marți, 23 august 2022

Kerkyra! Kerkyra!

                                                                        Kerkyra! Kerkyra!


        Am fost pe insula Corfu în vara aceasta. Trăirile au fost numeroase și îmi va fi greu să le ordonez... Grecia e un dar al soarelui și al mării.

        Grecia, pământ deschis spre mare și mare în care pământul înaintează prin insule. Grecia, pământ al devenirii și al compensațiilor. Grecia, o aventură fără sfârșit, un loc de unde grecul a plecat pe mare să caute bogăția - lâna de aur - , dar și pe Medeea lui.

        Nu întâmplător am ales o insulă pentru sejur și nu întâmplător îmi voi începe relatarea cu vizita mea la alte două insule din apropiere: Paxos și Antipaxos.

        Ce le leagă?

        Legenda spune că amândouă au fost darul lui Poseidon pentru Amphitrita, nimfa care, la început, nu a fost atrasă de zeu. Ea era fiica lui Nereus și își avea locașul în Marea Egee. Viclean, Poseidon pune doi delfini să o ademenească pe nimfă în Marea Ionică, unde îi dăruiește două insule de vis: Paxos și Antipaxos. Aici a început idila lor, care s-a concretizat prin nașterea lui Triton, jumătate om, jumătate pește. Grecia este și ea un amestec de pământ și ape, de oameni și zei, ce se află într-o continuă concurență și confruntare... Așa se nasc miturile, care înalță Grecia, un pământ cu bune și rele, spre stele...

        Haideți să vedem cum înaintează pământul în mare:



 

       Seamănă cu o balenă uriașă. Dar haideți să vă arăt o limbă de pământ ca un bot de crocodil:




        Nu seamănă cu un crocodil? Ba da! Și e plin de alge! I se văd și botul, și ochii. Ieșise și el să se uite la noi cum îl fotografiem.

        Drumul pe apă:



            Iată stânci care răsar din apă. Li s-a urât și lor pe fundul mării. Vor la lumină:



            Și acum ne apropiem de faimoasele Grote albastre de la Paxos:



            Mai aproape:

            Dar nu vreau să intrăm în Grote, până nu privim atent stâncile cu care marea s-a luptat pentru a sculpta aceste minuni. Stâncile, ele însele, au fost fasonate de vânt și apă. La început s-au dușmănit, dar cu timpul au înțeles că o creație adevărată, un spectacol adevărat sunt posibile numai în colaborare. Și vedeți ce a ieșit:

            Aceste stânci seamănă cu un templu indian. Nu știi ce să admiri și ce să fotografiezi mai întâi: marea sau stâncile. Nicicând ochiul n-a fost mai însetat și nici mai răsfățat!



            Ne continuăm periplul pe lângă stânci:




                    

            Înainte de a intra în grotă, nu pot să nu vă arăt superba culoare pe care o îmbracă marea la Paxos, culoarea care trebuia să o seducă pe Amphitrita și chiar a reușit să o învăluie:


            Vedeți? - O mare cu diamante, asta i-a oferit Poseidon Amphitritei! Iar ei i-au trebuit ”rânduri de vieți” ca să le poarte. Și asta nu e tot, vă mai arăt:


            

            Cu această fotografie, cred că am izbutit să pătrundem în măruntaiele mării, unde lumina soarelui a reușit să profileze un chip de minotaur...

            Ne pregătim să intrăm în grotă. Veți vedea locul unde marea penetrează stânca. Imaginea conține violență, dragoste, devenire:



            Pătrundem și noi în grotă:


            Mergem acum să vedem insula Antipaxos:


        Aici veți fi fericiți. Veți putea face baie, sărind de pe punte în mare. Spre deosebire de Paxos, insula Antipaxos e nelocuită. Mai vin pe-aci niște greci din Paxos ca să îngrijească niște podgorii. Ambele insule sunt renumite pentru vinurile lor.

        Aerul sărat vă face poftă de mâncare și sete de bere. Am mâncat un sandvici pe vapor și am băut o bere, iar când am coborât la Gaios, cel mai mare oraș de pe insula Paxos, am intrat în primul restaurant pe care l-am văzut; am comandat gyros de porc, un fel de shaorma, destul de bun, și o bere. Am mai cerut o apă tonică, dar gâtul a rămas tot uscat. Era foarte cald. Am preferat să rămân la umbră pe terasă. Nu vă sfătuiesc să faceți cumpărături oriunde în Grecia. La Gaios, cel puțin, și uleiul de măsline, și vinurile, și poșetele zise din plută de stejar sunt toate falsuri, toate făcături. Nicăieri nu veți găsi șarlatani mai mari. Viclenia greacă a cunoscut și ea un proces de devenire, dar în jos. O vânzătoare s-a căznit să-mi vândă o poșetă din PVC de China, ca fiind din ”cork”. Nu avea nici eșantionul de calitate, nici plăcuța cu imaginea stejarului, dar ea insista și până nu am deschis poșeta și am dat de eticheta cu precizarea PVC, nu a tăcut.

La Vechea Fortăreață Venețiană

        Am ajuns pe insula Corfu, într-o sâmbătă, în stațiunea Moraitika Chiar a doua zi am plecat în portul Kerkyra să văd orașul. Nu am dorit să fac turul insulei și nici nu vă recomand. Pierzi o zi întreagă și nu vezi nimic: la Corfu town, se face doar turul orașului, fără să se viziteze ceva, iar, în rest, ești plimbat ca țăranul pe la plaje celebre, unde abia apuci să-ți înmoi și tu picioarele în apă, și dus să vezi din autocar sătuce pitorești. Lăsați...! Am plecat deci de capul meu să văd Corfu town. Știam deja că nu se poate vizita Achilleion Palice, palatul lui Sissi, fiindcă în renovare de un an de zile. Aflând vestea asta foarte neplăcută pentru mine, care sunt ahtiată după excursii și vizite, m-am gândit că uite-așa ne integrăm, că de fapt suntem în Europa: la ei, ca la noi; când intră în renovare un obiectiv turistic, zace în renovare vreo câțiva ani! Renovare aprofundată! Se vrea lucru bine făcut... Cei care au avut proasta idee să facă turul insulei au oprit și la Achilleion, unde nu puteai să vizitezi decât pe fugă o parte din grădini și  nici pe-acelea în întregime și au plătit, ca popa, 4 euro intrarea. Prostia se plătește. 
        
        Am ajuns în Kerkyra duminică spre prânz. M-am interesat de Vechiul Fort Venețian. L-am găsit. Am stat la rând, am luat bilet și am intrat. Aveți mai jos intrarea în Vechea Fortăreață:


           Impozantă! Păcat că n-aveau ghizi, n-aveau nimic... Când spun nimic mă refer la niște plăcuțe în engleză care să-i spună vizitatorului ce vede... Plăcuțe erau vreo câteva, dar... - țineți-vă bine! - în greacă, cu alfabetul acela imposibil! Și atunci m-am gândit cu recunoștință la țărișoara mea, la România, unde există și ghid sau, dacă nu, măcar sunt plăcuțe în română și în engleză. Trebuie să mai știi, cititorule, că atât Kerkyra, cât și stațiunea Moraitika erau pline ochi de turiști englezi, nemți și italieni. Erau și francezi, dar puțini. Mai întâlneai și câțiva români și ceva unguri. Vorbim de o insulă, un adevărat dar al mării și al soarelui, asaltată de turiști. Ce bine e să fii grec! Te umpli de bani fără să faci nimic.
        Cum o arată și numele, Fortăreața a fost construită de venețieni, care, dornici să-și mențină dominația în zonă, au făcut o treabă atât de bună încât această structură fortificată nu a căzut niciodată în mâna otomanilor, în ciuda insistenței cu care aceștia au tot asaltat cetatea.
        Fortăreața e așezată pe o peninsulă, care, prin construirea unui canal artificial, a devenit insulă; scopul era să fie apărată mai bine.

    
        Asemenea imagini fac din Kerkyra un dar al mării, al istoriei și al arhitecturii; un dar al apei, al timpului și al măiestriei umane. Canalul e un drum. Marea însăși e un drum.
        La poalele Fortăreței se întinde marea:



        La sfârșitul secolului al XIV-lea, venețienii au construit un port artificial în cadrul Fortăreței pentru a adăposti galerele lor. Portul s-a numit Mandrachio (Mandraki, în greacă) și este situat în partea de nord a Fortului. Ruinele acestui port sunt pline de șarm: utilitate, trăinicie, frumusețe; toate vin spre noi, trec prin ochi și ni se cuibăresc în minte și în inimă:

    
        În zilele noastre, galerele au fost înlocuite cu vapoarele de croazieră:





        Oriunde ai fi în Vechiul Fort, se vede Turnul cu ceas. Timpul trece...



        Priviți această imagine care mi-a plăcut cel mai mult, cu scări ce odinioară duceau undeva... E o imagine impregnată de mister și de patina timpului:



        Et in Kerkyra ego:




        M-am fotografiat în dreptul unor stânci, că doar le iubesc atât de mult...

        Dar hai să mergem mai departe:



         Să vă arăt Corfu, văzut de la înălțimea Fortăreței:



        În margine, în dreapta, se vede Turnul venețian cu clopot.

        Și o nouă imaginea cu aceeași Kerkyra văzută din Fort, în care veți zări, dacă măriți, și Turnul venețian cu clopot, situat mai în centru:


        În dreapta se vede și impozanta clădirea a Muzeului de artă asiatică, de care ne vom ocupa imediat.

        Avem în Vechea Fortăreață Venețiană și o biserică cu aspect de templu roman, construită la ordinul englezilor, în perioada 1815-1864, când Fortăreața era sub ocupație engleză. Poartă hramul Sfântului Gheorghe:



Palatul Sfinților Mihail și Gheorghe care adăpostește Muzeul de Artă asiatică

        Dacă ajungeți în Corfu, vizitați-l și nu veți regreta. Merită! E artă veritabilă, surprinzătoare, variată. Muzeul conține carpete, sculpturi, basoreliefuri, altoreliefuri, ceramică. De neratat sunt Sala indiană și cea japoneză. Nu am să vă plictisesc cu tot felul de imagini; voi urmări doar să vă arăt cât de complex și surprinzător e Orientul. Dar și cât de... erotizat!
         Haideți să intrăm în Sala indiană! Celor care au intoleranță la imagini erotice li se recomandă să rămână la ușă. Începem, de aceea, cu ceva mai inocent.
        În altorelieful de mai jos, fața eroului nu se vede așa bine din cauza luminii, dar observați ce face cu mâna dibace și tenace:



        Mai departe:


        Dragostea nu are limite...





    



        Pentru a trece la altă stare, haideți să-l admirăm acum pe cumintele Buddha:



        Ce liniștit șade el!

        Din nou Buddha, în mai multe ipostaze:

    
        Vă place porțelanul japonez?









Catedrala Sfântul Spiridon

        Sfântul Spiridon, celebrat pe 12 decembrie, este patronul spiritual al orașului Corfu. Catedrala care-i poarta hramul este foarte aproape de Vechiul Fort Venețian și de Muzeul de Artă asiatică. Se găsește pe o străduță îngustă, plină de prăvălii și tarabe. Este cel mai bun loc de unde puteți cumpăra suveniruri și cadouri.



        Hai să intrăm și înăuntru să vedem plafonul:



        Catedrala adăpostește moaștele Sfântului Spiridon. Puteți să intrați și să vă închinați la acele moaște. Sfântul Spiridon este considerat făcător de minuni, fiind, pentru lumea ortodoxă greacă, ceea ce e Sfântul Anton de Padova pentru catolici și pentru noi toți.

La pas prin Corfu

        Am plecat de la mormântul Sfântului Spiridon hotărâtă să găsesc și Catedrala Madonei din Peșteră. Trebuia să fie undeva prin zonă. Am întrebat cu gura aprinsă în dreapta și în stânga. Englezii răspundeau simplu: ”I don't know." Grecii ridicau din umeri sau nu erau ei; până am nimerit, frate, un italian: ”The Cathedral Our Lady of the Cave” am întrebat eu. Și răspunsul lui: ”Sono italiano. Speak italian!”
        Ia la el, macaronarul! Se credea omberlico del mondo!
        ”Notre-Dame de la Grotte”, am insistat eu.
        Eee! Și mai rău!
        Am hotărât să nu mai insist. Se însera. Peste Corfu pleoapa nopții se-nchidea...
        N-am mai căutat nici Noua Fortăreață Venețiană, de pe Colina Saint Marc. Oricum, nici acolo nu era ghid și văzusem destul pentru o zi. M-am interesat de o stație de autobuz ca să mă întorc la Moraitika. Era căldură mare în Corfu. Și nu e căldura aceea uscată, benefică, din Grecia continentală, care-ți pătrunde atât de plăcut în oase... Nu! Pe toată insula e zăpușeală. Veți fierbe în suc propriu! Insula e foarte apropiată de continent și, cel puțin pe coasta estică, nu se vede marea à n'en plus finir... Ești mărginit de dealuri din toate părțile. Și nu există briză. La hotel, fără aer condiționat, nu se poate trăi. Noroc că nu erau țânțari! Asta mai lipsea.
        Am găsit și stația de autobuz. Era aproape pustie... Pe o bancă ședea un francez. Sceptic, ca toți francezii, nu părea deloc sigur că va trece un autobuz pe-acolo. Bietul om lăsa impresia că-l așteaptă pe Godot, în timp ce eu încercam să-i explic că, dacă acolo scrie stație, un autobuz va veni în cele din urmă ca să mă ducă pe mine la Moraitika și pe el la aeroport... Or fi ei greci, dar nici chiar așa! Și, uite-așa, compătimeam împreună când, da, autobuzul a venit. Am urcat și ne-a dus...  

miercuri, 2 februarie 2022

SEVERIN CONTRA MUNGIU - UN DUEL IMPOSIBIL

                     Severin contra Mungiu - Un duel imposibil: Nu s-a căzut de-acord asupra armei


    Pe 30 ianuarie 2022, Adrian Severin publică în Cotidianul un articol care se vrea zdrobitor la adresa doamnei Mungiu, în care îi reproșează, într-o manieră foarte generală și ambiguă, atitudinea față de ortodoxie și față de pandemia nenorocită care a împărțit românii în vacciniști și anti vacciniști.

    Articolul d-lui Severin pare o răzbunare neinspirată și e de o brutalitate care nu își găsește egal decât în reaua-credință. Alina Mungiu a exprimat o opinie la care avea dreptul, pe care a argumentat-o și cu care poți fi sau nu de acord. În cazul din urmă, o poți combate. Severin nu face asta. El nu combate. El insinuează, punându-i în gură doamnei Mungiu lucruri pe care nu le-a spus, pretinzând că sunt o ”continuare logică” a altor spuse aparținând efectiv doamnei Mungiu, dar ”continuarea logică” se produce doar în capul d-lui Severin, răsfrângându-se însă asupra doamnei Mungiu. Adrian Severin preferă insulta presupus zdrobitoare pentru victimă și total descalificantă pentru agresor. Fiindcă este o agresiune în toată regula! O agresiune care nu reușește să fie un pamflet! Un adevărat pamfletar chiar știe să-și încolțească victima. Aici încolțirea nu reușește: lipsesc argumentele, lipsește verva. Găsim doar insulte adunate sub formă de lături și aruncate în direcția cuiva, în speranța de a atrage un public amator de borâtură. Un public care nu are nevoie de argumente, nici de construcții bazate pe dovezi, nici de vervă. Vrea doar vorbă otrăvită, pe care să o molfăie și să o scuipe înapoi infectată și mai rău. E vorba de un public știrb, anonim, care, în mod normal, nu are curajul să muște decât dacă-l întărâți. Este ceea ce s-a întâmplat în majoritatea comentariilor care încoronează articolul domnului Severin. Dezlănțuirea a fost din păcate orgiastică, frenetică, de o vulgaritate puțin mai sus decât cea din articol; a fost o răsplată pe cinste a d-lui Severin, venită din partea cititorilor anti Mungiu, care nu cred că au citit-o vreodată pe inculpată. Aceasta argumentează tot ce spune, niciodată isteric, uneori categoric, dar răbdător și tenace.

    Doar proștii îți cer să gândești ca ei. Fiindcă nu au încredere în gabaritul lor și orice opoziție îi sperie și îi irită. Iar Alina Mungiu are gabarit, unul bine precizat! În plus, noi chiar suntem o civilizație înapoiată, respectuoasă cu dogmele, cu miturile vechi și noi, cu vorbele bine meșteșugite, dar goale de conținut și o femeie atât de deșteaptă, cu o minte atât de alertă, de o inteligență atât de agresivă, care evoluează și se nuanțează atât de repede nu are cum să nu irite.

    În orice cultură mare, intelectualii polemizează între ei. E  natural și aproape obligatoriu. Doi oameni nu au aceleași idei decât dacă unul e maimuța celuilalt sau se pune capră în fața lui. Polemica e detaliată, are argumente și e pe idei. Pamfletul e pe vervă. Aici a fost altceva, creând o stare de lectură jenantă. 


    

duminică, 23 ianuarie 2022

STARE DE FAPT/ În mine se întâlnesc Kandinsky cu Bacovia



 

 Răsună din margini de târg

Un bangăt puternic de armă;

E toamnă... metalic s-aud - 

Gorniștii, în fund, la cazarmă.//

S-aude și-un clopot de școală

E vânt, și-i pustiu, dimineață;

Hârtii și cu frunze, de-a valma,

Fac roată-n vârteje, pe-o piață.//

Se uită în zări catedrala,

Cu turnu-i sever și trufaș;

Grădina orașului plânge,

Și-aruncă frunzișu-n oraș.//

Și vine, ca-n vremi de demult,

Din margini, un bucium de-alarmă,

E toamnă... metalic s-aud - 

Gorniștii, în fund, la cazarmă. (George Bacovia, Toamnă)


    În mine se întâlnesc Kandinsky cu Bacovia. Recunosc că sunt o gazdă bună pentru astfel de întâlniri. Foarte curând și cugetul dumneavoastră va fi gazdă pentru astfel de întâlniri, vrând, nevrând.

duminică, 16 ianuarie 2022

PRIVESC ORAȘUL CĂCĂNIU

 

                                                     Privesc orașul căcăniu

 

            Felul cum arată Bucureștiul în timpul sărbătorilor de iarnă ale anului 2021, an de moină, an lovit de indecizie, e o rușine. Și, cum noi suntem capitala țării, capitală europeană, felul cum arată Bucureștii la ceas de sărbătoare e o rușine națională. Eu înțeleg că se fac economii, înțeleg necesitatea economiilor, dar, când nu împodobești orașul de sărbătoare, fiindcă nu ai bani sau nu vrei să-i dai pe ornamente, e musai ca măcar să poți arăta ce ai făcut pentru capitală și pentru oamenii ei pe durata unui an. E drept că Nicușor Dan nu a promis ornamente, nu a promis empatie, nu a promis conferințe de presă lunare în care să explice ce și-a propus, ce a făcut din ce și-a propus și ce dificultăți a întâmpinat, din vina cui și cum le-a rezolvat sau a încercat să le rezolve. Dar toată lumea știe că Primarul General are dificultăți cu rețeaua de termoficare; că nu doarme din pricina ei; că de-aia apare ziua cu ochii cârpiți de somn și părul nețesălat, explicând fără har că nu poate să facă asta sau aia, că nu are bani sau nu e ajutat. Și totuși aflăm de pe situl Hotnews.ro, din 27 decembrie 2021, că investițiile în rețeaua de termoficare pe anul care a trecut au fost prevăzute în bugetul Primăriei la o sumă destul de dodoloață de 81 de milioane de roni. Se putea face mult cu banii ăștia. Pe parcursul anului, Frigușor a tot scăzut suma până a adus-o la 52 de milioane. Pasamite nu îi trebuia mai mult.

