9 MAI - ZIUA EUROPEI

                                               9 MAI  -  ZIUA  EUROPEI

Evenimentul riscă să treacă aproape neobservat la noi în ţară, deşi a promovat pacea în Europa şi a făcut-o într-o manieră extrem de inteligentă. A fost o adevărată construcţie graduală, tenace, abilă, convingătoare şi eficientă.

Oficial, lucrarea a început pe 9 Mai 1950, când Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a făcut o declaraţie considerată istorică, prin care chema Franţa şi Germania să-şi unifice producţiile de cărbune şi oţel, sub controlul unei autorităţi internaţionale şi în cadrul unei organizaţii deschise şi pentru alte ţări europene.

Dar cine este el, Robert Schuman?

Prin originea lui a fost desigur predestinat să ajungă părinte al Uniunii europene, căci s-a născut în 1886 la Luxemburg, capitala ducatului cu acelaşi nume, dintr-o mamă luxemburgheză şi un tată francez de limbă luxemburgheză (un idiom germanic), născut, la rândul său, într-un sat din Lorena, situat la graniţa cu ducatul Luxemburgului. Tânărul Robert Schuman a făcut studii de drept în Germania, la Bonn, după care şi-a deschis un cabinet de avocatură la Metz, în Lorena, într-o perioadă în care această regiune atât de disputată între Franţa şi Germania, ca şi Alsacia, de altfel, redevenise germană.

Declaraţia istorică a fost făcută la sugestia economistului şi omului de Stat Jean Monnet, născut, nu întâmplător, la Cognac, în regiunea Poitou-Charentes, într-o familie de negustori care lucrau exact în comerţul cu coniac. Economistul Jean Monnet a declarat de mai multe ori că mai tot ce ştia a învăţat în casa părinţilor săi.

Dar de ce trebuia unificate tocmai producţiile de cărbune şi oţel?

Pentru că ele constituiau materia primă în industria de război.

De ce procesul trebuia să înceapă cu Franţa şi Germania?

Fiindcă vorbim de două rivale seculare, cu un orgoliu tandru, adică uşor de stimulat, şi care, odată ce au consimţit să-şi pună producţia de cărbune şi oţel sub controlul unei autorităţi internaţionale, făceau războiul nu doar greu de imaginat, ci imposibil din punct de vedere practic şi material.

Dar să-i dăm cuvântul lui Robert Schuman:

„L’Europe ne se fera pas d’un coup, ni dans une construction d’ensemble: elle se fera par des réalisations concrètes créant d’abord une solidarité de fait. Le rassemblement des nations européennes exige que l’opposition séculaire de la France et de l’Allemagne soit éliminée; l’action entreprise doit toucher au premier chef la France et l’Allemagne. (...) La solidarité de production qui sera ainsi nouée manifestera que toute guerre entre la France et l’Allemagne devient non seulement impensable, mais matériellement impossible.”

Franţa şi Germania aveau de ce să simtă nevoia unor garanţii reciproce. Să ne gândim numai la războaiele care au repus în discuţie Alsacia şi Lorena. Să luăm Războiul de Treizeci de ani (1618-1648), care a fost un război european, în toată regula. Neliniştită de puterea crescândă a Habsburgilor, Franţa se amestecă şi ea şi, din punct de vedere războinic, intervenţia este considerată un coup de génie . Richelieu avea de ce să se felicite: prin Tratatul de pace de la Westfalia (1648), Franţa anexează Alsacia şi Lorena. Cele două regiuni vor fi franceze până prin 1870, când împăratul Napoleon al III-lea are urâta idee de a declara război Prusiei. Ce urmează ştiţi: francezii sunt bătuţi pe toate fronturile, dar pe toate fronturile – vous savez? – şi războiul început frumos, ca unul imperial, se termină ca un penibil război de apărare naţională. Forţat să abdice, Napoleon al III-lea s-a exilat în Anglia, lăsând în urma lui un popor isterizat. Are loc şi un tratat de pace care prevede că Franţa pierde Alsacia şi nordul Lorenei, incluzând oraşul Metz, şi că trebuie să plătească Germaniei cinci miliarde de franci-aur, iar până la achitarea acestei datorii va trebui să accepte pe teritoriul ei o armată de ocupaţie, în nordul şi estul ţării; pe banii francezilor, ça va de soi.

Vae victis.

După Primul Război Mondial, cele două regiuni se întorc la Franţa, care nici măcar nu e prima lor dragoste, aceea e pierdută în negura vremurilor, dar aşa a hotărât Tratatul de pace de la Versailles, din 1919. Hitler reuşeşte să le reanexeze, dar numai până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Germania învinsă cedează din nou Franţei Alsacia şi Lorena. Nu degeaba capitala „Republicii europene” a fost stabilită la Strasbourg. Vorbim de două regiuni foarte iubite, până la jind şi gelozie, la care se adaugă, precum gazul pe foc, orgoliul naţional.

Pentru ca raţiunea să poată să ţină în frâu acest orgoliu, se naşte la Luxemburg, dintr-o mamă luxemburgheză şi un tată francez, Robert Schuman.

Ca urmare a declaraţiei lui, din 9 Mai 1950, este semnat la Paris, pe 18 aprilie 1951, un tratat prin care ia naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la care aderă şase ţări: Franţa, Republica Federală a Germaniei, Luxemburg, Belgia, Olanda şi Italia. Aceste şase ţări vor semna şi Tratatul de la Roma, din 1957, dând naştere Comunităţii Economice Europene. Cinci din aceste state vor fi implicate în toate etapele constituirii Uniunii europene: Franţa, Germania şi cele trei state ale Beneluxului. În acest an, în aprilie, am sărbătorit 60 de ani de la Tratatul de la Paris, care a pus bazele CECO. Tratatul a intrat în vigoare în 1952, cu o durată de viaţă limitată la 50 de ani, expirând în iulie 2002.

9 Mai, ca zi a Europei, se sărbătoreşte din 1985, când, la Consiliul european de la Milano, statele membre s-au pus de-acord asupra caracterului simbolic al acestei zile.

Robert Schuman a plecat dintre noi în 1963, adăugându-se Europei de sub glie. A fost înmormântat la biserica  Saint-Quentin, din Scy-Chazelles, în apropiere de Metz, acest Metz, tantôt français, tantôt allemand, pe care l-a iubit atât de mult. Mormântul lui, îl veţi găsi înconjurat de drapelele Uniunii europene.

Fericiţi, făcătorii de pace!