962 și 1978 îl regăsim în fruntea Orchestrei simfonice din Los Angeles,
iar, din 1978 până în 1991, conduce Orchestra simfonică din New York, la
pupitrul căreia dirijează peste 1000 de concerte.
Din
1968 și până în prezent conduce Filarmonica din Israel de ai cărei muzicieni se
simte foarte legat și unde a devenit, din 1981, director artistic pe viață.
În
anii 1990, 1995, 1998, 2007 și 2015, Zubin Mehta a dirijat Concertul de Anul
Nou, tradiție instituită pe 31 decembrie 1939 și desfășurată anual în sala
placată cu aur și dotată cu ce mai bună acustică din lume de la Musikverein din
Viena.
Zubin
Mehta este Președinte de onoare al Festivalului George Enescu.
Spre
deosebire de Dutoit care a fost la București mai relaxat în atitudinea
dirijorală, Mehta dirijând Voix de la
nature de Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în re major de
Brahms și Simfonia a IX-a în do major, Marea
simfonie, de Franz Schubert, a dovedit precizie, dar și spontaneitate,
pasiune, dar și echilibru.
Un
alt moment de vârf al festivalului l-au constituit serile Pappano de la Sala Palatului, din zilele de 21 și 22 septembrie,
renumitul dirijor conducând orchestra și corul Academiei naționale Santa
Cecilia din Roma, fondată în 1585, al cărei director muzical este din anul
2005.
Născut
în 1959 în Anglia, din părinți italieni, care se stabilesc în SUA când copilul
avea doar 13 ani, Antonio Pappano are un palmares foarte bogat: Director
muzical al Teatrului regal La Monnaie
din Bruxelles între 1992 și 2002, Director muzical al Royal Opera House Covent
Garden din Londra, între 2002 și 2012 și, din 2005, Director muzical al
Academiei Santa Cecilia din Roma.
A
studiat pianul, compoziția și arta dirijorală.
A
fost asistentul lui Daniel Barenboim la Opera lirică din Chicago și la
Festivalul de la Bayreuth. Barenboim a fost prezent la Bayreuth în fiecare vară
din 1981 până în 1999. În 1999, Pappano a dirijat el însuși Lohengrin la prestigiosul festival.
Obține
titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor în 2011, iar, în 2015, devine a
100-a personalitate care își adjudecă medalia de aur din partea Societății
Filarmonice Regale din Londra, pe care au primit-o de-a lungul timpului Arturo
Toscanini, Herbert van Karajan, Claudio Abbado și Charles Dutoit, din cei
prezenți în festival (v. episodul IV din serialul Enescu).
Pianista
Beatrice Rana, care a evoluat alături de Pappano la București îl descrie în
trei cuvinte ca însumând ”energie, pasiune, creativitate” și ne asigură că ”nu
există niciun moment de rutină cu el, în fiecare concert este vorba despre noi
inspirații și creații.” Ne-am convins și noi de acest lucru la București unde a
dirijat Concertul nr.1 în si bemol major pentru pian și orchestră de
Ceaikovski, Simfonia a III-a în do major de Enescu și, în seara următoare, ne-a
delectat cu un magnific Mahler - Simfonia nr.2 - Învierea, pe care publicul a ovaționat-o și a aplaudat-o minute în
șir, conștient de caracterul evenimențial al serii.
Cu
un program dens a venit la București și Riccardo
Chailly, în fruntea Filarmonicii della Scala. Suntem din nou în prezența
unui dirijor foarte bun și foarte experimentat:
Între
1982 și 1989 a dirijat Orchestra Radio din Berlin. Între 1983 și 1986 a condus
Orhestra filarmonică din Londra. Din 1985 până în 2004 îl găsim în fruntea
Concertgebouworkest din Amsterdam, iar în perioada 1986-1993 onorează și
Teatrul muzical din Bologna. Între 2005 și 2009 îl găsim la Leipzig, unde
dirijează și Orchestra Gewandhaus și Opera. A fost asistent al lui Claudio
Abbado și nu este întâmplător că în 2015, la un an de la moartea Maestrului,
preia destinele Orchestrei Festivalului din Lucerna, unde încă se mai simte
umbra Maestrului, și are curajul să cânte Simfonia aVIII-a de Mahler, pe care
Abbado n-o abordase niciodată, și o face cu succes!
