joi, 5 octombrie 2017

Festivalul internațional George Enescu 2017 (VIII) - impresii finale

         


         Un festival se definește ca ocazia unor trăiri condensate, un festival este o perioadă de viață intensă, când acumulezi într-o lună sentimente, emoții, puncte de reper și oboseală cât pentru un an întreg. Un festival este un nod fermecat, un punct de întâlnire din care pleci mai bogat și în care îți propui să revii; este un val uriaș, care te poartă pe creasta lui, provocându-ți trăiri inedite și modificându-ți traiectoria. Dacă nu te simți mai bogat înseamnă că nu l-ai trăit.
         Am multe să vă spun despre această ediție a Festivalului Enescu și m-am gândit să structurăm relatarea noastră pe mai multe paliere, ca să puteți să vă alegeți ce citiți:
        
         I Momentele de vârf, de maxim entuziasm. Marile revelații
         II Cel mai emoționant moment din festival
         III Mari orchestre, mari dirijori
         IV Bijuterii la Ateneu
         V Cele mai frumoase bisuri

         I Pentru mine, momentul de maxim entuziasm s-a produs la Sala Palatului, pe 8 septembrie, la întâlnirea cu Orchestra simfonică din Pittsburgh, despre care am relatat și în episodul al II-lea, legat de Festival, de pe acest blog. M-am dus la concert pentru Anne-Sophie Mutter, iar, de la Simfonia I în re major, Titanul, de Mahler, nu așteptam prea mult: după versiunea lui Claudio Abbado am ascultat-o de mai multe ori și nu mi-a plăcut nimic și eram convinsă că, după Abbado, va fi greu să mai încerc vreo experiență cu această simfonie. Dar viața continuă și muzica e capabilă să facă minuni și eu zic că s-a auzit la noi, în București, la Sala Palatului, una din cele mai bune versiuni ale acestei simfonii, poate nu atât de minuțios lucrată ca la Abbado, dar o versiune densă, puternică, fermă, surprinzătoare, datorată reputatului Manfred Honeck, dirijor care, în tinerețe, a fost asistent al lui Claudio Abbado... Mai e ceva ce m-a impresionat la americani: o armonizare perfectă, o anume disciplină ce pornea din interior, deloc impusă, dar viguroasă - sunet, arcuș și brațe se armonizau perfect. A fost un moment magic: ai fi zis că Abbado n-a murit și că, de acolo de unde e, aduce America la București prin muzica lui Gustav Mahler. Vezi, de aceea sunt bune festivalurile: sunt arcuri peste timp, trecând prin inimi. Și vorbele sunt neputincioase acolo unde sunetul face legea...
         Cu o seară înainte, tot la Sala Platului, americanii ne-au delectat cu Simfonia aVI-a, Patetica, în si minor de Ceaikovski, și a fost și atunci o interpretare de referință, produsă la noi, la București, la Sala Palatului - da! - a cărei acustică poate fi cu har viclenită de un mare dirijor.
         Marea revelație am avut-o pe 19 septembrie la Ateneul român, cu ansamblul Les Siècles condus de François-Xavier Roth: un ansamblu foarte bun care a venit la București cu un program încântător: Poema română de Enescu, Première suite de Debussy, pe care nu o cunoșteam și care mi s-a părut fermecătoare, Concertul nr.3 în si minor pentru vioară de Saint-Saëns, solistă fiind Simone Lamsma, și Valsul de Ravel. Mici bijuterii din care n-ai ști să alegi una singură și hotărăști să le porți în suflet pe toate! Și știți ce bis au oferit? Cel mai frumos din tot festivalul, evident! - Bacanala din opera Samson și Dalila de Saint-Saëns!
         Ca și Mahler, Saint-Saëns și Ravel au fost foarte cântați în acest festival. Doar că Mahler a fost reprezentat inegal (strălucit la Honeck și Pappano, corect, dar fără îmblânzirea acusticii, la Daniele Gatti și dezastruos la Orchestre National de France)  în timp ce Saint-Saëns și Ravel au avut mai mult noroc, fiind disputați de dirijori foarte buni: Valery Gergiev, Charles Dutoit, Fr.-Xavier Roth.

         II Cel mai emoționant moment din festival

         Pentru mine, cel mai emoționant moment din festival a fost și cel mai așteptat: prezența Marthei Argerich la București și intrarea ei în scenă. Când am văzut-o îndreptându-se spre pian, mi-a venit să plâng. A cântat alături de Filarmonica regală din Londra, avându-l la pupitru pe Charles Dutoit. Și Martha nu se dezminte niciodată: Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Ravel și-a trăit la București, în Sala Palatului, unele din cele mai bune minute ale sale!

         III Mari orchestre, mari dirijori

         Un mare dirijor poate exista în compania unei orchestre mediocre, fără să reușească, de fiecare dată, s-o transforme prea mult. Un bun dirijor este, prin excelență, o personalitate adaptabilă care trece cu ușurință de la o orchestră la alta, de la particularitățile unei săli de concert la ambianța alteia, de la un public la altul. Un bun dirijor este un neobosit călător muzical, foarte stăpân pe repertoriul său, pe care știe să-l adapteze particularităților unor orchestre și săli de concert. El poate exista în compania unei orchestre mediocre, dar o mare orchestră nu poate exista fără un mare dirijor: prin mâna lui trece transformarea notelor în capodoperă. ” You cannot start without me” - își avertizează Gergiev instrumentiștii și prin această frază simplă și glumeață definește cel mai bine statutul dirijorului.
         Toți dirijorii pe care urmează să-i evocăm aici sunt mari. Prin urmare nu există nicio intenție a citării lor într-o ordine valorică. Doar vom da frâu liber memoriei afective.
         Așadar, Valery Gergiev!
         Reputatul dirijor rus a condus la București, în serile de 9 și 10 septembrie, Filarmonica din München, al cărei director muzical este. Eu l-am urmărit în seara de duminică, 10 septembrie, când a avut în program Enescu - Simfonia I în mi bemol major, Saint-Saëns - Concertul nr.1 pentru violoncel și orchestră în la minor și Suita simfonică Șeherezada de Rimski-Korsakov. În Concertul nr.1 în la minor pentru violoncel și orchestră, a evoluat violoncelistul român Andrei Ioniță, laureat cu aur al Concursului internațional Ceaikovski 2015, ce-l are-n fruntea comitetului de organizare pe Valery Gergiev care, după concurs, se ocupă de îndrumarea și promovarea laureaților, atât prin teatrul Mariinsky pe care l-a renovat și extins, cât și prin alte orchestre pe care le dirijează.
         Gergiev este în fruntea Teatrului Mariinsky din 1988. Sunt 30 de ani de când istoria vieții lui se împletește cu cea a teatrului din Sankt-Petersburg, căruia i-a mai adăugat alte două clădiri. Vechea sală a teatrului de operă, cu arhitectură somptuoasă a devenit Mariinsky I. Mariinsky II este teatrul de operă modern, inaugurat pe 2 mai 2013, odată cu a 60-a aniversare a lui Valery Gergiev, sala teatrului având 1900 de locuri, iar Mariinsky III a fost inaugurat în 2006, înainte de Mariinsky II, ocupând  locul trei în ierarhie fiind sală de concert - Mariinsky Concert Hall - cu doar 1100 de locuri pentru a nu dăuna acusticii, pe care Gergiev a vrut-o cea mai bună din lume... Ei, nu e chiar așa... E doar pe locul al cincilea în lume, după răsunătoarele Musikverein din Viena, Boston Symphony Hall, Concertgebouw din Amsterdam, Carnegie Hall din New York și înaintea Filarmonicii din Berlin, Gergiev fiind socotit deja varianta rusească a lui Karajan. Mariinsky Concert Hall s-a construit exclusiv pe bani de la buget. La inaugurarea fastuoasă din 2006 a participat și Președintele Vladimir Putin, născut la Sankt-Petersburg și vechi prieten cu Gergiev. Rușii îi mai datorează lui Gergiev, Festivalul de Paști de la Moscova, cât și Festivalul Nopților albe de la Sankt-Petersburg. Ai impresia că visezi și că acest om, prin talentul și neodihna lui, a transformat visul în realitate! Fiindcă nu are numai talent de dirijor, ci și de organizator și de manager! Și mai e și un mare patriot Valery Gergiev, dovedit prin fapte! Pentru un portret complet făcut de mine acestui remarcabil dirijor și om, vezi episoadele III și IV ale serialului Enescu 2017, de pe blogul meu.

         La concertul Filarmonicii din Israel în care a evoluat pianista Khatia Buniatishvili, eu nu am prins bilet. Ca să mă consolez, am luat bilete pentru seara zilei următoare, de 17 septembrie, cu același Zubin Mehta în fruntea Filarmonicii din Israel și cu grecul Leonidas Kavakos, evoluând în Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Brahms. Și vreau să spun că tot răul e spre bine, că hazardul a potrivit bine lucrurile și că nimic nu consolează mai cu folos decât muzica. Nu cred că celălalt concert mi-ar fi plăcut mai mult decât acesta. Mehta și Kavakos au multe în comun și, în ciuda vârstei, Mehta vorbește despre Leonidas ca de un prieten drag, cu care a cântat în Israel, în Grecia și la Berlin. Din interviul luat lui Zubin Mehta de Monica Isăcescu aflăm că cei doi au pasiuni comune: vioara, dirijatul, Enescu.
         Zubin Mehta s-a născut, ca și Dutoit, în 1936 (81 de ani), doar că pe cu totul alte meridiane: la Bombay, în India. Tatăl său era violonist și dirijor, pasiuni pe care le-a insuflat și copilului, doar că acesta s-a dovedit încăpățânat, hotărând să devină doctor și chiar a studiat două semestre la facultatea de medicină, după care pasiunea s-a răzvrătit și a învins: tânărul s-a răzgândit și a început studiul muzicii la Viena, sub îndrumarea lui Hans Swarowsky, fiind coleg acolo cu Claudio Abbado, cu care s-a și împrietenit.
         Ca și Dutoit, a fost director muzical al Orchestrei simfonice din Montreal, doar că înaintea acestuia și pentru o perioadă mai scurtă: 1960-1967. Și tot asemeni dirijorului elvețian a zăbovit destul de mult pe continentul nord-american: între 1962 și 1978 îl regăsim în fruntea Orchestrei simfonice din Los Angeles, iar, din 1978 până în 1991, conduce Orchestra simfonică din New York, la pupitrul căreia dirijează peste 1000 de concerte.
         Din 1968 și până în prezent conduce Filarmonica din Israel de ai cărei muzicieni se simte foarte legat și unde a devenit, din 1981, director artistic pe viață.
         În anii 1990, 1995, 1998, 2007 și 2015, Zubin Mehta a dirijat Concertul de Anul Nou, tradiție instituită pe 31 decembrie 1939 și desfășurată anual în sala placată cu aur și dotată cu ce mai bună acustică din lume de la Musikverein din Viena.
         Zubin Mehta este Președinte de onoare al Festivalului George Enescu.
         Spre deosebire de Dutoit care a fost la București mai relaxat în atitudinea dirijorală, Mehta dirijând Voix de la nature de Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Brahms și Simfonia a IX-a în do major, Marea simfonie, de Franz Schubert, a dovedit precizie, dar și spontaneitate, pasiune, dar și echilibru.

         Un alt moment de vârf al festivalului l-au constituit serile Pappano de la Sala Palatului, din zilele de 21 și 22 septembrie, renumitul dirijor conducând orchestra și corul Academiei naționale Santa Cecilia din Roma, fondată în 1585, al cărei director muzical este din anul 2005.
         Născut în 1959 în Anglia, din părinți italieni, care se stabilesc în SUA când copilul avea doar 13 ani, Antonio Pappano are un palmares foarte bogat: Director muzical al Teatrului regal La Monnaie din Bruxelles între 1992 și 2002, Director muzical al Royal Opera House Covent Garden din Londra, între 2002 și 2012 și, din 2005, Director muzical al Academiei Santa Cecilia din Roma.
         A studiat pianul, compoziția și arta dirijorală.
         A fost asistentul lui Daniel Barenboim la Opera lirică din Chicago și la Festivalul de la Bayreuth. Barenboim a fost prezent la Bayreuth în fiecare vară din 1981 până în 1999. În 1999, Pappano a dirijat el însuși Lohengrin la prestigiosul festival.
         Obține titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor în 2011, iar, în 2015, devine a 100-a personalitate care își adjudecă medalia de aur din partea Societății Filarmonice Regale din Londra, pe care au primit-o de-a lungul timpului Arturo Toscanini, Herbert van Karajan, Claudio Abbado și Charles Dutoit, din cei prezenți în festival (v. episodul IV din serialul Enescu).
         Pianista Beatrice Rana, care a evoluat alături de Pappano la București îl descrie în trei cuvinte ca însumând ”energie, pasiune, creativitate” și ne asigură că ”nu există niciun moment de rutină cu el, în fiecare concert este vorba despre noi inspirații și creații.” Ne-am convins și noi de acest lucru la București unde a dirijat Concertul nr.1 în si bemol major pentru pian și orchestră de Ceaikovski, Simfonia a III-a în do major de Enescu și, în seara următoare, ne-a delectat cu un magnific Mahler - Simfonia nr.2 - Învierea, pe care publicul a ovaționat-o și a aplaudat-o minute în șir, conștient de caracterul evenimențial al serii.
        
         Cu un program dens a venit la București și Riccardo Chailly, în fruntea Filarmonicii della Scala. Suntem din nou în prezența unui dirijor foarte bun și foarte experimentat:
         Între 1982 și 1989 a dirijat Orchestra Radio din Berlin. Între 1983 și 1986 a condus Orhestra filarmonică din Londra. Din 1985 până în 2004 îl găsim în fruntea Concertgebouworkest din Amsterdam, iar în perioada 1986-1993 onorează și Teatrul muzical din Bologna. Între 2005 și 2009 îl găsim la Leipzig, unde dirijează și Orchestra Gewandhaus și Opera. A fost asistent al lui Claudio Abbado și nu este întâmplător că în 2015, la un an de la moartea Maestrului, preia destinele Orchestrei Festivalului din Lucerna, unde încă se mai simte umbra Maestrului, și are curajul să cânte Simfonia aVIII-a de Mahler, pe care Abbado n-o abordase niciodată, și o face cu succes!
          Tot din 2015 preia și bagheta Filarmonicii della Scala cu care vine la București în 2017 pentru a ne propune, în prima seară de 14 septembrie, ca și Pappano, un concert de Ceaikovski, de data aceasta pentru vioară, în re major, că Chailly e însoțit de mult așteptatul și charismaticul David Garrett, la care se adaugă Simfonia nr.12 în re minor, Anul 1917, de Șostakovici. A fost un regal: un stil avântat, o muzică plină de neprevăzut, ținută în corzi doar de geniul dirijoral! Bineînțeles că a oferit și un bis. Și ce bis! - Uvertura la Vecerniile siciliene de Verdi. Ca și Pappano, el dirijează foarte mult și operă.
         Dacă programul primei seri a fost unul dens, susținut, în seara următoare Chailly a venit cu ceva mai vaporos, mai pitoresc, încântându-ne cu bucăți muzicale din zona noastră - Rapsodia a II-a în re major de Enescu și Concertul pentru violă de Bela Bartók, cu lituanianul Julian Rachlin la violă. După care Scala di Milano a adus Italia la noi în sală, interpretând Fântânile din Roma și Pinii din Roma de Ottorino Respighi. Aceste două bucăți, Chailly le-a cântat în această vară, pe 24 august, și la Teatrul Festivalului din Lucerna. Cu Enescu și cu Respighi s-a realizat un fel de geografie muzicală, simțindu-ne noi acasă și colo, și colo, căci ”toți de la Râm ne tragem...”
         Maestrul Chailly nu putea să scape fără un bis, care din nou a fost din Verdi și, din nou, magnific: uvertura la Forța destinului.

         În serile de 22 și 23 septembrie au evoluat la miezul nopții, la Ateneul român, orchestrele Le Concert des Nations și Hesperion XXI, conduse de Jordi Savall, reputat și pasionat arheolog muzical, dar și culegător de muzici folclorice autentice, vechi, salvate înainte ca fibra lor să fi fost contrafăcută. Să păstrezi în forma inițială, să salvezi înainte să piară, să duci mai departe nealterat pare să fie crezul și misiunea lui Jordi Savall. El nu doar cântă, el nu doar încântă, el transmite un crez, el te face părtaș la un ideal, care nu este doar al lui și al tău, ci al lumii întregi: să salvăm de la uitare, adică de la moarte!
         Savall s-a născut în 1941 în Catalonia și a îmbătrânit frumos, readucând la viață, cu instrumente de epocă, muzici medievale, renascentiste și baroce, dar și salvând folclor rămas nealterat din Serbia până în Turcia și în Maroc și până unde-o mai vrea Dumnezeu!
         Savall a studiat viola și violoncelul. E ciudat că un așa mare muzician ca el a ales viola și nu vioara. Chiar și violoncelul a fost pentru el un soi de tunel al timpului care l-a condus spre viola da gamba. Jordi Savall e un neliniștit și un scormonitor, dar și un muzician plin de comori!
         S-a vorbit mai puțin la noi despre proiectul său socio-muzical Orpheus XXI, în favoarea refugiaților musulmani și a muzicii lor. Savall a lucrat frecvent cu muzicieni sirieni, turci, marocani, afgani. De ce a fost necesar proiectul Orpheus XXI ? Să-i dăm cuvântul lui Jordi Savall:
         ” În țările orientale, muzicile se transmit oral, interpreții sunt ca niște biblioteci vii și, dacă dispar, dacă nu mai cântă, știința lor dispare odată cu ei.”
         Cum se procedează în cadrul proiectului?
         Se aleg 20 de muzicieni refugiați care vor fi asistați de Jordi Savall. Aceștia vor lucra în centre de primire pentru migranți, dar și în școli și facultăți, cu tineri de 9-18 ani, dintre cei mai talentați și motivați, care vor fi beneficiarii, vor fi cei care vor înmagazina și duce mai departe patrimoniul muzical autohton, în beneficiul lor și-al Europei. Și uite-așa muzica salvează și apropie oameni! În fond, de ce ne-am teme de ei? În fond, istoria omenirii este o istorie a migrațiilor, am evoluat migrând, căutând, din negura timpurilor și până astăzi, pășuni mai bune, vânat mai mult, un sol mai fertil, piețe mai deschise și mai puțin încorsetate, public mai sensibil și de mai bună calitate. Ceea ce a rezultat a fost un metisaj inevitabil - puritatea înseamnă stagnare - care se regăsește la baza dezvoltării noastre economice și culturale.
         Jordi Savall este unul dintre cei mai fecunzi muzicieni ai momentului. Din 2008 este ambasador al Uniunii Europene pentru dialogul intercultural și Artist pentru pace din partea UNESCO. În această din urmă calitate a făcut de asemenea lucruri extraordinare: în 2008 a format o orchestră din israelieni și palestinieni cu care a dat mai multe concerte, ce cuprindeau muzică ebraică, musulmană și creștină. Au scos și un album: Ierusalim, cetatea celor două păci.
         Ce minunat! Vedeți că se poate? Muzica în slujba concordiei și a păcii!
         La București, Jordi Savall a venit în această dublă calitate a sa: de arheolog muzical, în seara zilei de 22 septembrie, și de culegător și prezervator de folclor autentic, în seara zilei de 23 septembrie.
         Vineri, 22 septembrie, am ascultat Le Concert spirituel: Au temps de Louis XV, având în program Corelli, Telemann și Rameau, cu instrumente de epocă precum flautul drept, viola da gamba și continuo. Cel mai mult mi-a plăcut Concertul în la minor pentru flaut drept, viola da gamba, coarde și continuo de Telemann, cu acel minunat dialog între flaut drept și viola da gamba, dar și Suita din opera Les Indes Galantes de Rameau.
         Sâmbătă, 23 septembrie, în miez de noapte și spre ceas de închidere a festivalului, a urcat pe scenă ansamblul Hesperion XXI, revărsând în sală Miere și Sânge, într-o năvalnică atmosferă balcanică. S-a cântat în principal muzică sârbească, tematica fiind Creația, Primăvara, Vara, Toamna, Iarna și Reconcilierea. Mie mi-au plăcut cel mai mult Vara (Întâlniri, Dragoste și Căsătorie), dar și Toamna (Amintiri, Maturitate și Călătorii). Cel mai mult le-am apreciat pe solistele momentelor Toamna și Vara, pentru prezența lor scenică și pentru calitățile vocale deosebite.

         Pe Charles Dutoit, în fruntea Filarmonicii Regale din Londra, l-am văzut de două ori: pe 11 și 12 septembrie, prima dată cu Frank Peter Zimmermann la vioară și, a doua oară, cu Martha Argerich la pian. Despre Dutoit și despre palmaresul lui strălucit, despre izbânzile, dar și despre regretele lui, am relatat foarte pe larg în episoadele IV și V ale serialului nostru. Dutoit a îmbătrânit frumos și eu m-am bucurat să văd că pare fericit cu victoriile sale - multe! - și pe deplin consolat cu neîmplinirile. Așa și trebuie! Din programul lui - vast! - mie mi-au plăcut Marea de Debussy, Boleroul lui Ravel și Petrușka de Stravinsky. A acordat și un bis minunat: Suita Arleziana de Bizet, la care vom reveni de-a lungul timpului, o să vedeți de ce.

         În încheierea acestei ediții a Festivalului George Enescu a evoluat la Sala Palatului, pe 23 și 24 septembrie, prestigioasa orchestră Concertgebouw din Amsterdam, avându-l la pupitru pe Daniele Gatti, care nu întâmplător s-a născut la Milano, în 1961, fiindcă a dirijat foarte mult operă la viața lui. Între 2008 și 2012, patru veri la rând, va dirija Parsifal la Bayreuth. Între 1992 și 1997 a fost director muzical al Academiei Santa Cecilia din Roma, înaintea lui Pappano. Între 1996 și 2009 a dirijat Filarmonica Regală din Londra, înaintea lui Dutoit, iar între 1997 și 2007 a fost director muzical al Teatrului comunal din Bologna. Între 2008 și 2016 are o relație ușor tensionată cu Orchestra Natională a Franței pe care o părăsește în 2016 pentru Royal Concertgebouworkest din Amsterdam, pe care o conduce și în prezent și cu care vine la București în această ediție a festivalului.
         Eu am fost în sală în prima seară ca să ascult Mahler. S-a cântat Simfonia nr 82 în do major Ursul de Haydn, executată cu măiestrie și Simfonia a IV-a de Mahler, executată corect, dar Gatti nu a fost preocupat sau nu a putut să îmblânzească acustica mai dură a Sălii Palatului și anumite sunete mahleriene în loc să fie înalte și puternice au ieșit cam ascuțite și stridente. Această acustică a sălii nu a pus totuși deloc probleme lui Manfred Honeck sau lui Pappano care, la finalul Simfoniei I și a II-a de Mahler, au scos o orchestrație puternică și maiestuoasă că nici nu mai știam unde ne aflăm: credeam că plutim spre arcurile boltei unei catedrale...
         În seara a doua, programul orchestrei a fost foarte complex: s-a cântat Uvertura la opera Euryanthe de Weber, Capriccio pentru vioară și orchestră de Enescu și Simfonia a V-a în si bemol major de Prokofiev. În Capriciu de Enescu, solist a fost românul Liviu Prunaru, prim-concert-maestru al Orchestrei Regale Concertgebouw, care a cântat la București îmbrăcat în ie, dovedind o dată în plus că ”la nature est un temple” și el un preot român, sinestezic, care oficiază în ie.

         IV Bijuterii la Ateneu

         Din 2011, americanul Joshua Bell este director muzical al Academiei Saint Martin in the Fields din Londra. Orchestra de cameră se numește astfel întrucât se reproduce la biserica Saint Martin in the Fields. Joshua Bell nu este pentru prima dată la București și de fiecare dată este așteptat, admirat, simpatizat. Programul pe care l-a propus publicului bucureștean în data de 3 septembrie a fost unul frumos, dens și... în B: Uvertura Egmont de Beethoven, Concertul nr.1 în sol minor pentru vioară și orchestră de Max Bruch și din nou Beethoven cu Simfonia a V-a în do minor. Programul lui Bell a fost dens și ambițios, iar sunetul fuse frumos, măreț, ferm și... desăvârșit. Programul nu a fost doar dens, ci și generos: s-au oferit două bisuri, foarte frumoase: Partita a III-a de Bach și Valsul din Serenada pentru orchestră de coarde în do major de Ceaikovski.

         Beethoven s-a cântat la Ateneu și în data de 9 septembrie - Simfonia a III-a în mi bemol major Eroica - de către Orchestra de cameră din Lausanne avându-l la pupitru pe Joshua Weilerstein, un împătimit de Mozart, care a dirijat la București și Simfonia nr.40 în sol minor. Despre serile de 9 și 10 septembrie de la Ateneu, am relatat pe larg în episodul III al serialului nostru, unde am vorbit și despre concertul de la miezul nopții susținut de Camerata Salzburg, avândul ca dirijor și solist pe Pinchas Zukerman.

         La violoncelistul Gautier Capuçon nu am prins bilet. Dumnezeu îmi e martor că nu am plâns deloc și că am rezolvat problema în stilul meu, cumpărând bilete la fratele său, la nu mai puțin celebrul Renaud Capuçon care s-a axat pe sonate pentru vioară și pian, la pian evoluând Jérôme Ducros. Cei doi nu s-au menajat: programul a fost bogat și variat: patru piese romantice de Dvořák, Sonata nr.1în re major pentru vioară și pian de Enescu, Sonata nr.3 în do minor de Edvard Grieg - de la a cărui dispariție s-au împlinit anul acesta, în luna septembrie, 110 ani,  - și Jocuri populare românești de Bela Bartók.

         Tot la vioară cântă și Michael Barenboim, fiul celebrului pianist și dirijor și al Elenei Bashkirova, fiica reputatului pianist Dmitri Bashkirov. Michael Barenboim a cântat cu Philharmonia London care îl are la pupitru, ca dirijor onorific, pe Vladimir Ashkenazy. În seara zilei de 14 septembrie s-a cântat la Ateneu Concertul nr.1 în re major pentru vioară și orchestră de Prokofiev și Simfonia a X-a în mi minor de Șostakovici. S-a cântat de trei ori, în toamna aceasta, Șostakovici la București și foarte bine: două dintre evenimente s-au petrecut pe 14 septembrie, unul la Ateneu, unde Ashkenazy a dirijat un Șostakovici mai sumbru, mai tulburător, în timp ce la Sala Palatului, la Chailly, în Simfonia nr.12, s-a auzit un Șostakovici aproape solar, avântat și imprevizibil. Simfonia a X-a am ascultat-o de mai multe ori în interpretări de referință; una dintre ele îi aparține lui Vladimir Ashkenazy. Philharmonia London a fost la înălțime și a doua zi, pe 15 septembrie, sub bagheta lui Cristian Mandeal, când s-au cântat Enescu, Rachmaninov și Sibelius. Despre aventura Philharmoniei London la București, eu am relatat pe larg în episodul VI al serialului de pe blogul prsonal.

         Seara zilei de 18 septembrie de la Ateneul român, când a urcat pe scenă Anoushka Shankar a fost una de neuitat; o seară eveniment! Ea a fost însoțită de Manu Delago, ce cântă la tobă hang și de Orchestra de cameră din Zürich, avându-l drept concertmaistru pe Willi Zimmermann.
         Anoushka Shankar, fiica celebrului muzician Ravi Shankar și soră vitregă, pe linie paternă, cu cântăreața americană de jazz Norah Jones, cântă muzică clasică indiană, bazată pe raga.
          Raga este un cadru melodic utilizat în muzica indiană, un ansamblu de reguli privind maniera de a compune sau de a improviza melodii, autorizând un număr infinit de variații, bazat pe un ansamblu de note predefinite. Raga este un mod compus din 5, 6 sau 7 note.
         Anoushka este sitaristă și a fost eleva tatălui ei, pe care l-a însoțit în turnee și căruia i-a scris și o biografie.
         A scos numeroase albume din care vom cita două, care chiar au o semnificație muzicală, culturală și socială deosebită.
         Primul este Traveller (2011). Scos de chitaristul spaniol Javier Limon, albumul reunește muzicieni indieni și flamenco pentru a pune în evidență legăturile existente între cele două tradiții muzicale. Albumul celebrează mariajul dintre muzica clasică indiană și flamenco. Cum s-au cunoscut și când s-au întâlnit cele două tradiții?
         Se pare că primul amor s-a consumat în negura timpurilor. Anoushka e de părere că ”existau rădăcini comune, similitudini tehnice ce meritau explorate”, că flamenco s-a născut din muzica țigănească, gitanii fiind ei înșiși descendenți ai populațiilor nomade venite din Rajahstan. Înțelegem că cele două tradiții muzicale nu fac acum decât să se regăsească și să-și celebreze nunta de argint.
         Al doilea album pe care vrem să-l menționăm a apărut în 2016, este intitulat Land of gold și este dedicat crizei migranților. Ca și tatăl ei, Ravi Shankar, ca și Jordi Savall, Anoushka a fost sensibilă în fața acestei imense disperări și suferințe umane care duce la migrație și căutare continuă a eului în alte culturi. ”Eu cred într-o lume transculturală în care să putem să ne respectăm și să trăim unii alături de alții”, declară Anoushka, adevărată urmașă a tatălui ei, pentru că este momentul să evocăm aici faptul că Ravi Shankar este primul inițiator al unui concert caritabil. În calitatea lui de maestru de sitar, a avut mai mulți elevi și nu doar Anoushka e celebră. Cel mai celebru elev al sitaristului Ravi Shankar este George Harrison, chitaristul formației Beatles. În 1971, la sugestia lui Ravi Shankar, George Harrison, Ringo Star, Eric Clapton, Bob Dylan și alții au dat un concert caritabil la care a participat și Ravi cu scopul de a ajuta sinistrații din Bangladesh. Bangladeshul sau Pakistanul de Est fusese victima ciclonului Bhola care îl vizitase în noiembrie 1970, cauzând moartea a 300 000 - 500 000 de oameni. O nenorocire nu vine niciodată singură: sinistrul este dublat de problemele politice ale regiunii care-și dorește emanciparea de sub tutela Pakistanului (de Vest), pe care o și obține cu ajutorul Indiei, dar numai după un război sângeros, cu multe victime și mulți refugiați, pentru ca apoi democrația să se lase foarte mult așteptată în Bangladesh... Dacă nu cumva o vor mai fi așteptând-o și astăzi...
         Concertul a avut loc pe 1 august 1971.
        
         Pe 20 septembrie se împlineau 60 de ani de la trecerea în neființă a compozitorului finlandez Jean Sibelius. Ansamblul Les Dissonances, care a concertat la Ateneu în aceeași zi s-a gândit să-l comemoraze pe muzician programând Concertul în re minor pentru vioară. Au mai cântat Suita nr.1 în do major de Enescu și Concertul pentru orchestră de Bártok. Ei cântă fără dirijor și foarte bine. Acest ansamblu fondat de violonistul David Grimal a mai fost la București. Spre lauda lui, ca și Anoushka Shankar, David Grimal are preocupări sociale: el consideră că muzica, prin frumusețea ei, poate salva vieți; de aceea cântă și pentru oamenii străzii pe care vrea să-i motiveze să-și recapete dorința de viață, ceea ce mi-a amintit de filmul excepțional al lui Terry Gilliam - Regele pescar.

         V Cele mai frumoase bisuri

         Cel mai frumos bis din festival a fost Bacanala din opera Samson și Dalila de Saint-Saëns, oferit de ansamblul Les Siècles, condus de François-Xavier Roth. Urmează Uvertura la Forța destinului de Verdi, oferită de Filarmonica della Scala, condusă de Riccardo Chailly și last but not least Suita Arleziana de Bizet, oferită de Filarmonica regală din Londra, dirijată de Charles Dutoit.
         Am ales trei bisuri din trei opere, influențată astral și de forța anului care urmează să vină peste noi de la 1 ianuarie. V-ați gândit ce an urmează? Vă spun eu:
         2018 va fi un dublu an Wagner (1813-1883), 205 ani de la naștere și 135 de la moarte, un an Verdi (1813-1901), 205 ani de la naștere, un an Bizet (1838-1875), 180 de ani de la naștere, un dublu an Gounod (1818-1893), 200 de ani de la naștere și 125 de la moarte, un an Rossini (1792-1868), 150 de ani de la dispariție, un an Donizetti (1797-1848), 170 de ani de la moarte, un an Puccini (1858-1924), 160 de ani de la naștere, un an Mascagni (1863-1945), 155 de ani de la naștere, un an Ceaikovski (1840-1893), 125 de ani de la trecerea în neființă, un an Borodin (1833-1887), 185 de ani de la naștere, în fine un an Rimski-Korsakov (1844-1908) 110 ani de la dispariție.
         Ce an! 2018 va fi un an dionisiac sau nu va fi deloc! Doamne-ajută!

  


        


        
        



         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu