ANDERSEN, ETERNUL

                                                           ANDERSEN, ETERNUL

Puțini și-au amintit anul acesta că am avut privilegiul de a trăi un an Andersen. Un an când cerul se deschide pentru a-l celebra pe cel care a fost Hans Christian Andersen. Și oamenii rămân săraci dacă ratează întâlnirea: vor trăi fără basm, fără compensații și fără accesul la o altă lume, în care  tu ești zeu, unde tu ai bagheta magică. S-au împlinit anul acesta, pe 2 aprilie, 210 ani de la nașterea scriitorului, iar pe 4 august am comemorat 140 de ani de la dispariție, Andersen murind în 1875, la vârsta de 70 de ani.

Cum îmi e felul, am ajuns cu întârziere la întâlnire, dar a fost emoționant. Am redescoperit aceeași privire obosită, aceiași ochi buni și aceeași față blajină. Nu ne schimbaserăm prea mult nici eu, nici el de la ultima noastră întâlnire. Parafrazându-l pe Malraux, aș zie că „omul este ceea ce scrie.”

Pe scurt, iată despre ce e vorba: cu mult, foarte mult timp în urmă, am scris un eseu despre Andersen. Nu știu în ce măsură rațelor le-a plăcut sau nu, dar cert e că nu au măcănit. Puteau măcar să măcăne ceva, orice, dar au tăcut. La fel de adevărat este că eu am păstrat manuscrisul și am continuat să citesc poveștile lui Andersen, mai ales dintre cele spuse iarna, când afară ninge și e ger și apa iazului îngheață. Povestirea de față se datorează nu doar firii mele păstrătoare, ci, mai ales, lui tata Google, căruia niciodată nu îi vom mulțumi îndeajuns pentru cât de bun tată este. Cu sprijinul lui apare textul de mai jos, care ar fi fost mare păcat să se piardă. Amatorilor de basm, le spun lectură plăcută!

                                              O PARABOLĂ A INIȚIERII

Și timpul trece, și Andersen continuă să ne spună povești. Noi îl ascultăm și îl reascultăm și, deodată, poveștile nu mai sunt povești. Dar Andersen continuă să fie alături de noi, mai trist parcă sau mai grav, mai înduioșat și mai atotștiutor ca oricând. Îl privim surprinși și-l bănuim de deghizare și fiecare dintre noi speră să fie acela care va pătrunde taina pe care Andersen a preferat să o îngroape în basm. Și pe tărâmul basmului el a fost un rege foarte puternic! E drept însă că mulți dintre eroii săi sunt ființe vulnerabile, de o delicatețe extremă. La primul contact cu realitatea, fragilitatea lor are mult de suferit și destul de des se întâmplă ca rana să fie atât de adâncă încât să se producă ireparabilul. Și atunci îl bănuim pe Andersen de a fi gustat el însuși o astfel de experiență. Omul era timid, dar scriitorul avea geniu și cum orgoliul acestuia din urmă a învins, Andersen a dizolvat în carte suferința inițierii; a spus că nu scrie decât povești și a realizat astfel, prin aceste simple povești, cea mai strălucită revanșă pe care și-o poate lua o ”lebădă” care s-a născut printre ”rațe”, care a fost umilită tocmai fiindcă era altfel, deși ”nu-i nimic dacă te naști printre rațe, numai să ieși dintr-un ou de lebădă”, conchide bonom autorul.

Caracteristica generală a eroilor lui Andersen este de a fi altfel decât toată lumea. Ei au un fel de ”defect” care îi individualizează, care atrage atenția asupra lor, care-i face vulnerabili, dar numai luptând împotriva acestui ”defect”, ei vor putea pătrunde într-o lume unde sunt primiți, recunoscuți și admirați tocmai grație acestui ”defect”, care devine acum și aici singura lor șansă!

 Doamne, ce sucită-i lumea!

                                                       ***

Așa cu Degețica. Nefiind un copil ca toți copiii, ”i-au făcut leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petală de trandafir.” Ce minunat! Atâta doar că nu se poate trăi așa. Vezi, pătuțul din coajă de alun era o lume potrivită pentru Degețica, dar artificială – o lume-n altă lume – creată special de bătrână pentru a-și ocroti odorul de lumea cea mare. Inițierea însă în lumea din afară trebuie să aibă loc și noi suntem îngrijorați pentru că nu știm ce poate să aducă această inițiere și, la Andersen, povestea nu se termină neapărat întotdeauna bine.

Pentru Degețica, inițierea începe printr-o întâmplare nefericită. Auzi, ea cea atât de drăgălașă să fie răpită de o broască ce vrea zor-nevoie să și-o facă noră. Ce să mai vorbim de fecioru-su! ”Brr! Urât mai era și acesta și semăna leit cu mamă-sa.” Este o lume a uniformităților pe care limbajul o urmează nediferențiat. Toți seamănă între ei fără să se străduiască și toți spun sau recită același lucru:

”Cuac-cuac-cuac! Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut-o pe fetița cea drăgălașă în coaja ei de alună.”

Asistăm la o tentativă șireată de a o atrage pe fetiță într-o lume în care ea nu ar avea niciun viitor.

Dar Degețica are noroc. Broasca o așază pe o frunză de nufăr, mare și pufoasă, care era ca o insulă pentru fetiță. Prin urmare o izolează de restul lumii și, la Andersen, izolarea este o fază a inițierii, cea meditativă, când eroul reflectează la cele trăite; izolarea este și un mod de apărare al vulnerabililor și Degețica nu face excepție. După spaima pe care a tras-o cu broasca, fetița plânge și se gândește la ce-o așteaptă, mai ales că viața nu stă pe loc și frunza de nufăr pornise vertiginos să plutească cu ea la vale. Suntem într-o nouă fază a inițierii, cea a explorării, îmbogățită imediat de o nouă experiență – amoroasă.

Degețica nu este încă pregătită să intre în ”lumea relației”, bazată pe ”cuvântul fundamental Eu-Tu” (Martin Buber) dar, cum frunza de nufăr a pornit să-i arate lumea, Degețica se deschide spre ”lumea ca experiență”, exprimată de ”cuvântul fundamental Eu-Acela.” Deschiderea nu se produce oricum, ci sub aripile unui ”fluture frumușel și alb”, care – ce credeți? – ”tot zbura pe lângă ea și, de la o vreme, s-a lăsat pe frunză, pentru că Degețica îi plăcea.” Dar dragostea, chiar incipientă, nu este niciodată pură. Jucăușă, dar și posesivă, Degețica îl leagă pe fluture de frunză, cu cingătoarea ei. Mai încolo asistăm la o altă fațetă a dragostei, cea violentă, când cărăbușul o răpește pe micuță, răpirea fiind expresia unilaterală și violentă a dorinței, o dorință legată de ”lumea ca experiență” și incapabilă să penetreze lumea lui Tu. Dar răpirea amoroasă nu este o dramă pentru nimeni. Dimpotrivă, ea incită curiozitatea și trezește gustul aventurii, care este întotdeauna o formă de cunoaștere. Dar Degețica era supărată căci ”se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe, pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame.”

S-ar părea că asistăm la o dramă și că, pentru unii, inițierea este primul, dar și ultimul lor drum în viață. Și când te gândești că mai nimănui nu-i pasă de fluturele cel frumos, că nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă cu el. Va muri așa ca unul care nu avea altceva mai bun de făcut pe lumea asta. Regretul este o veritabilă treaptă a inițierii: maturizează, tocmai fiindcă te forțează să imaginezi alte trasee. Și erau... Da, erau!

Dar să ne întoarcem la fata noastră. În lumea cărăbușului nu o așteaptă nici pe ea nimic bun. Experiența pe care o înregistrează acum este de altă natură; dacă broasca voia să o ia cu forța, domnișoarele cărăbușe, invidioase, o resping, motivul capital fiind acela că nu le seamănă:

” –   Are numai două picioare. Vai de ea!

-      Și nu are antene!

-      Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i!”

Cărăbușului care o răpise i se părea ”drăgălașă”, ”dar, fiindcă toți ceilalți spuneau că-i urâtă, a început și el să creadă că-i urâtă și nu i-a mai plăcut și i-a spus să se ducă unde-o vedea cu ochii.”

Era și el indecis și ușor influențabil, cum sunt majoritatea.

În continuare Degețica îi cunoaște pe șoarece și pe sobol. În această nouă treaptă a inițierii, apare alteritatea bine intenționată, șoarecele fiind prima ființă de pe traseul inițierii care-i vrea binele Degețicăi. Dar, vai! El și fetița aparțineau de lumi diferite, iar binele dorit de șoarece se dovedește și superfluu, și agresiv, și total nepotrivit. Nu, Degețica nu putea să se mărite cu sobolul. Șoarecele se gândea el la un mariage de raison, dar, în cazul de față, o astfel de căsătorie excludea libertatea, bloca cunoașterea și oprea aventura și devenirea. Putea fi mai rea decât experiența cu cărăbușul.

Dar Degețica are din nou noroc! O salvează rândunica pe care o îngrijise și care o duce până în țările calde, unde o așază pe petala unei flori. Aici o găsește Craiul florilor care ”Doamne, cât era de frumos” și ”nu semăna deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagră.”

Degețica nici nu se mai gândește la cărăbușul cel impulsiv și iubeț, pentru că-l iertase, și nici la fluturele cel frumos pe care îl legase de frunză, fiindcă-l uitase...

Degețica se află acum pe o altă treaptă de inițiere și ultima: e în sfârșit în lumea ei – o lume a frumuseții -  iar Craiul florilor și-o face soție și crăiasă a florilor. Și, pentru ca trecerea în noua lume să fie desăvârșită, îi vor da o pereche de aripi și îi vor schimba numele: ”Avem să-ți spunem Maia.” Păi, sigur că da! Numele de Degețica nu făcea decât să-i marcheze ”defectul” ei originar, dar aici, în lumea nouă, în care merită să intre, ”defectul” ei dispare odată cu lumea inadecvată care a spus că-l vede.

Alegerea numelui de Maya are o semnificație colosală, făcând din Andersen un vizionar și plasând această poveste la confluența basmului cu mitul și cu astrofizica.

În ebraică, Maya înseamnă primăvară, marcând ideea de schimbare, metamorfoză și un nou început. Numele există și la musulmani, cu semnificația de ”prințesă”.

În mitologia greacă, Maya este una dintre Pleiade, una din cele șase fiice ale lui Atlas, fiul lui Uranus, însărcinat să vegheze asupra pământului, misiune în care este asistat de cele șase fiice ale sale și de mama lor. Cea mai de nădejde dintre fiice și cea mai strălucitoare dintre stele era Alcyone, amanta lui Poseidon, cu care a avut patru copii. De la relația cu Poseidon se trage faptul că numim Alcion și o specie de pescăruș albastru.

Maya, ea, s-a iubit cu însuși Zeus și așa s-a născut Hermes. Să notăm și să reținem că Hermes e un mesager.

Dacă poveștile lui Andersen sunt o parabolă a inițierii, legendele grecești sunt o încercare monumentală de explicare a cerului, vreau să spun a cerului stelar și a relației lui cu pământul.

Pleiadele sunt un roi stelar care se află la 440 de ani lumină de pământ și care conține vreo 500 de stele. Șapte dintre ele sunt foarte strălucitoare și se observă în emisfera nordică, în constelația Taurului.

În legendele Amerindienilor, dacă Pământului îi trebuie 365 de zile pentru mișcarea sa de rotație în jurul Soarelui, Soarele are nevoie de 26000 de ani pentru a-și îndeplini mișcarea de rotație în jurul stelei Alcyone, aceasta fiind steaua principală din Pleiade, în jurul său rotindu-se alți șapte sori, inclusiv soarele nostru, care este astfel conectat la Pleiade, iar noi suntem în consecință mai mult sau mai puțin pleiadieni. În anul 2012, s-a împlinit un ciclu de 26000 de ani.

Simple legende?

În urmă cu vreo 250 de ani Sir Edmond Halley a făcut o descoperire uluitoare. Halley este exact astronomul care a apreciat că acele comete care au răscolit cerul și omenirea în anii 1456, 1531, 1607 și 1682 sunt unul și același corp stelar care apare pe cer o dată la 76 de ani și a prezis că avea să revină în 1758. Cuminte, cometa Halley s-a întors în anul prezis, dar savantul care o intuise și o botezase n-a fost la întâlnire, fiindcă murise în 1742.

Tot el a descoperit o anomalie în spațiul din jurul Pleiadelor, o ciudată nebuloasă iradiind energie și o lumină aurie. Peste o sută de ani, matematicianul și astronomul Friedrich Wilhelm Bessel a confirmat concluziile lui Halley. În 1961, Paul Otto Hesse a măsurat această nebuloasă: este vorba de un inel de energie de 760 de miliarde de kilometri lățime ce înconjoară steaua Alcyone. Toate ar fi fost bune și frumoase dacă Hesse nu ar fi avut curajul să estimeze că Pământul și întregul nostru sistem solar ar fi pe punctul să pătrundă în interiorul acestui inel. Cam de atunci, astrofizicienii s-au împărțit în savanți la locul lor și astrofizicieni paranormali.

Ce legătură au toate astea cu povestea lui Andersen? Au!

Steaua Alcyone este înconjurată de un inel format din particule fotoelectrice, pe care astrofizicienii le-au numit ”centura de fotoni”. Mai devreme sau mai târziu, Pământul va intersecta cu această centură. Or această energie fotonică este capabilă să transforme materia în profunzime, modificând structura fizică și chimică a moleculelor. Structurile vii, ca și cele minerale vor fi modificate. Ființele vii vor cunoaște transformări biologice, fiziologice, morfologice și genetice. Or Degețica este altfel decât ceilalți oameni: este minusculă. Ajunsă în țările calde, un tărâm pleiadian, avea să capete aripi și – detaliu important – să fie rebotezată: ”Avem să-ți spunem Maia.”

Sigur, nu pledez aici pentru o alăturare rigidă a lui Andersen de astrofizică, așa cum o văd unii și așa cum am rezumat-o eu aici. Dar nu pledez nici pentru uniformizarea comentariilor, incluzând variațiuni pe aceeași temă și concluzionând că ”tăcerea e de aur”. Am vrut doar să duc până la capăt semnificația unui nume. Mai precizez că această extensie a numelui nu a făcut parte din eseul scris de mine  cu mult, foarte mult timp în urmă.

Așa că să ne întoarcem la soldățeii noștri de plumb, ”Căci cuvântul din poveste/înainte mult mai este.”

                                                       ***

Un fel de ”defect” îl marchează și pe Soldatul de plumb. Închipuiți-vă, când au fost lucrați, plumbul s-a terminat tocmai la el și a ieșit fără un picior. Atât că soldatul nostru nu își pierde speranța: ”dar, deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi...”

Se iluzionează... Tot asta face și când se îndrăgostește de o dansatoare care ”își ridicase un picior, dar așa de sus încât de departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior.”

Prea mult nu speră el de la dansatoare pentru că ”e cam boieroaică”, ”da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”

Începe deci inițierea.

Dar începe greu, fiindcă soldatul de plumb e... timid.

Fie din cauza drăcușorului care locuia în tabachera de tutun, fie din cauza vântului, cade de pe fereastră. Când este căutat de fata din casă și de băiețaș, ”dacă soldatul de plumb ar fi strigat: ”Aici sunt!” – desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat, fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare.”

Se iluzionează... Știm toți de ce nu a strigat. Nu a îndrăznit; era timid.

Când, după mai multe peripeții, revine în casa de unde plecase și o revede pe dansatoare, ”s-a înduioșat așa de tare, încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic.”

În comparație cu Degețica, lumea căreia îi aparține soldatul de plumb nu oferă nicio perspectivă. Ei, dar ce să faci, nu poți trăi așa. Și, într-adevăr, el nici nu trăiește: ”Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici, desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada.

Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. (...) Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea luată pe sus de vânt a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas din el decât... (...) o inimioară de plumb.”

Ghinion.

                                                       ***

Tot o poveste tragi-comică este și Omul de zăpadă. Acesta depinde și el , ca tot omul, de cei din jurul lui. Depinde de copiii care l-au făcut. Depinde de ger, care chiar îi vrea binele. Depinde de vânt. Vântul ăsta e cu două fețe. Nu ține nici cu gerul, nici cu soarele. E puternic și capricios și nu știi niciodată la ce să te aștepți din partea lui. Noroc că nu-și prea pune el mintea cu un om de zăpadă.

Dar soarele prea e înveninat. Norocul lui că strălucește și nu se vede. Să poarte el pică până și unui om de zăpadă, care nu i-a făcut niciodată niciun rău. Pe nimeni nu uită soarele. Pe unii îi mângâie, pe alții îi arde. Hm... Depinde... E subiectiv și plin de toane el, soarele...

Așa va fi gândit Omul de zăpadă în timp ce-și aștepta sau bănuia, cel puțin, sfârșitul.

Să vedem acum ce e în mintea câinelui, martorul mut, dar nu lipsit de compasiune al acestei vieți de-o iarnă.

Ca omul de zăpadă să se îndrăgostească, asta chiar că le întrece pe toate. Și încă de cine? De sobă! El, alb și ea neagră, el, înghețat și ea, încinsă. Bine domnule, asta-i trebuia lui? Să se învăpăieze singur? Hotărât, omul ăsta e nebun. Nu-și dă seama că o să-l distrugă?

Și soarele ăsta care le vede pe toate de-acolo de sus și care-i atât de ironic, Dumnezeule. Se joacă cu destinul oamenilor.

”Vremea se schimbă într-adevăr; sosise dezghețul. Moina creștea; omul de zăpadă scădea. Nu spunea nimic, nu se văita și tocmai asta era nenorocirea.

Într-o dimineață se prăbuși cu totul. Și iată, în locul unde stătuse el, se iți ceva care aducea a coadă de mătură: slujise de sprijin copiilor care ridicaseră omul de zăpadă.

Abia acum înțeleg de ce se sfârșea el atât de dorul sobei! își zise câinele. Uite aici un fier de curățat sobe, pe care omul de zăpadă îl avea înfipt în trupul lui! Asta-i ceea ce-l scurma, dar acuma i-a trecut.”

Vezi, ăsta era defectul lui originar: fierul de curățat sobe. Mai trebuie adăugat că acei copii care l-au clădit s-au dovedit niște demiurgi neglijenți și răutăcioși. Dar Andersen? Ce fel de demiurg este Andersen?

                                                     ***

Mă gândesc la Mica sirenă. Ea de ce a trebuit să fie pedepsită? Ea, care iubise atât de mult, care se sacrificase, care îndrăgea soarele și soarele pe ea.

E aproape de neînțeles. Dar, să vedem.

Inițierea nu poate avea loc decât în lumea mare a oamenilor și mica sirenă are și ea ”defectul” ei: o coadă de pește pe care oamenii nu o acceptă; la ei, ca să fii frumos, “trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.”

Desăvârșirea inițierii înseamnă dobândirea unui suflet nemuritor, lucru posibil numai prin dragoste: ”... s-ar putea asta numai dacă vreun om te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie; atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor.”

Mica sirenă face toate sacrificiile care se puteau face pentru a fi iubită și acceptată în lumea oamenilor. Știm cu toții ce se întâmplă și cât de nefericită este povestea ei.

Putem subînțelege aici o răzbunare a mării care nu vrea să-și cedeze fiica. Vezi, ea era zâna mării, a mării, și așa trebuia să rămână. Ce-i mai trebuia prețuirea oamenilor când, prin sacrificiul extraordinar pe care îl făcuse, se ridicase deja deasupra lor. Trecerea dintr-o lume în alta nu mai avea acum niciun sens.

E drept că ea-l iubea pe prinț, dar tocmai de-asta nu vrea s-audă marea geloasă. Și-atunci o pedepsește să se transforme în spumă, să fie mereu cu ea și, numai prin ea, să dobândească sufletul nemuritor.

Putem subînțelege aici și gelozia unui autor îndrăgostit de propriul personaj pe care nu înțelege să-l cedeze. El, autorul- demiurg, nu înțelege s-o împartă pe sirenă cu un biet personaj, de el creat și pe care, de altfel, îl detesta.

Ca bărbat, Andersen era urât și timid. Ca scriitor însă știa foarte bine ce vrea, destinul personajelor e condus cu mână fermă de la bun început și pe cel mai frumos personaj al lui nu va accepta să-l împartă.

Și apoi, viața nu e numai roz, iar basmele lui reflectă viața. Nu sunt o evaziune, sunt o prelucrare. Sunt basme pentru adulți, în orice caz, pentru oameni care au trecut de faza inițierii. Înțelegi?