Tot din 2015 preia și bagheta Filarmonicii
della Scala cu care vine la București în 2017 pentru a ne propune, în prima
seară de 14 septembrie, ca și Pappano, un concert de Ceaikovski, de data
aceasta pentru vioară, în re major, că Chailly e însoțit de mult așteptatul și
charismaticul David Garrett, la care se adaugă Simfonia nr.12 în re minor, Anul 1917, de Șostakovici. A fost un
regal: un stil avântat, o muzică plină de neprevăzut, ținută în corzi doar de
geniul dirijoral! Bineînțeles că a oferit și un bis. Și ce bis! - Uvertura la Vecerniile siciliene de Verdi. Ca și
Pappano, el dirijează foarte mult și operă.
Dacă
programul primei seri a fost unul dens, susținut, în seara următoare Chailly a
venit cu ceva mai vaporos, mai pitoresc, încântându-ne cu bucăți muzicale din zona
noastră - Rapsodia a II-a în re major de Enescu și Concertul pentru violă de
Bela Bartók, cu lituanianul Julian Rachlin la violă. După care Scala di Milano
a adus Italia la noi în sală, interpretând Fântânile
din Roma și Pinii din Roma de
Ottorino Respighi. Aceste două bucăți, Chailly le-a cântat în această vară, pe
24 august, și la Teatrul Festivalului din Lucerna. Cu Enescu și cu Respighi s-a
realizat un fel de geografie muzicală, simțindu-ne noi acasă și colo, și colo,
căci ”toți de la Râm ne tragem...”
Maestrul
Chailly nu putea să scape fără un bis, care din nou a fost din Verdi și, din
nou, magnific: uvertura la Forța
destinului.
În
serile de 22 și 23 septembrie au evoluat la miezul nopții, la Ateneul român,
orchestrele Le Concert des Nations și
Hesperion XXI, conduse de Jordi Savall, reputat și pasionat
arheolog muzical, dar și culegător de muzici folclorice autentice, vechi,
salvate înainte ca fibra lor să fi fost contrafăcută. Să păstrezi în forma
inițială, să salvezi înainte să piară, să duci mai departe nealterat pare să
fie crezul și misiunea lui Jordi Savall. El nu doar cântă, el nu doar încântă,
el transmite un crez, el te face părtaș la un ideal, care nu este doar al lui
și al tău, ci al lumii întregi: să salvăm de la uitare, adică de la moarte!
Savall
s-a născut în 1941 în Catalonia și a îmbătrânit frumos, readucând la viață, cu
instrumente de epocă, muzici medievale, renascentiste și baroce, dar și salvând
folclor rămas nealterat din Serbia până în Turcia și în Maroc și până unde-o mai
vrea Dumnezeu!
Savall
a studiat viola și violoncelul. E ciudat că un așa mare muzician ca el a ales
viola și nu vioara. Chiar și violoncelul a fost pentru el un soi de tunel al
timpului care l-a condus spre viola da gamba. Jordi Savall e un neliniștit și
un scormonitor, dar și un muzician plin de comori!
S-a
vorbit mai puțin la noi despre proiectul său socio-muzical Orpheus XXI, în favoarea refugiaților musulmani și a muzicii lor.
Savall a lucrat frecvent cu muzicieni sirieni, turci, marocani, afgani. De ce a
fost necesar proiectul Orpheus XXI ?
Să-i dăm cuvântul lui Jordi Savall:
”
În țările orientale, muzicile se transmit oral, interpreții sunt ca niște
biblioteci vii și, dacă dispar, dacă nu mai cântă, știința lor dispare odată cu
ei.”
Cum
se procedează în cadrul proiectului?