            Or, rețeaua de termoficare e punctul nevralgic al Bucureștiului, e sursa de disconfort, de boală, de durere și umilință continuă pentru o bună parte din locuitorii capitalei. Și sursă de revoltă pentru noi, cei care avem centrale de apartament și încercăm să ne imaginăm cum ar fi viața noastră dacă am fi racordați la Nicușor și am fi privați, pe banii noștri, de căldură în apartamente, de elementara curățenie corporală și demnitate personală! Pentru ce, dracului, mai muncim?! Cum ar fi să dai din patru în patru ani viața ta și ce e mai important în ea – confortul tău fizic și psihic – pe mâna unor nevolnici?!

            Dar nici cu 52 de milioane nu a avut ce face și vrea pe final de an, să mai reducă suma o dată: să o scadă la 42 de milioane, fiindcă atât a investit el în ce îl doare mai tare pe bucureștean. Consilierii USR din Primăria Capitalei (cineva trebuie să facă și un pic de Opoziție, altfel avem impresia că totul e teatru de păpuși pentru copii oligofreni) nu au votat rectificarea bugetară negativă cerută de N. Dan și eu cred că bine au făcut! Dânșii au avertizat de la începutul anului, de când s-a votat bugetul Capitalei, că veniturile primăriei sunt supraevaluate și că N. Dan continuă o practică a Gabrielei Firea, pe care a criticat-o în campania electorală, o practică șmecheră ce îi permite primarului să cheltuie banii bucureștenilor fără rigoare, să-i cheltuie pe altceva decât s-a planificat și s-a stabilit în prealabil. Acum vrea să scadă bugetul Capitalei încât să dea impresia că și-a atins țintele.

            Dar noi nu dorim să adâncim această analiză fiscală și ne grăbim să ne întoarcem, la sfârșit de sărbători și de vacanță, cu fața spre oraș. Și ce vedem? – Un imens căcăniu: niște beculețe de un galben bólnav ard spânzurate prin niște copăcei. Nu își schimbă culoarea și nici nu clipesc vesel. Sunt statice și înghețate. Singura schimbare: că plouă pe ele, dându-le un aer zgribulit și mirat; un fel de ”Ce dracului căutăm noi aici?” Nu au fost puse ca să creeze plăcere, nu vor să te surprindă plăcut. Au fost puse în bătaie de joc, ca pentru o populație pe care o disprețuiești și cu care știi sigur că nu te vei întâlni niciodată: nici în gând, nici în faptă.

            De fapt, ce rost au ghirlandele, steluțele, beculețele colorate, clipind vesel?

            Unul foarte clar pentru cei care au exercițiul gândirii: în întunericul serii care vine devreme, luminițele multicolore creează un soi de magie, unindu-i pe toți locuitorii urbei, bogați și săraci, vaccinați și nevaccinați, în vraja lor, întorcându-i la bucuria copilăriei, solidarizându-i, făcându-i mândri că locuiesc acolo sau măcar lăsându-i într-o indiferență decentă. Este exact ceea ce Frigușor și ceata lui nu doresc, fiindcă nu se simt deloc solidari cu cei pe care i-au hărăzit frigului, nespălării și umilinței. Tot ce vor e să pună bariere. Practic nu au și nu vor avea nimic de oferit. Pe timpul domniei lor, diferențele sociale se vor acutiza, între oameni formându-se șanțuri și tranșee.

            Ați văzut ce târg de Crăciun ”au creat”?

            Târgul ar trebui să fie și un fel de orășel al copiilor. Și nu e mai nimic pentru copii acolo. Intrarea e pe bani: ăsta e un prim șanț. Nicăieri în lume intrarea nu este pe bani la un astfel de eveniment. Faci rău negustorilor care plătesc taxe pentru a-și putea expune marfa acolo. Faci rău copiilor săraci, care tot copii sunt și ei chiar dacă părinții lor nu au bani să-i dea lui Frigușor drept taxă de intrare. Și apoi nu ai ce vedea. Bradul de lemn, cu ornamente de lemn este ultima fițoșenie, este tichia de mărgăritar de pe capul nețesălat al primarului, este tichia de mărgăritar de pe fruntea murdară a Bucureștiului. Că orașul tot murdar a rămas, că nu știi pe ce dracului s-au dus banii, dar avem brad cu ornamente de lemn...! Vai de curu’ nostru!

 

”E-o noapte udă, grea, te-neci afară...(...)

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...

Șivoaie-n case triste inundară –

Ș-auzi tușind o tuse-n sec amară –

Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”

 

nota undeva poetul anului, George Bacovia (1881-1957). În toamna care tocmai a trecut s-au făcut 140 de ani de la nașterea sa. Nu te-ai fi așteptat să fie sărbătorit cu fast, el nu avea nevoie de așa ceva. A fost un geniu discret. A fost cristalul curat din stropii de ploaie, transfigurați de amurg înainte să se facă tină. A fost unic! Pe el l-au sărbătorit toamna, și evenimentele, și boala, și indecizia. Și gândul nostru mohorât care nu știa ce-i lipsește. Dar îi simțeam prezența și răsuflarea alcoolizândă:

 

”Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj –

Stropii sar,

Ninge zoios,

La un geam, într-un pahar, -

O roză galbenă se uită-n jos.” (Bacovia, Nocturnă)

 

            Un trandafir, un felinar, amurgul purpuriu sunt de-ajuns pentru a da culoare unui târg amorțit. Asta nu a înțeles Nicușor Dan: nevoia de culoare și rolul culorii în întreținerea vieții. Nicușor Dan e ca un cioclu stângaci. El nu a înțeles că și atunci când târgul e-”nvăluit de sărăcie” și ”Scârțâie toamna din crengi ostenite”,

”Havuzul din dosul palatului mort

Mai aruncă, mai plouă, mai plânge –

Și stropii căzând, în amurg, iau culori:

De sineală, de aur, de sânge.” (Bacovia, Amurg antic)

            El nu a înțeles că și atunci când palatul – sediul puterii – e mort, havuzul, apa – sediul vieții – ”Mai aruncă, mai plouă, mai plânge”. Iar stropii se pot întâlni cu destinul, amurgul, care simbolizează cerul, și pot recrea orașul prin magie – sineală – prin strălucire – aur – prin tumultul vieții – sânge.

