Azi, 5 decembrie, se împlinesc 225 de ani de la trecerea în dumnezeire a celui mai iubit compozitor al tuturor timpurilor: Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791). Pe acest blog, l-am evocat de mai multe ori în acest an. Astăzi îl vom sărbători cu Don Giovanni.
De ce Don Giovanni?
După cum arată și montările care s-au făcut cu această operă (una din ultimele - remarcabilă - ultracurajoasa montare a lui Krzysztof Warlikowski de la teatrul La Monnaie din Bruxelles) și mitul, și creația mozartiană sunt inepuizabile. Don Giovanni este un ”soare negru” la care, din varii motive, te întorci. Întorci măcar privirea, ca și când ai vrea să mai surprinzi un detaliu de care n-ai fost vrednică anterior. Dar în această seară nu-l vom celebra pe Warlikowski (poate altă dată), pentru că nu pe cinismul personajului vrem să pariem.
Ceea ce ne interesează este finalul. Dacă nu aveți timp și vreți să săriți anumite porțiuni prea bine cunoscute, nu ratați totuși finalul.
FIINDCĂ PARCURSUL ANUNȚĂ SFÂRȘITUL, IAR ACESTA DIN URMĂ DĂ SEAMĂ DE PARCURS. Iar un parcurs fără principii, nici căință, doar presărat cu nelegiuiri și victime nu poate avea decât un SINGUR deznodământ, nu degeaba presimțit de toată lumea, în timp ce fug toți la vale, spre acel deznodământ.
Asistăm la un personaj care-i seacă de energie și de țel în viață pe cei din jurul său, pustiindu-i; primește, ia tot, dar nu dă nimic. Iar echilibrul nu se poate reface decât prin dispariția lui și doar atunci când PIATRA UCIDE PIATRA.
Veți vrea să vedeți toată opera sau mare parte din ea, dacă vă spun că la pupitru este nimeni altul decât Claudio Abbado, vrăjitorul.
Să-nceapă deci... festinul! Trebuie! Toți îl așteptăm.
De ce Don Giovanni?
După cum arată și montările care s-au făcut cu această operă (una din ultimele - remarcabilă - ultracurajoasa montare a lui Krzysztof Warlikowski de la teatrul La Monnaie din Bruxelles) și mitul, și creația mozartiană sunt inepuizabile. Don Giovanni este un ”soare negru” la care, din varii motive, te întorci. Întorci măcar privirea, ca și când ai vrea să mai surprinzi un detaliu de care n-ai fost vrednică anterior. Dar în această seară nu-l vom celebra pe Warlikowski (poate altă dată), pentru că nu pe cinismul personajului vrem să pariem.
Ceea ce ne interesează este finalul. Dacă nu aveți timp și vreți să săriți anumite porțiuni prea bine cunoscute, nu ratați totuși finalul.
FIINDCĂ PARCURSUL ANUNȚĂ SFÂRȘITUL, IAR ACESTA DIN URMĂ DĂ SEAMĂ DE PARCURS. Iar un parcurs fără principii, nici căință, doar presărat cu nelegiuiri și victime nu poate avea decât un SINGUR deznodământ, nu degeaba presimțit de toată lumea, în timp ce fug toți la vale, spre acel deznodământ.
Asistăm la un personaj care-i seacă de energie și de țel în viață pe cei din jurul său, pustiindu-i; primește, ia tot, dar nu dă nimic. Iar echilibrul nu se poate reface decât prin dispariția lui și doar atunci când PIATRA UCIDE PIATRA.
Veți vrea să vedeți toată opera sau mare parte din ea, dacă vă spun că la pupitru este nimeni altul decât Claudio Abbado, vrăjitorul.
Să-nceapă deci... festinul! Trebuie! Toți îl așteptăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu