VORBE CU MIEZ

 ” - Cum a fost la carceră?

    - Am petrecut o săptămână cu domnul Mozart. Asta e frumusețea muzicii: e ceva ce nu-ți pot lua. Muzica ne arată că sunt și lucruri care nu cresc din piatră. Habar n-am ce cântau italiencele alea... Și poate că nici nu vreau să știu. Sunt și lucruri care nu trebuie spuse... (...) Vocile lor ajungeau mai sus decât poate un om să viseze!”

(filmul Închisoarea îngerilor, regie și scenariu adaptat: Frank Darabont, după o nuvelă de Stephen King)

PS: - Ce-ar fi fost cinematograful fără Stephen King?

       - Ar fi fost! Dar mai sărac. Și orice mână de ajutor contează...

       - Dar fără muzică?

       - Fără muzică, n-ar fi fost deloc!

DECLARAȚIA DE LA PARIS - ”O Europă în care putem crede”

        

         În luna mai a acestui an s-au reunit la Paris mai mulți intelectuali de frunte din nouă țări europene - Franța, Germania, Belgia, Olanda, Anglia, Spania, Polonia, Ungaria și Cehia - pentru a discuta, redacta și semna un document despre stadiul actual al Europei, despre felul în care Uniunea Europeană fasonează și influențează prezentul, configurația și viitorul popoarelor din Europa, dar și despre măsurile ce se impun pentru a depăși această fază a unei Europe birocrate, dogmatice, dezrădăcinate, rupte de realitate și de oameni, care lasă impresia că lucrează doar pentru ea, pentru funcționarii ei și pentru susținătorii ei din linia întâi. Restul vietăților sunt invitate nici măcar să se adapteze, ci să se supună! Da!

         Declarația de la Paris este un manifest extrem de dur la adresa neîmplinirilor Uniunii Europene și a dezamăgirilor pe care ea și slujitorii ei le provoacă. Textul a fost dat publicității pe 7 octombrie, fiind semnat de intelectuali de primă mână din țări fondatoare ale UE - Franța, Germania, Belgia, Olanda, care s-au implicat în toate etapele construcției europene, începând cu CECO (1951) și sfârșind cu Tratatul de la Maastricht (1992), când s-a născut Uniunea Europeană. Printre semnatari se numără patru francezi - Pierre Manent, Philippe Bénéton, Rémi Brague și Chantal Delsol, la care se adaugă neamțul Robert Spaemann, belgianul Matthias Storme, olandezul Bart Jan Spruyt  spaniolul Dalmacio Negro Pavón, polonezul Ryszard Legutko, ungurul Lánczi András, cehul Roman Joch, dar și englezul Roger Scruton. Este bine că sunt mulți, că sunt oameni de seamă - intelectuali creștini, de orientare liberală - și că reprezintă mai toată Europa, în diversitatea ei. Dacă erau mai puțini, oricât de importanți ca intelectuali, ar fi fost marginalizați sau, cu năucitoare brutalitate, puși la punct de presa mainstream, acuzați că nu merg în cadență, că nu înțeleg înalta misiune a marșului în cadență! Ce-o fi și cu presa asta care măcăne într-o singură direcție? Cine o plătește pe ea să facă una ca asta?

         În niciun caz cititorii!

         Documentul a fost redactat în mai multe limbi. Presa europeană l-a luat în seamă abia după 20 octombrie. Textul e foarte viu, convingător, alert, incitant și emoționant; scris de oameni care nu se tem să caute și să spună adevărul, să pună degetul pe rană, oameni care nu se rușinează cu religia lor creștină și nici cu patriotismul lor! Este vorba de doisprezece intelectuali, creștini și patrioți, care nu se tem să-și spună răspicat  punctul de vedere și să-și reprezinte țara!

         Nu trebuie să ne temem să spunem că în acest text - o veritabilă proclamație către țările Europei - este vorba despre UE. Acest text este o analiză foarte critică la adresa Uniunii Europene, la adresa birocratismului ei anchilozant, la adresa  intoleranței ei, a conformismului, uniformizării și dezrădăcinării pe care ea le promovează, cu foarte mult zel. Când vorbim de uniformizare, vorbim de destine sacrificate. Este criticată și atingerea care a fost adusă Educației, prin desfigurarea istoriei naționale și - aș adăuga eu - prin caricaturale intervenții în alegerea scriitorilor și a textelor literare ”demne” de a intra în programa școlară și de a forma omul de tip nou, unit-european și corect politic! Suntem în fața unei critici foarte constructive, a unui veritabil semnal de alarmă, ce ar trebui auzit înainte să fie prea târziu. Nu cred că va putea fi înăbușit. Îi va urma, cu siguranță, altul!

         Cele 36 de puncte ale Declarației de la Paris sunt redactate foarte clar, foarte pe înțelesul tuturor, într-un stil în general sobru, uneori ușor ironic, alteori patetic, de intelectuali îndurerați că asistă la pierderea unor identități naționale și religioase, dar și hotărâți să intervină, să-și facă auzită vocea, să lupte pentru o Europă în care să poată crede. Această Proclamație este o invitație la rezistență și solidaritate.

         Aș vrea în continuare să traduc pentru voi, integral sau cu mici omisiuni, 10 din cele 36 de puncte ale Declarației. Printre ele se vor  număra și punctele 16 și 19, care mi se par cele mai importante.

         Așadar:

         2. Această falsă Europă se dă drept cheia de boltă a civilizației noastre, acolo unde, în realitate, ea nu face decât să ne confiște patriile. Ea cauționează o lectură caricaturală a istoriei noastre, aducând prejudicii trecutului. Susținătorii acestei false Europe sunt niște orfani prin liber consimțământ, care își concep situația de apatrizi ca pe o nobilă faptă de vitejie. Falsa Europă se fălește a fi precursoarea unei comunități universale, fără să fie nici comunitate, nici universală.

         3. Partizanii acestei false Europe sunt pur și simplu vrăjiți de superstiția unui progres inevitabil. Ei cred cu tărie că Istoria este de partea lor, ceea ce-i face semeți și disprețuitori, incapabili să-și dea seama de limitele lumii post-naționale și post-culturale pe care tocmai o edifică. În consecință, ei nu au cum să nu ignore adevăratele izvoare ale bunei-cuviințe și îi vedem nesocotind și chiar repudiind rădăcinile creștine ale Europei. (...) Înecată în superstiții și în prostie, orbită de viziuni utopice și infatuate, această falsă Europă este dispusă să înăbușe orice disidență, în numele libertății și al toleranței, firește.

         6. Noi plecăm de la principiul că este de datoria noastră să fim responsabili de viitorul societăților din care facem parte. Nu suntem și nu putem fi niște indivizi pasivi, aflați sub dominația unor puteri despotice, religioase sau laice, așa cum nu suntem și nu putem fi nici îngenuncheați în fața unor implacabile forțe ale Istoriei. (s.n.) A fi european înseamnă să fi dobândit o putere politică și istorică deopotrivă. Autorii destinului nostru comun suntem chiar noi.

         9. Adevărata Europă a fost plămădită de Creștinism. Imperiul spiritual, universal al Bisericii i-a conferit Europei unitate culturală, fără a fi nevoie de un imperiu politic, ceea ce a permis dezvoltarea unei devoțiuni civice în sânul unei culturi europene împărtășite. (...) Nu este o întâmplare faptul că declinul credinței creștine în Europa a corespuns eforturilor înnoite de a stabili o unitate politică pe continent, un imperiu al finanțelor, dublat de unul al normelor, antrenând sentimente pseudo-religioase universale, toate acestea fiind în plină desfășurare în Uniunea Europeană.

         16. Chiar în timp ce ne fudulim cu o libertate cum nu s-a mai văzut, viața europenilor devine tot mai supusă normelor. Aceste norme, adesea concepute de tehnocrați fără chip, aflați în solda puternicilor zilei, decid asupra  relațiilor noastre profesionale, asupra mediului de afaceri, asupra calificărilor noastre educative, cât și asupra mass media de informare și de divertisment. Prin aceasta, Europa încearcă să limiteze libertatea de exprimare, această specificitate europeană care dă corp libertății de conștiință. Țintele acestor restricții ce vizează libertatea de exprimare nu sunt în niciun caz pornografia și nici asalturile susținute împotriva decenței publice... (...) Corectitudinea politică impune tabuuri ce împiedică orice repunere în discuție a statu-quo-ului. Această falsă Europă nu încurajează cu adevărat o cultură a libertății. Dimpotrivă, ea promovează o cultură a omogenizării dictate de piață și un conformism impus de politică.

         19. În cursul ultimei generații, un număr tot mai mare de membri ai elitei noastre conducătoare au decis că interesele lor ar fi favorizate de o accelerare a mondializării. Ei speră să construiască instituții supranaționale ce ar fi capabile să controleze totul, fără să se confrunte cu inconvenientele ce ar decurge din suveranitatea popoarelor. Este din ce în ce mai clar că ”deficitul democratic” din sânul instituțiilor europene nu este pur și simplu o problemă tehnică, ce ar trebui să-și găsească rezolvarea prin mijloace tehnice. Acest deficit democratic corespunde mai degrabă unui angajament fundamental, care este apărat cu mult zel. Indiferent că este apărat cu argumentele unei presupuse ”necesități economice” sau invocând cerințele unui drept internațional, izvorât la rândul lui din drepturile omului și care scapă oricărui control, este cert că, prin el, mandarinii supranaționali ai Uniunii Europene confiscă viața politică a Europei, oferind tuturor repunerilor în discuție un răspuns tehnocratic: ”Nu există alternativă.” Aceasta este tirania blândă, dar reală cu care ne confruntăm.

         25. Discursurile despre diversitate, inserție și multiculturalism sunt goale de orice conținut. Adesea un astfel de limbaj este folosit pentru a face ca eșecurile să treacă drept reușite: destrămarea solidarității sociale ar fi ”de fapt” un semn de acceptare a toleranței și a inserției. Toate astea trimit la un discurs corporatist, un limbaj care încearcă mai degrabă să pună în umbră decât să scoată la lumină realitatea. Noi trebuie să ne regăsim respectul permanent pentru fața reală a lucrurilor. Limbajul devine un instrument periculos și degradat imediat ce este folosit pe post de lozincă. (...) Recursul la denunț este semnul decăderii epocii contemporane. Noi nu trebuie să acceptăm intimidarea verbală și, cu atât mai puțin, amenințarea cu moartea. Noi trebuie să-i apărăm pe cei care vorbesc în numele rațiunii chiar și atunci când nu suntem de acord cu ei. Viitorul Europei va trebui să fie liberal în cea mai bună semnificație a cuvântului: să fii deschis unei dezbateri publice solide, eliberate de orice risc de violență și de coerciție. (s.n.)

         31. În timp ce recunoaștem aspectele pozitive ale economiei de piață, trebuie să știm să rezistăm ideologiilor care încearcă să organizeze întreaga societate plecând de la logica pieței. Nu putem permite ca totul să fie de vânzare. (...) În ziua de azi, gigantismul unor întreprinderi amenință însăși suveranitatea statală. Națiunile au nevoie să coopereze pentru a ține sub control aroganța și insensibilitatea forțelor economice globale. Noi susținem folosirea cu măsură a puterii guvernamentale în vederea obținerii de bunuri sociale, neeconomice.

         34. În Europa de astăzi, crește anxietatea față de ponderea pe care o ia  fenomenul numit ”populism”. În timp ce acest termen nu este niciodată cu adevărat definit, el este utilizat mereu ca o invectivă. Noi înșine avem reținerile noastre față de acest fenomen și credem că Europa trebuie mai degrabă să facă apel la înțelepciunea tradițiilor sale decât să se bazeze pe sloganuri sau apeluri emoționale la divizare. Și totuși considerăm că acum acest fenomen poate reprezenta o sfântă rebeliune împotriva tiraniei acestei false Europe care etichetează drept ”antidemocratic” orice amenințare la adresa monopolului legitimității sale morale. Așa-numitul ”populism” repune în discuție dictatura statu-quo-ului și ”fanatismul centrului” și o face în mod legitim. Acesta este un semn că, în chiar miezul culturii noastre politice degradate și sărăcite, capacitatea de acțiune istorică a popoarelor europene poate să renască.

         35. Respingem ca simplistă afirmația potrivit căreia nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială și fără suflet a unei piețe unificate, la birocrația transnațională sau la societatea de divertisment. Doar pâinea și circul nu sunt suficiente. Alternativa responsabilă este Europa reală. 

           

  

PATIMILE DUPĂ ANDRONIC (V)

PATIMILE DUPĂ ANDRONIC (V) sau CÂND ALBĂ CA ZĂPADA ÎȘI PIERDE SCUTECELE, IAR MEDICII CARE AU ANALIZAT MATERIILE APRECIAZĂ CĂ SITUAȚIA E GRAVĂ ȘI CĂ ALBA TREBUIE NEAPĂRAT SCHIMBATĂ SAU CHIAR CERCETATĂ PENAL


     Această postare se referă la articolul lui Dan Andronic din Evenimentul zilei, episodul al XV-lea din serialul Noi suntem Statul, distribuit și de mine pe pagina mea de facebook, care conține cele mai grave dezvăluiri de până acum: suntem actori în lumi paralele; intr-una se acționează efectiv, dar secret, iar în cealaltă ne agităm, oferind o acoperire celor care acționează efectiv.
     Povestea - și odioasă, și fascinantă - începe în 1991, când Mircea Ionescu-Quintus înființează, fără să bănuiască probabil ce cutie a Pandorei deschide, Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA), aflat în subordinea Ministerului Justiției. Oficial, SIPA se ocupa cu colectarea de date din sistemul penitenciar, strângând interceptări ale discuțiilor din celulele penitenciarelor, cât și delațiuni directe sau indirecte, prin provocatori, ale unor deținuți. Dar cum băieții sunt conștiincioși și inventivi, munca se extinde și se nuanțează, SIPA realizând dosare întregi despre cariera și viața privată a procurorilor și judecătorilor, mergând până la picanterii documentate din viața sexuală a magistraților. Vă dați seama ce comoară strângeau băieții acolo și ce copios putea fi folosită ea ori de câte ori vreun proces nu mergea bine, adică nu mergea cum trebuie. Noroc că existaseră oameni prevăzători care puteau extrage o informație de la dosar și... ”pac cu ea la Războiu'”. Nici politicienii nu au fost ocoliți de această cercetare, dar, în același timp, nimic nu-i oprește să cerceteze la rândul lor.
     Dan Andronic propune și o definiție subiectivă a SIPA:
          Arhiva SIPA este o fantomă a trecutului, folosită de politicieni, servicii de informații și alte persoane interesate pentru a obține ce doresc de la Justiție.
     Dar cum s-a ajuns la această încălecare rușinoasă a Justiției?
     Andronic sugerează că răspunsul trebuie căutat ”în chermezele SRI de la K2, seminariile cu tematică anti-teroristă servite judecătorilor de către cadre SRI, echipele mixte SRI-DNA, protocoalele secrete ș.a.m.d., care merită analizate.”
     Dar cum nu!
     Și când treaba mergea ca unsă, în 2006, Monica Macovei, ajunsă Ministră a Justiției, desființează SIPA, pe motiv că a făcut abuzuri și că Ministerul nu are nevoie de un serviciu secret.
     Dar așa o bunătate de serviciu nu putea să dispară pur și simplu: se strânseseră 3000 de dosare; 3000 de dosare, vă dați seama ce comoară?! Cine le deține ajunge Stăpânul inelelor și poate prinde în mreje pe cine-i place lui. Trai neneaco cu fundul pe dosare! Și unii spun c-ar fi mult mai multe... Ce romane s-ar putea scrie de-acolo! Problema e că, pentru a putea scrie și publica, trebuie mai întâi să intri la pârnaie; la România totul este strict reglementat și urmează un anumit dichis, ca la porțile Orientului.
     Dar lucrurile se mai și schimbă... În 2007 vine în fruntea Ministerului Tudor Chiuariu căruia nu-i miroase bine felul grăbit în care a fost desființat serviciul ăsta și cere o comisie de anchetă care să verifice modul în care doamna Macovei a dus la îndeplinire HG de desființare a SIPA. Intenția e bună și necesară, dar în 2008 Chiuariu pleacă și, în locul lui , vine Predoiu care stă până în 2012. Acesta preia comisia instituită de Chiuariu, o finalizează și face un raport, dar fără să sesizeze vreo instituție a Statului. Dar nici Statul nu întreabă de raport și nici nu se gândește să depună vreo coroană pe mormântul lui SIPA. Lucrurile rămân ca-n tren, în ciuda faptului că se-ntâmplaseră treburi halucinante: nicicând Statul mafiot n-a mers mai departe. Eu cred că nici nu se poate mai rău de-așa. Poate că Predoiu s-a speriat și el sau i s-a sugerat să tacă.
     Despre ce e vorba?
     Păi, multe dosare din cela întocmite de SIPA au fost fotocopiate, după care sustrase și probabil distruse pentru că NU au fost predate Arhivelor Naționale, cum se specifica în HG. Magistrații care făceau subiectul unor dosare ce au fost fotocopiate, sustrase și distruse au fost răsplătiți și avansați până la cel mai înalt nivel, fiindcă urmau să fie ascultători, pentru că ”produși ai celei mai bune selecții”, erau perfect șantajabili.
     Dan Andronic susține că poate dovedi ”oricând” cele avansate în articol. De această trebușoară de fotocopiere, sustragere și distrugere de dosare s-a ocupat o comisie instituită de Ministrul Macovei și formată din doar doi oameni discreți și de încredere, care au lucrat cu mâinile curate și nu au întocmit niciun proces-verbal referitor la fapta lor acolo, așa cum ar fi cerut totuși eticheta...
     Dar când oamenii sunt bine intenționați, au mâinile curate și știi bine că fac parte din echipa celor buni, a albilor, ce nevoie mai ai de forme și de etichete?! Totuși, mă gândesc eu în prostia mea că un cap măcar ar trebui să cadă, vorba lui Brucan!
     Cele două capete care s-au ocupat de această treabă, la ordinul expres al doamnei Macovei au aparținut judecătorului Cristi Danileț și procurorului Paul Dumitriu, șeful Corpului de Control al Ministerului Justiției, la acea dată. Cei doi sunt bine mersi și azi, chiar foarte bine. Și, în fond, toată lumea vrea să fie bine și magistrații să prospere, ceea ce s-a și-ntâmplat. Atâta doar că mai sunt și ciudățenii... Auzi dumneata poznă - Drace! - în anul de grație 2007, camerele de supraveghere instalate în incinta arhivei SIPA, camerele alea care trebuia să-i vadă pe Danileț și pe Dumitriu cum copiau cu drag dosarele nu i-au văzut!!! Nu au funcționat ele... Enigmatice și cuminți, s-au blocat pentru trei luni, cât să-și facă băieții treaba. Camerele au fost ascultătoare pentru că trăiesc în România și au fost montate de RASIROM, o firmă a SRI care, comentează Andronic, în stilul lui plat și răutăcios,trebuia să intervină și să le repare în cel mult 24 de ore... Auzi dumneata platitudine!
     Ei, aș! C-eșt' copil!?
     Și ancheta își reia cursul. 



     

ASTĂZI E ZIUA MEA

        Astăzi, 4 ianuarie, (avem și Guvern) e ziua mea. Avem și Guvern, avem și dezvăluiri incendiare despre o Justiție independentă doar 4,9%. Nu știu ce va face PSD-ul cu această Justiție, dar știu că va putea să invoce oricând o foarte grea și pătată moștenire; fără ghilimele. Vă mai aduceți aminte - cei cu memorie adevărată și care nu e de vânzare, chiar dacă banul e ochiul promovării - de așa-numitul ”protest al ghilimelelor”, de pe vremea plagiatului lui Victor Ponta? Ce circ! Ce mascaradă! Ce nerozie! Nimic nu pute mai rău ca dubla măsură!
        Să fim serioși! ÎN ROMÂNIA - STAT MAFIOT - NU A CONTAT NICIODATĂ PROBLEMA PLAGIATULUI! Poate doar pentru grupul G.R.A.U.R., de la Cluj. În România nu a contat decât cine e plagiatorul și ce grupare îl revendică; cine sunt cei care se răfuiesc și cine ia gâtul celuilalt.
        Ponta - ce-i al lui e al lui - știe să copieze. Dar ce te faci cu Apud  și Makam?!? Ministrul tehnocrat Tobă nu știe nici măcar că apud este prepoziție. În mintea lui de tehnocrat ultrașcolit, produs al celei mai bune selecții,  Apud este animat uman, autor de studii juridice, numai bun de trecut la bibliografie, că prea îl citează toți: peste tot nu vezi decât apud...apud... A avut și tupeul cretin să-i reclame pe profesorii din CNATDCU care i-au retras doctoratul, iar Kovesi - Fecioara de la Medias - a aprobat anchetarea cazului in rem; ceea ce nu aprobase pentru Afacerea Hexi Pharma a aprobat acum, cu doar câteva zile înainte să se judece propriul ei plagiat. Să fi fost politică de intimidare, amenințare mafiotă sau simplă coincidență...?!? Dar a fost urââât!... Și puțeaaa...! Dar lor le place. Ei zic că e mai bine așa decât război. Vestea bună este că pacea rahatului acoperit e amenințată și că, uneori, războiul poate fi purificator! Și nimeni n-a ieșit în stradă atunci  să demonstreze pentru... ghilimele. Că doar n-or fi proaste ghilimelele să iasă în stradă neplătite... (Nu sugerez, în niciun caz, că plata se face direct. O, nu! Plata se face în workshop-uri în străinătate pe banii lui tata Soros, în oferte de muncă, una mai grasă decât alta, și în tot felul de posibilități de îmbogățire a CV-ului.)
        Dar să ne întoarcem la tehnocratul Apud Tobă. Ați văzut ce CV are? Are un CV uluitor, pe bune! Poate ne va explica vreodată cineva - vorba d-lui Președinte Iohannis - cum a fost posibil, în România momentului, ca un om atât de prost să aibă un CV atât de briliant.
        Glumesc. Știu foarte bine că nimeni niciodată nu ne va explica aceasta... C-eșt' copil?
        În Statul mafiot - știe toată lumea - lucrurile se presupun, niciodată nu se spun pe nume și, cu atât mai puțin, se explică.
        Dar gata cu elitismul...
        Astăzi e ziua mea. Tuturor celor care v-ați amintit de mine, vă mulțumesc și, la rândul meu, prietenilor de pe facebook vă fac tradiționalul, deja, dar muzical. Sperăm ca 2017 să fie un an bogat în evenimente, fără blocaje, chiar dacă ascut tenacitatea, și să nu ne plictisim, pentru că, muzical, e foarte marcat! Suntem într-un an Beethoven (1770-1827) - 190 de ani de la trecerea în eternitate, un an Brahms (1833-1897) - 120 de ani de la moarte, un an Ravel (1875-1937) - 80 de ani de la dispariție... Și vor fi și alte comemorări, cu nimic mai prejos.
        Astăzi vom sărbători memoria lor și îmbătrânirea mea cu Wiener Philharmoniker -  cum am făcut și anul trecut -  ascultând Concertul no 5 - Imperialul - de Beethoven, Dansul ungar no 1 de Brahms, la pupitru cu același Claudio Abbado, și Boleroul de Ravel, într-o coregrafie de Maurice Béjart, cu Maya Plisetskaya. Sper să vă placă.

 

FEMEI CAPTIVE - Incursiune în inima 'Ndranghetei calabreze

La'Ndrangheta este o organizație criminală de tip Cosa Nostra, situată în regiunea Calabria din sudul Italiei, străjuită de munții Aspromonte, cu sediul în comuna San Luca.
Revista Historia, din februarie a.c., găzduiește un reportaj fascinant despre această organizație mafiotă, pitulată în munții Italiei, dar cu ramificații în întreaga lume, deținând cea mai mare parte din traficul mondial de cocaină, cifra anuală de afaceri fiind de 44 miliarde de euro. La'Ndrangheta fascinează prin Putere, Mister, Omerta, Bani, Răzbunare, Crimă, Sânge - valori întunecate ale unei lumi pecetluite de Secret, cu legi proprii.
Nu este exclus ca domnul Ion Cristoiu - autorul reportajului - să vrea să scrie un studiu sau, poate, un roman despre 'Ndrangheta. Nu degeaba s-a deplasat cu mașina până la San Luca, în Aspromonte, ca să vadă și să adulmece locul de baștină și de legendă al Mafiei calabreze. Fotografiile care ilustrează din abundență și expresiv acest reportaj pot fi, fiecare, un punct de plecare pentru un roman. Toate au profunzime, au mister și creează emoție: deschid un drum, întunecat - e drept - dar drum totuși spre ceva.
Mie mi-a reținut atenția fotografia femeilor din San Luca, făcută în august 2007, la înmormântarea a trei bărbați, membri ai organizației secrete, victime ale masacrului de la Duisburg, din Germania, soldat cu șase morți, în cadrul unei răfuieli vechi de 16 ani, între două clanuri mafiote. Fotografia a primit Premiul de excelență la cea de-a 65-a ediție a competiției internaționale Pictures of the year.
Priviți-o cu atenție! Căutați să o măriți și încercați o lumină cât mai bună. Merită! Ce capodoperă! Un portret colectiv demn de Rembrandt! Artă fotografică pură!
Pe un fundal întunecat se conturează opt portrete feminine, fiecare având în spate un destin tenebros, în care nimeni niciodată nu va face lumină. Fiindcă ele nu vor vorbi. Doar două femei, soții de mafioți calabrezi, au îndrăznit să părăsească domiciliul conjugal și să vorbească. Amândouă au murit.
Acestea din fotografie vor rămâne toate - pot să jur - neveste de mafioți: au în comun resemnarea. Doar atât. În rest, ce fascinantă ar trebui să fie povestea lor pe care nu o vor spune niciodată! Majoritatea au mâinile la piept, simbol gestual inconștient, opus comunicării, prin care îți aperi teritoriul privat și semnalizezi că nu vrei să comunici. Ele nu par să comunice nici între ele.
Bătrâna în bluză albă, din stânga, jos, este cea mai înăsprită de suferință, de povara secretelor, de o tandrețe aproape întotdeauna refuzată de un soț și de niște fii veșnic captivați de altceva; fiindcă este aproape sigur mamă de băieți, cu buzele strânse care nu se mai deschid decât duhovnicului pentru a mărturisi doar ce trebuie.
Alături de ea se află cea mai expresivă și plină de compasiune femeie din grup: doamna în bluză vieux-rose și fustă neagră, îndurerată, aproape speriată de numărul celor duși la groapă și de moartea lor năprasnică. E impresionată, dar reținută și duce mâna la gură ca pentru a-și masca și, cumva,  șterge uimirea și emoția. Este cel mai impresionant portret din grup.
Lângă ea e Doamna în bleu, una dintre figurile cele mai interesante din fotografie. E în vârstă, dar atent pieptănată, și are cea mai inteligentă, fermă și dedublată figură din grup. Privirea vulturească a fost îndulcită de vârstă, dar ochii pătrunzători și inteligenți o recomandă drept o bună consilieră și tovarășă de viață a soțului ei. Observăm că nu ține mâinile la piept, ceea ce poate să însemne că este destul de implicată, dar tristețea de pe fața ei, gravitatea chiar arată că dezaprobă acest act sângeros, comandat mai mult de setea de intimidare și mai puțin de rațiune sau de nevoia reală de răzbunare. Dacă există logică în astfel de acte criminale, logica aceasta e cea a intimidării adversarului, e cea a desființării lui fizice și, mai ales, psihice. Privirea ei îmi spune că înțelege și ea la fel de bine ca mine acest lucru și că îl dezaprobă, că e chiar mirată că bărbații pot ajunge atât de departe cu logica intimidării. Dedublarea vine din această tristețe dezaprobatoare, fiindcă, în mod sigur, inteligența și fermitatea o fac un bun sfetnic al soțului ei și, indirect, al clanului.
Ușor în spatele ei și la margine, avem o altă figură interesantă, interes ce vine din ambiguitate: e o femeie tânără, voinică, cu o expresie urâtă, de intrigantă, chiar dacă are buze frumos conturate. Evident, niciuna din aceste doamne nu este o inocentă. Toate știu secrete ce se vor îngropate, dar ale acesteia îi provoacă privitorului cea mai mare doză de disconfort. Impresia mea pare să fie contrazisă de faptul că doamna își ține mâinile la piept, ceea ce intriganții arareori fac. Fața lor urâtă, desfigurată de rele gânduri contrazice gesturile largi, deschise prin care te invită în cercul lor spre a te jumuli de sentimente și intenții. Intriganții sunt cea mai bună interfață a execuției. Dar această doamnă s-ar putea să nu fie decât foarte nemulțumită și dezamăgită de viața sa. În sinea ei, condamnă lumea bărbaților și gândește rău despre ei: crede că acțiunile lor duc în mod iminent la crimă, îi dezaprobă categoric și nu vrea să fie părtașă și, atunci, nu e o intrigantă. Dar, în acest caz, e de puțin folos soțului și clanului din care face parte.
Fiindcă, la San Luca, tânăra femeie va fi partenera unui bărbat sau nu va fi deloc.
În spatele Doamnei în bleu, este o femeie, din păcate bine mascată, care, în niciun caz, nu ar trebui să treacă neobservată. Este cea mai elegantă din grup și, deși are ochii plânși, stinși și goliți de iluzii, este încă o femeie cochetă: Doamna cu cărare pe mijloc a fost o femeie frumoasă, poartă o rochie sobră, dar elegantă și etalează la gât un lănțișor de aur. Poate că a fost sau încă mai este iubită, iar ea pare să reflecteze la prețul în sânge al aurului, al banilor, al pasiunii pentru bani, pentru putere, pentru femeie. Toate au un preț - fir-ar să fie - și toate lasă urme în ochii aceia stinși, altădată animați de dor și pasiune.
Lângă ea, o nouă față urâtă: o bătrână bine pieptănată, cu buzele strânse și genele plecate. Este sigur implicată în viața clanului, știe multe secrete și știe să le păstreze: este figura cea mai discretă și cea mai periculoasă din grup. Nu vrea să-și arate nici ochii, nici fața. Ochii îi sunt acoperiți de genele plecate, de sprâncenele stufoase și de privirea îndreptată în pământ, iar ea va rămâne la fel de tăcută ca pământul spre care privește.
Pe ultimul rând vedem două femei tinere.
Prima, din dreapta, șatenă, cu cercei, cea mai tânără, are cea mai naivă față din grup, dar, cu toată naivitatea, pare să înțeleagă gravitatea momentului, pare să înțeleagă în ce s-a băgat sau a fost băgată. E docilă și puțin senzitivă și, în mod cert, va păstra tăcerea. Gura ei e încă de-acum pecetluită: a înțeles un singur lucru, dar l-a înțeles bine.
În spatele ei, din profil, se află o doamnă situată la polul opus: o brunetă frumoasă, temperamentală, care pare să participe din plin la dramă: e marcată, îndurerată, a pierdut pe cineva drag sau se gândește că ar putea să piardă.
Acum, după ce le-am analizat figura și putem spune că le cunoaștem un pic, o concluzie se impune: tabloul de grup emană o imensă tristețe. Aceste femei sunt victimele unui destin prestabilit, căruia îi sunt captive de la naștere până la moarte. În Calabria - regiune săracă - conservatorismul e feroce. Clanurile mafiote sărbătoresc cu emfază nașterea băieților. Celui mai faimos clan din regiune - Piromalli - i s-au născut cei mai mulți băieți și numără 200 de bărbați adulți. Presa va spune 200 de mafioți, dar, în interiorul clanului, abordarea e un pic alta: la 14 ani, băiatul se afiliază la 'Ndrangheta și devine ”tânăr de onoare”. În cadrul clanului, ”onoare” înseamnă curaj, discreție, respect față de familie și ierarhie, față de omerta și față de bani, văzuți nu doar ca un bun personal, ci ca bun familial și comunitar Acest lucru contribuie la coeziunea grupului și explică sobrietatea caselor și a ținutelor pe care le vedeți la femeile și bărbații din San Luca. Ideea de a etala bogăția este văzută ca prostie pură, sursă de suspiciune pentru poliție și modalitate de a trezi resentimente în rândurile populației sărace. În Aspromonte, banul e valoare transpersonală, prețuit mai mult decât viața. Numai așa - gândesc ei - organizația care domină o regiune de munte, foarte săracă și închisă a ajuns să aibă o cifră de afaceri de 44 de miliarde de euro.
În cadrul clanului, femeia are, fără îndoială, un destin minor. Bărbatul se naște pentru onoare, încredere, acțiune, risc, aventură. Femeia este martor tăcut, parteneră și, în cel mai bun caz, consilieră a bărbatului. Ele nu vor avea niciodată o acțiune pe cont propriu care să nu sfârșească în zid. Pentru că acțiunea pe cont propriu înseamnă evadare și evadarea înseamnă trădare... Și atunci ele sunt, prin excelență, captivele unui destin prestabilit.
Am ținut neapărat ca acest comentariu al meu la portretul de grup al celor 8 femei din San Luca, oferit de domnul Ion Cristoiu, prin intermediul revistei Historia, să apară înainte de 8 Martie, Ziua internațională a Femeii, ca un elogiu totuși adus femeilor, care toate suntem captivele unui destin mai vitreg, mai dificil și mai puțin ofertant decât al bărbaților, care se preferă între ei, se promovează între ei și fac legea pentru ei. O lume în care arareori inițiativa sau conducerea ne aparțin. S-au făcut câțiva pași mici pe calea emancipării, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece: O lume în care acțiunea, onoarea și bogăția se confundă adeseori cu crima sau cu războiul este la antipodul unei lumi feminizate.
La mulți ani, totuși, și s-auzim de bine!   

ANDERSEN, ETERNUL

                                                           ANDERSEN, ETERNUL

Puțini și-au amintit anul acesta că am avut privilegiul de a trăi un an Andersen. Un an când cerul se deschide pentru a-l celebra pe cel care a fost Hans Christian Andersen. Și oamenii rămân săraci dacă ratează întâlnirea: vor trăi fără basm, fără compensații și fără accesul la o altă lume, în care  tu ești zeu, unde tu ai bagheta magică. S-au împlinit anul acesta, pe 2 aprilie, 210 ani de la nașterea scriitorului, iar pe 4 august am comemorat 140 de ani de la dispariție, Andersen murind în 1875, la vârsta de 70 de ani.

Cum îmi e felul, am ajuns cu întârziere la întâlnire, dar a fost emoționant. Am redescoperit aceeași privire obosită, aceiași ochi buni și aceeași față blajină. Nu ne schimbaserăm prea mult nici eu, nici el de la ultima noastră întâlnire. Parafrazându-l pe Malraux, aș zie că „omul este ceea ce scrie.”

Pe scurt, iată despre ce e vorba: cu mult, foarte mult timp în urmă, am scris un eseu despre Andersen. Nu știu în ce măsură rațelor le-a plăcut sau nu, dar cert e că nu au măcănit. Puteau măcar să măcăne ceva, orice, dar au tăcut. La fel de adevărat este că eu am păstrat manuscrisul și am continuat să citesc poveștile lui Andersen, mai ales dintre cele spuse iarna, când afară ninge și e ger și apa iazului îngheață. Povestirea de față se datorează nu doar firii mele păstrătoare, ci, mai ales, lui tata Google, căruia niciodată nu îi vom mulțumi îndeajuns pentru cât de bun tată este. Cu sprijinul lui apare textul de mai jos, care ar fi fost mare păcat să se piardă. Amatorilor de basm, le spun lectură plăcută!

                                              O PARABOLĂ A INIȚIERII

Și timpul trece, și Andersen continuă să ne spună povești. Noi îl ascultăm și îl reascultăm și, deodată, poveștile nu mai sunt povești. Dar Andersen continuă să fie alături de noi, mai trist parcă sau mai grav, mai înduioșat și mai atotștiutor ca oricând. Îl privim surprinși și-l bănuim de deghizare și fiecare dintre noi speră să fie acela care va pătrunde taina pe care Andersen a preferat să o îngroape în basm. Și pe tărâmul basmului el a fost un rege foarte puternic! E drept însă că mulți dintre eroii săi sunt ființe vulnerabile, de o delicatețe extremă. La primul contact cu realitatea, fragilitatea lor are mult de suferit și destul de des se întâmplă ca rana să fie atât de adâncă încât să se producă ireparabilul. Și atunci îl bănuim pe Andersen de a fi gustat el însuși o astfel de experiență. Omul era timid, dar scriitorul avea geniu și cum orgoliul acestuia din urmă a învins, Andersen a dizolvat în carte suferința inițierii; a spus că nu scrie decât povești și a realizat astfel, prin aceste simple povești, cea mai strălucită revanșă pe care și-o poate lua o ”lebădă” care s-a născut printre ”rațe”, care a fost umilită tocmai fiindcă era altfel, deși ”nu-i nimic dacă te naști printre rațe, numai să ieși dintr-un ou de lebădă”, conchide bonom autorul.

Caracteristica generală a eroilor lui Andersen este de a fi altfel decât toată lumea. Ei au un fel de ”defect” care îi individualizează, care atrage atenția asupra lor, care-i face vulnerabili, dar numai luptând împotriva acestui ”defect”, ei vor putea pătrunde într-o lume unde sunt primiți, recunoscuți și admirați tocmai grație acestui ”defect”, care devine acum și aici singura lor șansă!

 Doamne, ce sucită-i lumea!

                                                       ***

Așa cu Degețica. Nefiind un copil ca toți copiii, ”i-au făcut leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petală de trandafir.” Ce minunat! Atâta doar că nu se poate trăi așa. Vezi, pătuțul din coajă de alun era o lume potrivită pentru Degețica, dar artificială – o lume-n altă lume – creată special de bătrână pentru a-și ocroti odorul de lumea cea mare. Inițierea însă în lumea din afară trebuie să aibă loc și noi suntem îngrijorați pentru că nu știm ce poate să aducă această inițiere și, la Andersen, povestea nu se termină neapărat întotdeauna bine.

Pentru Degețica, inițierea începe printr-o întâmplare nefericită. Auzi, ea cea atât de drăgălașă să fie răpită de o broască ce vrea zor-nevoie să și-o facă noră. Ce să mai vorbim de fecioru-su! ”Brr! Urât mai era și acesta și semăna leit cu mamă-sa.” Este o lume a uniformităților pe care limbajul o urmează nediferențiat. Toți seamănă între ei fără să se străduiască și toți spun sau recită același lucru:

”Cuac-cuac-cuac! Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut-o pe fetița cea drăgălașă în coaja ei de alună.”

Asistăm la o tentativă șireată de a o atrage pe fetiță într-o lume în care ea nu ar avea niciun viitor.

Dar Degețica are noroc. Broasca o așază pe o frunză de nufăr, mare și pufoasă, care era ca o insulă pentru fetiță. Prin urmare o izolează de restul lumii și, la Andersen, izolarea este o fază a inițierii, cea meditativă, când eroul reflectează la cele trăite; izolarea este și un mod de apărare al vulnerabililor și Degețica nu face excepție. După spaima pe care a tras-o cu broasca, fetița plânge și se gândește la ce-o așteaptă, mai ales că viața nu stă pe loc și frunza de nufăr pornise vertiginos să plutească cu ea la vale. Suntem într-o nouă fază a inițierii, cea a explorării, îmbogățită imediat de o nouă experiență – amoroasă.

Degețica nu este încă pregătită să intre în ”lumea relației”, bazată pe ”cuvântul fundamental Eu-Tu” (Martin Buber) dar, cum frunza de nufăr a pornit să-i arate lumea, Degețica se deschide spre ”lumea ca experiență”, exprimată de ”cuvântul fundamental Eu-Acela.” Deschiderea nu se produce oricum, ci sub aripile unui ”fluture frumușel și alb”, care – ce credeți? – ”tot zbura pe lângă ea și, de la o vreme, s-a lăsat pe frunză, pentru că Degețica îi plăcea.” Dar dragostea, chiar incipientă, nu este niciodată pură. Jucăușă, dar și posesivă, Degețica îl leagă pe fluture de frunză, cu cingătoarea ei. Mai încolo asistăm la o altă fațetă a dragostei, cea violentă, când cărăbușul o răpește pe micuță, răpirea fiind expresia unilaterală și violentă a dorinței, o dorință legată de ”lumea ca experiență” și incapabilă să penetreze lumea lui Tu. Dar răpirea amoroasă nu este o dramă pentru nimeni. Dimpotrivă, ea incită curiozitatea și trezește gustul aventurii, care este întotdeauna o formă de cunoaștere. Dar Degețica era supărată căci ”se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe, pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame.”

S-ar părea că asistăm la o dramă și că, pentru unii, inițierea este primul, dar și ultimul lor drum în viață. Și când te gândești că mai nimănui nu-i pasă de fluturele cel frumos, că nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă cu el. Va muri așa ca unul care nu avea altceva mai bun de făcut pe lumea asta. Regretul este o veritabilă treaptă a inițierii: maturizează, tocmai fiindcă te forțează să imaginezi alte trasee. Și erau... Da, erau!

Dar să ne întoarcem la fata noastră. În lumea cărăbușului nu o așteaptă nici pe ea nimic bun. Experiența pe care o înregistrează acum este de altă natură; dacă broasca voia să o ia cu forța, domnișoarele cărăbușe, invidioase, o resping, motivul capital fiind acela că nu le seamănă:

” –   Are numai două picioare. Vai de ea!

-      Și nu are antene!

-      Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i!”

Cărăbușului care o răpise i se părea ”drăgălașă”, ”dar, fiindcă toți ceilalți spuneau că-i urâtă, a început și el să creadă că-i urâtă și nu i-a mai plăcut și i-a spus să se ducă unde-o vedea cu ochii.”

Era și el indecis și ușor influențabil, cum sunt majoritatea.

În continuare Degețica îi cunoaște pe șoarece și pe sobol. În această nouă treaptă a inițierii, apare alteritatea bine intenționată, șoarecele fiind prima ființă de pe traseul inițierii care-i vrea binele Degețicăi. Dar, vai! El și fetița aparțineau de lumi diferite, iar binele dorit de șoarece se dovedește și superfluu, și agresiv, și total nepotrivit. Nu, Degețica nu putea să se mărite cu sobolul. Șoarecele se gândea el la un mariage de raison, dar, în cazul de față, o astfel de căsătorie excludea libertatea, bloca cunoașterea și oprea aventura și devenirea. Putea fi mai rea decât experiența cu cărăbușul.

Dar Degețica are din nou noroc! O salvează rândunica pe care o îngrijise și care o duce până în țările calde, unde o așază pe petala unei flori. Aici o găsește Craiul florilor care ”Doamne, cât era de frumos” și ”nu semăna deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagră.”

Degețica nici nu se mai gândește la cărăbușul cel impulsiv și iubeț, pentru că-l iertase, și nici la fluturele cel frumos pe care îl legase de frunză, fiindcă-l uitase...

Degețica se află acum pe o altă treaptă de inițiere și ultima: e în sfârșit în lumea ei – o lume a frumuseții -  iar Craiul florilor și-o face soție și crăiasă a florilor. Și, pentru ca trecerea în noua lume să fie desăvârșită, îi vor da o pereche de aripi și îi vor schimba numele: ”Avem să-ți spunem Maia.” Păi, sigur că da! Numele de Degețica nu făcea decât să-i marcheze ”defectul” ei originar, dar aici, în lumea nouă, în care merită să intre, ”defectul” ei dispare odată cu lumea inadecvată care a spus că-l vede.

Alegerea numelui de Maya are o semnificație colosală, făcând din Andersen un vizionar și plasând această poveste la confluența basmului cu mitul și cu astrofizica.

În ebraică, Maya înseamnă primăvară, marcând ideea de schimbare, metamorfoză și un nou început. Numele există și la musulmani, cu semnificația de ”prințesă”.

În mitologia greacă, Maya este una dintre Pleiade, una din cele șase fiice ale lui Atlas, fiul lui Uranus, însărcinat să vegheze asupra pământului, misiune în care este asistat de cele șase fiice ale sale și de mama lor. Cea mai de nădejde dintre fiice și cea mai strălucitoare dintre stele era Alcyone, amanta lui Poseidon, cu care a avut patru copii. De la relația cu Poseidon se trage faptul că numim Alcion și o specie de pescăruș albastru.

Maya, ea, s-a iubit cu însuși Zeus și așa s-a născut Hermes. Să notăm și să reținem că Hermes e un mesager.

Dacă poveștile lui Andersen sunt o parabolă a inițierii, legendele grecești sunt o încercare monumentală de explicare a cerului, vreau să spun a cerului stelar și a relației lui cu pământul.

Pleiadele sunt un roi stelar care se află la 440 de ani lumină de pământ și care conține vreo 500 de stele. Șapte dintre ele sunt foarte strălucitoare și se observă în emisfera nordică, în constelația Taurului.

În legendele Amerindienilor, dacă Pământului îi trebuie 365 de zile pentru mișcarea sa de rotație în jurul Soarelui, Soarele are nevoie de 26000 de ani pentru a-și îndeplini mișcarea de rotație în jurul stelei Alcyone, aceasta fiind steaua principală din Pleiade, în jurul său rotindu-se alți șapte sori, inclusiv soarele nostru, care este astfel conectat la Pleiade, iar noi suntem în consecință mai mult sau mai puțin pleiadieni. În anul 2012, s-a împlinit un ciclu de 26000 de ani.

Simple legende?

În urmă cu vreo 250 de ani Sir Edmond Halley a făcut o descoperire uluitoare. Halley este exact astronomul care a apreciat că acele comete care au răscolit cerul și omenirea în anii 1456, 1531, 1607 și 1682 sunt unul și același corp stelar care apare pe cer o dată la 76 de ani și a prezis că avea să revină în 1758. Cuminte, cometa Halley s-a întors în anul prezis, dar savantul care o intuise și o botezase n-a fost la întâlnire, fiindcă murise în 1742.

Tot el a descoperit o anomalie în spațiul din jurul Pleiadelor, o ciudată nebuloasă iradiind energie și o lumină aurie. Peste o sută de ani, matematicianul și astronomul Friedrich Wilhelm Bessel a confirmat concluziile lui Halley. În 1961, Paul Otto Hesse a măsurat această nebuloasă: este vorba de un inel de energie de 760 de miliarde de kilometri lățime ce înconjoară steaua Alcyone. Toate ar fi fost bune și frumoase dacă Hesse nu ar fi avut curajul să estimeze că Pământul și întregul nostru sistem solar ar fi pe punctul să pătrundă în interiorul acestui inel. Cam de atunci, astrofizicienii s-au împărțit în savanți la locul lor și astrofizicieni paranormali.

Ce legătură au toate astea cu povestea lui Andersen? Au!

Steaua Alcyone este înconjurată de un inel format din particule fotoelectrice, pe care astrofizicienii le-au numit ”centura de fotoni”. Mai devreme sau mai târziu, Pământul va intersecta cu această centură. Or această energie fotonică este capabilă să transforme materia în profunzime, modificând structura fizică și chimică a moleculelor. Structurile vii, ca și cele minerale vor fi modificate. Ființele vii vor cunoaște transformări biologice, fiziologice, morfologice și genetice. Or Degețica este altfel decât ceilalți oameni: este minusculă. Ajunsă în țările calde, un tărâm pleiadian, avea să capete aripi și – detaliu important – să fie rebotezată: ”Avem să-ți spunem Maia.”

Sigur, nu pledez aici pentru o alăturare rigidă a lui Andersen de astrofizică, așa cum o văd unii și așa cum am rezumat-o eu aici. Dar nu pledez nici pentru uniformizarea comentariilor, incluzând variațiuni pe aceeași temă și concluzionând că ”tăcerea e de aur”. Am vrut doar să duc până la capăt semnificația unui nume. Mai precizez că această extensie a numelui nu a făcut parte din eseul scris de mine  cu mult, foarte mult timp în urmă.

Așa că să ne întoarcem la soldățeii noștri de plumb, ”Căci cuvântul din poveste/înainte mult mai este.”

                                                       ***

Un fel de ”defect” îl marchează și pe Soldatul de plumb. Închipuiți-vă, când au fost lucrați, plumbul s-a terminat tocmai la el și a ieșit fără un picior. Atât că soldatul nostru nu își pierde speranța: ”dar, deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi...”

Se iluzionează... Tot asta face și când se îndrăgostește de o dansatoare care ”își ridicase un picior, dar așa de sus încât de departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior.”

Prea mult nu speră el de la dansatoare pentru că ”e cam boieroaică”, ”da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”

Începe deci inițierea.

Dar începe greu, fiindcă soldatul de plumb e... timid.

Fie din cauza drăcușorului care locuia în tabachera de tutun, fie din cauza vântului, cade de pe fereastră. Când este căutat de fata din casă și de băiețaș, ”dacă soldatul de plumb ar fi strigat: ”Aici sunt!” – desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat, fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare.”

Se iluzionează... Știm toți de ce nu a strigat. Nu a îndrăznit; era timid.

Când, după mai multe peripeții, revine în casa de unde plecase și o revede pe dansatoare, ”s-a înduioșat așa de tare, încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic.”

În comparație cu Degețica, lumea căreia îi aparține soldatul de plumb nu oferă nicio perspectivă. Ei, dar ce să faci, nu poți trăi așa. Și, într-adevăr, el nici nu trăiește: ”Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici, desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada.

Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. (...) Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea luată pe sus de vânt a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas din el decât... (...) o inimioară de plumb.”

Ghinion.

                                                       ***

Tot o poveste tragi-comică este și Omul de zăpadă. Acesta depinde și el , ca tot omul, de cei din jurul lui. Depinde de copiii care l-au făcut. Depinde de ger, care chiar îi vrea binele. Depinde de vânt. Vântul ăsta e cu două fețe. Nu ține nici cu gerul, nici cu soarele. E puternic și capricios și nu știi niciodată la ce să te aștepți din partea lui. Noroc că nu-și prea pune el mintea cu un om de zăpadă.

Dar soarele prea e înveninat. Norocul lui că strălucește și nu se vede. Să poarte el pică până și unui om de zăpadă, care nu i-a făcut niciodată niciun rău. Pe nimeni nu uită soarele. Pe unii îi mângâie, pe alții îi arde. Hm... Depinde... E subiectiv și plin de toane el, soarele...

Așa va fi gândit Omul de zăpadă în timp ce-și aștepta sau bănuia, cel puțin, sfârșitul.

Să vedem acum ce e în mintea câinelui, martorul mut, dar nu lipsit de compasiune al acestei vieți de-o iarnă.

Ca omul de zăpadă să se îndrăgostească, asta chiar că le întrece pe toate. Și încă de cine? De sobă! El, alb și ea neagră, el, înghețat și ea, încinsă. Bine domnule, asta-i trebuia lui? Să se învăpăieze singur? Hotărât, omul ăsta e nebun. Nu-și dă seama că o să-l distrugă?

Și soarele ăsta care le vede pe toate de-acolo de sus și care-i atât de ironic, Dumnezeule. Se joacă cu destinul oamenilor.

”Vremea se schimbă într-adevăr; sosise dezghețul. Moina creștea; omul de zăpadă scădea. Nu spunea nimic, nu se văita și tocmai asta era nenorocirea.

Într-o dimineață se prăbuși cu totul. Și iată, în locul unde stătuse el, se iți ceva care aducea a coadă de mătură: slujise de sprijin copiilor care ridicaseră omul de zăpadă.

Abia acum înțeleg de ce se sfârșea el atât de dorul sobei! își zise câinele. Uite aici un fier de curățat sobe, pe care omul de zăpadă îl avea înfipt în trupul lui! Asta-i ceea ce-l scurma, dar acuma i-a trecut.”

Vezi, ăsta era defectul lui originar: fierul de curățat sobe. Mai trebuie adăugat că acei copii care l-au clădit s-au dovedit niște demiurgi neglijenți și răutăcioși. Dar Andersen? Ce fel de demiurg este Andersen?

                                                     ***

Mă gândesc la Mica sirenă. Ea de ce a trebuit să fie pedepsită? Ea, care iubise atât de mult, care se sacrificase, care îndrăgea soarele și soarele pe ea.

E aproape de neînțeles. Dar, să vedem.

Inițierea nu poate avea loc decât în lumea mare a oamenilor și mica sirenă are și ea ”defectul” ei: o coadă de pește pe care oamenii nu o acceptă; la ei, ca să fii frumos, “trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.”

Desăvârșirea inițierii înseamnă dobândirea unui suflet nemuritor, lucru posibil numai prin dragoste: ”... s-ar putea asta numai dacă vreun om te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie; atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor.”

Mica sirenă face toate sacrificiile care se puteau face pentru a fi iubită și acceptată în lumea oamenilor. Știm cu toții ce se întâmplă și cât de nefericită este povestea ei.

Putem subînțelege aici o răzbunare a mării care nu vrea să-și cedeze fiica. Vezi, ea era zâna mării, a mării, și așa trebuia să rămână. Ce-i mai trebuia prețuirea oamenilor când, prin sacrificiul extraordinar pe care îl făcuse, se ridicase deja deasupra lor. Trecerea dintr-o lume în alta nu mai avea acum niciun sens.

E drept că ea-l iubea pe prinț, dar tocmai de-asta nu vrea s-audă marea geloasă. Și-atunci o pedepsește să se transforme în spumă, să fie mereu cu ea și, numai prin ea, să dobândească sufletul nemuritor.

Putem subînțelege aici și gelozia unui autor îndrăgostit de propriul personaj pe care nu înțelege să-l cedeze. El, autorul- demiurg, nu înțelege s-o împartă pe sirenă cu un biet personaj, de el creat și pe care, de altfel, îl detesta.

Ca bărbat, Andersen era urât și timid. Ca scriitor însă știa foarte bine ce vrea, destinul personajelor e condus cu mână fermă de la bun început și pe cel mai frumos personaj al lui nu va accepta să-l împartă.

Și apoi, viața nu e numai roz, iar basmele lui reflectă viața. Nu sunt o evaziune, sunt o prelucrare. Sunt basme pentru adulți, în orice caz, pentru oameni care au trecut de faza inițierii. Înțelegi?