Se
aleg 20 de muzicieni refugiați care vor fi asistați de Jordi Savall. Aceștia
vor lucra în centre de primire pentru migranți, dar și în școli și facultăți,
cu tineri de 9-18 ani, dintre cei mai talentați și motivați, care vor fi
beneficiarii, vor fi cei care vor înmagazina și duce mai departe patrimoniul
muzical autohton, în beneficiul lor și-al Europei. Și uite-așa muzica salvează
și apropie oameni! În fond, de ce ne-am teme de ei? În fond, istoria omenirii
este o istorie a migrațiilor, am evoluat migrând, căutând, din negura
timpurilor și până astăzi, pășuni mai bune, vânat mai mult, un sol mai fertil,
piețe mai deschise și mai puțin încorsetate, public mai sensibil și de mai bună
calitate. Ceea ce a rezultat a fost un metisaj inevitabil - puritatea înseamnă
stagnare - care se regăsește la baza dezvoltării noastre economice și
culturale.
Jordi
Savall este unul dintre cei mai fecunzi muzicieni ai momentului. Din 2008 este
ambasador al Uniunii Europene pentru dialogul intercultural și Artist pentru pace din partea UNESCO. În
această din urmă calitate a făcut de asemenea lucruri extraordinare: în 2008 a
format o orchestră din israelieni și palestinieni cu care a dat mai multe
concerte, ce cuprindeau muzică ebraică, musulmană și creștină. Au scos și un
album: Ierusalim, cetatea celor două
păci.
Ce
minunat! Vedeți că se poate? Muzica în slujba concordiei și a păcii!
La
București, Jordi Savall a venit în această dublă calitate a sa: de arheolog
muzical, în seara zilei de 22 septembrie, și de culegător și prezervator de
folclor autentic, în seara zilei de 23 septembrie.
Vineri,
22 septembrie, am ascultat Le Concert
spirituel: Au temps de Louis XV, având în program Corelli, Telemann și
Rameau, cu instrumente de epocă precum flautul drept, viola da gamba și
continuo. Cel mai mult mi-a plăcut Concertul în la minor pentru flaut drept,
viola da gamba, coarde și continuo de Telemann, cu acel minunat dialog între
flaut drept și viola da gamba, dar și Suita din opera Les Indes Galantes de Rameau.
Sâmbătă,
23 septembrie, în miez de noapte și spre ceas de închidere a festivalului, a
urcat pe scenă ansamblul Hesperion XXI,
revărsând în sală Miere și Sânge,
într-o năvalnică atmosferă balcanică. S-a cântat în principal muzică sârbească,
tematica fiind Creația, Primăvara, Vara,
Toamna, Iarna și Reconcilierea.
Mie mi-au plăcut cel mai mult Vara (Întâlniri,
Dragoste și Căsătorie), dar și Toamna
(Amintiri, Maturitate și Călătorii). Cel mai mult le-am apreciat pe
solistele momentelor Toamna și Vara, pentru prezența lor scenică și
pentru calitățile vocale deosebite.
Pe
Charles Dutoit, în fruntea
Filarmonicii Regale din Londra, l-am văzut de două ori: pe 11 și 12 septembrie,
prima dată cu Frank Peter Zimmermann la vioară și, a doua oară, cu Martha
Argerich la pian. Despre Dutoit și despre palmaresul lui strălucit, despre
izbânzile, dar și despre regretele lui, am relatat foarte pe larg în episoadele
IV și V ale serialului nostru. Dutoit a îmbătrânit frumos și eu m-am bucurat să
văd că pare fericit cu victoriile sale - multe! - și pe deplin consolat cu
neîmplinirile. Așa și trebuie! Din programul lui - vast! - mie mi-au plăcut Marea de Debussy, Boleroul lui Ravel și Petrușka
de Stravinsky. A acordat și un bis minunat: Suita Arleziana de Bizet, la care vom reveni de-a lungul timpului, o să
vedeți de ce.
În
încheierea acestei ediții a Festivalului George Enescu a evoluat la Sala
Palatului, pe 23 și 24 septembrie, prestigioasa orchestră Concertgebouw din
Amsterdam, avându-l la pupitru pe Daniele
Gatti, care nu întâmplător s-a născut la Milano, în 1961, fiindcă a dirijat
foarte mult operă la viața lui. Între 2008 și 2012, patru veri la rând, va
dirija Parsifal la Bayreuth. Între
1992 și 1997 a fost director muzical al Academiei Santa Cecilia din Roma,
înaintea lui Pappano. Între 1996 și 2009 a dirijat Filarmonica Regală din
Londra, înaintea lui Dutoit, iar între 1997 și 2007 a fost director muzical al
Teatrului comunal din Bologna. Între 2008 și 2016 are o relație ușor tensionată
cu Orchestra Natională a Franței pe care o părăsește în 2016 pentru Royal
Concertgebouworkest din Amsterdam, pe care o conduce și în prezent și cu care
vine la București în această ediție a festivalului.
Eu
am fost în sală în prima seară ca să ascult Mahler. S-a cântat Simfonia nr 82
în do major Ursul de Haydn, executată
cu măiestrie și Simfonia a IV-a de Mahler, executată corect, dar Gatti nu a
fost preocupat sau nu a putut să îmblânzească acustica mai dură a Sălii
Palatului și anumite sunete mahleriene în loc să fie înalte și puternice au
ieșit cam ascuțite și stridente. Această acustică a sălii nu a pus totuși deloc
probleme lui Manfred Honeck sau lui Pappano care, la finalul Simfoniei I și a
II-a de Mahler, au scos o orchestrație puternică și maiestuoasă că nici nu mai
știam unde ne aflăm: credeam că plutim spre arcurile boltei unei catedrale...
În
seara a doua, programul orchestrei a fost foarte complex: s-a cântat Uvertura
la opera Euryanthe de Weber,
Capriccio pentru vioară și orchestră de Enescu și Simfonia a V-a în si bemol
major de Prokofiev. În Capriciu de Enescu, solist a fost românul Liviu Prunaru,
prim-concert-maestru al Orchestrei Regale Concertgebouw, care a cântat la
București îmbrăcat în ie, dovedind o dată în plus că ”la nature est un temple”
și el un preot român, sinestezic, care oficiază în ie.
IV
Bijuterii la Ateneu
Din
2011, americanul Joshua Bell este
director muzical al Academiei Saint
Martin in the Fields din Londra. Orchestra de cameră se numește astfel
întrucât se reproduce la biserica Saint Martin in the Fields. Joshua Bell nu
este pentru prima dată la București și de fiecare dată este așteptat, admirat,
simpatizat. Programul pe care l-a propus publicului bucureștean în data de 3
septembrie a fost unul frumos, dens și... în B: Uvertura Egmont de Beethoven, Concertul nr.1 în sol minor
pentru vioară și orchestră de Max Bruch
și din nou Beethoven cu Simfonia a V-a
în do minor. Programul lui Bell a
fost dens și ambițios, iar sunetul fuse frumos, măreț, ferm și... desăvârșit.
Programul nu a fost doar dens, ci și generos: s-au oferit două bisuri, foarte
frumoase: Partita a III-a de Bach și
Valsul din Serenada pentru orchestră de coarde în do major de Ceaikovski.
Beethoven
s-a cântat la Ateneu și în data de 9 septembrie - Simfonia a III-a în mi bemol
major Eroica - de către Orchestra de cameră din Lausanne
avându-l la pupitru pe Joshua
Weilerstein, un împătimit de Mozart, care a dirijat la București și
Simfonia nr.40 în sol minor. Despre serile de 9 și 10 septembrie de la Ateneu,
am relatat pe larg în episodul III al serialului nostru, unde am vorbit și
despre concertul de la miezul nopții susținut de Camerata Salzburg, avândul ca dirijor și solist pe Pinchas Zukerman.
La
violoncelistul Gautier Capuçon nu am prins bilet. Dumnezeu îmi e martor că nu
am plâns deloc și că am rezolvat problema în stilul meu, cumpărând bilete la
fratele său, la nu mai puțin celebrul Renaud
Capuçon care s-a axat pe sonate pentru vioară și pian, la pian evoluând
Jérôme Ducros. Cei doi nu s-au menajat: programul a fost bogat și variat: patru
piese romantice de Dvořák, Sonata nr.1în re major pentru vioară și pian de
Enescu, Sonata nr.3 în do minor de Edvard Grieg - de la a cărui dispariție s-au
împlinit anul acesta, în luna septembrie, 110 ani, - și Jocuri populare românești de Bela Bartók.
Tot
la vioară cântă și Michael Barenboim, fiul celebrului pianist și dirijor și al
Elenei Bashkirova, fiica reputatului pianist Dmitri Bashkirov. Michael
Barenboim a cântat cu Philharmonia
London care îl are la pupitru, ca dirijor onorific, pe Vladimir Ashkenazy. În seara zilei de 14 septembrie s-a cântat la
Ateneu Concertul nr.1 în re major pentru vioară și orchestră de Prokofiev și
Simfonia a X-a în mi minor de Șostakovici. S-a cântat de trei ori, în toamna
aceasta, Șostakovici la București și foarte bine: două dintre evenimente s-au
petrecut pe 14 septembrie, unul la Ateneu, unde Ashkenazy a dirijat un
Șostakovici mai sumbru, mai tulburător, în timp ce la Sala Palatului, la
Chailly, în Simfonia nr.12, s-a auzit un Șostakovici aproape solar, avântat și
imprevizibil. Simfonia a X-a am ascultat-o de mai multe ori în interpretări de
referință; una dintre ele îi aparține lui Vladimir Ashkenazy. Philharmonia
London a fost la înălțime și a doua zi, pe 15 septembrie, sub bagheta lui Cristian Mandeal, când s-au cântat
Enescu, Rachmaninov și Sibelius. Despre aventura Philharmoniei London la
București, eu am relatat pe larg în episodul VI al serialului de pe blogul
prsonal.
Seara
zilei de 18 septembrie de la Ateneul român, când a urcat pe scenă Anoushka Shankar a fost una de neuitat;
o seară eveniment! Ea a fost însoțită de Manu Delago, ce cântă la tobă hang și
de Orchestra de cameră din Zürich,
avându-l drept concertmaistru pe Willi Zimmermann.
Anoushka
Shankar, fiica celebrului muzician Ravi Shankar și soră vitregă, pe linie
paternă, cu cântăreața americană de jazz Norah Jones, cântă muzică clasică
indiană, bazată pe raga.
Raga este un cadru melodic utilizat în muzica
indiană, un ansamblu de reguli privind maniera de a compune sau de a improviza
melodii, autorizând un număr infinit de variații, bazat pe un ansamblu de note
predefinite. Raga este un mod compus din 5, 6 sau 7 note.
Anoushka
este sitaristă și a fost eleva tatălui ei, pe care l-a însoțit în turnee și
căruia i-a scris și o biografie.
A
scos numeroase albume din care vom cita două, care chiar au o semnificație
muzicală, culturală și socială deosebită.
Primul
este Traveller (2011). Scos de
chitaristul spaniol Javier Limon, albumul reunește muzicieni indieni și
flamenco pentru a pune în evidență legăturile existente între cele două
tradiții muzicale. Albumul celebrează mariajul dintre muzica clasică indiană și
flamenco. Cum s-au cunoscut și când s-au întâlnit cele două tradiții?
Se
pare că primul amor s-a consumat în negura timpurilor. Anoushka e de părere că
”existau rădăcini comune, similitudini tehnice ce meritau explorate”, că
flamenco s-a născut din muzica țigănească, gitanii fiind ei înșiși descendenți
ai populațiilor nomade venite din Rajahstan. Înțelegem că cele două tradiții
muzicale nu fac acum decât să se regăsească și să-și celebreze nunta de argint.
Al
doilea album pe care vrem să-l menționăm a apărut în 2016, este intitulat Land of gold și este dedicat crizei
migranților. Ca și tatăl ei, Ravi Shankar, ca și Jordi Savall, Anoushka a fost
sensibilă în fața acestei imense disperări și suferințe umane care duce la
migrație și căutare continuă a eului în alte culturi. ”Eu cred într-o lume
transculturală în care să putem să ne respectăm și să trăim unii alături de
alții”, declară Anoushka, adevărată urmașă a tatălui ei, pentru că este
momentul să evocăm aici faptul că Ravi Shankar este primul inițiator al unui
concert caritabil. În calitatea lui de maestru de sitar, a avut mai mulți elevi
și nu doar Anoushka e celebră. Cel mai celebru elev al sitaristului Ravi
Shankar este George Harrison, chitaristul formației Beatles. În 1971, la
sugestia lui Ravi Shankar, George Harrison, Ringo Star, Eric Clapton, Bob Dylan
și alții au dat un concert caritabil la care a participat și Ravi cu scopul de a
ajuta sinistrații din Bangladesh. Bangladeshul sau Pakistanul de Est fusese
victima ciclonului Bhola care îl vizitase în noiembrie 1970, cauzând moartea a
300 000 - 500 000 de oameni. O nenorocire nu vine niciodată singură: sinistrul
este dublat de problemele politice ale regiunii care-și dorește emanciparea de
sub tutela Pakistanului (de Vest), pe care o și obține cu ajutorul Indiei, dar
numai după un război sângeros, cu multe victime și mulți refugiați, pentru ca
apoi democrația să se lase foarte mult așteptată în Bangladesh... Dacă nu cumva
o vor mai fi așteptând-o și astăzi...
Concertul
a avut loc pe 1 august 1971.
Pe
20 septembrie se împlineau 60 de ani de la trecerea în neființă a
compozitorului finlandez Jean Sibelius. Ansamblul Les Dissonances, care a
concertat la Ateneu în aceeași zi s-a gândit să-l comemoraze pe muzician
programând Concertul în re minor pentru vioară. Au mai cântat Suita nr.1 în do
major de Enescu și Concertul pentru orchestră de Bártok. Ei cântă fără dirijor
și foarte bine. Acest ansamblu fondat de violonistul David Grimal a mai fost la
București. Spre lauda lui, ca și Anoushka Shankar, David Grimal are preocupări
sociale: el consideră că muzica, prin frumusețea ei, poate salva vieți; de
aceea cântă și pentru oamenii străzii pe care vrea să-i motiveze să-și recapete
dorința de viață, ceea ce mi-a amintit de filmul excepțional al lui Terry
Gilliam - Regele pescar.
V
Cele mai frumoase bisuri
Cel
mai frumos bis din festival a fost Bacanala din opera Samson și Dalila de Saint-Saëns, oferit de ansamblul Les Siècles, condus
de François-Xavier Roth. Urmează Uvertura la Forța destinului de Verdi, oferită de Filarmonica della Scala,
condusă de Riccardo Chailly și last but
not least Suita Arleziana de
Bizet, oferită de Filarmonica regală din Londra, dirijată de Charles Dutoit.
Am ales trei bisuri din
trei opere, influențată astral și de forța anului care urmează să vină peste
noi de la 1 ianuarie. V-ați gândit ce an urmează? Vă spun eu:
2018 va fi un dublu an
Wagner (1813-1883), 205 ani de la naștere și 135 de la moarte, un an Verdi (1813-1901), 205 ani de la naștere, un
an Bizet (1838-1875), 180 de ani de
la naștere, un dublu an Gounod (1818-1893),
200 de ani de la naștere și 125 de la moarte, un an Rossini (1792-1868), 150 de ani de la dispariție, un
an Donizetti (1797-1848), 170 de ani
de la moarte, un an Puccini (1858-1924),
160 de ani de la naștere, un an Mascagni (1863-1945),
155 de ani de la naștere, un an Ceaikovski (1840-1893), 125 de ani de la trecerea în neființă, un an Borodin (1833-1887), 185 de ani de la naștere, în
fine un an Rimski-Korsakov (1844-1908)
110 ani de la dispariție.
Ce
an! 2018 va fi un an dionisiac sau nu va fi deloc! Doamne-ajută!