            El nu a înțeles că ceea ce a scos primul om din caverne și ceea ce scoate bețivii din taverne, când ”Doarme și hangiul” și ”Străzile-s deșarte” e tocmai nevoia de culoare, nevoia de viață, care se opune repetitivului, care cere altceva, cere creație, improvizație, în fine, vrea să spere:

 

”La toamnă, când frunza va îngălbeni,

Când pentru ftizici nu se știe ce noi surprize vor veni,

Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,

Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.” (Bacovia, Nervi de toamnă)

 

Primarul nu a înțeles nimic. Lăsați-l...!

E ”solitarul pustiilor piețe

Cu tristele becuri cu pală lumină –

Când sună arama în noaptea deplină

Sunt solitarul pustiilor piețe.//

Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra

Ce sperie câinii pribegi prin canale;

Sub tristele becuri cu razele pale,

Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra.” (Bacovia, Pălind)


(Acest articol s-a publicat pe platforma www.redactia9.ro in data de 3 ianuarie 2022)

 

 

           

duminică, 21 noiembrie 2021

Pescuirea minunată sau Cîțul celor 120 de milioane de doze

 

                          Pescuirea minunată sau Cîțul celor 120 de milioane de doze

 

            În calitatea de premier pe care a avut-o, d-l Cîțu a făcut foarte multe lucruri uimitoare, al căror înțeles rămâne de nepătruns, dar, dacă își va găsi un loc  în istorie, atunci va fi prin acea ”pescuire minunată”, miraculoasă, pe care a declarat-o abia pe 14 iulie a.c. când peștele, acumulat deja în cantități impresionante, începuse să se-mpută. Atunci, pe fondul valului de căldură și al miasmei de pește stratificat, d-l Cîțu a recunoscut că România a comandat – trageți bine aer în piept! – 120 de milioane de doze de vaccin anti-Covid(!), în baza unei strategii asumate la nivelul UE care permite, în funcție de situație, revânzarea sau donarea unor doze.

            120 de milioane de doze de vaccin!

            Populația României este de aproape 20 de milioane. După domiciliu, suntem 22 de milioane, dar, în fapt, am rămas 20. Cu 60 de milioane de doze, Cîțu ar fi vaccinat de trei ori toată populația României, inclusiv copiii sub 12 ani, inclusiv pruncii încă nenăscuți, și el a comandat totuși dublul acestei cantități.

            Medicul Rafila dă asigurări că puteai vaccina 70% din români cu doar 25 de milioane de doze și adaugă exemplul Spaniei care a vaccinat 70% din populație cu doar 66 de milioane de doze la un număr – adăugăm noi – de peste 47 de milioane de locuitori; populația Spaniei fiind într-o continuă creștere până la criza Covid, ei având foarte mulți imigranți, în timp ce, de la noi, se emigrează. Peste 869 000 din populația Spaniei sunt marocani, iar, după ei, vin românii în număr de 639 000, împreună reprezentând 11,4% din populația țării. (Sursa: INE – Institutul Național de Statistici al Spaniei)

            Ce a făcut de fapt Cîțu?

            ”A angajat 4 miliarde de euro pentru 120 de milioane de doze de vaccin, adică șase injecții pentru toți românii, chiar și cei care nu mai locuiesc în țara lor”, conchide Eugen Mihăescu.

            Cum s-a ajuns la angajarea acestei sume fabuloase pentru un lucru, în mare parte inutil, mult peste necesar?!

            În documentarea pe care am făcut-o pentru a scrie povestea dozelor inflaționiste, m-am intersectat atât cu d-l Cîțu, pentru a nota explicațiile dumnealui probabilistice, cât și cu miniștrii Domniei Sale – Vlad Voiculescu, de la Sănătate, și Alexandru Nazare, de la Finanțe, pentru a afla cum le-a scăpat Cîțu printre degete și cum s-a ajuns, în ciuda opoziției Domniilor Lor, la ”pescuirea minunată”...

            Domnul Cîțu nu reușește să fie nici coerent, nici riguros, nici convingător. Așa se face că adverbul ”poate” este folosit excesiv acolo unde te-ai aștepta la mai multă precizie din partea unui fost ministru de Finanțe, și la mai multă prețuire și grijă față de bani în general și față de banul public în special. În explicațiile pe care le dă în acel miez de vară al zilei de 14 iulie, adverbul poate este folosit de trei ori:

            ”Strategia a fost inițial făcută de Comisia Europeană, luând în calcul și acest sistem de revânzare al (sic!) vaccinului sau donații pentru alte țări... (...) Dacă nu participam la această strategie, poate că n-am fi avut vaccin la fel de repede.” Serios?!

            În alte pasaje devine de-a dreptul vizionar, lucru rar la un om de cifre, angajat pe la diverse bănci ale lumii:

            ”Nu le-am cumpărat, sunt comandate aceste doze și nu sunt pentru un an, sunt pentru mai mulți ani. Pentru că de la început s-a știut clar că pandemia poate nu trece în primul an și poate e nevoie de doze pe următorii ani. Aceste doze sunt și pe anul viitor.” (Sursa: Agerpres, 14 iulie 2021)

            Serios?! Speră Cîțu că în următorul an populația României se va dubla sau tripla?!

            D-l Cîțu e foarte confuz. Acest lucru reiese cu asupra de măsură din citatul precedent, în care adverbul predicativ poate intră în opoziție cu adverbul calificativ clar, pe care îl și anulează, indicându-ne, cum altfel decât clar, că nici domnul Cîțu nu crede ce spune. El îngaimă niște explicații, știind bine că a făcut-o de oaie. Dar mai știe ceva: că are impunitate! Că Justiția va ”sta cu curul pe dosare”, alea pe care le cercetează in rem, până când dozele vor expira, unele, altele se vor vinde, în timp ce altele vor fi utillizate aici la noi și cazul se va clasa! Pentru că nu este posibil, cititorule, ca un finanțist – fie el și prost – să cheltuie cu atâta iresponsabilitate banul public, fără să-i pese de gura presei, fără să-i pese de Justiție, fără să-i pese de alegători, decât dacă știe că ”face parte din echipa câștigătoare” și că are impunitate, adică liber la comisioane și la afaceri ilicite!

            Cîțu nu a fost nici măcar curios să știe cât costă dozele! Că doar nu le plătește el! Pictorul Eugen Mihăescu s-a arătat mai sensibil la acest aspect decât finanțistul Cîțu, care amenința cu austeritatea când era în opoziție. Acum e la putere și deschide viguros robinetul cu bani.

            Dar Cîțu ne liniștește cu tonul lui șugubăț-sfătos; să nu uităm că pe Nazare l-a tratat de ”rigid”, în timp ce nouă ne spune că ”vom vedea care este factura finală atunci când le vom plăti... (...) În primul rând se face comanda și apoi avem factura...” Super!

            Dar eu știu că un gospodar chibzuit nu cumpără nimic până nu se interesează de preț și că în lumea civilizată există obligativitatea afișării prețului lângă fiecare produs sau meniu. Să știe omul la ce se înhamă. Cu atât mai mult cu cât nu plătește el, ci admiratorii... Și nici aceștia. Teamă mi-e că păcatul va cădea pe Ciuma Roșie, transformată iute în ”ciolacul de salvare al Președintelui” (Realitatea TV). Teamă mi-e că (cu) ea va guverna când factura va veni... Da! Cîțu chiar e șugubăț și Ciuma Roșie chiar e mână spartă! Dumnezeu chiar i-a potrivit, ca tusea cu junghiul! Cîțu a tușit, Ciuma Roșie s-a resimțit..., iar noi ”vom plăti”, vorba lui Cîțu. Chiar că e șugubăț; de-aia nu s-a înțeles cu Nazare. Nu a fost chimie între ei, Nazare – cum  să spun? – nu are căldura...!

            Dar să vedem acum ce spun cei doi miniștri din cabinetul Cîțu, unul USR-ist și altul liberal, dar care au foarte multe în comun: amândoi i s-au opus, amândoi au fost demiși brutal și amândoi au fost tratați nedrept de televiziuni: Vlad Voiculescu, luat la țintă peste măsură, bălăcărit, și nu criticat, iar Alexandru Nazare, pe motiv că e prea sobru și că nu trece sticla, ignorat cu bună știință în ciuda faptului că a fost singurul care s-a opus deschis lui Cîțu în problema dozelor; a formulat rezerve și cu privire la alocarea a 7 miliarde de lei pentru primării și s-a văzut demis pe 8 iulie 2021! Într-o țară ca a noastră mai nimeni nu a deplâns o demitere atât de grosolană!

            Fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, s-a plâns pe facebook de comunicarea foarte proastă pe care a avut-o cu premierul care nici măcar nu se consulta cu ordonatorul de credite, în cazul de față, Ministrul Sănătății. Nemulțumirea Domniei Sale este exprimată metodic pe trei paliere:

            ”1. Decizia de a comanda vaccinurile a fost luată (...) și comunicată Comisiei Europene (...) fără a ține cont de opinia ordonatorului de credite (adică cel care plătea), iar acesta era Ministerul Sănătății. Am cerut ca această practică de a decide pe bugetul aflat în răspunderea mea, fără a fi consultat, să înceteze. (E chiar foarte grav ce reclamă ministrul Voiculescu aici – nota autoarei)

            2. Aveam deja un număr prea mare de vaccinuri comandate deja, în raport cu toate scenariile vis-à-vis de campania de vaccinare – fără a fi lăsați să ne implicăm de la nivelul Ministerului Sănătății, în niciun fel, în campania de comunicare sau în alte acțiuni care să îmbunătățească această campanie.

            3. Pentru achiziția de vaccinuri deja antamată (...), Ministerul Sănătății avea nevoie de sume suplimentare cel târziu la rectificarea bugetară; în martie, bugetul anual al MS fusese deja pus pe butuci prin deciziile premierului”!

            Doamne, măi, Cîțule! Cum a fost cu putință?! Să notăm și că datoria publică a României este de 49,9% din PIB!

            Ce spune Ministrul Sănătății, demis de Cîțu este confirmat de Ministrul Finanțelor Publice, demis de Cîțu: ”Vaccinurile nu au fost prevăzute la începutul anului în bugetul de stat. Noi, MFP, am contestat necesitatea achiziției suplimentare de doze.” ( Podul.ro, 22 septembrie 2021)

            Și Nazare este într-adevăr Ministrul care îl încolțește cel mai tare pe Cîțu:

            ”Am folosit toate instrumentele pe care le aveam la îndemână. În ședințele de Guvern am luat cuvântul și am ridicat problema, am transmis observații, adrese către MS. Am spus clar în adrese că MFP nu vede cum ar putea fi justificabil acest număr de doze. Evident, am cerut lămuriri. Ulterior, văzând că lucrurile totuși continuă, am cerut o strategie de valorificare, am atras atenția că ar trebui să avem posibilitatea de a stoca aceste doze (...) astfel încât să nu irosim banul public. Lucrurile acestea le-am transmis în scris. Am organizat inclusiv întâlniri cu responsabilii din campania de vaccinare. (...) Eu nu vreau să comentez această anchetă (a DNA – n. red.) Evident, o anchetă trebuie dusă la bun sfârșit. (...) Au fost discuții în Guvern, ceilalți miniștri știu poziția mea legată de acest subiect, dar premierul a zis că am o poziție rigidă. (...) Un ministru de Finanțe trebuie să-l protejeze pe premier de orice chestiune  care-l duce înspre o zonă de iresponsabilitate financiară.” (idem)

            Nimic nu-i scapă lui Nazare și chiar m-a convins că a făcut tot ce trebuia!

            Și Nazare, și Voiculescu au vorbit despre amenințarea ca mare parte din aceste doze să expire. Nazare însă o face cu cifre și subliniază că expiră doze în fiecare lună: ”Au expirat 750 de mii de doze până acum, dar expiră în fiecare lună. Numai aceste 750 de mii de doze, dacă le calculăm la un preț de, să zicem 15 euro, vorbim de aproximativ 11 milioane de euro. Și nu vorbim de dozele care urmează să expire.” (idem)

            Avem și noi oameni deștepți și cărora le pasă, dar nu îi folosim; dimpotrivă, îi dăm afară. Preocuparea și realizarea verii 2021 au fost asigurarea, prin orice mijloace, a victoriei lui Cîțu la Congresul PNL. Preocuparea și realizarea toamnei 2021 au fost organizarea Congresului PNL cu 5 000 de oameni aduși laolaltă și proclamarea ”echipei câștigătoare”. Nu contează câți oameni s-au îmbolnăvit și câți au murit. Nu contează că pandemia nu a încetat când am pocnit noi din degete! Nu a contat nici că până pe 27 septembrie a.c. noi nu achiziționaserăm nici anticorpi monoclonali, nici medicamente anti-Covid suficiente care să blocheze boala, măcar în faza ei incipientă.

