Dacă legislația e șchioapă, va curge sânge, nu petrol!

 

                              Dacă legislația e șchioapă, va curge sânge, nu petrol! -

                                                   Despre violența în școli

 

            Titlul acestui articol e inspirat de filmul american There will be blood (2007), scris și regizat de Paul Thomas Anderson, după romanul Oil din 1927 al lui Upton Sinclair.

            Dar cum viața bate filmul, lăsăm cinematograful cu magia lui în urmă, indiferent câte ar avea să ne spună, asemeni celor trei arbori din proza lui Proust, pentru a ne ocupa de viața noastră cea de toate zilele, care nu este și nici nu ar trebui să fie vraiște, ci atent reglementată de legi. Și aceste legi există, doar că nu fac lumină, becul e chior, amplificând confuzia.

            Ca profesor-diriginte, am prezentat în toamna anului trecut, părinților și elevilor, noul ROFUIP (Regulamentul de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar), aprobat prin Ordinul de ministru nr. 4183, din 4 iulie 2022.

            Cu toții auziserăm că exmatricularea elevilor nu mai e de actualitate, că ea a devenit o vechitură a anilor de tristă amintire, dar mă așteptam ca în ROFUIP-ul aprobat de d-l Ministru Cîmpeanu și conștiincios conspectat de mine să găsesc o mențiune clară a acestui fapt de curaj. Ei bine, nu este! Avem în ROFUIP doar o mențiune indirectă a acestuia, din care noi toți, presă și profesori, am concluzionat că exmatricularea a fost deturnată și orientată spre lada de gunoi a istoriei, fără ca acest lucru să fie spus clar, cu subiect și predicat, pentru a rămâne spre lauda propunătorilor, ci indirect, așa cum se arată la Titlul VII (Elevii), cap. I, art. 120, (1) e) din ROFUIP:

                        ”Sunt declarați repetenți elevii exmatriculați din învățământul postliceal, cu drept de reînscriere;”

            Faptul că art. 120, (1) e) se referă la exmatriculare ca fiind posibilă doar în învățământul postliceal trebuia să ne semnalizeze nouă instantaneu că exmatriculării i-a sunat ceasul pentru învățământul obligatoriu, adică primar, gimnazial și liceal. Normal ar fi fost să se facă, din capul locului, o asumare clară a acestei schimbări.

            Dar iată că fix a doua zi – 5 iulie 2022 – , pe site-ul ME, ni se aduce la cunoștință că a fost aprobat prin Ordin de ministru ROFUIP și că, printre altele, s-a procedat la eliminarea dispozițiilor referitoare la exmatricularea elevilor, întrucât ”dreptul la educație este de ordin constituțional. Prin urmare, măsura exmatriculării va fi posibilă numai pentru învățământul postliceal, care nu are caracter obligatoriu.”

            Vasăzică educația este un drept. Așa fiind, elevul nu poate fi exmatriculat, indiferent ce-ar face, fiindcă i se încalcă un drept. Așa ar fi, dacă am vorbi despre un principiu, dar nu vorbim, de fapt, decât despre o șmecherie. Fiindcă exmatricularea nu era fără drept de reînscriere; această aberație nu se mai poartă de mult. Ca dovadă, iată ce citim într-un ROFUIP mai vechi, tot la titlul VII (Elevii), cap. 3, de astă dată, referitor tot la evaluare:

                        „Sunt declarați repetenți... (...) elevii exmatriculați, cu drept de reînscriere; acestora li se înscrie în documentele școlare’Repetent prin exmatriculare cu drept de reînscriere în aceeași unitate de învățământ sau în altă unitate...’ respectiv ’fără drept de înscriere în nicio unitate de învățământ pentru o perioadă de trei ani.”

            Perioada de trei ani cuprindea și anul în curs în care se produsese fapta penalizată.

            Să le luăm pe rând:

            Mai întâi, ”eliminarea dispozițiilor referitoare la exmatricularea elevilor” nu a fost asumată clar în ROFUIP-ul aprobat de Ministrul Cîmpeanu. Domnia Sa a părut să facă cu ochiul părinților doritori de un Regulament mai blând pentru odrasle și, în același timp, a oferit grăbit și un argument: acela cu dreptul la educație, pe care exmatricularea prevăzută legal nu îl împiedica nicicum, întrucât copilul se reînscria în învățământ în anul următor.

             Ce făcea în lunile în care stătea acasă?

            Am fost întotdeauna stupefiată de faptul că elevul exmatriculat nu putea să intre într-un program de consiliere cu psihologul școlii sau cu unul din afară, dacă părintele nu-și dădea consimțământul!!!

            Serios?!? Este ca și cum ai încuraja faptele antisociale ale elevilor și le-ai sufla în ceafă părinților. De fapt ME se gândește că de unde să iei și de unde să plătești atâția psihologi pe care să îi ții în școli degrevați de ore pentru a oferi consiliere acelor elevi care par să aibă o problemă sau chiar comit o boacănă. Totul cade pe umerii diriginților care aproape sunt arătați cu degetul pentru orice nefăcută a elevilor lor. În România, un psiholog se ocupă și de 2000 de elevi, cât poate avea un liceu. Abia în 2020 s-a vorbit la noi să se reducă norma psihologului la 500 de elevi, dar nu s-a putut aplica, din lipsă de fonduri. Fără bani, nu poți să faci nici meseria de profesor atractivă și nici să aduci în școli mai mulți psihologi.

            Normal, cred eu, ar fi să se reintroducă exmatricularea. Un fost ministru al Educației – domnul Mircea Miclea – s-a pronunțat deja în acest sens pe RFI. Exmatricularea să se reintroducă, dar numai pentru lucruri extrem de grave. Până în acest an școlar, erau exmatriculați elevi și pentru un număr de 40 de absențe nemotivate! Și aceasta în condițiile în care știm cu toții cum obțineau scutirile părinții influenți...! Mulți elevi au scăpat de scăderea unor puncte la purtare sau de exmatriculare doar datorită indulgenței sau înțelepciunii unor profesori-diriginți, care au aplicat regulamentul interpretându-l și nu în forma lui brută. Eu propun ca niciodată să nu se mai aplice exmatriculare pentru absențe. Media la purtare se poate scădea pentru absențe numai acelor elevi care nu vin la ore, împiedicând examinarea lor ritmică la unele obiecte sau la toate; atunci trebuie să se reunească consiliul profesorilor clasei și, fără un regulament absurd și constrângător, în cunoștință de cauză, să aplice scăderea mediei la purtare pentru elevi care nu răspund cerinței unei evaluări ritmice. Sunt și elevi care chiulesc mai mult de 40 de ore, dar motivează prin metode de toți știute. ROFUIP-ul de anul acesta prevede că părinții pot motiva 40 de ore pe an copilului printr-o cerere tip, FĂRĂ SĂ SE PRECIZEZE MOTIVUL PENTRU CARE COPILUL A FOST ȚINUT ACASĂ și care putea fi, până acum, stare de rău, eveniment în familie, prezență obligatorie la o instituție a Statului... Nu! Copilul e ținut acasă pur și simplu și dirigintele e doar înștiințat că asta e voia familiei! Mi se pare un afront! De altfel și cererea de motivare a absențelor e adresată directorului, dirigintele fiind doar omul din spate care motivează absențele. Practic, el nu decide nimic, doar motivează ce i se arată...! Să nu mi se spună că toate aceste... lucruri se petrec fără voie și acum vin eu și despic firul în patru. Nu! E vorba despre o desconsiderare progresivă a cadrului didactic. Mais vous devenez agaçant, vorba lui Mateiu Caragiale...

            Un nou regulament judicios ar trebui să prevadă exmatriculare pentru fapte antisociale petrecute în școală și în afara ei, avându-i ca făptași pe elevi, dar și obligația acceptării de către părinți a consilierii psihologice în școală sau în privat. Dacă părinții refuză, să fie supuși unei amenzi drastice, cu interdicția ca fătul lor să se mai poată înscrie la aceeași școală. Nu văd niciun motiv pentru care un părinte să refuze consilierea psihologică a copilului în urma unui act antisocial.

            Cât privește exmatricularea fără drept de înscriere într-o unitate de învățământ pe o perioadă de trei ani, această perioadă mi se pare exagerat de lungă; doi ani ar fi de ajuns pentru consiliere, căință și îndreptare; trei ani ar fi prea mult și ar împiedica reluarea procesului de învățământ și terminarea lui la o vârstă rezonabilă. Noi vrem și trebuie să vrem să sancționăm și să îndreptăm, nu să ne răzbunăm și să distrugem! Nu știu de ce trebuie să ne situăm pe extreme: ori îngăduitori, ori răzbunători...

            Unde mai pui că și sindicatele propun revenirea la exmatriculare, dar într-un fel halucinant, care nu prea convinge, ele vorbind despre ”exmatriculare limitată în termen de 3-5 zile sau definitivă” (s.n. -  Sursa: EduPedu, din 11 aprilie 2023) Asta înseamnă frunză verde de nimic, adică 3-5 zile nu sunt decât o nemeritată vacanță pentru elevul-problemă, iar excluderea definitivă este și neconstituțională, și nepedagogică, și inumană, și prostească. Chiar și un criminal are dreptul la șansa îndreptării. Măsurile nu trebuie luate pe repede înainte sub imperiul panicii. Legea Educației nu trebuie votată oricum, dacă nu e cel puțin mai bună decât precedenta.

            Mai propune domnul Nistor de la FSE Spiru Haret ”detenția școlară, prin care se înțelege faptul că elevii stau într-o clasă după ore sub supravegherea unui cadru didactic folosind acest timp sa reflecteze asupra faptelor comise”!

            De noaptea minții! Domnul Nistor nu propune nimic nou; aceste măsuri au existat în istoria veche a Învățământului românesc. Cât am fost eu elevă, nu am știut de ele. Nu le-am întâlnit niciodată de zeci de ani de când sunt profesoară, iar în școala de acum să îți imaginezi că poți face asta cu elevii zilelor noastre este inimaginabil...! Noroc că scriem pe internet fiindcă hârtia nu ar fi suportat una ca asta. S-ar fi înroșit de rușine!

            Elevul care comite o faptă antisocială gravă trebuie exmatriculat pentru un an, maxim doi, punând la socoteală și anul în care a comis fapta, timp în care să participe la ore de terapie psihică, individuală și de grup, în care elevi cu aceleași tare să povestească întâmplările care i-au marcat, sfătuindu-se între ei și beneficiind de concluziile și îndrumarea psiho-terapeutului. În tot acest timp, familia copilului cu probleme trebuie consiliată și ea, iar, la sfârșitul terapiei, profesorii care, cu voie sau fără voie, chiar bine intenționați fiind, au agravat problemele minorului trebuie și ei să stea de vorbă cu psihologul pentru diversificarea și nuanțarea practicii pedagogice. E nevoie de mai mulți psihologi. Bani sunt, că doar avem pentru pensii speciale. Dacă sunt bani cu căldarea pentru cei care judecă faptele antisociale, ar trebui să se găsească cu lingurița și pentru cei care ar putea să le prevină.

             Exmatricularea trebuie păstrată pentru a sancționa faptele antisociale grave ale elevilor, îndreptate împotriva profesorilor, împotriva unor copii mai mici, împotriva bătrânilor sau altor cetățeni sau a colegilor lor.

            Să luăm câteva exemple de fapte antisociale, lucru destul de ușor întrucât informațiile din ultimele săptămâni abundă în așa ceva.

            Vom merge mai întâi la Liceul Ion Creangă din capitală, unde la o clasă de-a X-a, de filologie, se predă limba japoneză. La acest liceu, titulara catedrei de japoneză intrase în concediu de maternitate și era suplinită de vreo doi ani de o tânără în vârstă de 26 de ani. Aflăm de la Antena 1, via YouTube, din spusele unei eleve, că noua profesoară avea relații bune cu ei: ”Ne înțelegeam foarte bine cu ea și toate clasele se înțeleg foarte bine cu ea.”

            Eu am vizionat foarte multe videoclipuri și am înțeles că la clasa a X-a de filologie era un test anunțat la japoneză, în ultima săptămână înainte de vacanță, lucru ce i-a nemulțumit destul de tare pe elevi. Toată lumea a putut să vadă pe YouTube o captură de pe whatsappul elevilor clasei în care un elev întreabă: ”Mergem sau nu la amărâta aia?” Plănuiseră un chiul în masă ca să evite testul. Nu par foarte timorați... ”Amărâta” merita respect măcar pentru faptul că terminase facultatea de limbi orientale, că era specialistă în limbă și civiliație japoneză și că vorbea o limbă pe care nu o vorbește și nu o învață oricine. ”Amărâta” merita respectată sau, măcar, să nu fie înjunghiată, să fie lăsată să trăiască, să-i învețe japoneză pe cei care chiar vor să știe această limbă. Doar că unul dintre elevii ei, recte cel reținut de Poliție, pune o întrebare-cheie: ”Ar merita să o omor?” Un singur elev i se opune! Lucrul surprinzător este că niciun elev nu a simțit nevoia să-l anunțe pe unul din părinții lui că un coleg are o intenție criminală față de profa de japoneză, intenție despre care băiatul mai vorbise anterior. Acest părinte putea să o anunțe pe dirigintă, iar aceasta să o prevină pe profesoară, pe părinții elevului cu porniri criminale, conducerea școlii și, evident, Poliția, pentru a face cuvenitul control asupra elevului, descoperind cuțitul, control care ar fi putut împiedica încercarea de asasinat, cât și arestarea pentru 30 de zile a elevului, plus ce va mai urma. Elevul are 16 ani. A premeditat crima.S-a documentat chiar și asupra pedepsei pe care o poate primi. Odată arestat, la interogatoriu, a făcut declarații șocante: ”Am simțit nevoia să omor pe cineva.”

            În peisaj mai apare cineva: Președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți, d-l Iulian Cristache. Acesta declară că i-a șoptit lui o păsărică, dacă nu chiar unul din părinții copiilor de la clasa care a evitat in extremis, eroic aș zice, testul la japoneză, că elevii erau terorizați de ”amărâtă”: ”De doi ani de zile erau terorizați de profesoara de japoneză”!

            Știrea este preluată cu poftă de organele de presă, de la Antena 3 la comunicate.info, trecând prin realitatea.net, gândul.ro, click.ro, ziare.com, spynews.ro, stiridinsurse.ro și educatieprivata.ro. Se titrează: ”Răsturnare de situație”! Să analizăm puțin această sintagmă: răsturnare de situație! Deci nu mai e ce știam noi: profa, victimă; putea să-i fie atinsă artera carotidă și să moară garantat! Nuuu! Ea îi teroriza pe copii! Copiii sunt victime! Oricum ea a scăpat! Și acum nu e normal să ne gândim și la copilul ăla de 16 ani, care a simțit și el nevoia ”să omoare pe cineva” – e firesc, se-ntâmplă-n viață - și acum riscă ”7 ani de închisoare”, spun surse juridice, nu e normal să îl scăpăm și pe el?

            Niciun factor de presă, dar niciunul nu a simțit nevoia să întrebe cum se numește părintele care a dat informația lui Cristache. Omul nu riscă absolut nimic. Noi, profesorii, riscăm, dacă nu intrăm la clasă cu zale și coif. Profesoara suplinitoare de japoneză urmează să plece de la Creangă, iar copilul celui care ar fi dat informația (încă) nu a omorât pe nimeni și nici nu avem suspiciuni că o va face. Ceea ce este uluitor e că niciun ziarist de la ziarele și site-urile care au preluat ”știrea” spusă lui Cristache de păsărică nu a avut onestitatea să verifice informația, căutând  cea de-a doua sursă...

            Călătoria noastră continuă. Mergem acum în satul Căldărăști, comuna Pogoanele, din județul Buzău. Acolo trei copii în vârstă de 9, 10 și 15 ani au săvârșit o crimă în jur de 22 martie a.c. E adevărat, erau în afara școlii și vorbim de copii săraci, provenind din familii monoparentale. Problema e că vârsta fragedă nu i-a împiedicat să înfăptuiască o crimă răscolitoare, urmată de jaf. Mobilul crimei a fost furtul unei biciclete ce aparținea unui bătrân de 81 de ani, ce se deplasase în afara satului spre a-și cârni via. Polițiștii au găsit bicicleta în curtea celui de 15 ani. Copiii au confirmat că omorul descoperit pe 23 martie avusese loc cu o zi în urmă. Doar cel de 15 ani va răspunde penal. (Sursa: B1 TV) Aici ar mai fi o problemă: mulți dintre copiii delincvenți nu prea mai frecventează școala. Un studiu al Avocatului Poporului din 2014 arată că jumătate dintre copiii cercetați penal au terminat doar școala primară sau nu mai frecventau școala în anul încarcerării. Dar eu știu că se poate continua școala în închisoare. Am vizitat cu foști elevi de-ai mei un astfel de penitenciar la vreo 7-8 ani de la Revoluție. Copiii făceau școală și lucrurile păreau să se îndrepte spre bine. Acum aflăm dintr-o documentație amănunțită făcută de APADOR-CH în 2013 (Sursa: Scoala 9, din 10 aprilie 2023) că mulți copii nu se mai înscriu la școală în sistemul de detenție, iar eu am înțeles că Statul român încurajează această tendință. Cum? Foarte ingenios: copilul are de ales între școală și muncă; pentru fiecare an de studii absolvit, copilului i se scad 30 de zile din arest; pe când pentru fiecare zi de muncă i se reduce o zi din pedeapsă. Și anul are 365 de zile! Cât cinism! M-aș mira să mai fie copii delincvenți care să aleagă școala. E adevărat că nu sunt bani pentru spații, pentru educatori fiindcă noi nu avem bani de investit în viitorul copiilor noștri. Noi îi investim în pensionari de lux. Noi investim mai mult în cei care îi judecă pe infractori decât în prevenirea infracțiunilor!

            Spuneam în titlul acestui articol că dacă legislația e șchioapă, va curge sânge, nu petrol. Sângele înseamnă și omor, dar și hemoragia de creiere capabile, care se unduiesc spre Vest, fiindcă, oricum, aici nu s-ar putea împlini. Ar fi colegi de doctorat cu Lucian Bode și ar sta în dosul celor care dau doctorate Lucienilor. Petrolul? Petrolul – ehei! – simbolizează bogăția, care nu va curge la noi, fiindcă nu va avea loc de legislația năclăită, care și ea favorizează scurgerea. 

            Dar călătoria noastră continuă. Părăsim Buzăul și mediul concentraționar și ne ducem și noi să luăm  o gură de aer proaspăt în  satul Pietriceaua, comuna Brebu. HotNews.ro relatează obiectiv cele întâmplate la o oră de engleză din comuna Pietriceaua, cu elevi de 13 ani. În ciuda relatării obiective și destul de exacte, eu vă spun că nu veți ști nimic până nu veți vedea videoclipurile: mergeți pe YouTube și vedeți mai multe videoclipuri; unul este mai șocant decât altul și unul singur e complet. Ce arată acela? Arată o clasă vraiște, complet scăpată de sub control. Niciun elev nu stă în bancă, niciunul nu pare să urmărească lecția. Profesoara nu impune nimic și nici nu încearcă. În această atmosferă de dezintegrare, în care nimic nu se mai poate lega sau construi, doi-trei elevi mai cu moț vin la catedră și pun mâna pe profesoară ca pe un sac, simulează actul sexual pe la spate, o apucă de cap și i-l apleacă în față, ba chiar, de mai multe ori, încearcă să-i bage le doigt d’honneur în gură. Profa ține gura închisă și dinții strânși, dar, în rest, nu are niciun fel de reacție: nu ripostează, nu amenință, nu umblă la catalog, nu plesnește, nu iese din clasă. Încearcă să scrie pe tablă în timp ce este agresată din față și din spate de doi elevi. Al treilea filmează. Tot el va pune filmulețul online, probabil ca să o facă de râs pe profesoară. Este clar că nicio clipă celor trei nu le trece prin cap că ar putea fi trași la răspundere pentru ce fac. Este clar că niciodată cei trei nu ar fi intrat în discuția consiliului profesoral, dacă nu apărea caseta video cu isprava lor! Nu am văzut niciodată ceva mai degradant! Este punctul limită până la care poate coborî învățământul unei țări! Mai jos de-așa nu există. Am mai auzit de clase unde disciplina lipsește cu desăvârșire, dar să pui mâna pe un profesor ca pe un sac...?!

            Am mai citit că în țări civilizate, care se confruntă și ele cu acte de indisciplină în școli, directorii fac cursuri ce îi pregătesc pentru a putea gestiona cazurile de bullying și de violență din școli; există pârghii prin care părinții sunt responsabilizați atunci când copilul lor nu respectă codul de disciplină al școlii. Directorul trebuie să cunoască profilul psihologic al fiecărui cadru didactic. Unii nu au autoritate. Nu au deloc, pentru că nu au fost înzestrați cu așa ceva. La ei, lipsa autorității e ca lipsa vocii la muzică. Mereu vor avea probleme la câte o clasă. Dar trebuie consiliați. Profesoara de la Pietriceaua trebuie învățată să reacționeze, să își apere demnitatea și onoarea. Să ceară sprijinul altora atunci când nu poate singură și aceia să coopereze.

            Directorii trebuie învățați că sunt pe funcție ca să ajute. Că sunt acolo ca să știe, să vrea și să poată!

             Copilul trebuie învățat de mic că, în societate, în relațiile cu adultul, în viața de grup, nu totul e permis. Că, în general, greșelile se plătesc și, de cele mai multe ori, îți ia ani din viață ca să le repari! Că cine nu a primit o astfel de lecție o va plăti mai târziu. În societate, nimic nu se uită; totul se plătește.

            (Acest articol s-a publicat pe platforma ”Republica”, în data de 14 aprilie 2023, sub titlul Renunțarea la exmatriculare este o șmecherie care nu are legătură cu dreptul la educație)     

     

Indochina, ca sursă a Francofoniei și mărturie vie a colonialismului

 

    Poate că niciodată filmul Indochina (1992), al lui Régis Wargnier, nu a fost mai actual ca acum.

    Sigur, filmul ne vorbește despre începuturile Francofoniei, despre sursele ei, care se împletesc cu istoria colonialismului. Dar acest film este și o mărturie vie a unei confruntări între Est și Vest; o confruntare care nu a încetat niciodată, chiar dacă nu întotdeauna a fost vizibilă. Penetrarea Asiei de către Occident a început ca un element civilizator, fără să reușească să acopere felul lacom în care i-au secat de resurse pe băștinași. Este o scenă spre sfârșitul filmului care arată o pădure de arbori de cauciuc uscată; toți acei copaci fuseseră secați de seva lor, de bogăția lor, bogăție care nu se răsfrânsese și asupra indigenilor. Lor le rămânea pădurea secată cu arborii veștejiți. În fine, în perioada 1946-1954 avem Războiul din Indochina, căruia i se pune capăt prin Acordurile de la Geneva din 1954, redate în film, dar, deși Franța se retrage din Indochina, aici creându-se Vietnamul, Laos și Cambodgia, pace nu va fi în zonă, și, mai ales, nu în Vietnam, unde, un an după, în 1955, începe războiul între Vietnamul de Nord, comunist, condus de Ho Si Min, și Vietnamul de Sud, susținut de americani. Războiul din Vietnam se termină în 1975, lăsând fiecare din cele două puteri devastată și sur sa soif, fără învinși și învingători. Americanii s-au întors bredouilles acasă la ei, iar Occidentul a trebuit să admită că nu a reușit nici să înțeleagă, nici să cucerească Asia; că au mers pe drumul Damascului fără să aibă absolut nicio revelație...!

SIMULARE ISTORICĂ LA BACĂU sau TEXTUL DOMNULUI LĂZĂRESCU

 

            Pentru mai bine de-o săptămână Bacăul a reușit să se impună pe harta României. Simulările naționale la clasa a VIII-a vor avea loc în perioada 20-22 martie a.c. Dar fiecare județ își poate organiza mai înainte propriile simulări. Așa a făcut și Bacăul. Dacă toate județele au dreptul la presimulări, de ce nu ar avea și Bacăul presimularea sa?! Doar că alte județe care au organizat presimulări au fost mai discrete... În schimb, de Bacău, s-a dus vestea-n toată țara...!

            Dar ce-a făcut Bacăul atât de special?!

            Ei, a făcut el ceva; vorba românului: ”Nu iese fum fără foc”.

            Bacăul a făcut subiecte pentru proba de română și matematică. Dacă la matematică subiectul a fost rece, cum e el de felul lui, dacă la gramatică apreciez că subiectele au fost complexe, judicioase și motivante, chiar dacă s-au numărat greșit diftongii, la literatură avem o bubă! Dacă am avea doar o bubă, nu ar fi nimic, se tratează, dar nu știu de ce am impresia că, la literatură, se prefigurează o adevărată criză. Semnele crizei sunt vechi, doar că acum buba a început să crape și miroase un pic...

            Precizez că acest articol se adresează doar celor care au avut curiozitatea elementară să citească în întregime subiectul la limba și literatura română propus elevilor din județul Bacău și publicat de EduPedu.ro, în data de 17 februarie 2023. Absolut necesară este lectura textului literar, care servește ca punct de plecare pentru itemi și care este extras din povestirea Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu. Școala 9 face o trimitere la EduPedu.ro, dar, din păcate, aceasta se limitează la bareme și la controversa cu diftongii.

            Fără lectura textului literar în baza căruia s-au formulat itemii, practic nu putem discuta. Nu poți judeca cerințele, fără să cunoști subiectul. Este cum ai vorbi despre un roman pe care nu l-ai citit. Pe elevi îi înțeleg, pe profesori, nu! Este ceea ce au făcut mare parte dintre comentatorii articolului doamnei Cristina Radu, publicat în 20 februarie 2023 pe această platformă.

            Motivul disputei l-a constituit subiectul numărul 8 al probei, cel de eseu literar, care, în formularea autorilor, a sunat așa:

                        ”Crezi că credința în Dumnezeu te ajută să depășești necazurile? Motivează-ți răspunsul, în 50-100 de cuvinte, valorificând textul 1”, textul 1 fiind cel literar.

            Să analizăm pentru început formularea: cam grăbită și stângace. Se vede treaba că Inspectoratul școlar Bacău nu beneficiază de un sistem de corectură. Remarcăm mai întâi o mică... cacofonie... Și nu, nu e George Călinescu, cel din ”o mică capodoperă”, à propos de Miezul iernei de Vasile Alecsandri! E Bacăul, care mă întreabă ”Crezi că credința...?”

            În aceste trei cuvinte nu supără doar mica... cacofonie, perfect admisibilă în vorbirea curentă, dar inadmisibilă în limba scrisă, îngrijită, a unui expert ce formulează subiecte pentru examen, ci, mai ales, repetarea a două cuvinte ce fac parte din aceeași familie lexicală: a crede și credința. Se putea formula simplu: ”Consideri că a crede în Dumnezeu...?” Restul frazei ”te ajută să depășești necazurile...” are o problemă legată de folosirea formelor pronominale clitice conjuncte, adică acelea ce se opun cliticelor libere; ele nu au statut silabic, fiind nevoite să se asocieze cu un cuvânt suport și să formeze silabă alături de acesta. Așa fiind, eu susțin că segmentul de frază ”te ajută să depășești necazurile” este formulat stângaci și corect ar fi fost ”te ajută să-ți depășești necazurile”, cu introducerea cliticului conjunct cu valoare posesivă -ți-.

            Acestea fiind zise, am terminat cu forma itemului. Trecem acum să analizăm fondul. Li se cere copiilor să scrie un eseu argumentativ, ”valorificând textul 1”!!! Aici e-aici!

            Ați citit textul 1? V-am prins! Pe voi, pe adulți, nu pe copii, că elevii l-au citit, avându-l pe foaia de concurs. Dar voi, ca adulți, nu aveați voie să comentați și să înfierați până nu aveați minima curiozitate și fairplay-ul de a da o fugă pe EduPedu să vedeți textul și atunci v-ați fi dat seama că li se impune elevilor o argumentare într-un singur sens, ceea ce e un nonsens! Eseul argumentativ trebuie să-ți dea posibilitatea să alegi, dintre două sau mai multe variante, pe cea pe care dorești să o susții. Or, dacă e să valorifici textul lui Lăzărescu, argumentarea nu poate merge decât într-un singur sens!

            Amuzant foarte, să râzi cu lacrimi este și faptul că majoritatea comentatorilor au interpretat Subiectul 8 fie din punct de vedere al ateului, fie din punct de vedere religios, al omului cu frica lui Dumnezeu, fără să aibă nicio idee de text.

            Hai atunci să mergem la text! Hai!

            Să începem cu începutul! Textul este scris de Florin Lăzărescu. Ați auzit de acest autor? E cunoscut și premiat. A scris niște proze, unele reușite. A scris și șcenarii de film, colaborând frecvent cu Radu Jude. Dar când ai la dispoziție carnea întregii literaturi române clasice, moderne și contemporane, e mai mult decât ciudat să alegi... Lampa cu căciulă, care nu este cel mai bun text al domnului Lăzărescu, și nu mă refer la domnul Lăzărescu care a murit între spitale, în celebrul film al lui Cristi Puiu, ci la Florin...

            Foarte mulți dintre cei care au comentat articolul doamnei Cristina Radu au avut impresia că textul lui Lăzărescu are un caracter religios și, de pe pozițiile ateismului, au concluzionat că nu mai suntem un stat laic, că devenim fundamentaliști...! Dincolo de umorul de situație, bazat pe contrast, asta arată cât suntem de emoționali și de superficiali! Foarte puțini au avut curiozitatea să caute subiectul pe EduPedu pentru a citi textul, dacă nu-l cunoșteau direct de la autor.

            Textul domnului Florin Lăzărescu este cât se poate de corect politic, ceea ce nu e un lucru rău. Nici dacă era religios nu era un lucru rău. Suntem totuși o societate democratică în care ambele poziții sunt sau ar trebui să fie acceptate. Doar că în literatură contează sau ar trebui să conteze talentul. Iar, la un examen, textul selectat, că e de un autor clasic, modern sau contemporan, trebuie să fie de valoare sau, măcar, foarte reușit.

            Textul domnului Lăzărescu este unul confecționat după toate criteriile corectitudinii politice; este perfect comparabil cu textele de manual care se scriau pe vremea comuniștilor pentru a servi ideologia partidului unic. În textul domnului Lăzărescu, vechiul se confruntă cu noul și religiosul cu ateul. De fiecare dată primul este ridiculizat, dar nu inteligent, ci cât se poate de plat – vom da citate - și grosolan. Avem opoziție între bunici și nepoți. Bunica este bigotă – ”scuipă-n sân” -  și incapabilă să discute cu un nepoțel surprinzător de savant. Nu e doar bătrână și ramolită, dar e prezentată fără pic de empatie ca fiind... inutilă, bună de nimic; nu știe nici măcar să gătească: ”N-avea rost să-i spun că nu mănânc, ca de obicei, că niciodată nu-mi place mâncarea ei.”

            Fraza domnului Lăzărescu e căznită, împiedicată și dezarticulată. Nu curge; băltește. Acel ”ca de obicei”, din mijlocul frazei stă ca negelul în vârful nasului. Fraza începe cu imperfectul – ”N-avea rost...” și se termină oblu și dezarticulat cu prezentul – ”nu-mi place...” De fapt, nu-i plăcea... În prezent, bunica, creionată fără niciun pic de empatie, ca un obiect, e moartă și nepotul s-a eliberat, a evoluat, mănâncă fast-fooduri și toată recuzita prozelor proaste, confecționate după o rețetă un pic prea transparentă... Cât s-o înțeleagă toți scriitorii...

            Dar nu se poate spune că textul ar fi lipsit de complexitate... Personajul bunicii, de exemplu, este caracterizat și direct, și indirect, prin dialog. Iată o mostră de caracterizare directă:

                        ”Așa era bunica. Dumnezeu, în sus, Dumnezeu, în jos. Ce să știe săraca? Așa-s femeile vădane. Totuși m-am întins la vorbă.”

            Din punct de vedere al lăudacilor domnului Lăzărescu, ar fi de remarcat în citatul de mai sus ironia condescendentă a nepoțelului: ”Ce să știe săraca? ...(...) Totuși m-am întins la vorbă.” (!)

            Dar eu mai remarc ceva: sintagma ”femeile vădane”! I-a scăpat autorului, arde-o-ar focul! Este o sintagmă cât se poate de incorectă politic, în mijlocul unui text care, dacă nu este corect politic, nu e nimic! Nu are altă însușire. Fraza ”Așa-s femeile vădane” exprimă un dispreț suveran al masculului față de femeie. Este incredibil de falocrată! Lipsită de falus, lipsită de sprijinul viril, femeia devine... ”saraca...”, nu valorează doi bani la propriu și la figurat! Și frica de ziua de mâine o conduce la Dumnezeu...!

             Hai, lasă-mă! Chiar așa?! Atât de simplu și simplist?! Într-o societate cu adevărat corectă politic, și nu ipocrită ca a noastră, o asemenea frază l-ar fi omorât pe intrus! La noi, trece bine mersi neobservată! Intenția contează... Eticheta contează... Ce se ascunde sub ea e pentru chițibușari... pe care, oricum, nu-i ia nimeni în seamă... Pe când băiatul ăsta, Lăzărescu, e de viitor! S-ar putea să-l găsiți prin manualele școlare și iată-l prezent și în subiectele de examen.

             ”Acum, de curând, a primit Crucea de Onoare.”

             Cu asemenea texte niciodată nu veți trezi apetitul pentru lectură al copiilor. Cu asemenea texte, îl omori! Sunt și plicticoase, ceea ce e sfârșitul experienței în ochii unui copil.

             Dar să nu pierdem vremea și să trecem la caracterizarea indirectă a bunicii, prin intermediul dialogului, din care va rezulta că este bigotă și ramolită:

” – Deci Dumnezeu l-a făcut pe om? (întreabă perfid nepoțelul)

-          Normal.”

Și acum vine întrebarea de baraj:

”Bunică, zic, dar ia spune-mi și mie cine l-a făcut pe Dumnezeu?” (?)

No comment!

 

                                                   ***

 

Acesta este, în linii mari, textul literar care a servit ca punct de plecare itemilor. Acest

text trebuia valorificat în răspunsul la întrebarea subiectului 8: ”Crezi că credința în Dumnezeu te ajută să depășești necazurile?”

            Este limpede acum că subiectul nu are nici cel mai mic caracter religios și că argumentarea bazată pe text nu se putea face decât în spiritul ateismului; unul simplist, de doi bani, predat de nepoțel unei bunici bigote și decrepite, de care nimeni nu mai are nevoie, trăiește în picioarele celorlalți, care o acceptă ca pe-un obiect inutil, doar pentru că ocupă un loc în spațiu: ”Ce să știe săraca? (...) Totuși m-am întins la vorbă.” (s.n.) Suntem în prezența unui fals eseu argumentativ, care nu-i lasă elevului posibilitatea să aleagă între două concepții de viață – cea atee și cea religioasă – ambele argumentabile, ci îl orientează, prin intermediul unui umor căznit și grosolan, spre prima. I s-a cerut astfel elevului de clasa a VIII-a să fie abil și să se descurce în fața unui item de 6 puncte, formulat anapoda, cum l-o lumina Dumnezeu, în mare mila Lui!

            De fapt, textul literar dat nu putea fi valorificat în niciun fel, fiind prea sărac și confecționat după criterii străine literaturii. Este exact textul care trebuie pentru a-i convinge pe copii că literatura nu valorează nici cât o ceapă degerată! Aș zice că la Bacău avu loc un experiment ratat, dar nu! Sunt pline manualele și volumele acelea, care-i antrenează pe copii pentru examene de texte sans appas, ce îi fac, poate, mai deștepți la examene, dar îi îndepărtează cu siguranță de lectură. Lectura va rămâne ciuntită și practicată doar pentru teste și probe și niciodată de plăcere...

             Acum lucrurile stau cam așa: Autorii – parte din ei – își fac ”datoria”, adică livrează în numele corectitudinii politice; profesorii își fac datoria și predau comentariile, oferind modele de abordare; copiii învață la greu, de dragul examenului... Dar unde e plăcerea, plăcerea aceea care te face să salivezi în fața unei mâncări bune? S-a dus pe pustii și teamă mi-e c-a-nghețat...

            Ceea ce mă îngrijorează e că nimeni nu pare muncit de bănuiala că plăcerea aceea s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată și că domnii Lăzărescu se vor citi între ei...

 

            (Acest articol s-a publicat pe platforma Scoala9.ro , în data de 27 februarie 2023)  

 

 

 

 

 

 

  

              

 

 

 

 

UN BUCHEȚEL DE LAMIUM PURPUREUM PENTRU FRATELE NEHAMMER

 

    Ce se întâmplă în România când mult iubitul și stimatul Karl Nehammer pierde alegerile în Austria Inferioară?

    N-o să vă vină să credeți!

    În data de 30 ianuarie a.c., doamna Raluca Ion publică pe site-ul Republica.ro un articol obiectiv despre cum a pierdut Karl Nehammer alegerile în landul Austria Inferioară, considerate alegeri regionale-cheie pentru Partidul Popular pe care îl conduce. El a pierdut majoritatea parlamentară într-un land în care se află și Viena și care era considerat fieful partidului său. Grea pierdere!

    Dar eu, nepoate, nu mă omor cu firea și nu mă deranjam să scriu aceste rânduri dacă nu zăream pe pagina de facebook a platformei, la acest articol cât se poate de decent, un comentariu care m-a pus pe gânduri... Acolo, un cetățean din țara noastră ne avertizează cât se poate de ritos să nu ne bucurăm de durerea Nehammerului fiindcă o să pierdem și noi odată cu el! Presupun că omul se referea la ascensiunea extremei drepte în Austria, ceea ce nu ar fi o noutate și nici nu ne-ar afecta mai mult decât ne afectează Partidul Popular. Și-ăștia, și-ăia, tot străini, tot lacomi și nu ne vor pe noi în Schengen, vor doar petrolul, gazele și lemnul nostru, fără să plătească redevențe.

    Mărturisesc că nu mă așteptam ca un român de-al nostru să sară cu atâta alean în susținerea lui Nehammer. Dar mă gândesc că ar fi păcat ca iubitorii de Nehammer să rămână izolați... Poate că ar fi bine să pună de un partid sau, măcar, de o organizație, care să se numească RCIN, adică Românii Care Iubesc Nehammer. Ar fi bine să își facă și un ecuson și să umble cu el prin metrou și pe străzi mai lăturalnice, poate mai câștigă adepți și, uitându-se la ecuson, câinii de pe ulițe ar învăța să latre. Se pot uni și cu cei de la partidul RCIC, adică Românii Care Iubesc Câinii și - de ce nu? - cu cei din Societatea botanică, intitulată maiestuos RCILP, adică Românii Care Iubesc Lamium Purpureum.

    Lamium purpureum este o plantă nevinovată, de culoare mov, un veritabil vestitor al primăverii, din familia labiatelor, care, an de an, în luna martie, își împrăștie pe câmpii și zăvoaie, mirosul ei pătrunzător, iute-nțepător.

    La noi, la olteni, nu s-a auzit de Lamium purpureum. Noi îi zicem ”pizda țigăncii”, dar, ca să nu intru în conflict cu zmeii internetului, am verificat și în dicționarul enciclopedic și, chiar și acolo, denumirea populară este menționată. Ar fi fost și păcat să nu fie! Are atâta savoare! Păi, ce simți când zici Lamium purpureum?(!) Nu simți nimic! Pe când denumirea populară trezește în noi atâtea senzații vizuale, olfactive... Gustative, nu! Că nu se gătește; este o plantă pur ornamentală.

    La noi, la olteni, nu se poartă deloc denumirea științifică... Cum ar fi să zici:

        ”Tu, Leană, ai văzut lanul ăla de Lamium purpureum din dosul casei, fix acolo lângă pissoir? Eu iau o seceră și mă duc să curăț locul c-a crescut prea mare și incomodează...”

    În mod cert Nehammer va pierde majoritatea parlamentară în toate landurile și va suferi. Și, fiindcă a fost deja la bulgari, poate vine după alegeri să se consoleze în țara noastră, nu de alta, dar, la noi, găsești oricând un urs Arthur de vânat... Dacă bulgarii l-au așteptat cu castraveți, noi l-am întâmpina la graniță cu buchețele de Lamium purpureum ca să miroasă frumos și, cum suntem generoși din fire, i-am da, la plecare, și o căruță de lemne, să aibă omul de-un popas pe drumul de întoarcere. Ar acoperi-o cu blana de urs să nu se vadă că-i de furat sau - Doamne ferește! - șpagă pentru d-l cancelar al Austriei ca să ne bage-n Schengen...!

    Dar știi ce am pățit, cititorule, pe facebook, din cauza lui Nehammer Purpureum?

    Mi-au șters textul și a stat așa sub lacăt o săptămână întreagă! Vous comprenez?! Așa o minunăție de tabletă să o bagi sub preș, în loc să o lași să se bucure lumea de ea, să râdă un pic, că râsul detensionează! Doamne, ce oameni proști! Se tem până și de ... țigăncii!

    Dar uită-te la ea, cititorule! Te rog eu: uită-te la ea!

    Nu-i așa că e gingașă! Movul e primăvăratic, matinal, frais...

DR. BODE - BRAND DE ȚARĂ

 

              Bode e metrul etalon al politicii românești. Istoria lui Bode e istoria României postdecembriste. Nu e vorba de istoria evenimențială, ci de cea civilizațională, demnă de... Annales d’histoire économique et sociale. Istoria lui Bode este istoria casei, a familiei și a relațiilor interpersonale din societatea românească postdecembristă. Bode e în fiecare român. Bode e-n toate/În cele ce sunt/Si-n cele ce mâine vor râde de noi. E-n elevul din bancă, ce-l poate lua de model arivistic, și-n absolventul de doctorat, e-n plagiatul ce, fără Șercan, nu murea și care, oricum, va dăinui. Fiindcă Bode va rezista! El îi ține spatele lui Ciucă, iar acesta i-l ține lui Iohannis. Bode e o verigă fundamentală în civilizația românească contemporană. El este piatră de încercare pentru verticalitatea societății academice române!

            Țara, în acest moment, are chipul lui Bode. Ar trebui pus pe drapel în locul stemei comuniste sau în locul găurii revoluționar-decembriste. Păcat, păcat de sângele vărsat, fiindcă s-a scurs în solul patriei fix ca să crească, să trăiască și să înflorească... dr. Bode! Dr. Bode este rațiunea de a fi a României postdecembriste: asta a rezultat în fruntea țării după 30 de ani de ”evoluție” în libertate, ajutată de servicii...

            E vița noastră făurită de susținătorii taciți a trei feluri de câini: maidanezii, de care nu ne putem despărți, fiindcă sunt oglinda noastră, a delăsării, a lipsei de responsabilitate și a ”bunătății” noastre de-o clipă, fără suport și fără viziune; rasa Amstaff, străină și foarte periculoasă, pe care am adoptat-o fără rețineri și fără verificări prealabile, și corciturile, simbol al îngăduinței noastre.

            Să ne trăiești, dr. Bode! Ești brand de țară! Cu tine începe, dar se și termină o civilizație...! După dr. Bode, potopul!

            De-ar veni odată!

    (Acest articol s-a publicat pe platforma Republica.ro, în data de 2 februarie 2023. Titlul inițial era În veci s-or naște pui de... câini sau Vă place Bode?)

VORBE CU MIEZ

 

    ”Poate că nu-l aveți la inimă, domnule Ministru, dar nu puteți nega că Dumbledore are stil.”

        (Harry Potter și Ordinul Phoenix)

Libidoul in ”Moara cu noroc” sau Cui i-e frică de educația sexuală

 

                             

 

            Proiectul introducerii orelor de educație sexuală în școli chiar are nevoie de susținere. Dezbaterea din Parlament a fost neconcludentă, voit pudică și confuză, spunându-se că aceste ore nu ar face decât să trezească apetitul tinerilor pentru sex, aruncându-i într-o goană după plăceri fără opreliști și fără discernământ. S-a făcut aci o confuzie cruntă și voită între o reclamă la pornografie și educație. Or, prin educație, se limitează în foarte mare măsură sexualitatea promiscuă, debordantă, fără măsuri de precauție, dar plină de ipocrizie.

            S-a ignorat și vocea tinerilor care, prin Consiliul Național al Elevilor, s-au pronunțat în favoarea orelor de educație sexuală, ore necesare întrucât i-ar ajuta să-și cunoască mai bine corpul și nevoile lui, să-și conștientizeze și să-și strunească simțurile, să înțeleagă că principiul freudian al plăcerii este implicat în toate actele noastre de voință, că doctorul Freud a explicat științific ceea ce filozoful Schopenhauer intuise deja, că sexul nu e deloc separat nici de corpul, nici de voința, nici de viața noastră; că ocupă oricum un loc central, că vrem sau nu vrem.

            În România, orele de educație sexuală le-ar ajuta mai ales pe fete să înțeleagă mai bine că, în numele plăcerii, sunt privite de multe ori ca o pradă, că se profită de ingenuitatea și de ignoranța lor, că fenomenul loverboy există, că traficul de carne vie e în floare, în România chiar mai bine reprezentat decât în alte părți, că trăim într-o lume mult mai cinică decât suntem în stare să anticipăm.

            Cei care militează deschis împotriva educației sexuale invocă anapoda morala creștină. Creștinul nu este un om castrat. Creștinismul nu impune nimănui să fie bigot sau încuiat. Cel mai bun film despre Patimile lui Hristos l-a făcut Pier Paolo Pasolini, un cineast care era ateu, homosexual și marxist declarat. Chestionat despre ateismul său, Pasolini a recunoscut că o fi fost el ateu, dar unul care voia sincer să creadă... Lumea e diversă și ”întortocheate sunt căile Domnului” de vreme ce filmul Evanghelia după Matei a fost criticat de marxiști, după principiul ”cine nu e cu noi e împotriva noastră”, iar Vaticanul, după ce a avut unele creștinești rezerve, l-a decretat cel mai bun film care s-a făcut vreodată după Evanghelii. Iată!

             Orele de religie au fost introduse în școli fără să se țină cont de principiul laicității și de faptul că ele vin în contradicție flagrantă cu orele de fizică și de biologie, invitând copiii, prin chiar planurile de învățământ, să nu pună întrebări – ciocul mic – de vreme ce se propovăduiește indirect dublul adevăr: cel științific și cel religios! Prezența orelor de religie în trunchiul comun și absența orelor de educație sexuală în școli nu au salvat România de la o statistică rușinoasă: suntem pe primul loc la mame minore în UE! Niște fete ajung mame înainte de a fi femei și ajung femei fără să știe măcar ce li se întâmplă... O rușine! Dacă materia religie face parte din trunchiul comun-obligatoriu al planurilor de învățământ, cu cererea consimțământului părinților, atunci să introducem și educația sexuală în trunchiul comun, tot cu consimțământul părinților. Să adăugăm că educația sexuală nu ar veni în contradicție cu niciun alt obiect de studiu, ba chiar ar completa fericit orele de biologie și de literatură, scriitorii, majoritatea creștini, nefiind nici ei niște oameni castrați sau care își ignoră sexul. Problema unora e că orele de educație sexuală ar descătușa mințile tinerilor, că ar favoriza lectura lui Freud, că altfel ar vedea tinerii lumea și societatea, că ar pune mai multe întrebări, că ar fi mai dezinhibați, mai greu de manipulat și că politica ”ciocului mic” s-ar duce dracului... și-ar fi păcat de atâta ”muncă”...

             Prin aceste ore, se va urmări, dacă se va da voie, să se arate că omul este o ființă complexă, că el are și sex, și simțuri, și voință, că aceste trei lucruri nu este bine să fie puse sub capac, fiindcă atunci se vor manifesta dezordonat și nepredictibil. Știm cu toții că bărbatul gelos își învață nevasta curvă; citiți Școala nevestelor și Școala bărbaților, că tot suntem într-un an Molière. Cutia Pandorei nu poate fi păstrată închisă la infinit. Ușa zăvorâtă tentează, chiar dacă dincolo de ea nu este neapărat paradisul... Dacă ușa interzisă este actul sexual, trebuie să le explici copiilor că depinde doar de noi și de educația noastră dacă dincolo de ea vom găsi paradisul, sau doar o consolare, sau o efemeridă, sau poate iadul. Toate aceste variante sunt probabile. Dar menirea orelor de educație sexuală este să țină iadul cât mai departe. Ele îl vor ajuta pe tânăr să se cunoască mai bine și să îl înțeleagă mai bine pe cel din fața lui. Un om educat este un om avizat. Această materie ar trebui să își găsească locul măcar printre opționale. E absolut necesar.

            E adevărat că orele de literatură română suplinesc ceva din conținutul educației sexuale, dar prea puțin. Literatură universală nici nu se mai face. Eu sunt convinsă că sunt tineri care nu-i vor citi niciodată nici pe Molière, nici pe Henry James, nici pe John Galsworthy, nici pe Marchizul de Sade, nici chiar pe Balzac, cel din celebra Peau de chagrin, roman comentat de însuși Freud. Aceștia sunt autori care au avut curajul să vorbească direct sau voalat despre libido. Marchizul a făcut-o direct... Și l-a costat... ani buni de închisoare. Nici Slavici al nostru nu e mai prejos. În Moara cu noroc, libidoul e la loc de cinste:

            ”Haid’ să te joc o dată, să zici că ai fost jucată!”

            Dar Ana ”cea înțeleaptă și așezată” e neclintită:

            ”Ei! nu vreau! grăi Ana rece și se dete înapoi.”

            Și acum se întâmplă ceea ce mai toți sexologii evidențiază, iar Slavici a știut înaintea lor: bărbatul se retrage, dacă femeia e fermă: ”Lică se retrase cam necăjit.” Sigur, asaltul urma să se reia... Dar cine credeți că dă o mână de ajutor, ”săracul de el”? Chiar Ghiță:

            ”Săracul de mine! (...) Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe...”

            Lică nu îi ia nimic din frumusețe... În tot acest context, Lică e păcatul, care mocnește și se înmulțește, ajutat și de slăbiciunea omului. Lică e cel care face să progreseze narațiunea, așa cum păcatul originar s-a cuibărit la originea lumii, ca șarpele... Și eu m-am gândit de mai multe ori, recitind această splendidă nuvelă la poemul Șarpele de Vasile Voiculescu:

Am întâlnit un șarpe împodobit splendid,

În verdea lui armură (Lică avea ochii verzi)

... Am ridicat călcâiul. El m-a privit lin, drept

C-o grea făgăduință în ochiul lui deștept

Știui că e păcatul... și nu l-am mai ucis”

            Și ce plină de patimi și înțelesuri e făgăduința lui Lică!

            El știe să speculeze slăbiciunea umană. Când Ana se ridică ”roșită ca bujorul” după ce Lică aruncase o vorbă despre slujnică, bătrâna, mama ei -  o înțeleaptă -  gândește că ”așa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are câte un păcat. Fie cât de mic, dar tot îl are.” Iar păcatul Anei e unul universal și foarte, foarte mic: chemarea îndărătnică a cărnii. Și când o joacă Lică se produce adevăratul ei dans nupțial. Își dă seama și Ghiță când ”îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului.”

            De ce vrea Ana să rămână la han în ziua de Paște? E drept că la Moară rămânea bărbatul ei. Dar copiii ei plecau la rude. Cuminte ar fi fost ca ”Ana cea înțeleaptă și așezată” să plece cu ei. Dar nu o face: ”Țiu la tine, Ghiță, strigă ea îndărătnicită”, dar Ghiță cel moale și ezitant nu e prost:

            ”Grozav ți-e de mine! (...) Spune drept; vorbește-mi pe față: vrei să rămâi, pentru că știi că are să fie și Lică aici.”

            Chiar și bătrâna ei mamă se desparte de dânsa ca și când abia acum ar mărita-o cu adevărat:

            ”Ea își sărută la despărțire copila, o sărută o dată, de două ori, o sărută de mai multe ori, ca și când s-ar despărți pe veci de dânsa, ca și când acum o ar mărita și numai acum ar sâmți că ea trebuie să împartă bucurii și amaruri cu soțul ei.”

            Lică și Ana rămân singuri la han:

            ”Lică privea cu mulțumire la obrajii ei aprinși, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca și caisa răscoaptă... (...) Se sâmțea stăpânit de dânsa...”

            Din acest moment, deznodământul nu mai contează.

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,

Iubirea e sămânța eternității-n carne, conchide Vasile Voiculescu în Sonetul CCXXXV.

După ce Ghiță o asasinează, iar Lică se întoarce la han ca să-și recupereze șerparul, dar Freud ne-ar asigura că el îl uitase acolo anume ca să se întoarcă, ”când Lică se plecă asupra ei, ea țipă dezmierdată, îi mușcă mâna și își înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă...” (s.n.)

            Ana a plătit plăcerea cu viața, dar măcar a știut înainte de a muri ”că a fost jucată”...

            Și e frumoasă povestea lor de dragoste, chiar dacă... vinovată:

Am fost și noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...

Ci-mbrățișarea noastră, oricât de vinovată,

Păstra în ea savoarea întâia, neuitată

Și paradisiacă a primului păcat.

...

Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim

Și-n ghearele Satanei noi încă strălucim. (Voiculescu, iarăși)

 Sunt convinsă că mulți profesori de română evidențiază la Moara cu noroc tot ce trebuie, iar, dacă nu o fac, ce se întâmplă?!

            Ooooo! Se întâmplă ceva ce unii literați încă nu au remarcat: cursurile de literatură castrate, unde sexul nu-și găsește locul, fiind tratat ca și când nu ar face parte din viață, sunt privite de elevi și studenți ca simplă literatură pentru examen, care nu numai că nu trezește apetitul, dar nici nu trebuie să o facă și, atunci, ei se vor îndrepta în masă spre E.L. James și al său roman, 50 de umbre ale lui Grey, citit la apariție de 80% dintre elevii mei. Mi l-au recomandat și mie: ”Nici nu știți ce pierdeți, doamna...”, ”Nu prea am timp”, am bâiguit eu, ”Nici noi, dar merită”, a venit replica. Și cred că aveau dreptate, dar eu nu prea citesc la întâmplare, îmi fac liste de lecturi prin care urmăresc o idee și mă țin de firul listei. Ce am vrut să spun este că, dacă le-ai semnala libidoul în opera unor Slavici, Molière, Balzac, Henry James, John Galsworthy și alții, le-ai trezi mai mult apetitul pentru marea literatură decât prezentându-i pe scriitori ca pe niște ființe castrate. O civilizație castrată, ce nu îndrăznește să vorbească deschis despre sex, este o civilizație condamnată, care se ignoră, neavând curajul emancipării sub niciuna din formele ei. La viața mea, prin natura muncii mele, i-am citit pe Kant, Schopenhauer, Chomsky, Freud, toți, deschizători de drumuri. Indiferent de specializarea pe care o vei urma, lectura lui Freud este cea mai instructivă.  Le-am atras de mai multe ori atenția elevilor mei asupra cărților lui. I-am rugat să-l citească, fiindcă altfel vor vedea lumea, oamenii, relațiile interumane, societatea, psiho-patologia vieții cotidiene și propriul destin după lectura lui Freud. Ce om! Ce geniu! Châpeau bas, domnule doctor! Ce bine că ați existat! Ce bine că nu ați avut prejudecăți!

             Freud vorbește despre ”principiul plăcerii”, pe care dacă nu-l ignorăm nu înseamnă că-i cădem pradă. A vorbi despre acest principiu și rolul lui în viața noastră nu însemnă a induce altora ideea că plăcerea e totul în viață, cum greșit comentează doamna Rucsandra Cioc, într-un articol publicat pe platforma Republica, in data de 7 martie 2021, și republicat pe aceeasi platformă în data de 26 noiembrie a.c. Căutarea plăcerii este subîntinsă tuturor actelor noastre, dar acest lucru se petrece subconștient, că vrem sau nu vrem, iar faptul de a nu conștientiza acest lucru nu ajută la nimic. A trăi cu impresia că sexul e doar pentru pipilică și făcut copii, că orgasmul e doar o întâmplare exotică e o prostie și e foarte trist că această prostie e susținută chiar de la tribuna Parlamentului: Vorbim de ”educație sanitară” în loc de educație sexuală, ca și când am confunda spălatul pe mâini cu spălăturile intravaginale, proscrise de ceva vreme. Trebuie să îi spunem clar și doamnei Cioc că a vorbi despre ”principiul plăcerii” nu are nicio legătură, dar niciuna cu a recomanda ”goana după plăceri și egoismul”, cum scrie dânsa. Nu recomandăm nici așa ceva, nici Freud după ureche...

            Mă întreb dacă doamnele din Parlamentul României care au făcut, din vocea lor, zid împotriva educației sexuale au citit măcar un volum din Freud sau au avut vreodată orgasm. Își mai aduc aminte și în ce poziție erau...?

            O altă problemă pe care o ridică Rucsandra Cioc este dacă educația sexuală s-ar preda bine sau nu și ce ar trebui să conțină programa.

            Pentru început programa ar trebui să conțină tot ce se găsește în multele cursuri pregătitoare, în vederea predării educației sexuale ce s-au făcut din 1995 încoace. Intențiile au fost bune, dar au fost blocate, ca mai tot ce e românesc. Capitolul despre contracepție ar trebui neapărat îmbogățit și ar trebui adăugat un capitol despre minoritățile sexuale. Ca să avem o programă obligatorie trebuie să avem educația sexuală ca obiect de studiu obligatoriu. Or, noi abia vorbim de educație sanitară, ca obiect opțional. Dacă obiectul ar fi obligatoriu, s-ar emite programă și ea ar trebui respectată. Desigur, ea poate fi îmbogățită, dacă elevii pun întrebări și se arată interesați de anumite conținuturi. Cât privește supoziția doamnei Cioc că poate nu s-ar preda bine obiectul că – deh! – nu toată lumea are har, întreb și eu: Și-a pus cineva problema în atâția amar de ani dacă religia se predă bine, dacă se predă cu har? Orice obiect de studiu trece prin mâna profesorului, poartă amprenta lui, iar profesorul are sau nu are talent pedagogic. Dacă un profesor de română nu are nici talent la scris, nici har pedagogic nu înseamnă că trebuie să scoți româna din programă...

            Cât privește atitudinea ”pro viață sau pro avort”, despre care vorbește doamna Cioc, până să ajungem acolo trebuie să discutăm despre mijloacele contraceptive. Sunt multe și pe an ce trece mai perfecționate. Am cunoscut persoane pudice și bigote care consideră chiar și contracepția o crimă... Înainte să vedem în avort o crimă, hai să ne gândim că acel făt este purtat în pântece de o femeie; că ea trebuie să fie suficient de coaptă pentru a deveni mamă; că acel copil trebuie să se nască într-o familie normală, dorit, în egală măsură de mama și de tatăl lui; că acea familie ar trebui să aibă mijloacele materiale necesare pentru a-și crește pruncul... Spus direct, femeia aceea nu poate fi obligată să fie mamă, dacă nu se simte pregătită sau în stare și dacă nu are mijloacele materiale necesare pentru a-și crește copilul. Să-i amintim doamnei Cioc și de femeile care au făcut avort în condiții improprii, improvizate, în timpul ”epocii lumină”, decretate de Nicolae Ceaușescu, când atitudinea oficială era ”pro viață”, și care au murit... de dragul vieții... Chiar așa ”De ce trebuie să ne împotrivim orelor de educație sexuală în școli”, cum scrie dânsa? De remarcat folosirea fermă a indicativului ”trebuie”, în locul condiționalului ”ar trebui”, care, măcar, ar lăsa drept de apel; de remarcat folosirea pluralului manipulator ”să ne împotrivim”, care nu-ți dă voie să discerni și să alegi. La un moment dat Domnia Sa scrie că la orele de educație sexuală elevii nu ar învăța nimic din ce nu știu deja, fiindcă trăim într-o societate îmbibată de sex la nivelul imaginii, confundând dumneaei grav pornografia cu expunerea argumentată și chiar prevenitoare!

            Cât privește întrebarea Rucsandrei Cioc dacă ”are o instituție (școala) dreptul să emită un discurs  care poate veni în contradicție cu valorile individului și ale familiei”, răspunsul este categoric da și a fost dat de mult, încă de când s-a introdus Teoria heliocentrică la obiectul fizică, după ce Nicolaus Copernic și Johannes Kepler au demonstrat matematic că nu noi și planeta noastră suntem centrul universului – vai de curul nostru! – ci soarele, în timp ce noi, împreună cu alții, ne învârtim frumușel în jurul lui și luăm lumină de acolo; răspunsul este categoric da, de când Charles Darwin, cu prețul sănătății și al vieții, a reușit să definitiveze Originea speciilor (1859) și, după ani buni, teoria lui intra cu pas ferm în universități și în școli, la ora de biologie. Să adăugăm că materia de studiu trece prin atitudinea și vocea unui profesor; că formula ”magister dixit” s-a demodat de mult; că profesorul de educație sexuală propune o manieră de abordare și nu o rețetă obligatorie; că școala nu este o instanță, că nimic nu poate fi definitiv și nici perfect, că nici părinții nu au întotdeauna timp să vorbească cu copiii lor despre sex. Sau, dacă au și o fac mai bine ca la școală, cu atât mai bine societății și copiilor, cu atât mai bine!

             În această dezbatere, eu aș veni cu o propunere: educația sexuală să se facă în grupe distincte de fete și de băieți. Fiindcă fetele și băieții, femeile și bărbații au probleme sexuale distincte și pot apărea stări de inhibiție când fetele sunt în prezența băieților și invers. Ora de educație sexuală ar trebui să fie o oră în care răspunzi unor întrebări, iar, în primele întâlniri, ar trebui să se facă doar exerciții de dezinhibare...

            Dezinhibarea e necesară întregii societăți...

            (Acest articol a apărut pe platforma www.scoala9.ro în data de 15 decembrie 2022)