joi, 26 martie 2015

REGELE CAROL I sau CE ÎNSEAMNĂ UN PERSONAJ-SIMBOL










                                                               REGELE CAROL I
                                                                          sau
                                                CE ÎNSEAMNĂ UN PERSONAJ-SIMBOL




Citesc cu mare plăcere tabletele lui Adrian Cioroianu din cartea CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE Câteva adevăruri simple despre Istoria românilor, publicată la editura Curtea veche, în anul 2013. Ele reprezintă transpunerea pe hârtie a serialului 5 MINUTE DE ISTORIE , difuzat de TVR 2.
Cartea are trei merite esențiale:
1)      Explică pe înțelesul tuturor momente-cheie din istoria modernă a românilor.
2)      Maniera de prezentare este dinamică și agreabilă, autorul străduindu-se să facă
istoria atractivă pentru publicul larg, care înțelege astfel și destul de ușor că ești mai bine înfipt în prezent când știi de unde vii și ce atuuri ai; sau ce handicapuri.
3)      A treia și cea mai importantă trăsătură distinctivă este că aceste ”capsule de trecut”,
cum le numește autorul, prin morala lor și nu numai, dau ocazia unor reflecții pe marginea Istoriei; nu citești doar ca să te informezi; este o informație deloc dogmatică și, în plus, stimulativă, îmbiindu-te să cauți și alte documente și să îți formezi propria versiune despre evenimente, urmările și morala lor. Ca și autorul ei, cartea are la bază o filozofie deschisă, stimulându-te și pe tine să te deschizi spre istorie, spre reflecție, spre lume.
Ar mai fi de semnalat și atitudinea de o exigență binevoitoare pe care Adrian Cioroianu o are față de trecutul nostru istoric. Nu este vorba de o exigență strivitoare, menită să îngroape definitiv un anumit personaj sau un anumit eveniment mai mult sau mai puțin important. Este vorba despre o exigență obiectivă și senină care aprofundează explicând. Verdictul este, după aceea, asumat fără patetism și fără grimase.
Fiecare tabletă a istoricului îmi pare o sămânță azvârlită în pământ. Si le grain ne meurt... gândea Gide. Eu cred că majoritatea vor rodi și am reținut deja câteva ”capsule” despre care vreau să scriu, după ce le-am interiorizat în prealabil.
Regele Carol I, ca personaj-simbol al istoriei noastre, se conturează în capitolele intitulate Povestea și poveștile Castelului Peleș, Povestea coroanelor regale ale României, Expoziția națională din Parcul Carol, Consiliile de coroană din anii 1914 și 1916 și Carol I și pesmetul de pe noptieră.
Nu Cioroianu spune că este un personaj-simbol, ci mie mi se impune astfel Carol I, după ce am luat, cu puțină apă, ”capsulele de trecut” ale lui Adrian Cioroianu.
Carol I a domnit 48 de ani – o jumătate de secol -  între anii 1866 și 1914. Anul trecut, în luna octombrie, s-au comemorat 100 de ani de la dispariția sa. Ca personaj-simbol, el a marcat enorm pe linia civilizației, reorganizării armatei, constituționalității, Independenței țării, arhitecturii, respectului față de reguli, cumpătării și exemplului personal: era ceea ce spunea că este. Era Rege, unul adevărat, demn și deloc infatuat.
După răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza, guvernul provizoriu s-a orientat spre prințul Filip al Belgiei, conte de Flandra (1837-1905), fiul regelui Leopold al Belgiei. Acesta, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon al III-lea, a refuzat propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate.
Ce mică e lumea! În 1867, prințul Filip se va căsători cu Marie Luise Alexandra, prințesă de Hohenzollern, fiica lui Karl Anton von Hohenzollern, nimeni altul decât tatăl lui Carol I, viitorul rege al României. Orientarea liberalilor și a conservatorilor spre Filip de Flandra nu e deloc întâmplătoare și are bătaie lungă. Membrii Locotenenței Domnești voiau să introducă în Principate instituțiile publice din Belgia și să adopte o constituție care să aibă drept model Constituția belgiană din 1831 care ”permisese unei națiuni mici să facă progrese atât de mari în doar puțin mai mult de trei decenii.” (Keith Hitchins, 1996, România 1866-1947, București, Humanitas, p.36)
Deloc descurajat de refuzul lui Filip de Flandra, neobositul I.C. Brătianu începe curtarea asiduă a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și, cu satisfacție, avea să telegrafieze de la Dűsseldorf, la 1 aprilie 1866 - și nu e păcăleală – că prințul Carol acceptase propunerea. Acesta era un ”tânăr ordonat, sever, modest și cu mult simț al onoarei. După cum se va vedea, nici că se putea o alegere mai bună” – avea să exclame peste ani Adrian Cioroianu, în carte sa din 2013. Tânărul Carol avea relații strânse cu familia regală prusacă; tatăl său fusese ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862. Stătea bine și cu Napoleon al III-lea, pe care îl cunoscuse în timpul anilor de ședere în Franța, iar România avea nevoie de relații mai solide cu Marile Puteri. Mai avea tânărul Carol și un prestigiu militar deloc de neglijat pe care-l dobândise ca ofițer în războiul din 1864 dus de Prusia și Austria împotriva Danemarcei. Domnia începe sub cele mai bune auspicii, iar cei 48 de ani care vor urma vor avea părțile lor discutabile, dar în niciun caz nu vor dezamăgi. Discursul pe care principele Carol, în vârstă de 27 de ani, îl va ține în după-amiaza zilei de 10 mai, după depunerea jurământului, se constituie într-un soi de autoportret emoționant în care nu prevalează atât diplomația cât o anume înflăcărare, una bine temperată și profund loială. Contopindu-se cu el, cu acest principe, s-ar zice că România a avut noroc: ”Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român... Vă aduc o inimă leală, intenții curate, o voință hotărâtă de a face binele, un devotament neprecupețit către noua mea patrie și acel respect neclintit al legilor, pe care-l am de la strămoșii mei. Cetățean azi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărți cu voi soarta cea bună ca și pe cea rea.”
Și Constantin C. Giurescu comentează: ”Era o făgăduială solemnă și un program: ele au fost împlinite până la capăt și au asigurat propășirea României moderne.” (Constantin C. Giurescu, 2000, ISTORIA ROMÂNILOR Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, București, Humanitas, p. 273)
Ce a făcut el ca să merite respectat?
Trebuie spus că respectul care i se poartă este împărțit cu partidele  care au asigurat guvernarea în timpul domniei sale: liberal și conservator.
Anul 1866, an de răscruce la români, a avut două mari provocări: aducerea pe scaunul țării a unui principe străin care să deschidă Principatele spre Marile Puteri occidentale și elaborarea unei Constituții moderne, liberale, care să deschidă posibilitatea așezării unor instituții publice durabile și dezvoltării unei economii puternice. Constituția de la 1866 limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constituțional, care domnește, dar nu guvernează, cârmuirea prin decret, așa cum fusese ea practicată de Cuza, nemaifiind posibilă. Față de Statutul din vremea lui Cuza, Constituția de la 1866 pune un accent deosebit pe Parlament. Instituția fundamentală a democrației devine acum egală în drepturi și puteri cu Domnitorul: pentru a dobândi putere de lege, un proiect trebuia aprobat atât de Parlament, cât și de Domnitor. Ambii aveau dreptul să inițieze o legislație, dar proiectele de lege referitoare la veniturile și cheltuielile statului rămâneau în grija exclusivă a Camerei Deputaților, dominată în mod tradițional de liberali. Legislativul rămânea bicameral, doar că acum Senatul era ales, nu numit. Această Constituție a contribuit masiv la democratizarea țării, chiar dacă autoritățile au mai încălcat ocazional anumite drepturi. Piatra de temelie a unui regim democratic ce consolida principiul separării puterilor în Stat fusese pusă. Legislativul – puterea politică cea mai apropiată de alegător – a mai dobândit și dreptul de a evidenția abuzurile Executivului, de a interpela miniștri, ba chiar de a-i supune unor investigații parlamentare. Din păcate, într-o țară cu o majoritate analfabetă, votul era cenzitar, dar și aici existau deosebiri între liberali și conservatori, liberalii fiind favorabili unei creșteri a numărului alegătorilor din fiecare colegiu, lucru posibil doar prin stabilirea unui census mai mic. Chiar în interiorul Partidului liberal aveau să existe dispute și rupturi pe această temă, dar partea frumoasă și impresionantă e aceea că oamenii acelor vremuri își puteau spune adio în numele unor principii și unor sentimente de dreptate peste care ei nu puteau trece și care în zilele noastre sunt inexistente. Și gândul meu se îndreaptă cu simpatie și recunoștință spre C.A. Rosetti, liberal radical, care, în 1882, înainte de revizuirea Constituției din 1884, într-un articol din ”Românul” ataca legea electorală, afirmând că este ”corupție recomandată, impusă și legalizată de Constituție”(apud Keith Hitchins, 1996, p.118), blamând cota de impozitare înaltă impusă pentru dreptul la vot și arătând că, la un număr redus de alegători, fie presiunile, fie intimidările, fie mituirea alegătorilor făceau ravagii.
Dar să ne întoarcem la acel an promițător, 1866. Am văzut care erau prerogativele Parlamentului; să le vedem acum pe cele ale Domnitorului. Acesta putea să supună aprobării Parlamentului propriile sale proiecte de lege și conservatorii au insistat ca el să aibă și drept de veto asupra proiectelor de lege emise de Parlament. Prin dreptul de a emite proiecte de lege, puterea lui se intersectează cu cea executivă, dar Domnitorul nu era răspunzător legal pentru actele sale, în timp ce miniștrii erau. Lucrurile par să se echilibreze prin aceea că niciun act al Domnitorului nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. Aici însă putem vorbi despre o imixtiune clară a Domnitorului în treburile Executivului, dacă adăugăm că Principele putea să numească și să revoce miniștri, care puteau fi aleși din membrii celor două Camere sau din afara Legislativului.
Constituția de la 1866 garanta egalitatea în fața legii, libertatea conștiinței și a cuvântului, a adunărilor publice, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei, inviolabilitatea proprietății, fără să uite să menționeze că pământului dat țăranilor prin Legea rurală din 1864 ”nu trebuie să i se aducă niciodată vreo atingere.” Trebuie spus însă că reforma rurală din 1864 nu a avut cine știe ce valoare în absența unei legi a primogeniturii și că este inexplicabilă rezistența Parlamentului la o astfel de lege, care măcar ar fi salvat proprietatea țărănească, stimulând dezvoltarea și nu fărâmițarea ei și apoi spolierea de către marii moșieri sau negustorii înstăriți.
Dar un merit uriaș al Constituției de la 1866 a fost omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă. Ba mai mult, s-a schimbat și denumirea Statului, din Principatele Unite în  România. (Cf. Keith Hitchins, 1996, p. 33-37)
Carol și liberalii au avut un rol crucial în reforma monetară a Statului român. Prin anii ’60 circula în Principate o varietate de monede, ajungând până la 75 în același timp, deși Domnitorul Al. Ioan Cuza a încercat adoptarea în 1860 a unei monede naționale – romanatul – cu aceeași valoare ca a francului francez. Dar guvernul otoman s-a opus și nici țara nu avea suficiente resurse financiare. Acest deziderat avea să devină realitate în 1867, sub domnia lui Carol I. Unitatea monetară s-a numit leu, iar primele monede românești din cupru au fost bătute în Marea Britanie, în timp ce primele monede de argint au fost puse în circulație în 1870 și bătute la București, la monetăria înființată în același an. Urmează prima emisiune de hârtie-monedă realizată în iunie 1877, pentru a acoperi cheltuielile Războiului de Independență.
După Războiul de Independență, economia țării va cunoaște un avânt considerabil, iar băncile private Marmorosch Blank & Co. sau Chrissoveloni nu mai puteau face față nevoii crescânde de credit. Pentru satisfacerea acestor nevoi, dar și pentru a asigura stabilitate financiară, este înființată în 1880, la inițiativa liberalilor, Banca Națională a României. Reforma monetară, extinderea sistemului bancar și construirea primelor căi ferate vor contribui decisiv la modernizarea și dezvoltarea țării.
Introducerea drumului de fier în țara noastră se leagă de numele lui Carol I. A părut convenabil ca acest însemn al modernizării și al eficientizării să se lege de numele unui neamț. Și totuși, construirea căilor ferate în România a început în 1865, când Al. I. Cuza a acordat unei societăți engleze concesiunea pentru realizarea căii ferate București-Giurgiu, pe o distanță de 70 de kilometri. Cuza a fost forțat să abdice, dar concesiunea a fost confirmată de Principele Carol în anul 1867, linia de cale ferată fiind deschisă în octombrie 1869, când ia ființă și prima gară a Bucureștiului – Gara Filaret - , pentru ca în 1872 să se înființeze și Gara de Nord.
 O gară este un simbol al deschiderii; o gară este o poartă a orașului spre lume pe care, deschizându-l, îl dezvoltă și-l îmbogățește.
Între 1869 și 1871, se construiesc, în nordul Moldovei, câteva căi ferate de către un consorțiu anglo-austriac, condus de industriașul Victor von Ofenheim. În 1872 se construiește Gara de Nord pentru că a fost deschisă linia de cale ferată Roman-Galați-București-Pitești. În 1874, se construiește o linie scurtă, dar de o enormă eficiență, între Iași și Ungheni, la granița cu Rusia. Ea va folosi la transportul trupelor rusești către Dunăre în timpul războiului din 1877, când rușii au fost aliații noștri. În 1880, este terminată linia Ploiești-Predeal, rețeaua feroviară română fiind astfel conectată cu sistemul feroviar ungar și ajungând la 1300 de kilometri. În 1914, la moartea regelui Carol, rețeaua de căi ferate atinsese 3550 de kilometri. Datorită drumului de fier, între 1880 și 1914, cantitatea de mărfuri transportate s-a triplat, crescând de la trei milioane la nouă milioane de tone anual. Căile ferate sunt implicate direct în dezvoltarea comerțului și a industriei, ele dând un nou avânt industriei extractive și metalurgiei, fiind principalele consumatoare de cărbune indigen – aproape 90% din producția anuală - și fiind și mari cumpărătoare de locomotive, șine de cale ferată și vagoane. Direcțiunea Generală a Căilor Ferate Române, înființată tot în anul de grație 1880, când a fost creată Banca Națională a României și a fost conectată, la Predeal, rețeaua feroviară română cu cea ungară, era cea mai mare întreprindere industrială a țării, administrată de o agenție de stat autonomă, cu o investiție de un miliard de lei și 23 000 de angajați.
În 1895 a fost înființat Serviciul Maritim Român, primele vase făcând curse regulate între Brăila sau Constanța și Constantinopol. În 1897, s-a deschis o linie între Brăila și Rotterdam, servită de cinci cargouri de câte 6500 de tone fiecare.
Rețeaua de drumuri și șosele nu a rămas nici ea mai prejos, între 1870 și 1900 construindu-se 24 800 de kilometri de drumuri pavate, acolo unde în 1860 nu erau decât 309 kilometri de astfel de drumuri. (Cf. Keith Hitchins, 1996, p.219-222)
Să mai spunem că în decembrie 1872, în a doua zi de Crăciun, este introdus la București primul tramvai tras de cai. Inaugurarea unui astfel de tramvai se făcuse la nivel mondial în 1832, la New York. Franța este prima țară din Europa care introduce, în 1838, tramvaiul tras de cai. Bucureștiul nu este primul oraș românesc care s-a bucurat de acest mijloc de transport ce combină arhaicul – caii – cu industrialul. Timișoara i-a luat-o înainte, inaugurându-l în 1869. În 1885 orașul Sarajevo vede circulând primul tramvai electric din lume.
Carol I se va implica activ și în îmbogățirea peisajului arhitectural al țării.


Ca monarh, avea să înceapă construcția Palatului Cotroceni, în 1888.
Între 1886 și 1888, se construiește Ateneul Român, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, discipol al lui Charles Garnier, realizatorul Operei omonime din Paris.
Între 1890 și 1895, se construiește Podul de la Cernavodă sau Podul Carol I, pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța. Lucrările sunt conduse de inginerul Anghel Saligny. La capătul dinspre Cernavodă al podului, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un emoționant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți, realizați de sculptorul francez Léon Pilet, o parte din contravaloarea lor fiind suportată de Ambasada Franței la București.
Tot lui Carol I i se datorează și cea mai frumoasă clădire din București – Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (C.E.C) – a cărei piatră de temelie s-a pus pe 8 iunie 1897, pentru a fi inaugurat în prezența Regelui și a Reginei Elisabeta în 1900. Palatul a fost realizat după proiectele arhitectului francez Paul Gotterau. Ce bijuterie! Nu te mai saturi privindu-l! Îți umple ochii, sufletul și memoria!
Istoria Academiei Române avea să se împletească și ea cu istoria lui Carol I. Înființată cu o lună mai devreme de venirea domnitorului pe tron, la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea literară română, instituția avea să devină, la un an și ceva de la înscăunarea lui Carol, pe 24 august 1867, Societatea Academică Română, avându-l ca prim președinte pe Ion Heliade Rădulescu. După câștigarea Independenței de stat a României, prin decret regal, pe 29 martie 1879, Societatea Academică Română devine Academia Română, cum o știm și astăzi.
Anul 1906 avea să fie unul de bilanț pentru regele Carol I, perla de pe coroana acestui an reprezentând-o Expoziția Națională din Parcul Carol. Exista această modă în Europa momentului, Parisul și Londra lăudându-se cu expoziții universale încă de la sfârșitul secolului trecut. Anul fusese bine ales: ”se aniversau 25 de ani de când România  devenise regat, în 1881; apoi, tot atunci se aniversau și 40 de ani de la întemeierea dinastiei române; și, în fine, tot în acel an se aniversau 1800 de ani de când Traian cucerise Dacia și înscrisese pe orbita Occidentului pământul ce avea să fie România.” (Adrian Cioroianu, 2013, CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE, București, Curtea Veche, p.34)
În organizarea Expoziției s-au implicat Casa regală, Parlamentul, Guvernul, Academia Română, Universitatea din București, Primăria Capitalei și mai multe firme private. Ca și în cazul Castelului Peleș, terenul ales drept cadru era unul mlăștinos și a trebuit asanat.  În ziua de 6 Iunie 1906, Regele Carol I și Regina Elisabeta au tăiat panglica inaugurală ”în zona care de atunci se cheamă Arenele Romane. Astăzi, când merg la spectacolele pop-rock găzduite de aceste Arene tinerii trebuie să știe că pășesc pe urma primului rege al țării...”(A. Cioroianu, 2013, p.35) Expoziția Națională din 1906 îi îmbia pe românii de pretutindeni, inclusiv din Transilvania și Basarabia, cu un teatru de vară, o rezervație zoologică, pavilioane ale diverselor firme românești, grupuri statuare, biserici, un lac cu insule, peșteri și cascade și, mai ales, mai ales, un arc de triumf, al patrulea din seria de șapte arcuri de triumf, câte avu Bucureștiul de la 1848 până astăzi, ultimul și cel mai reușit datorându-se regelui Carol al II-lea. Expoziția aceasta a fost mult legată și de victoria în Războiul de Independență, fiind prezente acolo tunurile bateriei de la Calafat, ceea ce trezi protestele Ambasadorului Turciei la București... Deh, o reacție omenească... Dacă nu cumva va fi avut dreptate: după ce armele au tăcut, nu se cade să faci gesturi care să redeschidă rănile...
Deranjate au fost și autoritățile imperiale de la Budapesta văzând numărul mare de români ardeleni care au trecut în Regat să vadă Expoziția. Ele au avut cumva dreptate să fie deranjate, autoritățile imperiale, fiindcă, așa cum subliniază profesorul Cioroianu, prima treaptă a marii Uniri de la 1918 atunci s-a produs, în 1906, la Expoziția Națională de lângă Dealul Filaretului, iar autoritățile ungare au dat, fără să intenționeze, dovadă de toleranță și de simț al istoriei.
În schimb, Rusia țaristă s-a făcut de râs! Cel mai înapoiat și brutal stat din Europa nu a permis românilor din Basarabia să treacă Prutul să vadă și ei expoziția fraților lor!
Rezultatul se vede cu ochiul liber: Transilvania este de mult parte integrantă a României, în timp ce Basarabia a rămas pământ românesc doar în fantasmele noastre!
Deși semnatar al tratatului secret din 1883 pentru Tripla Alianță, Carol nu era deloc insensibil la problemele românilor transilvăneni. În stilul lui minuțios, Keith Hitchins pune punctul pe i: ”Cu toate că nu a sprijinit niciodată iredentismul, Regele nu a putut evita influența mișcării naționale. Le-a cerut în mod repetat acelor români de dincolo de Carpați care s-au prezentat la el să aibă răbdare și să se mențină în limitele legalității, dar, dacă ar fi să dăm crezare lui Take Ionescu și altor oameni politici, el pare să fi ajuns la concluzia că monarhia austro-ungară se va prăbuși până la urmă și că unirea Transilvaniei cu România se va produce în mod ”inevitabil”. (Keith Hitchins, 1996, p.167)
Dar anul 1906 a mai adus și alte realizări, mai puțin răsunătoare, dar la fel de importante: pe 17 ianuarie, Regele a promulgat prima Lege a Brevetelor de Invenție și s-a înființat Biroul Brevetelor, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.
 Am încercat astfel să răspundem la întrebarea ce a făcut el ca să merite respectat, Carol I. Vom încerca în continuare să arătăm ce a făcut el ca să fie iubit. Fiindcă iubirea nu se merită, se obține. Inima se fură, nu se dă. Iubirea are alte legi care nu țin cont de merit. Există undeva un moment prielnic, de care cei ce se fac iubiți știu să profite. Și cum comparații între dragoste și război se fac adeseori, haideți să spunem că acel moment și magic și prielnic din istoria lui Carol I a fost Războiul de Independență de la 1877. Adrian Cioroianu completează:
 ”În mai 1877, România își câștiga independența pe câmpul de luptă. Acest război a însemnat enorm în relația dintre domnitor și popor. Până la război, poate că unii români vedeau în Carol un prinț german ajuns din întâmplare pe tronul de la București. Dar, după 1877, majoritatea românilor au văzut în Carol un domn demn, hotărât și brav, de care au început să fie mândri.” (A. Cioroianu, 2013, p.53) Și pe care au început să-l iubească, am s-adaug eu. Atunci s-a produs mariajul sau Unirea domnitorului cu țara, în urma căreia Carol va fi proclamat rege, iar România va deveni regat, în martie 1881.
Bazele Independenței țării au fost puse prin Constituția adoptată la 29 iunie 1866, la nici două luni de la înscăunarea lui Carol.
În timpul războiului, Regele n-a stat departe de front. În mai 1877, el a vizitat bateriile  române de la Calafat, unde a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. Când tunurile au început să tragă, domnitorul a exclamat: ”Asta-i muzica ce-mi place!”
Prin Constituția și prin simbolistica ei, această domnie păstrează ”muzica” și amprenta Războiului de Independență. Viitorul rege va purta pe cap o coroană făurită din oțel. Oțelul acesta provenea din vârful țevii unui tun turcesc, capturat de un detașament de dorobanți în timpul asediului Plevnei. Regele își îndeplinise menirea – Independența țării – promisă indirect prin Constituția adoptată de Parlament la începutul domniei, iar acum purta pe cap o coroană ce imortaliza momentul victoriei. Nu au fost uitați nici dorobanții care, cu prețul vieții, au capturat tunul și alte materiale de război: la capătul dinspre Cernavodă al podului Carol I, ridicat de Anghel Saligny, veghează neobosit, cu arma în mână, doi dorobanți din bronz. Și dorobanții, și regele lor s-au stins de mult. Rămân statuile și coroana de oțel – mărturie sobră, dar emoționantă a unor vremuri dramatice, dar nu lipsite de optimism, de voință și de impetuozitate.
Să recapitulăm: în 1877 este capturat la Plevna tunul turcesc. Peste patru ani, pe 26 martie 1881, Carol devine rege și România regat, coroana de oțel ajungând pe fruntea regelui pe 10 mai 1881, în cadrul unei ceremonii desfășurate în Sala Tronului, din Palatul Regal; ( actualul Muzeu Național de Artă al României, fostă reședință a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, între anii 1859 și 1866, și mai înainte, între 1837 și 1859, a domnitorului Alexandru D. Ghica, iar, la origine, casa somptuoasă a stolnicului Dinicu Golescu. Acestea sunt avatarurile Casei Golescu).
La opt ani de la încoronare apare și povestea acestui eveniment. Ea este scrisă de George Coșbuc și prima ediție iese de sub tipar în 1899, sub titlul Povestea unei coroane de oțel.
Oamenii trăiesc ca să lase în urma lor o poveste. Iar când povestea e adevărată devine ”cea mai frumoasă poveste”, adică istorie.

                                                                          ***

Am lăsat pour la bonne bouche povestea castelului Peleș. Numele îi vine de la pârâul care clipocește prin preajmă. Și clipocitul apelor atrage... Carol este proclamat domnitor pe 10 Mai 1866. În vara aceluiași an face excursii pe Valea Prahovei și este impresionat de frumusețea locurilor. Cel mai mult îi place Podul Neagului, satul din care se va dezvolta orășelul de munte de mai târziu, Sinaia. Construirea castelului Peleș în aceste locuri a contribuit enorm la dezvoltarea turistică a zonei. Și astăzi castelul Peleș ocupă locul al treilea printre obiectivele turistice din România cu cel mai mare număr de vizitatori, după Palatul Parlamentului și castelul Bran. Domnitorul ridică palatul din fonduri proprii. Pentru aceasta vinde o moșie din Germania și, cu banii dobândiți, cumpără în 1872 la Podul Neagului un teren mlăștinos de 1000 de pogoane. Aici se va ridica Peleșul, timp de 10 ani, între 1873 și 1883. Castelul este opera arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, acestora adăugându-li-se, în timp, alte zeci de arhitecți și ingineri. Deși are elemente de arhitectură germană, castelul se încadrează foarte bine în munții noștri. Este impozant, fără să fie masiv, în plus frumos și cochet. Deși construit de nemți pentru un neamț, este o operă arhitecturală foarte reprezentativă pentru spiritul românilor. Ceaușeștii nu au îndrăgit deloc Peleșul. Au dormit aci doar o noapte, după care nu le-a mai trebuit. Prea multă istorie..., iar dânsul era specialist în politică și dânsa în chimie... În plus, amândoi se temeau de microbi, de ciuperci, de viruși... și cineva, așa, de-al dracului, a lansat zvonul că grinzile castelului ar fi infectate de o ciupercă. Cel care-și propunea să făurească omul de tip nou nu iubea deloc vechiul. Ceaușeștii au plecat a doua zi cu foc în coadă și nu s-au mai întors.
Dacă Peleșul este cea mai reprezentativă clădire pentru un rege, recte regele Carol I, cum arată cea mai reprezentativă clădire pentru un dictator, recte Nicolae Ceaușescu?
Lucrările la ridicarea Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului, încep în 1983, la fix 100 de ani de la terminarea lucrărilor la castelul Peleș. Aici s-a preluat o idee a Regelui Carol al II-lea care, în 1935 propunea construirea unui palat al Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. În 1938 trebuia să înceapă demolările în vederea deschiderii acestui ax, dar Războiul a stopat orice inițiativă.
 În iunie 1984, are loc ceremonia de așezare a pietrei de temelie la Casa Poporului, dar șantierul propriu-zis începuse în 1980 cu demolarea a peste 7 km2 din vechiul oraș. În 1986, Mănăstirea Văcărești, ridicată în secolul al XVIII-lea de Nicolae Mavrocordat, este sortită și ea pieirii. Hotărât lucru: comuniștii urau vechiul, istoria fiind una din științele pe care au mutilat-o cel mai rău.
După demolarea Mănăstirii Văcărești, a Spitalului Brâncovenesc, a Arhivelor Naționale și a altor obiective, s-a făcut loc pe solul Bucureștiului Casei Poporului, care va ocupa o suprafață de 330 000 m2, situându-se, ca mărime, pe locul doi în lume, după clădirea Pentagonului. Este cea mai scumpă clădire din lume – 3 miliarde de euro - și valoarea ei crește când adăugăm că s-a construit prin înfometarea unui popor întreg. Măsoară 270 de metri lungime pe 245 de metri lățime. Are o înălțime de 86 de metri. La subsol are 9 nivele, măsurând 92 de metri. Tot 9 nivele are și la suprafață. Clădirea a fost ridicată după proiectele arhitectei Anca Petrescu. Domnia Sa a avut în subordine alți 700 de arhitecți. Stilul arhitectural este neoclasic.
Eu nu vreau să spun că este urâtă și nici c-ar fi lipsită de grandoare. Dar nu ne reprezintă. Nu are niciun precedent arhitectural în țara noastră, nimic care să o anunțe, s-o cheme sau să o justifice, iar prin proporțiile și prin ctitorul ei, este de-a dreptul umilitoare. Ea reprezintă ambiția și voința neclintită a unui dictator de a arăta că, la comanda sa, orice e posibil.
Ce-i lipsea cizmarului...?
 330 000 m2, ocupați cu cea mai scumpă clădire din lume!
O dovadă că nu ne reprezintă este că nu știm ce să facem cu ea! Ar trebui făcută bani! Ar trebui închiriată pentru tot felul de conferințe, întruniri, expoziții și acțiuni internaționale. Ar trebui pusă să producă! Faptul că este folosită aproape exclusiv pentru a găzdui Senatul și Camera Deputaților vorbește despre o altă infatuare: infatuarea câtorva sute de parlamentari care, prin grandomania și luxul lor, nici ei nu ne reprezintă.
 Dacă vrei să faci o rezervare pentru o vizită de grup la Palatul Parlamentului, tonul pe care ți se vorbește la telefon este de o aroganță demențială.
Așadar, hai să fugim din București și să ne întoarcem la Peleș. Aici avea să se stingă din viață, în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1914, Regele Carol. Își făcuse temele. Moartea nu l-a surprins. Lăsase prin testament o sumă ”de 12 milioane de lei, ca donații pentru diverse instituții – de la Academia Română și până la biserici, fundații sau orfelinate.”( A. Cioroianu, 2013, p.54) Pe noptiera de lângă patul regelui s-a găsit doar un pahar cu apă de izvor și un pesmet, ”dintre aceia ce se fabricau pentru soldații armatei”, adaugă profesorul Cioroianu și tot Domnia Sa continuă cu morala poveștii: ”Asta e tot ce se afla la căpătâiul primului rege al românilor: un pahar cu apă și un biscuit-pesmet – în cazul în care i s-ar fi făcut foame peste noapte. Așadar, firea modestă și cumpătată a regelui s-a văzut până în ultima sa clipă. Un rege care dăduse țării atât de mult lua cu el atât de puțin. Ar fi bine ca toți viitorii conducători ai României să țină minte această pildă a Regelui Carol I.” (A. Cioroianu, 2013, p.54)
Cumpătarea e frumoasă și ține de o anume eleganță a firii. Sobrietatea și cumpătarea îi veneau bine Regelui Carol I și se armonizau de minune cu persoana lui energică, uscățivă și hotărâtă.
Din fericire mai avem astfel de exemple în istoria noastră. Mă gândesc la Premierul lui Carol al II-lea – Ion Gheorghe Duca, discipol al lui Ionel Brătianu și președinte al Partidului Național Liberal. Era un om onest, curajos, dar și modest, radical și democrat. Toate aceste calități se înmănunchează în decizia pe care o va lua pe 10 decembrie 1933 de a scoate în afara legii partidul Garda de Fier, de extremă dreaptă. O decizie necesară și curajoasă, dar care, urmată de un comportament imprudent, îl va costa viața. Chemat de rege la sfârșitul lunii decembrie 1933 la Sinaia pentru consultări, I. Gh. Duca pleacă cu trenul, fără gardă de corp. Regele Carol al II-lea, care știa că Duca figura pe lista neagră a legionarilor, se comportă mai mult decât bizar și nu-l avertizează. În seara zilei de 29 decembrie, după discuția cu Regele, I. Gh. Duca este asasinat pe peronul gării din Sinaia cu 5 focuri de revolver. La autopsie s-a observat că Premierul purta pe sub haină o cămașă uzată, țesută cu grijă de una dintre slujnice.  Adrian Cioroianu încheie capitolul dedicat lui I. Gh. Duca cu una dintre cele mai frumoase morale din această carte; o morală care îl transformă pe Duca din martir în sfânt: ”Acest om, care era unul dintre cei mai influenți politicieni ai României, era totodată un om cumpătat și modest. El nu uitase că România trecuse printr-o criză economică teribilă. Ion Gheorghe Duca a fost unul dintre acei români ale cărui fapte au respectat vorbele sale.” (A. Cioroianu, 2013, p.83)   
Exemple de cumpătare și modestie avem în istoria noastră. Acest lucru nu i-a împiedicat pe unii politicieni contemporani să se laude, în plină criză economică, încondeiată cu tăieri salariale și cu sinucideri prin gări, cu cele 10 autoturisme pe care le dețin ei, pe cap de politician. Și nu le-ar avea, ci le ”au în garaj.” Pe număratelea, dragă! Bravos, națiune!
 ”Cum nu vii tu, Țepeș doamne”!
Noroc cu DNA-ul. E mai puțin spectaculos, dar la fel de eficient.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu