FELIZ NAVIDAD con DIEGO VELAZQUEZ

La pureté de l'eau. La nature crie "A l'aide!"

Ils se réfléchissent dans l'eau, les arbres. Et ils sont si beaux. L'eau s'empare gentiment de leur image qui l'enrichit et l'embellit. L' eau est pure. Si elle était polluée et opaque, elle ne pourrait plus réfléchir la silhouette tendre de ces arbres qui se servent de la lumière du soleil pour l'embrasser. Les éléments de la nature - l'eau, le feu du soleil, les arbres, fruits de la terre, dont les racines tirent leur sève du sol pour nous la transmettre par leur verdure, - communiquent pour nous émerveiller. Il ne tient qu'à nous de ne pas gâter cet émerveillement, de ne pas travailler pour remplacer la pureté et la transparence par l'opacité, il ne tient qu'à nous de ne pas arrêter la communication des éléments, de ne pas couper la vie de ces arbres qui débordent ENCORE de sève. Pour perpétuer cette verdure, il faut la soigner, la montrer, ne pas la souiller et lui faire de la réclame, plus de réclame à la vie et aux actions écologiques pour que de telles images ne deviennent pas de simples souvenirs verdoyants.

ANDERSEN, ETERNUL

                                                           ANDERSEN, ETERNUL

Puțini și-au amintit anul acesta că am avut privilegiul de a trăi un an Andersen. Un an când cerul se deschide pentru a-l celebra pe cel care a fost Hans Christian Andersen. Și oamenii rămân săraci dacă ratează întâlnirea: vor trăi fără basm, fără compensații și fără accesul la o altă lume, în care  tu ești zeu, unde tu ai bagheta magică. S-au împlinit anul acesta, pe 2 aprilie, 210 ani de la nașterea scriitorului, iar pe 4 august am comemorat 140 de ani de la dispariție, Andersen murind în 1875, la vârsta de 70 de ani.

Cum îmi e felul, am ajuns cu întârziere la întâlnire, dar a fost emoționant. Am redescoperit aceeași privire obosită, aceiași ochi buni și aceeași față blajină. Nu ne schimbaserăm prea mult nici eu, nici el de la ultima noastră întâlnire. Parafrazându-l pe Malraux, aș zie că „omul este ceea ce scrie.”

Pe scurt, iată despre ce e vorba: cu mult, foarte mult timp în urmă, am scris un eseu despre Andersen. Nu știu în ce măsură rațelor le-a plăcut sau nu, dar cert e că nu au măcănit. Puteau măcar să măcăne ceva, orice, dar au tăcut. La fel de adevărat este că eu am păstrat manuscrisul și am continuat să citesc poveștile lui Andersen, mai ales dintre cele spuse iarna, când afară ninge și e ger și apa iazului îngheață. Povestirea de față se datorează nu doar firii mele păstrătoare, ci, mai ales, lui tata Google, căruia niciodată nu îi vom mulțumi îndeajuns pentru cât de bun tată este. Cu sprijinul lui apare textul de mai jos, care ar fi fost mare păcat să se piardă. Amatorilor de basm, le spun lectură plăcută!

                                              O PARABOLĂ A INIȚIERII

Și timpul trece, și Andersen continuă să ne spună povești. Noi îl ascultăm și îl reascultăm și, deodată, poveștile nu mai sunt povești. Dar Andersen continuă să fie alături de noi, mai trist parcă sau mai grav, mai înduioșat și mai atotștiutor ca oricând. Îl privim surprinși și-l bănuim de deghizare și fiecare dintre noi speră să fie acela care va pătrunde taina pe care Andersen a preferat să o îngroape în basm. Și pe tărâmul basmului el a fost un rege foarte puternic! E drept însă că mulți dintre eroii săi sunt ființe vulnerabile, de o delicatețe extremă. La primul contact cu realitatea, fragilitatea lor are mult de suferit și destul de des se întâmplă ca rana să fie atât de adâncă încât să se producă ireparabilul. Și atunci îl bănuim pe Andersen de a fi gustat el însuși o astfel de experiență. Omul era timid, dar scriitorul avea geniu și cum orgoliul acestuia din urmă a învins, Andersen a dizolvat în carte suferința inițierii; a spus că nu scrie decât povești și a realizat astfel, prin aceste simple povești, cea mai strălucită revanșă pe care și-o poate lua o ”lebădă” care s-a născut printre ”rațe”, care a fost umilită tocmai fiindcă era altfel, deși ”nu-i nimic dacă te naști printre rațe, numai să ieși dintr-un ou de lebădă”, conchide bonom autorul.

Caracteristica generală a eroilor lui Andersen este de a fi altfel decât toată lumea. Ei au un fel de ”defect” care îi individualizează, care atrage atenția asupra lor, care-i face vulnerabili, dar numai luptând împotriva acestui ”defect”, ei vor putea pătrunde într-o lume unde sunt primiți, recunoscuți și admirați tocmai grație acestui ”defect”, care devine acum și aici singura lor șansă!

 Doamne, ce sucită-i lumea!

                                                       ***

Așa cu Degețica. Nefiind un copil ca toți copiii, ”i-au făcut leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petală de trandafir.” Ce minunat! Atâta doar că nu se poate trăi așa. Vezi, pătuțul din coajă de alun era o lume potrivită pentru Degețica, dar artificială – o lume-n altă lume – creată special de bătrână pentru a-și ocroti odorul de lumea cea mare. Inițierea însă în lumea din afară trebuie să aibă loc și noi suntem îngrijorați pentru că nu știm ce poate să aducă această inițiere și, la Andersen, povestea nu se termină neapărat întotdeauna bine.

Pentru Degețica, inițierea începe printr-o întâmplare nefericită. Auzi, ea cea atât de drăgălașă să fie răpită de o broască ce vrea zor-nevoie să și-o facă noră. Ce să mai vorbim de fecioru-su! ”Brr! Urât mai era și acesta și semăna leit cu mamă-sa.” Este o lume a uniformităților pe care limbajul o urmează nediferențiat. Toți seamănă între ei fără să se străduiască și toți spun sau recită același lucru:

”Cuac-cuac-cuac! Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut-o pe fetița cea drăgălașă în coaja ei de alună.”

Asistăm la o tentativă șireată de a o atrage pe fetiță într-o lume în care ea nu ar avea niciun viitor.

Dar Degețica are noroc. Broasca o așază pe o frunză de nufăr, mare și pufoasă, care era ca o insulă pentru fetiță. Prin urmare o izolează de restul lumii și, la Andersen, izolarea este o fază a inițierii, cea meditativă, când eroul reflectează la cele trăite; izolarea este și un mod de apărare al vulnerabililor și Degețica nu face excepție. După spaima pe care a tras-o cu broasca, fetița plânge și se gândește la ce-o așteaptă, mai ales că viața nu stă pe loc și frunza de nufăr pornise vertiginos să plutească cu ea la vale. Suntem într-o nouă fază a inițierii, cea a explorării, îmbogățită imediat de o nouă experiență – amoroasă.

Degețica nu este încă pregătită să intre în ”lumea relației”, bazată pe ”cuvântul fundamental Eu-Tu” (Martin Buber) dar, cum frunza de nufăr a pornit să-i arate lumea, Degețica se deschide spre ”lumea ca experiență”, exprimată de ”cuvântul fundamental Eu-Acela.” Deschiderea nu se produce oricum, ci sub aripile unui ”fluture frumușel și alb”, care – ce credeți? – ”tot zbura pe lângă ea și, de la o vreme, s-a lăsat pe frunză, pentru că Degețica îi plăcea.” Dar dragostea, chiar incipientă, nu este niciodată pură. Jucăușă, dar și posesivă, Degețica îl leagă pe fluture de frunză, cu cingătoarea ei. Mai încolo asistăm la o altă fațetă a dragostei, cea violentă, când cărăbușul o răpește pe micuță, răpirea fiind expresia unilaterală și violentă a dorinței, o dorință legată de ”lumea ca experiență” și incapabilă să penetreze lumea lui Tu. Dar răpirea amoroasă nu este o dramă pentru nimeni. Dimpotrivă, ea incită curiozitatea și trezește gustul aventurii, care este întotdeauna o formă de cunoaștere. Dar Degețica era supărată căci ”se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe, pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame.”

S-ar părea că asistăm la o dramă și că, pentru unii, inițierea este primul, dar și ultimul lor drum în viață. Și când te gândești că mai nimănui nu-i pasă de fluturele cel frumos, că nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă cu el. Va muri așa ca unul care nu avea altceva mai bun de făcut pe lumea asta. Regretul este o veritabilă treaptă a inițierii: maturizează, tocmai fiindcă te forțează să imaginezi alte trasee. Și erau... Da, erau!

Dar să ne întoarcem la fata noastră. În lumea cărăbușului nu o așteaptă nici pe ea nimic bun. Experiența pe care o înregistrează acum este de altă natură; dacă broasca voia să o ia cu forța, domnișoarele cărăbușe, invidioase, o resping, motivul capital fiind acela că nu le seamănă:

” –   Are numai două picioare. Vai de ea!

-      Și nu are antene!

-      Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i!”

Cărăbușului care o răpise i se părea ”drăgălașă”, ”dar, fiindcă toți ceilalți spuneau că-i urâtă, a început și el să creadă că-i urâtă și nu i-a mai plăcut și i-a spus să se ducă unde-o vedea cu ochii.”

Era și el indecis și ușor influențabil, cum sunt majoritatea.

În continuare Degețica îi cunoaște pe șoarece și pe sobol. În această nouă treaptă a inițierii, apare alteritatea bine intenționată, șoarecele fiind prima ființă de pe traseul inițierii care-i vrea binele Degețicăi. Dar, vai! El și fetița aparțineau de lumi diferite, iar binele dorit de șoarece se dovedește și superfluu, și agresiv, și total nepotrivit. Nu, Degețica nu putea să se mărite cu sobolul. Șoarecele se gândea el la un mariage de raison, dar, în cazul de față, o astfel de căsătorie excludea libertatea, bloca cunoașterea și oprea aventura și devenirea. Putea fi mai rea decât experiența cu cărăbușul.

Dar Degețica are din nou noroc! O salvează rândunica pe care o îngrijise și care o duce până în țările calde, unde o așază pe petala unei flori. Aici o găsește Craiul florilor care ”Doamne, cât era de frumos” și ”nu semăna deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagră.”

Degețica nici nu se mai gândește la cărăbușul cel impulsiv și iubeț, pentru că-l iertase, și nici la fluturele cel frumos pe care îl legase de frunză, fiindcă-l uitase...

Degețica se află acum pe o altă treaptă de inițiere și ultima: e în sfârșit în lumea ei – o lume a frumuseții -  iar Craiul florilor și-o face soție și crăiasă a florilor. Și, pentru ca trecerea în noua lume să fie desăvârșită, îi vor da o pereche de aripi și îi vor schimba numele: ”Avem să-ți spunem Maia.” Păi, sigur că da! Numele de Degețica nu făcea decât să-i marcheze ”defectul” ei originar, dar aici, în lumea nouă, în care merită să intre, ”defectul” ei dispare odată cu lumea inadecvată care a spus că-l vede.

Alegerea numelui de Maya are o semnificație colosală, făcând din Andersen un vizionar și plasând această poveste la confluența basmului cu mitul și cu astrofizica.

În ebraică, Maya înseamnă primăvară, marcând ideea de schimbare, metamorfoză și un nou început. Numele există și la musulmani, cu semnificația de ”prințesă”.

În mitologia greacă, Maya este una dintre Pleiade, una din cele șase fiice ale lui Atlas, fiul lui Uranus, însărcinat să vegheze asupra pământului, misiune în care este asistat de cele șase fiice ale sale și de mama lor. Cea mai de nădejde dintre fiice și cea mai strălucitoare dintre stele era Alcyone, amanta lui Poseidon, cu care a avut patru copii. De la relația cu Poseidon se trage faptul că numim Alcion și o specie de pescăruș albastru.

Maya, ea, s-a iubit cu însuși Zeus și așa s-a născut Hermes. Să notăm și să reținem că Hermes e un mesager.

Dacă poveștile lui Andersen sunt o parabolă a inițierii, legendele grecești sunt o încercare monumentală de explicare a cerului, vreau să spun a cerului stelar și a relației lui cu pământul.

Pleiadele sunt un roi stelar care se află la 440 de ani lumină de pământ și care conține vreo 500 de stele. Șapte dintre ele sunt foarte strălucitoare și se observă în emisfera nordică, în constelația Taurului.

În legendele Amerindienilor, dacă Pământului îi trebuie 365 de zile pentru mișcarea sa de rotație în jurul Soarelui, Soarele are nevoie de 26000 de ani pentru a-și îndeplini mișcarea de rotație în jurul stelei Alcyone, aceasta fiind steaua principală din Pleiade, în jurul său rotindu-se alți șapte sori, inclusiv soarele nostru, care este astfel conectat la Pleiade, iar noi suntem în consecință mai mult sau mai puțin pleiadieni. În anul 2012, s-a împlinit un ciclu de 26000 de ani.

Simple legende?

În urmă cu vreo 250 de ani Sir Edmond Halley a făcut o descoperire uluitoare. Halley este exact astronomul care a apreciat că acele comete care au răscolit cerul și omenirea în anii 1456, 1531, 1607 și 1682 sunt unul și același corp stelar care apare pe cer o dată la 76 de ani și a prezis că avea să revină în 1758. Cuminte, cometa Halley s-a întors în anul prezis, dar savantul care o intuise și o botezase n-a fost la întâlnire, fiindcă murise în 1742.

Tot el a descoperit o anomalie în spațiul din jurul Pleiadelor, o ciudată nebuloasă iradiind energie și o lumină aurie. Peste o sută de ani, matematicianul și astronomul Friedrich Wilhelm Bessel a confirmat concluziile lui Halley. În 1961, Paul Otto Hesse a măsurat această nebuloasă: este vorba de un inel de energie de 760 de miliarde de kilometri lățime ce înconjoară steaua Alcyone. Toate ar fi fost bune și frumoase dacă Hesse nu ar fi avut curajul să estimeze că Pământul și întregul nostru sistem solar ar fi pe punctul să pătrundă în interiorul acestui inel. Cam de atunci, astrofizicienii s-au împărțit în savanți la locul lor și astrofizicieni paranormali.

Ce legătură au toate astea cu povestea lui Andersen? Au!

Steaua Alcyone este înconjurată de un inel format din particule fotoelectrice, pe care astrofizicienii le-au numit ”centura de fotoni”. Mai devreme sau mai târziu, Pământul va intersecta cu această centură. Or această energie fotonică este capabilă să transforme materia în profunzime, modificând structura fizică și chimică a moleculelor. Structurile vii, ca și cele minerale vor fi modificate. Ființele vii vor cunoaște transformări biologice, fiziologice, morfologice și genetice. Or Degețica este altfel decât ceilalți oameni: este minusculă. Ajunsă în țările calde, un tărâm pleiadian, avea să capete aripi și – detaliu important – să fie rebotezată: ”Avem să-ți spunem Maia.”

Sigur, nu pledez aici pentru o alăturare rigidă a lui Andersen de astrofizică, așa cum o văd unii și așa cum am rezumat-o eu aici. Dar nu pledez nici pentru uniformizarea comentariilor, incluzând variațiuni pe aceeași temă și concluzionând că ”tăcerea e de aur”. Am vrut doar să duc până la capăt semnificația unui nume. Mai precizez că această extensie a numelui nu a făcut parte din eseul scris de mine  cu mult, foarte mult timp în urmă.

Așa că să ne întoarcem la soldățeii noștri de plumb, ”Căci cuvântul din poveste/înainte mult mai este.”

                                                       ***

Un fel de ”defect” îl marchează și pe Soldatul de plumb. Închipuiți-vă, când au fost lucrați, plumbul s-a terminat tocmai la el și a ieșit fără un picior. Atât că soldatul nostru nu își pierde speranța: ”dar, deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi...”

Se iluzionează... Tot asta face și când se îndrăgostește de o dansatoare care ”își ridicase un picior, dar așa de sus încât de departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior.”

Prea mult nu speră el de la dansatoare pentru că ”e cam boieroaică”, ”da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”

Începe deci inițierea.

Dar începe greu, fiindcă soldatul de plumb e... timid.

Fie din cauza drăcușorului care locuia în tabachera de tutun, fie din cauza vântului, cade de pe fereastră. Când este căutat de fata din casă și de băiețaș, ”dacă soldatul de plumb ar fi strigat: ”Aici sunt!” – desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat, fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare.”

Se iluzionează... Știm toți de ce nu a strigat. Nu a îndrăznit; era timid.

Când, după mai multe peripeții, revine în casa de unde plecase și o revede pe dansatoare, ”s-a înduioșat așa de tare, încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic.”

În comparație cu Degețica, lumea căreia îi aparține soldatul de plumb nu oferă nicio perspectivă. Ei, dar ce să faci, nu poți trăi așa. Și, într-adevăr, el nici nu trăiește: ”Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici, desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada.

Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. (...) Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea luată pe sus de vânt a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas din el decât... (...) o inimioară de plumb.”

Ghinion.

                                                       ***

Tot o poveste tragi-comică este și Omul de zăpadă. Acesta depinde și el , ca tot omul, de cei din jurul lui. Depinde de copiii care l-au făcut. Depinde de ger, care chiar îi vrea binele. Depinde de vânt. Vântul ăsta e cu două fețe. Nu ține nici cu gerul, nici cu soarele. E puternic și capricios și nu știi niciodată la ce să te aștepți din partea lui. Noroc că nu-și prea pune el mintea cu un om de zăpadă.

Dar soarele prea e înveninat. Norocul lui că strălucește și nu se vede. Să poarte el pică până și unui om de zăpadă, care nu i-a făcut niciodată niciun rău. Pe nimeni nu uită soarele. Pe unii îi mângâie, pe alții îi arde. Hm... Depinde... E subiectiv și plin de toane el, soarele...

Așa va fi gândit Omul de zăpadă în timp ce-și aștepta sau bănuia, cel puțin, sfârșitul.

Să vedem acum ce e în mintea câinelui, martorul mut, dar nu lipsit de compasiune al acestei vieți de-o iarnă.

Ca omul de zăpadă să se îndrăgostească, asta chiar că le întrece pe toate. Și încă de cine? De sobă! El, alb și ea neagră, el, înghețat și ea, încinsă. Bine domnule, asta-i trebuia lui? Să se învăpăieze singur? Hotărât, omul ăsta e nebun. Nu-și dă seama că o să-l distrugă?

Și soarele ăsta care le vede pe toate de-acolo de sus și care-i atât de ironic, Dumnezeule. Se joacă cu destinul oamenilor.

”Vremea se schimbă într-adevăr; sosise dezghețul. Moina creștea; omul de zăpadă scădea. Nu spunea nimic, nu se văita și tocmai asta era nenorocirea.

Într-o dimineață se prăbuși cu totul. Și iată, în locul unde stătuse el, se iți ceva care aducea a coadă de mătură: slujise de sprijin copiilor care ridicaseră omul de zăpadă.

Abia acum înțeleg de ce se sfârșea el atât de dorul sobei! își zise câinele. Uite aici un fier de curățat sobe, pe care omul de zăpadă îl avea înfipt în trupul lui! Asta-i ceea ce-l scurma, dar acuma i-a trecut.”

Vezi, ăsta era defectul lui originar: fierul de curățat sobe. Mai trebuie adăugat că acei copii care l-au clădit s-au dovedit niște demiurgi neglijenți și răutăcioși. Dar Andersen? Ce fel de demiurg este Andersen?

                                                     ***

Mă gândesc la Mica sirenă. Ea de ce a trebuit să fie pedepsită? Ea, care iubise atât de mult, care se sacrificase, care îndrăgea soarele și soarele pe ea.

E aproape de neînțeles. Dar, să vedem.

Inițierea nu poate avea loc decât în lumea mare a oamenilor și mica sirenă are și ea ”defectul” ei: o coadă de pește pe care oamenii nu o acceptă; la ei, ca să fii frumos, “trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.”

Desăvârșirea inițierii înseamnă dobândirea unui suflet nemuritor, lucru posibil numai prin dragoste: ”... s-ar putea asta numai dacă vreun om te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie; atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor.”

Mica sirenă face toate sacrificiile care se puteau face pentru a fi iubită și acceptată în lumea oamenilor. Știm cu toții ce se întâmplă și cât de nefericită este povestea ei.

Putem subînțelege aici o răzbunare a mării care nu vrea să-și cedeze fiica. Vezi, ea era zâna mării, a mării, și așa trebuia să rămână. Ce-i mai trebuia prețuirea oamenilor când, prin sacrificiul extraordinar pe care îl făcuse, se ridicase deja deasupra lor. Trecerea dintr-o lume în alta nu mai avea acum niciun sens.

E drept că ea-l iubea pe prinț, dar tocmai de-asta nu vrea s-audă marea geloasă. Și-atunci o pedepsește să se transforme în spumă, să fie mereu cu ea și, numai prin ea, să dobândească sufletul nemuritor.

Putem subînțelege aici și gelozia unui autor îndrăgostit de propriul personaj pe care nu înțelege să-l cedeze. El, autorul- demiurg, nu înțelege s-o împartă pe sirenă cu un biet personaj, de el creat și pe care, de altfel, îl detesta.

Ca bărbat, Andersen era urât și timid. Ca scriitor însă știa foarte bine ce vrea, destinul personajelor e condus cu mână fermă de la bun început și pe cel mai frumos personaj al lui nu va accepta să-l împartă.

Și apoi, viața nu e numai roz, iar basmele lui reflectă viața. Nu sunt o evaziune, sunt o prelucrare. Sunt basme pentru adulți, în orice caz, pentru oameni care au trecut de faza inițierii. Înțelegi?

                                                   

        

La COP 2015

Les débats de la Conférence Paris Climat 2015 battent leur plein; et il y a du pain sur la planche. Comme disait Annick Girardin - Secrétaire d'Etat chargée du Développement et de la Francophonie - les trois mots fondamentaux de la COP seraient Développement, Adaptation, Energie. A mon avis, il s'agit, en premier lieu, de l'adaptation à une nouvelle forme de développement, où "les contraintes échologiques ne soient plus un poids, mais une chance", pour citer la Ministre de l'Echologie, l'admirable Ségolène Royal. Une chance pour l'économie, les contraintes échologiques?
Oui, parce que l'échologie stimule l'innovation, dans le respect de la terre. Ségolène a souligné que nous entrerions dans un monde nouveau où l'on verrait converger les intérêts de l'économie, les intérêts des finances et les intérêts de la planète. Miser sur une économie décharbonnée, c'est miser sur la santé de la terre. La lutte contre les dérèglements climatiques est une chance pour l'économie, attendu que la recherche stipule que l'énergie thermique des mers est l'énergie la plus prometteuse. Et puis l'accès à l'énergie est directement lié à la lutte contre la pauvreté et à l'accès à l'éducation.
En conclusion, je dirais qu'il faudrait vivre dans le respect de la lumière du soleil (la Nature), la lumière de l'ampoule (la Civilisation) et la lumière du cerveau (l'Individu et son espoir de vivre).
En ce moment la Terre a besoin d'un nouveau Robert Schuman qui fasse pour l'Environnement ce qu'a fait Schuman pour la paix en Europe.
A ce qu'on voit, c'est toujours la France qui en prend l'initiative.

REGELE CAROL I sau CE ÎNSEAMNĂ UN PERSONAJ-SIMBOL

                                                               REGELE CAROL I

                                                                          sau

                                                CE ÎNSEAMNĂ UN PERSONAJ-SIMBOL

Citesc cu mare plăcere tabletele lui Adrian Cioroianu din cartea CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE Câteva adevăruri simple despre Istoria românilor, publicată la editura Curtea veche, în anul 2013. Ele reprezintă transpunerea pe hârtie a serialului 5 MINUTE DE ISTORIE , difuzat de TVR 2.

Cartea are trei merite esențiale:

1)      Explică pe înțelesul tuturor momente-cheie din istoria modernă a românilor.

2)      Maniera de prezentare este dinamică și agreabilă, autorul străduindu-se să facă

istoria atractivă pentru publicul larg, care înțelege astfel și destul de ușor că ești mai bine înfipt în prezent când știi de unde vii și ce atuuri ai; sau ce handicapuri.

3)      A treia și cea mai importantă trăsătură distinctivă este că aceste ”capsule de trecut”,

cum le numește autorul, prin morala lor și nu numai, dau ocazia unor reflecții pe marginea Istoriei; nu citești doar ca să te informezi; este o informație deloc dogmatică și, în plus, stimulativă, îmbiindu-te să cauți și alte documente și să îți formezi propria versiune despre evenimente, urmările și morala lor. Ca și autorul ei, cartea are la bază o filozofie deschisă, stimulându-te și pe tine să te deschizi spre istorie, spre reflecție, spre lume.

Ar mai fi de semnalat și atitudinea de o exigență binevoitoare pe care Adrian Cioroianu o are față de trecutul nostru istoric. Nu este vorba de o exigență strivitoare, menită să îngroape definitiv un anumit personaj sau un anumit eveniment mai mult sau mai puțin important. Este vorba despre o exigență obiectivă și senină care aprofundează explicând. Verdictul este, după aceea, asumat fără patetism și fără grimase.

Fiecare tabletă a istoricului îmi pare o sămânță azvârlită în pământ. Si le grain ne meurt... gândea Gide. Eu cred că majoritatea vor rodi și am reținut deja câteva ”capsule” despre care vreau să scriu, după ce le-am interiorizat în prealabil.

Regele Carol I, ca personaj-simbol al istoriei noastre, se conturează în capitolele intitulate Povestea și poveștile Castelului Peleș, Povestea coroanelor regale ale României, Expoziția națională din Parcul Carol, Consiliile de coroană din anii 1914 și 1916 și Carol I și pesmetul de pe noptieră.

Nu Cioroianu spune că este un personaj-simbol, ci mie mi se impune astfel Carol I, după ce am luat, cu puțină apă, ”capsulele de trecut” ale lui Adrian Cioroianu.

Carol I a domnit 48 de ani – o jumătate de secol -  între anii 1866 și 1914. Anul trecut, în luna octombrie, s-au comemorat 100 de ani de la dispariția sa. Ca personaj-simbol, el a marcat enorm pe linia civilizației, reorganizării armatei, constituționalității, Independenței țării, arhitecturii, respectului față de reguli, cumpătării și exemplului personal: era ceea ce spunea că este. Era Rege, unul adevărat, demn și deloc infatuat.

După răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza, guvernul provizoriu s-a orientat spre prințul Filip al Belgiei, conte de Flandra (1837-1905), fiul regelui Leopold al Belgiei. Acesta, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon al III-lea, a refuzat propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate.

Ce mică e lumea! În 1867, prințul Filip se va căsători cu Marie Luise Alexandra, prințesă de Hohenzollern, fiica lui Karl Anton von Hohenzollern, nimeni altul decât tatăl lui Carol I, viitorul rege al României. Orientarea liberalilor și a conservatorilor spre Filip de Flandra nu e deloc întâmplătoare și are bătaie lungă. Membrii Locotenenței Domnești voiau să introducă în Principate instituțiile publice din Belgia și să adopte o constituție care să aibă drept model Constituția belgiană din 1831 care ”permisese unei națiuni mici să facă progrese atât de mari în doar puțin mai mult de trei decenii.” (Keith Hitchins, 1996, România 1866-1947, București, Humanitas, p.36)

Deloc descurajat de refuzul lui Filip de Flandra, neobositul I.C. Brătianu începe curtarea asiduă a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și, cu satisfacție, avea să telegrafieze de la Dűsseldorf, la 1 aprilie 1866 - și nu e păcăleală – că prințul Carol acceptase propunerea. Acesta era un ”tânăr ordonat, sever, modest și cu mult simț al onoarei. După cum se va vedea, nici că se putea o alegere mai bună” – avea să exclame peste ani Adrian Cioroianu, în carte sa din 2013. Tânărul Carol avea relații strânse cu familia regală prusacă; tatăl său fusese ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862. Stătea bine și cu Napoleon al III-lea, pe care îl cunoscuse în timpul anilor de ședere în Franța, iar România avea nevoie de relații mai solide cu Marile Puteri. Mai avea tânărul Carol și un prestigiu militar deloc de neglijat pe care-l dobândise ca ofițer în războiul din 1864 dus de Prusia și Austria împotriva Danemarcei. Domnia începe sub cele mai bune auspicii, iar cei 48 de ani care vor urma vor avea părțile lor discutabile, dar în niciun caz nu vor dezamăgi. Discursul pe care principele Carol, în vârstă de 27 de ani, îl va ține în după-amiaza zilei de 10 mai, după depunerea jurământului, se constituie într-un soi de autoportret emoționant în care nu prevalează atât diplomația cât o anume înflăcărare, una bine temperată și profund loială. Contopindu-se cu el, cu acest principe, s-ar zice că România a avut noroc: ”Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român... Vă aduc o inimă leală, intenții curate, o voință hotărâtă de a face binele, un devotament neprecupețit către noua mea patrie și acel respect neclintit al legilor, pe care-l am de la strămoșii mei. Cetățean azi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărți cu voi soarta cea bună ca și pe cea rea.”

Și Constantin C. Giurescu comentează: ”Era o făgăduială solemnă și un program: ele au fost împlinite până la capăt și au asigurat propășirea României moderne.” (Constantin C. Giurescu, 2000, ISTORIA ROMÂNILOR Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, București, Humanitas, p. 273)

Ce a făcut el ca să merite respectat?

Trebuie spus că respectul care i se poartă este împărțit cu partidele  care au asigurat guvernarea în timpul domniei sale: liberal și conservator.

Anul 1866, an de răscruce la români, a avut două mari provocări: aducerea pe scaunul țării a unui principe străin care să deschidă Principatele spre Marile Puteri occidentale și elaborarea unei Constituții moderne, liberale, care să deschidă posibilitatea așezării unor instituții publice durabile și dezvoltării unei economii puternice. Constituția de la 1866 limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constituțional, care domnește, dar nu guvernează, cârmuirea prin decret, așa cum fusese ea practicată de Cuza, nemaifiind posibilă. Față de Statutul din vremea lui Cuza, Constituția de la 1866 pune un accent deosebit pe Parlament. Instituția fundamentală a democrației devine acum egală în drepturi și puteri cu Domnitorul: pentru a dobândi putere de lege, un proiect trebuia aprobat atât de Parlament, cât și de Domnitor. Ambii aveau dreptul să inițieze o legislație, dar proiectele de lege referitoare la veniturile și cheltuielile statului rămâneau în grija exclusivă a Camerei Deputaților, dominată în mod tradițional de liberali. Legislativul rămânea bicameral, doar că acum Senatul era ales, nu numit. Această Constituție a contribuit masiv la democratizarea țării, chiar dacă autoritățile au mai încălcat ocazional anumite drepturi. Piatra de temelie a unui regim democratic ce consolida principiul separării puterilor în Stat fusese pusă. Legislativul – puterea politică cea mai apropiată de alegător – a mai dobândit și dreptul de a evidenția abuzurile Executivului, de a interpela miniștri, ba chiar de a-i supune unor investigații parlamentare. Din păcate, într-o țară cu o majoritate analfabetă, votul era cenzitar, dar și aici existau deosebiri între liberali și conservatori, liberalii fiind favorabili unei creșteri a numărului alegătorilor din fiecare colegiu, lucru posibil doar prin stabilirea unui census mai mic. Chiar în interiorul Partidului liberal aveau să existe dispute și rupturi pe această temă, dar partea frumoasă și impresionantă e aceea că oamenii acelor vremuri își puteau spune adio în numele unor principii și unor sentimente de dreptate peste care ei nu puteau trece și care în zilele noastre sunt inexistente. Și gândul meu se îndreaptă cu simpatie și recunoștință spre C.A. Rosetti, liberal radical, care, în 1882, înainte de revizuirea Constituției din 1884, într-un articol din ”Românul” ataca legea electorală, afirmând că este ”corupție recomandată, impusă și legalizată de Constituție”(apud Keith Hitchins, 1996, p.118), blamând cota de impozitare înaltă impusă pentru dreptul la vot și arătând că, la un număr redus de alegători, fie presiunile, fie intimidările, fie mituirea alegătorilor făceau ravagii.

Dar să ne întoarcem la acel an promițător, 1866. Am văzut care erau prerogativele Parlamentului; să le vedem acum pe cele ale Domnitorului. Acesta putea să supună aprobării Parlamentului propriile sale proiecte de lege și conservatorii au insistat ca el să aibă și drept de veto asupra proiectelor de lege emise de Parlament. Prin dreptul de a emite proiecte de lege, puterea lui se intersectează cu cea executivă, dar Domnitorul nu era răspunzător legal pentru actele sale, în timp ce miniștrii erau. Lucrurile par să se echilibreze prin aceea că niciun act al Domnitorului nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. Aici însă putem vorbi despre o imixtiune clară a Domnitorului în treburile Executivului, dacă adăugăm că Principele putea să numească și să revoce miniștri, care puteau fi aleși din membrii celor două Camere sau din afara Legislativului.

Constituția de la 1866 garanta egalitatea în fața legii, libertatea conștiinței și a cuvântului, a adunărilor publice, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei, inviolabilitatea proprietății, fără să uite să menționeze că pământului dat țăranilor prin Legea rurală din 1864 ”nu trebuie să i se aducă niciodată vreo atingere.” Trebuie spus însă că reforma rurală din 1864 nu a avut cine știe ce valoare în absența unei legi a primogeniturii și că este inexplicabilă rezistența Parlamentului la o astfel de lege, care măcar ar fi salvat proprietatea țărănească, stimulând dezvoltarea și nu fărâmițarea ei și apoi spolierea de către marii moșieri sau negustorii înstăriți.

Dar un merit uriaș al Constituției de la 1866 a fost omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă. Ba mai mult, s-a schimbat și denumirea Statului, din Principatele Unite în  România. (Cf. Keith Hitchins, 1996, p. 33-37)

Carol și liberalii au avut un rol crucial în reforma monetară a Statului român. Prin anii ’60 circula în Principate o varietate de monede, ajungând până la 75 în același timp, deși Domnitorul Al. Ioan Cuza a încercat adoptarea în 1860 a unei monede naționale – romanatul – cu aceeași valoare ca a francului francez. Dar guvernul otoman s-a opus și nici țara nu avea suficiente resurse financiare. Acest deziderat avea să devină realitate în 1867, sub domnia lui Carol I. Unitatea monetară s-a numit leu, iar primele monede românești din cupru au fost bătute în Marea Britanie, în timp ce primele monede de argint au fost puse în circulație în 1870 și bătute la București, la monetăria înființată în același an. Urmează prima emisiune de hârtie-monedă realizată în iunie 1877, pentru a acoperi cheltuielile Războiului de Independență.

După Războiul de Independență, economia țării va cunoaște un avânt considerabil, iar băncile private Marmorosch Blank & Co. sau Chrissoveloni nu mai puteau face față nevoii crescânde de credit. Pentru satisfacerea acestor nevoi, dar și pentru a asigura stabilitate financiară, este înființată în 1880, la inițiativa liberalilor, Banca Națională a României. Reforma monetară, extinderea sistemului bancar și construirea primelor căi ferate vor contribui decisiv la modernizarea și dezvoltarea țării.

