Este
un lucru bun că proiectele Legilor Educației – una pentru învățământul
preuniversitar și alta pentru cel universitar – au fost puse în dezbatere
publică, în perioada 13 iulie – 24 august a.c., și astfel s-a vorbit și se va
vorbi mai mult despre Învățământ – prioritate națională. S-a spus că perioada
de dezbatere e cam scurtă. Calendaristic, e adevărat. Dar aceste Legi și-ar
găsi aplicabilitatea din 2027, caz în care perioada de dezbatere se poate
prelungi și după votul în actualul Parlament, care e previzibil. O lege e
perfectibilă sau poate fi abrogată, important e să existe vocile critice care
să ducă la înlocuirea ei cu alta măcar mai bună. Legea de acum nu e cu nimic
mai bună decât cea din 2011. Dimpotrivă. Până la urmă orice lege poate naște
nedumeriri, critici... Lucrurile însă se agravează atunci când ea trezește...
stupoare! Stupoarea crește în momentul în care constați că, deși Legile sunt...
discutabile, România educată... tace! Tace adânc! Tace și iar tace! Nu că nu ar
fi nume sonore care au criticat deja Legea; sunt. Dar puține! La așa lege,
atâția comentatori! În cele din urmă, expeditorii și destinatarii se
echivalează și un singur lucru este cert: vom avea Legea și Educația pe care le
merităm.
Știți câte nume sonore ale
Societății civile au comentat până acum Legile Educației? [Eu mă raportez la
data de 9 august 2022, când s-a publicat articolul meu] – 10-12: Lazăr
Vlăsceanu, Mircea Miclea, Andrei Marga, Remus Pricopie, Adrian Preda, Paul
Cernat, Andrei Cornea, Brîndușa Armanca, Sabina Fati, Cristian Preda, Adrian
Dușa, Sorin Șerb.
Nici Lazăr Vlăsceanu, nici
Remus Pricopie nu văd vreo legătură între raportul ”România educată” și acest
proiect de legi. Lazăr Vlăsceanu vorbește chiar de ”tentative de compromitere”
a raportului... Și, cum mai nimeni nu se recunoaște în Legile Educației, ca făt
al României educate, explicația trebuie căutată în supranatural:
O fi fost mă-ta vioară,/
Trestie sau căprioară/ Și-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voievod?/ Că
din oamenii de rând/ Nu te-ai zămislit nicicând./ Doar
anapoda și spârc,/ Cine știe din ce zmârc,/ Morfolit de o copită/ De făptură
negrăită/ Cu coarne de gheață,/ Cu coama de ceață,/ Cu uger de omăt - / Iese
așa fel de făt.
Da, ați ghicit, e Fătălăul, din Flori de mucigai.
Acestea fiind zise, să ne
uităm pe Lege.
***
Portofoliul personal educațional
al elevului (PPE)
Acest portofoliu a existat
și în Legea din 2011. În prezentul proiect, portofoliul ocupă art. 61. Începem
cu el întrucât se utilizează de la grădiniță până la sfârșitul învățământului
preuniversitar – Art. 61 (4). Ba mai mult, va deveni obligatoriu odată cu generația
de preșcolari care încep grupa mare și clasa pregătitoare în anul de grație
2023-2024, dar și cu generația de învățăcei ce încep clasa I în același an. –
Art. 61 (6)
Dar ce este PPE?
El cuprinde ”evaluări de
profil și recomandări de recuperare, diplomele, certificatele sau alte
înscrisuri obținute în urma evaluării competențelor dobândite sau a
participării la activități de învățare, în diferite contexte, precum și produse
sau rezultate ale acestor activități, în contexte de învățare formale, nonformale
și informale.” – Art. 61 (2)
E important să explicăm
pentru profani ce înseamnă aceste trei tipuri de învățare.
Învățarea formală este cea
de tip oficial, care se realizează la școală, este evaluată riguros și periodic
și se finalizează cu obținerea unor diplome, de care învățăcelul va putea face
uz în cariera sa.
Învățarea nonformală este
cea care se realizează în afara școlii, prin acțiuni de voluntariat, prin
activități gen ”Școala altfel” sau concursuri științifice, culturale sau
sportive.
Învățarea informală e cea
mai personală; ea se realizează acasă, cel mai adesea ”în liniștea odăii”, prin
lectură, prin tot felul de activități personale pentru care copilul are talent;
pot intra aici și meditațiile; dar și prin călătorii.
Ca om riguros, conștiincios
și direct ce mă aflu, vă propun să ne imaginăm că un profesor suficient de determinat chiar vrea să
realizeze acest PPE, prezent în ambele Legi ale Educației, și cea din 2011, și
cea de-acum, amândouă discutabile! Acest profesor pus pe treabă nu va putea să
realizeze PPE-ul din două motive:
Primul, dar nu cel mai
important, este de natură logică: un educator poate să dea socoteală de
activitatea formală și nonformală a învățăcelului, dar să îl chestionezi pe
fiecare elev în parte despre ce activități de timp liber preferă, à
propos de învățarea informală, sau să le ceri tuturor să îți facă o listă cu
așa ceva și apoi să consemnezi și acest lucru în PPE, ca și cum chiar ar citi
cineva, mi se pare, cel puțin, exagerat. Dar cum încrederea nu este și nu poate
fi obligatorie, începem să avem suspiciuni asupra adevăratelor intenții ale
celor care formulează asemenea cerințe și trecem astfel la al doilea motiv, cel
zdrobitor de important:
Eu nu cred că este bine ca
acest PPE să fie realizat! Dacă va fi impus, chiar tratat superficial de
profesori, și noi toți avem un anume grad de conformism, altfel nu am rezista
în sistem, el va plafona iremediabil nivelul cadrului didactic. Acesta nu va
mai avea timp să citească de bună voie o carte de specialitate sau din alte
domenii, să comenteze o lege a educației sau să organizeze ieșiri culturale,
fiindcă munca lui la clasă va fi dublată de munca la PPE, ba mai mult, PPE-ul
va umbri și va fura din cuantumul muncii la clasă! Profesorul se va transforma
într-un funcționar tot mai cenușiu, tot mai sufocat și mai obosit, care
redactează, fără chef și într-o limbă de plumb, rapoarte... despre elevul
”Bujie Ion” – vorba poetului. Eu sunt convinsă că asta se dorește: invadarea
vieții private a salariaților și controlul absolut al timpului, odată liber, și
al minții. Asta s-a dorit și s-a făcut și pe vremea comuniștilor, asta se
dorește și acum: istoria se repetă sau se va repeta. Suntem deja la a doua
încercare!
Și nu știu cu cât va trebui plătit un
profesor-diriginte pentru asemenea muncă titanică și... inutilă! Fiindcă nimeni
nu va citi PPE-ul! Chiar dacă ar fi scris cu talent, ceea ce nu poate fi
obligatoriu, nimeni nu are timp și chef de așa ceva!
Și mai e ceva ce mă
întristează: faptul că mai nimeni din cei care s-au aplecat sau se vor apleca
asupra Legii nu vor critica PPE-ul. Până acum a făcut-o doar Paul Cernat într-un
articol din Observator cultural.
Acest aspect va fi bagatelizat, tratat cu superficialitate și apoi ne mirăm
când regăsim aceeași superficialitate în proiectele de legi și când nepăsarea
se întoarce împotriva noastră.
PPE-ul a fost creat de
niște socio-psiho-pedagogi care nu s-au gândit nici măcar o clipă la utilitatea
lui practică.
Aflați că ”la finalizarea
clasei a VIII-a, consilierul școlar și dirigintele au obligația (s.n.) să emită o recomandare de încadrare în educația
secundară superioară, având caracter de orientare școlară
pentru fiecare elev în parte. (...) La elaborarea recomandării, sunt consultate
și cadrele didactice de la clasă. (...) Recomandarea are un caracter
orientativ...” – Art. 61, (5)
Din fericire, la
terminarea liceului, dirigintele scapă de această povară. Ea nu e prevăzută.
Dar să ne imaginăm cum ar fi fost să ai un elev ca Einstein – orice geniu
produce dezordine, sparge structuri pentru a-și face loc – iar tu să fii
funcționar într-un sistem monstruos, să predai științe umaniste la care
Einstein nu era bun, și, excedat de atâta muncă și de atâtea absurdități,
obosit peste măsură, uitându-te la mediile, în general, mici ale băietului să
scrii în PPE-ul lui Einstein: ”inapt pentru învățământul superior”, ca simplă
recomandare desigur, care, peste ani, ar face deliciul presei mainstream, cu
toată bălăcăreala care ar urma la adresa ta.
Ce mai cuprinde PPE-ul?
El mai conține și
catalogul electronic – Art. 61 (2)
Domnul Mircea Miclea, un
susținător al PPE-ului, are vorbe de ocară doar pentru prezența in portofoliu a
acestui catalog: ”Cine va asigura securizarea datelor? Cariera oricui poate fi distrusă (s.n.) uitându-se la diverse
medii obținute în clasele...” (Sursa: EduPedu.ro,14.07.2022)
Nu cred că un catalog
electronic poate distruge cariera cuiva. Mai degraba ce scoate el pe gură i-ar
putea distruge cariera, dar asta numai într-o lume în care chiar contează ce
spui și ce faci. Dar, într-o lume în care nu are nicio relevanță ce auzi și ce
vezi, ci ce spun alții că trebuia să auzi și să vezi, catalogul electronic nu mai
are nicio putere și singurul scop al PPE-ului este să țină timpul și mintea
profesorului ocupate!
Admiterea la colegiile naționale
Eu
lucrez la un astfel de colegiu. Legea se vrea permisivă. De ce?
Eu cred că nimeni nu s-ar
fi supărat pe față dacă repartizarea elevilor la liceu se făcea tot în baza
Evaluării naționale. Unică și obiectivă, Evaluarea națională îi permite
elevului să facă o listă de opțiuni, urmând să fie repartizat în funcție de
medie. De ce să strici ceva care chiar mergea bine, creând și concurență între
licee? Concurența este mereu benefică și pune piedici controlului excesiv.
Oponenții acestei măsuri
reclamă și faptul că elevii ar face meditație cu profesorii de la aceste licee,
că ar fi o competiție cumva aranjată și întunecată de umbra banilor și că
prețul meditațiilor s-ar dubla. Rumoarea a fost atât de mare încât a ajuns și
la urechile domnului Ministru care a dat asigurări că subiectele nu ar fi
făcute de profesorii colegiilor respective, ci de... Academia Română! Om trăi
și om vedea.
Sigur, părinții sunt cei
mai vocali, dar îi cunosc bine și știu că dumnealor nu se mișcă decât sub
protecția globalului și a anonimatului...
Orice ai vrea să spui, o
astfel de măsură nu ar face decât să mărească diferența dintre oraș și sat, dintre
bogați și săraci, dintre elitoida sclifosită și oamenii de rând; sau cei mulți
și tăcuți... Dar parcă prea tăcuți...!
Ne grăbim să trecem la cel
mai așteptat subtitlu:
BACALAUREATUL
Bacalaureatul
face subiectul articolelor 75 și 76 din Lege. Are cinci probe. În mare,
conținutul lui a provocat stupoare!
Motivele stuporii, le vom lua pe rând.
Prima probă (A) este
halucinantă! Fiindcă nu-ți vine să crezi ce citești și repeți lectura așteptând
să constați că te-ai înșelat.
La proba (A), motivele
stuporii sunt în număr de trei:
1 Este o probă COMUNĂ
pentru TOATE tipurile de licee, toate filierele, profilurile și specializările,
acolo unde în toată lumea civilizată și mai puțin civilizată, din Franța până
în Vietnam, există cel puțin doua tipuri de bacalaureat (A și B), în funcție de
specificul liceului – profil și specializare - și de perspectivele pe care acel
liceu ți le deschide. Dacă el te îndreaptă spre
meserii care nu cer calificare teoretică superioară, probele de cultură
generală vor fi mult mai ușoare decât cele de la liceele teoretice. Acești
elevi, că sunt absolvenți de licee teoretice, profesionale sau vocaționale au
nevoie de un examen de maturitate care să îi susțină mai departe în ceea ce vor
să facă și să definitiveze în viață. O probă nediferențiată nici pe filiere,
nici pe profiluri, nici pe specializări își pierde orice utilitate, devine ceva
ce trebuie bifat și îi va umili și încurca pe toți: nimeni nu va înțelege de ce
dau toți matematică, de ce dau toți istorie sau geografie și socio-umane, când,
de fapt, ei s-au pregătit patru ani de zile, urmând o anumită specializare. O
asemenea viziune didactică, cred, unică în lume, ar fi valabilă poate doar dacă
ar exista un singur tip de liceu, fără filiere și fără profiluri.
2 Această probă – cel mai
probabil, test- grilă – se va susține la cinci obiecte din trunchiul comun,
reunite la un loc, într-o frățietate unică în lume: limba și literatura română,
matematica, una din științele exacte (fizica, chimia sau biologia) istoria sau
geografia și una din științele socio-umane (sociologia, psihologia, economia
sau – vai! – filozofia!) Adevărul e că nici nu se putea la un liceu profesional
fără filozofie! Cum adică să tragi la șaibă, fără să știi și să aprofundezi că
libertatea este ”necesitate înțeleasă”!
3 S-a vorbit atât de mult
despre necesitatea de a forma la elevii noștri un mod de a gândi și e foarte
adevărat că, în ciuda lăturilor care au tot curs pe anumite site-uri de presă,
evaluarea la teze și examene în sensul înțelegerii, gândirii, interpretării,
argumentării a făcut progrese uriașe. Luați toate subiectele de bac care s-au
dat la literatură română din 2000 încoace și nu veți găsi niciun subiect de
reproducere, toate sunt axate pe explicare, înțelegere, interpretare, argumentare.
Ce mod de a gândi le va forma elevilor acest test-grilă din cinci obiecte
profund diferite (măcar de-ar fi fost materii din același profil)? Proba e
aproape inutilă. Abia dacă le va oferi ocazia să aplice cele învățate, dar, în
niciun caz, nu îi va ajuta să dezvolte o teorie, plecând de la cazuri
particulare, generalizând. Abia atunci simți că te înalți și că n-ai învățat
carte degeaba.
Și nimeni nu poate
concluziona mai bine ca Andrei Marga, filozoful care ar fi acum atât de necesar
la Minister:
”Mulți oameni au concepții
– adică cunoștințe organizate. Dar cei care întrunesc cunoaștere, imaginație
socială, neliniște etică, interogare filozofică ajung mai sus. Ajung dincolo de
percepții, abordări, idei, concepții, la ”viziuni”. Acestea sunt podișul înalt
de pe care se vede departe, în toate direcțiile.” (Disprețuirea teoriei și neajunsurile in Cotidianul.ro, 23.07.2022)
Bacalaureatul ar trebui să
fie o treaptă spre această ”cunoaștere..., neliniște etică, interogare
filozofică”, or, cu un astfel de bac, scara spre ”viziune” e distrusă. Andrei
Marga e de părere că decidenții ”îndrumă instituțiile spre cultivarea
supunerii, nu a vreunei reflecții” și concluzionează că ”unde dezbaterea
publică este redusă, interesul pentru teorie scade.” (idem)
Cu proba B suntem absolut
de acord: e vorba de două probe la două limbi străine de circulație care se vor
derula în conformitate cu CECR (Cadrul European Comun de Referință)! Bună și
Uniunea Europeană la ceva! Ca și până acum, elevii care și-au dat deja aceste
competențe lingvistice doar le echivalează.
Proba C se referă la
competențele digitale, iar proba D este una cu care nu putem să nu fim de
acord, doar că ridică unele semne de întrebare: e vorba de proba scrisă la
limba și literatura maternă pentru minoritățile conlocuitoare. E foarte bine!
Dar de ce ei, da, și noi, majoritarii, nu?!? Suntem, cred, unici în lume cu
acest dispreț manifest – că inconștient
nu poate fi, e prea la ochiul și mintea oricui – la adresa limbii naționale! Și, cui tace acum,
să-i ia Dumnezeu darul vorbirii că, oricum, nu are ce face cu el!
Proba E ne dă și ea pe
spate! Aflăm cu emoție că, dacă ții morțiș, poți – cum nu? – să dai o probă
FACULTATIVĂ, scrisă, mai complexă, specifică profilului și specializării, cum
ar fi profilul real, specializarea matematică-informatică, sau profilul real,
specializarea științele naturii.
Oameni buni, eu îi cunosc
bine pe copii. Îi cunosc bine pe elevii noștri. Stau și mă întreb ce anomalie a
naturii s-ar apuca, la sfârșitul unui examen obositor, să mai dea o probă, care
nu-i folosește la nimic, care n-are relevanță practică...
Titularizarea în Învățământul preuniversitar sau cum să facem sistemul
cât mai puțin atractiv
Acest
aspect a fost amănunțit analizat de domnul Mircea Miclea în articolul
menționat, analiză la care subscriu, dar, fiind o chestiune importantă a
sistemului de învățământ, nu pot să nu o reiau.
Titularizarea, așa cum
este ea prevăzută în Legea Educației, devine un proces mult prea greoi și
stufos, care va face ca Învățământul să nu poată rezista la acerba concurență
de pe piața muncii. Și așa gâfâie...
Să luăm exemplul unui brav
tânăr care, după bacul reformat, în loc să se ducă la Politehnică, alege
Universitatea, facultatea de matematică sau informatică. O termină; vrea în
Învățământ. Pentru aceasta, trebuie să facă:
1 un masterat didactic. Masteratul durează un an sau doi. Băiatul îl face.
Dar, ”fatalitate”, - vorba lui Caragiale – masteratul didactic nu îți dă
dreptul să intri direct în râvnita profesie de dascăl! Nervii și coloana
vertebrală mai trebuie lucrate un pic prin ani de așteptare! Orice alt tip de
masterat îți dă dreptul să intri direct în orice altă profesie!
2 Să participe la o probă elaborată de Centrul Național de Formare (CNF)
și, dacă o promovează, devine cadru didactic stagiar, fiind repartizat un (1)
an la o unitate școlară. Urmează:
3 Examenul de licențiere, care ține loc clasicului definitivat. Dacă îl
promovează, urmează
4 Concursul național unic de titularizare. Dacă nu reușește să devină
titular, rămâne stagiar și este repartizat anual la diverse școli.
Trebuie spus că noi,
profesorii, dăm foarte multe examene și asta nu mi se pare neapărat un lucru
greșit, dar nu pot să nu remarc inutilitatea probei elaborate de CNF, ce
implică oameni plătiți să lucreze acolo și nici nu pot să nu-mi amintesc că, la
toate examenele cu colțul sigilat pe care le-am dat eu, CA PROFESOR, inclusiv
după Revoluție, subiectele fiind formulate de universitari, aceste subiecte
erau toate de REPRODUCERE, NICIUNUL nu viza producerea de sens, reflecția
asupra unei idei, interpretarea unui text la prima vedere, continuarea, cu argumente,
a unui demers sau text, etc. Reproducerea, toceala fac examenul cenușiu și
neatractiv: o ocupație în plus care trebuie bifată și de care trebuie scăpat.
Știu sigur că primul examen la care s-a renunțat după 1989 la reproducere de
sens a fost examenul de bacalaureat, acesta fiind cel mai vizibil și plasat
întotdeauna în centrul ideii de reformă, dar, când rămânem doar noi cu ai
noștri, din simplificare sau din motive materiale – se vinde mai ușor –, se
revine la clasicul subiect de reproducere.
Vă las pe dumneavoastră să
judecați cât de atractiv e sistemul românesc și câtă aventură spirituală
implică el... Eu sunt convinsă că, în tot învățământul românesc, nici nu se
dorește vreo devenire spirituală, pe care nici nu ar avea cine să o gestioneze.
Și apoi ce nevoie ai de aventură spirituală când toți, de la opincă la vlădică,
suntem prinși într-un program care ne transcende, e situat undeva în clouds și nu trebuie neapărat să-i
bănuim finalitatea. Cu cât mai puține întrebări și cu cât mai puține dezbateri,
cu atât mai bine. De altfel, toți conformiștii, toți carieriștii vor evita să
dezbată această Lege. Știu ei de ce și de-aia tac.
Învățământul superior și controversa din jurul
Doctoratului
Am
ajuns și la cel mai înalt tip de învățământ, cu cele mai mari aspirații.
Cea mai amănunțită și
obiectivă critică a Învățământului superior, în viziunea acestei Legi, o face
profesorul și sociologul Lazăr Vlăsceanu, doctor în sociologie al London
University Institute of Education, din 1976, care, cu o acuitate extraordinară,
a prevăzut eșecul Legii Educației încă din vara lui 2021, când a scris:
”Proiectul România educată mi se pare alcătuit pe o
axă cu doi poli. Din păcate, nu comunică mai deloc între ei. Primul pol
corespunde unei necesități istorice: nimic nu se poate realiza în economia,
societatea sau cultura României viitoare fără o transformare a educației...
(...) La polul opus, nu știm cine a pus în pagină opțiunile proiectului, dar
par să fie mai degrabă tentative de compromitere. Multe din opțiuni sunt rupte
de rezultate dominante și actuale ale științelor cognitive și sociale despre
educație, întoarse cu fața spre trecut, contradictorii și haotice. Dacă s-ar
aplica așa cum se prezintă, sistemul ar ajunge într-o stare de confuzie și
regresie mai profundă decât acum.” ( Un
orfan al ”României educate” – învățământul superior, in EduPedu.ro, din
19.07.2021)
În această vară fierbinte
a lui 2022, L. Vlăsceanu nu întârzie să revină cu o nouă analiză amănunțită
asupra învățământului superior. Domnul Vlăsceanu acuză acest proiect de lege de
tradiționalism, centralism și uniformizare, în ciuda principiilor foarte
numeroase și generoase pe care această Lege declară că se bazează:
”După estimarea mea simplă
și realistă, proiectul de lege este în proporție de 95% rezultatul compilării
(de fapt a unui gen pe care l-aș numi de ”plagiere” juridică) a unor
reglementări și instituții existente în legi aflate încă în vigoare, aplicate
cam după anul 2000 (...) și care,
oricum, trebuiau schimbate. Rezultatul compilării este nu numai unul de
consolidare tradiționalistă a sistemului, ci ia inevitabil o formă eterogenă și
adesea producătoare de incompatibilități normative, întrucât adună enunțuri din
epoci diferite bazate pe concepții și intenții diferite.” (S: EduPedu.ro,
18.07.2022)
Foarte importantă –
sugerează Vlăsceanu – este și asigurarea calității în Învățământul superior,
întrucât această calitate se răsfrânge asupra societății întregi. De
învățământul superior, de capacitatea lui de inovare și de adaptare, depinde
calitatea specialiștilor din toate domeniile.
Asigurarea calității se
realizează în mare prin satisfacerea următoarelor direcții: selectarea
asistenților universitari, evaluarea studenților, evaluarea la examenele
postuniversitare și încurajarea concurenței.
Despre evaluarea
studenților și piedicile de sistem care îi stau în cale, vorbește deschis
profesorul Adrian Dușa atunci când comentează articolul lui Lazăr Vlăsceau din
EduPedu.ro, din 18.07.2022, afirmând că ”...este imposibilă, dintr-un motiv pe
cât cât de evident, pe atât de pervers: sistemul de finanțare pe baza numărului
de studenți. Dacă am aplica un sistem corect de evaluare și (prin reducere la
absurd) niciun student nu ar mai trece clasa, universitatea ar rămâne instant
fără finanțare. Alternativa, în numele asigurării banilor de salarii, este că
studenții obțin note de trecere aproape în orice condiții. (...) Într-o țară în
care majoritatea este reprezentată de analfabetism funcțional, unde procentul
din PIB alocat cercetării este cel mai mic din Europa și absolut ridicol de mic
(0,17%) te întrebi ce dorește de fapt clasa politică. Lipsa de interes este
arhicunoscută (...) însă asemenea proiecte de legi și asemenea sub-finanțări mă
fac să cred că această clasă politică nu este deloc lipsită de interes, ci
acționează chiar într-un interes contrar societății românești. Ceea ce se
întâmplă este o rușine monumentală pe care doar istoria o va explica. Asta,
dacă vom mai avea o istorie în direcția în care ne mână acești ciobani
deghizați.”
Tare! Cu atât mai tare cu
cât finanțarea per capita a fost propusă, pare-mi-se, și în Legea din 2011!
Să trecem acum la
selectarea asistenților universitari.
Din Art. 205 (1), aflăm că
pentru ocuparea funcției didactice de asistent universitar nu mai este necesară
deținerea diplomei de doctor, ceea ce poate favoriza clientelismul și poate
împiedica o dată în plus deschiderea sistemului spre oameni din afară, deținători
ai titlului de doctor. În plus o școală doctorală de patru ani consolidează
pregătirea oricărui absolvent de facultate și îi deschide noi piste de
cercetare. Ba chiar aș zice că aici s-a încălcat concret ”principiul asigurării
calității”, stipulat de Art. 3 d), dar și ”principiul asigurării egalității de
șanse” – Art. 3 o) Totuși facultățile de medicină și farmacie salută acest
articol de lege, motivând că examenul de rezidențiat pe care îl dau medicii,
cât și îndatoririle de zi cu zi ale meseriei de doctor i-ar îndepărta de
cercetare pe medici și ar fi bine să fie primiți în sistemul universitar și
fără doctorat, urmând ca cercetarea doctorală să se facă și după...
Tot legat de doctorat,
acest proiect de lege desființează CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a
Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, înființat în baza Legii
Educației, nr.1/2011. Toată presa a comentat că astfel se dă liber la plagiat,
că doar și copiatul e o muncă ce trebuie răsplătită. Ministerul a motivat că de
validitatea tezelor de doctorat vor fi răspunzătoare facultățile organizatoare.
Acestea au fost răspunzătoare oricum și până acum și asta nu a împiedicat
izbucnirea răsunătoarelor cazuri de plagiat. Președinte onorific al CNATDCU
este domnul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române. Întrebat ce părere
are de desființarea acestei instituții
salutare, cel puțin în acest moment, Președintele Academiei Române a răspuns:
”Sunt de acord că trebuie
desființată. Pentru plagiate avem comisiile de etică de la toate nivelele.”
Bravo! Și ”Academia e cu
noi!”
Ce face domnul Ioan Aurel
Pop e un fel de infanticid. Practic Pop omoară CNATDCU, ceea ce îmi amintește o
anecdotă de pe vremuri: Se făcea că niște milițieni dădeau bacul, după ce
terminaseră liceul la fără frecvență, și erau la proba, în vigoare pe atunci,
de limba și literatura română. Printre subiecte figura și romanul Venea o moară pe Siret, de Mihail
Sadoveanu. Doar un singur milițian a picat bacul, fiindcă, de emoție, el nu a
citit corect titlul și a înțeles Venea
omoară pe Siret și a stat bietul om trei ore și s-a chinuit să demareze un
proiect de prindere și arestare a lui Venea înainte să-l omoare pe Siret. Dar
nu i-a ieșit nimic, crima s-a produs și omul a picat bacul! Anecdota vine să
susțină și Legea Educației de acum, cu minunata probă A, dovedind relația
interdisciplinară dintre obiecte (literatură, geografie, semantică – omonimia
gramaticală –, fonetică – accentul) care se pot deci comasa. Iar milițianul a
pierdut bacul fiindcă a rămas închistat în specialitatea lui îngustă, în loc să
accepte provocarea multidisciplinarității...
Dar să lăsăm milițienii și
să ne întoarcem la Învățământul superior!
La Art. 73 (7), citim:
”Titularul titlului
științific de doctor poate renunța la titlul obținut prin act unilateral de
voință. Acesta solicită în scris IOSUD (Instituțiile Organizatoare de Studii
Universitare de Doctorat – precizarea noastră) renunțarea la titlul în cauză.”
Prin acest alineat se
încalcă ”principiul răspunderii publice” – Art. 3 c)
Dar de ce ar renunța
deținătorul la titlul de doctor?! Așa din capriț?! Sau în urma unei suspiciuni
de plagiat? Ne scoate din această dilemă domnul Lazăr Vlăsceanu:
”Ca totul să se conformeze
ipocriziei desuete ce s-a strecurat recent în sistemul nostru și pe care
proiectul intenționează să o consolideze, cei care au obținut titlul de doctor
pot, conform propunerii normative din proiect, să renunțe când vor la el
(corect și realist ar trebui spus că asta pot face doar deja doctorii
suspectați de plagiat).” (idem)
La întâlnirea din 25 iulie de la Guvern,
dintre Nicolae Ciucă și cei 25 de rectori veniți din toată țara, niciun rector
nu a reacționat în niciun fel la prevederile din Legea Educației de desființare
a CNATDCU și la încercările de amnistiere a plagiatului.
Primul care a recționat
instituțional a fost Remus Pricopie,
rectorul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA),
printr-un comunicat remis de universitatea
pe care o conduce, arătând că aceste prevederi au efecte dezastruoase pe termen
lung asupra moralității, principialității și respectului față de autoritate:
”Nu pot să nu-mi exprim
îngrijorarea cu privire la modul în care se discută despre viitorul
universităților la noi în țară. Mă întreb cum o să mai dialogăm noi de la egal
la egal cu partenerii europeni după ce ministrul educației din România susține
deschis, public, oficializarea imposturii academice.”
Remus Pricopie chiar are
motive să fie îngrijorat cu atât mai mult cu cât SNSPA face parte din CIVICA (Universitatea
Europeană de Științe Sociale) care, de curând, pe 27 iulie, a fost selectată de
Comisia Europeană spre a primi un sprijin financiar de 14,4 milioane de euro
pentru continuarea cercetării.
După Remus Pricopie, a
reacționat destul de critic, în numele instituției pe care o conduce, și
rectorul Universității din București, domnul Adrian Preda.
***
Proiectul de lege va fi curând la mâna legislativului. Cu Arghezi în gând, decretez că un parlamentar responsabil se spânzură și nu dă la promulgat asemenea rezultate.
(Acest articol s-a publicat pe platforma www.romaniacurata.ro în data de 9 august 2022)
.jpg)
.jpg)
