Gheorghe Ursu a fost ucis a doua oară, dar zeilor le e... somn
Achitarea celor doi asasini ai lui Gheorghe Ursu –
Pîrvulescu și Hodiș - ar fi putut fi scânteia care să aprindă o nouă revoluție
în România. ”Înc-o revoluție”?!? Liniștiți-vă! E mult până departe! Dar ar fi
fost aproape obligatoriu pentru obrazul nostru, ca națiune, să avem ample
mișcări de stradă, cu demonstrații în fața Ministerului Justiției, în cazul în
care chiar vrem să schimbăm ceva și să arătăm cu nu suntem încântați de
”minunata” noastră Justiție. Nu a fost nimic din toate astea, doar articole de
presă menite să umple un gol supărător și rușinos și – da! – un foarte
bine-venit interviu cu Andrei Ursu, fiul disidentului, pe Digi 24, la emisiunea
În fața ta. Ne comportăm de parcă nu am fi un popor sau o
comunitate sudată, ci o simplă populație, pe care o poți batjocori sau umili
cât îți place pentru că nu are orgoliu,
nu are principii și repere morale și
nu știe să pună piciorul în prag, să fie hotărâtă!
Orgoliul, hotărârea și solidaritatea sunt
pilonii demnității unei nații. Un popor poate greși, poate avea, în istoria
lui, momente slabe, dar, dacă-i rănești
orgoliul, el va compensa prin hotărâre și revoltă clătinarea produsă de rană.
Confuzia nu va dura mult. Se va dezmetici și va ieși la luptă, cerând
compensare. Un astfel de popor nu poate fi decât solidar, fiindcă nu poți lupta
singur, iar țelul luptei e comun: însănătoșirea ca neam și țară! Eu tot mai
cred că un astfel de moment – un nou început pentru România – nu e imposibil!
Doar că populația noastră
e împărțită în clanuri. Cine a pus piatra de temelie a acestor clanuri a știut
ce face: a perforat pentru mult timp temelia solidarității, învățându-ne să
urmăm omul, nu ideea; omul, nu nevoia; omul, nu legea; omul, nu dreptatea. În
loc să fim sclavii ideii sau, dacă vreți, cavalerii rațiunii, noi am ales să
fim slugile unor bipezi.
Or, omul este o alegere
subiectivă, o emblemă, în cel mai bun caz, ce se poate decolora. Ideea rămâne.
Nu servitorii unor oameni care reprezentau vremelnic instituții ale Statului,
ci sclavii ideii de dreptate trebuia să fim noi! Să ne adunăm în piețe în
numele ei, ori de câte ori ar fi fost nevoie!
Dar noi, nu! Noi ne uităm
la om, la ”ai noștri” și la ”ai lor”, în timp ce ei – ”ai noștri” și ”ai lor” –
își bat joc de noi, de toți, pe rând sau toți odată, sub formă de ... Struțocămilă.
Tot ”la om” s-au uitat și
judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție când i-au achitat pe
Pîrvulescu și Hodiș. Doar nu voiați să strice traiul liniștit și îndestulat al
celor doi torționari comuniști pentru ifosele unor disidenți, pe care ei nu
i-au respectat niciodată și i-au urât tot timpul, dar s-au dat de gol tocmai
acum, la 33 de ani de la Revoluție, când au anulat amintirea acelui decembre,
contestându-i lui Gheorghe Ursu calitatea de disident! Dacă Ursu și Goma sau
Doina Cornea nu au fost disidenți, atunci cine?!? Ei au fost mai mulți,
disidenții, dar numărătoarea începe de aici! Judecătorii contrariază și nu le
pasă, dar chiar și asta pot să înțeleg. Ce nu pot să înțeleg e felul odios în
care își exhibă lipsa de logică: Dacă nu era disident și nu era periculos
pentru sistemul comunist, de ce l-au închis? De ce l-au urât atâta? De ce l-au
omorât? Pentru 17 dolari? Atât face logica lor?
L-au urât pentru
generozitatea lui! Și pentru capacitatea lui de a se solidariza. Îl simțeau ca
pe o amenințare la adresa scaunelor lor. Cu mai mulți ”naivi” ca el – așa a
fost catalogat deunăzi într-un organ de presă – populația română s-ar fi putut
transforma mai iute în popor și devenea o amenințare pentru ei. ”Naivul”
trebuia să moară! Și a murit, ucis în bătaie, ca și când noi n-am vrut, dar...
s-a întâmplat, fir-ar să fie! Lasă măi că nici măcar nu era disident, citiți cu
atenție motivarea deciziei judecătorești; citiți și luminați-vă! Citiți, nu
scrieți! Citiți, nu protestați!
Și am citit. Și am aflat că Gheorghe Ursu, de
profesie inginer constructor, a protestat împotriva deciziei lui Ceaușescu de a
opri consolidarea clădirilor din București afectate de cutremurul din 1977,
pentru care se și primiseră fonduri, sub formă de ajutoare din străinătate.
Acele fonduri au mers și ele spre Casa poporului, a acelui popor care nu ar mai
fi avut casă la un nou cutremur. Poate nici suflare... Ca inginer, Gheorghe
Ursu era prins în planul de consolidare a clădirilor și l-a surprins blocarea
acestuia. A protestat la Europa liberă. Și-a destăinuit fapta în jurnalul
personal, dar care a căzut în mâna unei colege turnătoare. Aceasta l-a predat
securistului din instituție și soarta disidentului imprudent și iubitor de
oameni a fost, din acea clipă, pecetluită.
În tot acest timp, de
peste 30 de ani, destinul inginerului constructor, sacrificat implacabil, cu
ficatul și rinichii terciuiți, ca un bloc ce se face praf la cutremur, a mers
în paralel cu istoria blocurilor înnegrite de timp, cu bulină roșie pe ele. Așa
au rămas, neconsolidate, majoritatea dintre ele. Puține au fost reparate, pe
banii proprietarilor. Restul își așteaptă sfârșitul într-o resemnare tâmpă.
Aceeași resemnare cu care locuitorii lor au aflat despre achitarea
torționarilor lui Ursu.
Era previzibil că
Pîrvulescu și Hodiș urma să fie achitați, dar nu se putea face măgăria pe 4
Iulie – cu majusculă, că a fost ziua unchiului Sam - și atunci s-a decis
amânarea pronunțării sentinței pentru 27 iulie, când nu mai era ziua unchiului
Sam și judecătorii au putut să judece nestingheriți, cu gândul și la frații de
la Securitate: morții cu morții și vii cu banii și interesele de castă...
Rămâne totuși tușantă, mișcătoare această atenție a judecătorilor față de
simbolistică și față de sentimentele partenerului strategic, de dragul căruia
au amânat cu 23 de zile uciderea a doua oară a lui Ursu...! Ei realizează cumva
obscur că mațul care-i leagă de Securitate nu dă bine în ochii lumii... Mai și
pute, că a funcționat la greu peste 30 de ani...
Verdictul acesta este de o
nesimțire remarcabilă și el vine să omoare și ultima brumă de respect sau
încredere în Justiția română.
Ca tabloul surogatului de
dreptate să fie complet, Andrei Ursu, fiul disidentului, va trebui, fiindcă a
pierdut procesul, să plătească și cheltuielile de judecată, fiind obligat să
bea până la capăt acest... nechezol de Justiție! Este și un soi de avertisment
pentru alți temerari...
Oricât ai mima democrația,
cu o astfel de imagine în față – vestala Justiției, care se dă în stambă cu doi
securiști și câți vor mai fi fost înaintea lor – nu poți trăi mult timp, fără
să nu te anulezi ca neam și țară și fără să nu mori, nu de glonț, ci de rușine!
Pentru orice popor care nu
a degenerat, revoltele vor fi/ar fi/ar fi fost salutare!
(Acest articol s-a publicat în data de 7 august 2023, pe platforma www.romaniacurata.ro )