Introducerea drumului de fier în țara noastră se leagă de numele lui Carol I. A părut convenabil ca acest însemn al modernizării și al eficientizării să se lege de numele unui neamț. Și totuși, construirea căilor ferate în România a început în 1865, când Al. I. Cuza a acordat unei societăți engleze concesiunea pentru realizarea căii ferate București-Giurgiu, pe o distanță de 70 de kilometri. Cuza a fost forțat să abdice, dar concesiunea a fost confirmată de Principele Carol în anul 1867, linia de cale ferată fiind deschisă în octombrie 1869, când ia ființă și prima gară a Bucureștiului – Gara Filaret - , pentru ca în 1872 să se înființeze și Gara de Nord.

 O gară este un simbol al deschiderii; o gară este o poartă a orașului spre lume pe care, deschizându-l, îl dezvoltă și-l îmbogățește.

Între 1869 și 1871, se construiesc, în nordul Moldovei, câteva căi ferate de către un consorțiu anglo-austriac, condus de industriașul Victor von Ofenheim. În 1872 se construiește Gara de Nord pentru că a fost deschisă linia de cale ferată Roman-Galați-București-Pitești. În 1874, se construiește o linie scurtă, dar de o enormă eficiență, între Iași și Ungheni, la granița cu Rusia. Ea va folosi la transportul trupelor rusești către Dunăre în timpul războiului din 1877, când rușii au fost aliații noștri. În 1880, este terminată linia Ploiești-Predeal, rețeaua feroviară română fiind astfel conectată cu sistemul feroviar ungar și ajungând la 1300 de kilometri. În 1914, la moartea regelui Carol, rețeaua de căi ferate atinsese 3550 de kilometri. Datorită drumului de fier, între 1880 și 1914, cantitatea de mărfuri transportate s-a triplat, crescând de la trei milioane la nouă milioane de tone anual. Căile ferate sunt implicate direct în dezvoltarea comerțului și a industriei, ele dând un nou avânt industriei extractive și metalurgiei, fiind principalele consumatoare de cărbune indigen – aproape 90% din producția anuală - și fiind și mari cumpărătoare de locomotive, șine de cale ferată și vagoane. Direcțiunea Generală a Căilor Ferate Române, înființată tot în anul de grație 1880, când a fost creată Banca Națională a României și a fost conectată, la Predeal, rețeaua feroviară română cu cea ungară, era cea mai mare întreprindere industrială a țării, administrată de o agenție de stat autonomă, cu o investiție de un miliard de lei și 23 000 de angajați.

În 1895 a fost înființat Serviciul Maritim Român, primele vase făcând curse regulate între Brăila sau Constanța și Constantinopol. În 1897, s-a deschis o linie între Brăila și Rotterdam, servită de cinci cargouri de câte 6500 de tone fiecare.

Rețeaua de drumuri și șosele nu a rămas nici ea mai prejos, între 1870 și 1900 construindu-se 24 800 de kilometri de drumuri pavate, acolo unde în 1860 nu erau decât 309 kilometri de astfel de drumuri. (Cf. Keith Hitchins, 1996, p.219-222)

Să mai spunem că în decembrie 1872, în a doua zi de Crăciun, este introdus la București primul tramvai tras de cai. Inaugurarea unui astfel de tramvai se făcuse la nivel mondial în 1832, la New York. Franța este prima țară din Europa care introduce, în 1838, tramvaiul tras de cai. Bucureștiul nu este primul oraș românesc care s-a bucurat de acest mijloc de transport ce combină arhaicul – caii – cu industrialul. Timișoara i-a luat-o înainte, inaugurându-l în 1869. În 1885 orașul Sarajevo vede circulând primul tramvai electric din lume.

Carol I se va implica activ și în îmbogățirea peisajului arhitectural al țării.

Ca monarh, avea să înceapă construcția Palatului Cotroceni, în 1888.

Între 1886 și 1888, se construiește Ateneul Român, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, discipol al lui Charles Garnier, realizatorul Operei omonime din Paris.

Între 1890 și 1895, se construiește Podul de la Cernavodă sau Podul Carol I, pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța. Lucrările sunt conduse de inginerul Anghel Saligny. La capătul dinspre Cernavodă al podului, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un emoționant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți, realizați de sculptorul francez Léon Pilet, o parte din contravaloarea lor fiind suportată de Ambasada Franței la București.

Tot lui Carol I i se datorează și cea mai frumoasă clădire din București – Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (C.E.C) – a cărei piatră de temelie s-a pus pe 8 iunie 1897, pentru a fi inaugurat în prezența Regelui și a Reginei Elisabeta în 1900. Palatul a fost realizat după proiectele arhitectului francez Paul Gotterau. Ce bijuterie! Nu te mai saturi privindu-l! Îți umple ochii, sufletul și memoria!

Istoria Academiei Române avea să se împletească și ea cu istoria lui Carol I. Înființată cu o lună mai devreme de venirea domnitorului pe tron, la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea literară română, instituția avea să devină, la un an și ceva de la înscăunarea lui Carol, pe 24 august 1867, Societatea Academică Română, avându-l ca prim președinte pe Ion Heliade Rădulescu. După câștigarea Independenței de stat a României, prin decret regal, pe 29 martie 1879, Societatea Academică Română devine Academia Română, cum o știm și astăzi.

Anul 1906 avea să fie unul de bilanț pentru regele Carol I, perla de pe coroana acestui an reprezentând-o Expoziția Națională din Parcul Carol. Exista această modă în Europa momentului, Parisul și Londra lăudându-se cu expoziții universale încă de la sfârșitul secolului trecut. Anul fusese bine ales: ”se aniversau 25 de ani de când România  devenise regat, în 1881; apoi, tot atunci se aniversau și 40 de ani de la întemeierea dinastiei române; și, în fine, tot în acel an se aniversau 1800 de ani de când Traian cucerise Dacia și înscrisese pe orbita Occidentului pământul ce avea să fie România.” (Adrian Cioroianu, 2013, CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE, București, Curtea Veche, p.34)

În organizarea Expoziției s-au implicat Casa regală, Parlamentul, Guvernul, Academia Română, Universitatea din București, Primăria Capitalei și mai multe firme private. Ca și în cazul Castelului Peleș, terenul ales drept cadru era unul mlăștinos și a trebuit asanat.  În ziua de 6 Iunie 1906, Regele Carol I și Regina Elisabeta au tăiat panglica inaugurală ”în zona care de atunci se cheamă Arenele Romane. Astăzi, când merg la spectacolele pop-rock găzduite de aceste Arene tinerii trebuie să știe că pășesc pe urma primului rege al țării...”(A. Cioroianu, 2013, p.35) Expoziția Națională din 1906 îi îmbia pe românii de pretutindeni, inclusiv din Transilvania și Basarabia, cu un teatru de vară, o rezervație zoologică, pavilioane ale diverselor firme românești, grupuri statuare, biserici, un lac cu insule, peșteri și cascade și, mai ales, mai ales, un arc de triumf, al patrulea din seria de șapte arcuri de triumf, câte avu Bucureștiul de la 1848 până astăzi, ultimul și cel mai reușit datorându-se regelui Carol al II-lea. Expoziția aceasta a fost mult legată și de victoria în Războiul de Independență, fiind prezente acolo tunurile bateriei de la Calafat, ceea ce trezi protestele Ambasadorului Turciei la București... Deh, o reacție omenească... Dacă nu cumva va fi avut dreptate: după ce armele au tăcut, nu se cade să faci gesturi care să redeschidă rănile...

Deranjate au fost și autoritățile imperiale de la Budapesta văzând numărul mare de români ardeleni care au trecut în Regat să vadă Expoziția. Ele au avut cumva dreptate să fie deranjate, autoritățile imperiale, fiindcă, așa cum subliniază profesorul Cioroianu, prima treaptă a marii Uniri de la 1918 atunci s-a produs, în 1906, la Expoziția Națională de lângă Dealul Filaretului, iar autoritățile ungare au dat, fără să intenționeze, dovadă de toleranță și de simț al istoriei.

În schimb, Rusia țaristă s-a făcut de râs! Cel mai înapoiat și brutal stat din Europa nu a permis românilor din Basarabia să treacă Prutul să vadă și ei expoziția fraților lor!

Rezultatul se vede cu ochiul liber: Transilvania este de mult parte integrantă a României, în timp ce Basarabia a rămas pământ românesc doar în fantasmele noastre!

Deși semnatar al tratatului secret din 1883 pentru Tripla Alianță, Carol nu era deloc insensibil la problemele românilor transilvăneni. În stilul lui minuțios, Keith Hitchins pune punctul pe i: ”Cu toate că nu a sprijinit niciodată iredentismul, Regele nu a putut evita influența mișcării naționale. Le-a cerut în mod repetat acelor români de dincolo de Carpați care s-au prezentat la el să aibă răbdare și să se mențină în limitele legalității, dar, dacă ar fi să dăm crezare lui Take Ionescu și altor oameni politici, el pare să fi ajuns la concluzia că monarhia austro-ungară se va prăbuși până la urmă și că unirea Transilvaniei cu România se va produce în mod ”inevitabil”. (Keith Hitchins, 1996, p.167)

Dar anul 1906 a mai adus și alte realizări, mai puțin răsunătoare, dar la fel de importante: pe 17 ianuarie, Regele a promulgat prima Lege a Brevetelor de Invenție și s-a înființat Biroul Brevetelor, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

 Am încercat astfel să răspundem la întrebarea ce a făcut el ca să merite respectat, Carol I. Vom încerca în continuare să arătăm ce a făcut el ca să fie iubit. Fiindcă iubirea nu se merită, se obține. Inima se fură, nu se dă. Iubirea are alte legi care nu țin cont de merit. Există undeva un moment prielnic, de care cei ce se fac iubiți știu să profite. Și cum comparații între dragoste și război se fac adeseori, haideți să spunem că acel moment și magic și prielnic din istoria lui Carol I a fost Războiul de Independență de la 1877. Adrian Cioroianu completează:

 ”În mai 1877, România își câștiga independența pe câmpul de luptă. Acest război a însemnat enorm în relația dintre domnitor și popor. Până la război, poate că unii români vedeau în Carol un prinț german ajuns din întâmplare pe tronul de la București. Dar, după 1877, majoritatea românilor au văzut în Carol un domn demn, hotărât și brav, de care au început să fie mândri.” (A. Cioroianu, 2013, p.53) Și pe care au început să-l iubească, am s-adaug eu. Atunci s-a produs mariajul sau Unirea domnitorului cu țara, în urma căreia Carol va fi proclamat rege, iar România va deveni regat, în martie 1881.

Bazele Independenței țării au fost puse prin Constituția adoptată la 29 iunie 1866, la nici două luni de la înscăunarea lui Carol.

În timpul războiului, Regele n-a stat departe de front. În mai 1877, el a vizitat bateriile  române de la Calafat, unde a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. Când tunurile au început să tragă, domnitorul a exclamat: ”Asta-i muzica ce-mi place!”

Prin Constituția și prin simbolistica ei, această domnie păstrează ”muzica” și amprenta Războiului de Independență. Viitorul rege va purta pe cap o coroană făurită din oțel. Oțelul acesta provenea din vârful țevii unui tun turcesc, capturat de un detașament de dorobanți în timpul asediului Plevnei. Regele își îndeplinise menirea – Independența țării – promisă indirect prin Constituția adoptată de Parlament la începutul domniei, iar acum purta pe cap o coroană ce imortaliza momentul victoriei. Nu au fost uitați nici dorobanții care, cu prețul vieții, au capturat tunul și alte materiale de război: la capătul dinspre Cernavodă al podului Carol I, ridicat de Anghel Saligny, veghează neobosit, cu arma în mână, doi dorobanți din bronz. Și dorobanții, și regele lor s-au stins de mult. Rămân statuile și coroana de oțel – mărturie sobră, dar emoționantă a unor vremuri dramatice, dar nu lipsite de optimism, de voință și de impetuozitate.

Să recapitulăm: în 1877 este capturat la Plevna tunul turcesc. Peste patru ani, pe 26 martie 1881, Carol devine rege și România regat, coroana de oțel ajungând pe fruntea regelui pe 10 mai 1881, în cadrul unei ceremonii desfășurate în Sala Tronului, din Palatul Regal; ( actualul Muzeu Național de Artă al României, fostă reședință a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, între anii 1859 și 1866, și mai înainte, între 1837 și 1859, a domnitorului Alexandru D. Ghica, iar, la origine, casa somptuoasă a stolnicului Dinicu Golescu. Acestea sunt avatarurile Casei Golescu).

La opt ani de la încoronare apare și povestea acestui eveniment. Ea este scrisă de George Coșbuc și prima ediție iese de sub tipar în 1899, sub titlul Povestea unei coroane de oțel.

Oamenii trăiesc ca să lase în urma lor o poveste. Iar când povestea e adevărată devine ”cea mai frumoasă poveste”, adică istorie.

                                                                          ***

Am lăsat pour la bonne bouche povestea castelului Peleș. Numele îi vine de la pârâul care clipocește prin preajmă. Și clipocitul apelor atrage... Carol este proclamat domnitor pe 10 Mai 1866. În vara aceluiași an face excursii pe Valea Prahovei și este impresionat de frumusețea locurilor. Cel mai mult îi place Podul Neagului, satul din care se va dezvolta orășelul de munte de mai târziu, Sinaia. Construirea castelului Peleș în aceste locuri a contribuit enorm la dezvoltarea turistică a zonei. Și astăzi castelul Peleș ocupă locul al treilea printre obiectivele turistice din România cu cel mai mare număr de vizitatori, după Palatul Parlamentului și castelul Bran. Domnitorul ridică palatul din fonduri proprii. Pentru aceasta vinde o moșie din Germania și, cu banii dobândiți, cumpără în 1872 la Podul Neagului un teren mlăștinos de 1000 de pogoane. Aici se va ridica Peleșul, timp de 10 ani, între 1873 și 1883. Castelul este opera arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, acestora adăugându-li-se, în timp, alte zeci de arhitecți și ingineri. Deși are elemente de arhitectură germană, castelul se încadrează foarte bine în munții noștri. Este impozant, fără să fie masiv, în plus frumos și cochet. Deși construit de nemți pentru un neamț, este o operă arhitecturală foarte reprezentativă pentru spiritul românilor. Ceaușeștii nu au îndrăgit deloc Peleșul. Au dormit aci doar o noapte, după care nu le-a mai trebuit. Prea multă istorie..., iar dânsul era specialist în politică și dânsa în chimie... În plus, amândoi se temeau de microbi, de ciuperci, de viruși... și cineva, așa, de-al dracului, a lansat zvonul că grinzile castelului ar fi infectate de o ciupercă. Cel care-și propunea să făurească omul de tip nou nu iubea deloc vechiul. Ceaușeștii au plecat a doua zi cu foc în coadă și nu s-au mai întors.

Dacă Peleșul este cea mai reprezentativă clădire pentru un rege, recte regele Carol I, cum arată cea mai reprezentativă clădire pentru un dictator, recte Nicolae Ceaușescu?

Lucrările la ridicarea Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului, încep în 1983, la fix 100 de ani de la terminarea lucrărilor la castelul Peleș. Aici s-a preluat o idee a Regelui Carol al II-lea care, în 1935 propunea construirea unui palat al Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. În 1938 trebuia să înceapă demolările în vederea deschiderii acestui ax, dar Războiul a stopat orice inițiativă.

 În iunie 1984, are loc ceremonia de așezare a pietrei de temelie la Casa Poporului, dar șantierul propriu-zis începuse în 1980 cu demolarea a peste 7 km2 din vechiul oraș. În 1986, Mănăstirea Văcărești, ridicată în secolul al XVIII-lea de Nicolae Mavrocordat, este sortită și ea pieirii. Hotărât lucru: comuniștii urau vechiul, istoria fiind una din științele pe care au mutilat-o cel mai rău.

După demolarea Mănăstirii Văcărești, a Spitalului Brâncovenesc, a Arhivelor Naționale și a altor obiective, s-a făcut loc pe solul Bucureștiului Casei Poporului, care va ocupa o suprafață de 330 000 m2, situându-se, ca mărime, pe locul doi în lume, după clădirea Pentagonului. Este cea mai scumpă clădire din lume – 3 miliarde de euro - și valoarea ei crește când adăugăm că s-a construit prin înfometarea unui popor întreg. Măsoară 270 de metri lungime pe 245 de metri lățime. Are o înălțime de 86 de metri. La subsol are 9 nivele, măsurând 92 de metri. Tot 9 nivele are și la suprafață. Clădirea a fost ridicată după proiectele arhitectei Anca Petrescu. Domnia Sa a avut în subordine alți 700 de arhitecți. Stilul arhitectural este neoclasic.

Eu nu vreau să spun că este urâtă și nici c-ar fi lipsită de grandoare. Dar nu ne reprezintă. Nu are niciun precedent arhitectural în țara noastră, nimic care să o anunțe, s-o cheme sau să o justifice, iar prin proporțiile și prin ctitorul ei, este de-a dreptul umilitoare. Ea reprezintă ambiția și voința neclintită a unui dictator de a arăta că, la comanda sa, orice e posibil.

Ce-i lipsea cizmarului...?

 330 000 m2, ocupați cu cea mai scumpă clădire din lume!

O dovadă că nu ne reprezintă este că nu știm ce să facem cu ea! Ar trebui făcută bani! Ar trebui închiriată pentru tot felul de conferințe, întruniri, expoziții și acțiuni internaționale. Ar trebui pusă să producă! Faptul că este folosită aproape exclusiv pentru a găzdui Senatul și Camera Deputaților vorbește despre o altă infatuare: infatuarea câtorva sute de parlamentari care, prin grandomania și luxul lor, nici ei nu ne reprezintă.

 Dacă vrei să faci o rezervare pentru o vizită de grup la Palatul Parlamentului, tonul pe care ți se vorbește la telefon este de o aroganță demențială.

Așadar, hai să fugim din București și să ne întoarcem la Peleș. Aici avea să se stingă din viață, în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1914, Regele Carol. Își făcuse temele. Moartea nu l-a surprins. Lăsase prin testament o sumă ”de 12 milioane de lei, ca donații pentru diverse instituții – de la Academia Română și până la biserici, fundații sau orfelinate.”( A. Cioroianu, 2013, p.54) Pe noptiera de lângă patul regelui s-a găsit doar un pahar cu apă de izvor și un pesmet, ”dintre aceia ce se fabricau pentru soldații armatei”, adaugă profesorul Cioroianu și tot Domnia Sa continuă cu morala poveștii: ”Asta e tot ce se afla la căpătâiul primului rege al românilor: un pahar cu apă și un biscuit-pesmet – în cazul în care i s-ar fi făcut foame peste noapte. Așadar, firea modestă și cumpătată a regelui s-a văzut până în ultima sa clipă. Un rege care dăduse țării atât de mult lua cu el atât de puțin. Ar fi bine ca toți viitorii conducători ai României să țină minte această pildă a Regelui Carol I.” (A. Cioroianu, 2013, p.54)

Cumpătarea e frumoasă și ține de o anume eleganță a firii. Sobrietatea și cumpătarea îi veneau bine Regelui Carol I și se armonizau de minune cu persoana lui energică, uscățivă și hotărâtă.

Din fericire mai avem astfel de exemple în istoria noastră. Mă gândesc la Premierul lui Carol al II-lea – Ion Gheorghe Duca, discipol al lui Ionel Brătianu și președinte al Partidului Național Liberal. Era un om onest, curajos, dar și modest, radical și democrat. Toate aceste calități se înmănunchează în decizia pe care o va lua pe 10 decembrie 1933 de a scoate în afara legii partidul Garda de Fier, de extremă dreaptă. O decizie necesară și curajoasă, dar care, urmată de un comportament imprudent, îl va costa viața. Chemat de rege la sfârșitul lunii decembrie 1933 la Sinaia pentru consultări, I. Gh. Duca pleacă cu trenul, fără gardă de corp. Regele Carol al II-lea, care știa că Duca figura pe lista neagră a legionarilor, se comportă mai mult decât bizar și nu-l avertizează. În seara zilei de 29 decembrie, după discuția cu Regele, I. Gh. Duca este asasinat pe peronul gării din Sinaia cu 5 focuri de revolver. La autopsie s-a observat că Premierul purta pe sub haină o cămașă uzată, țesută cu grijă de una dintre slujnice.  Adrian Cioroianu încheie capitolul dedicat lui I. Gh. Duca cu una dintre cele mai frumoase morale din această carte; o morală care îl transformă pe Duca din martir în sfânt: ”Acest om, care era unul dintre cei mai influenți politicieni ai României, era totodată un om cumpătat și modest. El nu uitase că România trecuse printr-o criză economică teribilă. Ion Gheorghe Duca a fost unul dintre acei români ale cărui fapte au respectat vorbele sale.” (A. Cioroianu, 2013, p.83)   

Exemple de cumpătare și modestie avem în istoria noastră. Acest lucru nu i-a împiedicat pe unii politicieni contemporani să se laude, în plină criză economică, încondeiată cu tăieri salariale și cu sinucideri prin gări, cu cele 10 autoturisme pe care le dețin ei, pe cap de politician. Și nu le-ar avea, ci le ”au în garaj.” Pe număratelea, dragă! Bravos, națiune!

 ”Cum nu vii tu, Țepeș doamne”!

Noroc cu DNA-ul. E mai puțin spectaculos, dar la fel de eficient.