            Pe 13 iulie a.c., când a avut loc Consiliul Miniștrilor de Finanțe (ECOFIN) și ministru interimar de Finanțe era Florin Cîțu, acesta a ignorat total ECOFIN-ul, având nu se știe ce probleme în țară. Or, PNRR se aprobă în ECOFIN, și Nazare se întreba retoric pe facebook: ”De ce nu a fost reprezentată România astăzi la lucrările Consiliului Miniștrilor de Finanțe?”

            De-aia. Doar șmecherii și flexibilii știu de ce. Și când spun flexibili, mă gândesc la o coloană vertebrală foarte elastică, ce-ți permite oricând să pupi poala Președintelui.

            Înainte de 13 iulie, în luna iunie, a fost ECOFIN-ul de la Lisabona, la care a participat Nazare și fostul ministru povestește:

            ”Discutam cu alți patru miniștri de Finanțe și la un moment dat a venit vorba despre dozele de vaccin. (...) Fiecare dintre miniștri spunea numărul de vaccinuri achiziționat de țara respectivă. În momentul în care eu am spus numărul de doze, ceilalți au început să râdă: ‘Cum de a achiziționat România atât de multe? Păi, înseamnă că de-asta nu avem noi de unde să luăm...” ( Podul.ro)

            Din cele 120 de milioane de doze, România a vândut Danemarcei 1 170 000 de doze. Statul danez care a vaccinat 80% din populația tării sale a avut bunătatea să ne scape și pe noi de peste un milion de doze! Ce lacomi de vaccin, danezii! Stai să vezi că și Irlanda a cumpărat de la noi 700 000 de doze! (Sursa: HotNews, din 10 august 2021)

            În total s-au vândut 1 870 000 de doze. Dar stai să vezi că și eu, care nu eram antivaccinistă, dar mai sceptică de felul meu și încă nevaccinată, aflând din presă de pescuirea minunată a lui Cîțu, am fost cuprinsă de un elan patriotic fără precedent și m-am năpustit în primul centru de vaccinare ce mi-a ieșit în cale: era unul dintr-o parcare de pe lângă blocul meu, situat într-o coșmelie de culoare albă. Ajunsă în fața coșmeliei, am prins a mă interesa de calitatea vaccinurilor:

-          E Pfizer? – întrebai eu.

-          Pfizer e – veni răspunsul.

            Și vaccinul se făcu. Asta e: abia când intră omul în Săptămâna oarbă începe să simtă valoarea deciziei!

            Și acum să socotim: la cele 1 870 000 de doze cumpărate de Danemarca și Irlanda se adaugă cele 2 făcute de mine și ajungem la 1 870 002 doze, pe care dacă le scădem din 120 000 000 de doze obținem că eu, Statul danez și Irlanda am redus dozele lui Cîțu la 118 129 998 de doze!

            Cred că începem să înțelegem acum și ce a fost în capul lui Cîțu când a comandat dozele, chiar dacă el nu a știut să explice minunea. Este cu adevărat un om de Stat vizionar, cu intuiții neașteptate, iar Iohannis știe de ce îl iubește atât de tare. Ce sens are să faci socoteli plate, în stilul lui Nazare, când poți să ai o intuiție de-asta, una la un milion, prin care să impulsionezi o țară întreagă să meargă spre vaccin ca spre borcanul cu miere? Cu toții am observat că prin cârciumi nu se mai cântă Fetele lu’ tata, ci Dozele lui Cîțu. Asta e puterea exemplului!

            Și uite-așa s-au vaccinat de la sfârșitul lui decembrie 2020 până în prima decadă a lui noiembrie 2021, conform sitului vaccinare-covid.gov.ro,  peste 7 347 000 de români cu prima doză, din care peste 6 600 000 avem schema completă. La aceștia se adaugă eroii lui Cîțu, vaccinații cu a treia doză, câțele țării, care cresc într-o lună cât noi, ăștia, într-un an și care au sărit deja de cifra de 1 059 000.  

             Ce înseamnă să nu ai decât convingeri și niciun fel de îndoieli. Și totuși dictonul era Dubito ergo cogito. Nimeni nu a zis niciodată și sper că nici nu va merge nimeni atât de... departe încât să spună Credo ergo cogito(!) Ar fi lumea cu susul în jos!

            Dar să nu ne pierdem cu vorba și să consemnăm că, de la începutul crizei politice – 5 octombrie a.c., când căzu guvernul Cîțu – până acum, au murit de Covid peste 16 000 de români. (Sursa: Realitatea TV)

            De ce?

            Cauzele sunt multiple și amestecate, de aceea nu le vom ține socoteala.

            Adevărul este că valul 4 nu a fost pregătit. În luna iunie a.c., intenția de vaccinare a românilor era de 37%: bunicică, totuși. După o vară întreagă în care ”am învins pandemiaaa...!”, aceeași intenție a scăzut până în luna septembrie – luna vaccinării mele – la 16%.

            Mulți au murit și de Covid, și arși, și legați de pat! În România momentului, numai bolnav să nu fii!

            Nu sunt destule spitale! Cele existente sunt vechi, șubrede, nemodernizate, o continuă amenințare și, în mintea bolnavilor, un loc de evitat, un loc în care intri cu o strângere de inimă; o poveste veche, ca o boală cronică...

            Și apoi nu s-au îngrijit să aducă medicamente suficiente și variate pentru spitale și pentru farmacii. Favipiravirul putea fi produs și la Cluj de compania Terapia, condusă de Dragoș Damian, care nu a primit acceptul de la Agenția medicamentului, al cărei șef este numit de Ministrul Sănătății. Problema în România nu este dacă poți să faci, ci dacă ești lăsat! Nu există competiție, ci doar aranjamente și agende ascunse! Trebuie să fii mare ipocrit ca să te miri de criza profundă de încredere!

            Nici măcar butelii de oxigen nu au fost tot timpul. În ultima vreme s-au tot adus și situația s-a mai ameliorat, dar, la un moment dat un oraș mare ca Iașiul nu a mai avut butelii de oxigen și a împrumutat 60 de la Suceava. (Sursa: Aleph News, din 31 octombrie 2021)

            Un prieten îmi semnala și încăpățânarea românului. Mă gândesc că are dreptate. Covidul este un virus pervers și  adaptabil. Dacă nu ești la fel de adaptabil ca el, riști să devină mai deștept ca tine și să te coboare sub vremi. E un virus care ne testează inteligența și flexibilitatea și aici e partea bună a Covidului. Și nu puțini sunt aceia care, neputând să-i facă față, neputând să țină pasul cu scenariile pe care el le propune, îi răspund cu o încăpățânare grea, apăsătoare, fără nuanțe, stupidă, refuzând orice soluție, neacceptând să evolueze, nevrând să-l recunoască și să trăiască cu acest virus. Or, paradoxul s-ar putea să fie următorul: că vom trăi cu el sau  nu vom trăi! Încăpățânarea este uneori forma de rezistență pe care o îmbracă prostia în vederea propriei înnobilări.

             La aceste neajunsuri se adaugă și o altă tendință deplorabilă a românilor de a se împărți în două tabere: 1)înamorații de vaccin, care s-ar vaccina și săptămânal, dacă s-ar putea, fără să aleagă vaccinul și 2) anti-vacciniștii care detestă și vaccinul și virusul și o fac până la... moarte!

            Or, virusul nu trebuie detestat! Dimpotrivă, trebuie să evoluăm odată cu el. Trebuie să-i acceptăm provocarea!

            Vestea despre încăpățânarea noastră și despre numărul mare de morți din ultimele luni a ajuns până la OMS și organizația își împinse emisarii încoace ca să vadă ce e de făcut. Nu era nevoie. Oricum nu au făcut nimic. Avem și noi specialiști, dar nu îi ascultăm.

            Bunăoară, Institutul Național de Sănătate Publică a atras atenția de acum o lună că numărul îmbolnăvirilor și al morților de Covid crește alarmant și că numai un lockdown de 2-3 săptămâni în orașele cu rată de infectare de peste 6‰ ar rezolva oarecum problema. În acel moment Bucureștiul depășise incidența de 15‰.  Ideea unui lockdown a fost susținută de foarte mulți medici; pentru ei era și ca o gură de oxigen. Economia nu ar fi fost afectată dacă ar fi durat doar două săptămâni. Au fost și medici care au spus că efectele bune ale carantinării s-ar vedea abia peste o lună, două... și că ei nu recomandă ideea. Ca și când ar fi mai bine niciodată decât mai târziu...! Unii români s-au comportat atât de idiot de parcă nu ar fi făcut diferența între 3‰ rată de infectare și 16‰!!! Insensibilitatea în fața cifrelor m-a derutat întotdeauna!

            Să nu te sperii și să nu iei atitudine când un om angajează patru miliarde de euro ca să contracteze 120 de milioane de doze de vaccin, să nu te sperii când îți mor de Covid 50 000 de români, să nu te sperii și să nu iei atitudine când afli cum se fură zeci de milioane de euro mi se pare de neconceput!

            Tot ce au știut a fost să recomande vaccinarea, necesară, e drept, dar, neînsoțită de testare masivă și de alte măsuri, ea a apărut ca un fel de răzbunare pe cei care nu s-au vaccinat: uite noi, cei care ne-am vaccinat, mergem la Piramide și, ca și când asta nu ar fi de-ajuns, ne mai facem și poze pe-acolo(!), în timp ce ei, nevaccinații, mor ca niște câini prin spitale și asta se întâmplă exact când noi suntem la Piramide!!!

            Măsurile de austeritate pe care le-au luat au fost de-a dreptul ridicole: prima era aceea cu interdicția de a circula noaptea, între 22:00 și 5:00, pentru cei nevaccinați, în timp ce eu, vaccinată, puteam hoinări de nebună, fără cămilă și fără griji, toată noaptea! Măsura era mai veche și, oricum, la o rată de infectare de 16‰, îți jignea inteligența.

            O intervenție foarte bună a avut și domnul doctor Daniel Coriu, Președintele Colegiului Medicilor, Domnia Sa susținând de asemenea carantinarea. În ce privește părerea dumnealui de a  cere socoteală pe dreptul la opinie tuturor celor care nu susțin vaccinul sau exprimă îndoieli, mă voi opune categoric și voi replica atât: în România s-a murit nu pentru că niște oameni au vorbit și au spus, cum era de așteptat, și bune și rele, și lucruri deștepte și prostii, ci pentru că multe lucruri nu s-au făcut, nu s-au luat măsuri care erau absolut necesare, ba chiar s-a profitat de pandemie! Faptul că eu vorbesc nu te împiedică pe tine să acționezi și să faci ce trebuie făcut! Faptul că eu te înjur nu te împiedică pe tine să carantinezi Bucureștiul! Până la urmă tu ai și pâinea, și cuțitul, și bisturiul. Eu, doar înjurătura! Și tot tu te răzbuni?!?

            Nici măcar nu mă poți obliga să mă vaccinez; mă poți doar constrânge inteligent și, evident, convinge. Cât privește opinia, ea poate suferi modificări în timp, de ambele părți!

            În România, ura pe diferența de opinie ucide mai mult și pe termen mai lung decât Covidul!

            Dar să ne întoarcem la reprezentanții OMS, ca să mai și râdem. Doamna Dorit Nitzan, Directorul Departamentului pentru Situații de Urgență al OMS, corespondenta lui Arafat, ne-a implorat să ne vaccinăm...! Pentru asta a bătut atâta drum?! Doamne, să nu-i fie de deochi! Au de gând să stea aici două luni, pe mâncare și pe băutură și vă dați seama și singuri la ce hoteluri sunt cazați! Eu recunosc: poporul român e ospitalier, țuica noastră – bună, dar să stai pe capul nostru două luni doar ca să ne implori să ne vaccinăm, fără să se vadă nicio mișcare mai alertă în sistem, fără să se vadă nimic, lui Cîțu nici nu-i pasă că sunt ăștia aci, mi se pare exagerat. Domnul doctor Coriu, dacă ar fi ascultat sau pus în capul trebii, ar mișca  mult mai repejor lucrurile.

            Despre reprezentanții OMS, circulă o anecdotă prin târg, una cam îngrijorătoare. Cică, de când sunt la noi, au început să nuanțeze excesiv, să-și pună tot felul de întrebări despre sensul vieții, rolul Covidului în istoria umanității, ce-ar fi viața fără viruși, ce-ar fi omul fără OMS, ce-ar fi OMS fără oameni și oamenii fără vaccin... De obicei, noi când zicem ”doctor”, ne gândim la cineva mai ferm, care să ne dea încredere, și nu la niște filozofi multi-nuanțați. Or, aceștia, de când sunt la noi, exact asta fac: filozofează; pe banii noștri!

-          Dar ai aflat ultima veste?

-          Care, soro?

-          Cică la precedenta întâlnire cu experții români, marea le-a fost mirarea alor noștri când i-au văzut pe tustrei îmbrăcați în roșu. La întrebarea lui Rafila ”Ce e, măi, cu voi în halul ăsta?”, cei de la OMS au răspuns într-un glas:

            ”Ca să ne apere de deochi!”


            (Acest articol s-a publicat pe platforma www.marginalia.ro în zilele de 12, 13 și 14 noiembrie 2021)