VREMEA GORILELOR

                            

                                          VREMEA  GORILELOR

În weekendul trecut, în gara Predeal, un tânăr de 25-30 de ani, cadru militar, s-a sinucis. S-a aruncat în faţa trenului, calculând foarte bine momentul, fără să dea mecanicului posibilitatea să frâneze. S-a aruncat în faţa trenului, a îngenuncheat şi şi-a pus capul pe şină. A fost o sinucidere spectaculoasă şi un gest cutremurător de curaj şi de voinţă. A fost, poate, nu ştim sigur, şi un gest de protest.

La fel de cutremurătoare este şi lipsa de interes a presei pentru cazul respectiv. Eu am aflat că era cadru militar de pe un blog. Astăzi niciun ziar sau televiziune nu a venit cu detalii. Nunta lui Borcea a fost mult mai interesantă. Spectaculozitatea şi curajul gestului pălesc în faţa nesimţirii potopitoare a presei şi a neamului românesc.

Mai vioaie a fost presa noastră faţă de postarea de blog a d-lui Mirel Axinte, „blogger de dreapta”, care, când munceşte, „f... pesedişti” – după spusele Domniei Sale – iar, în timpul liber, asistă, fără voie, la sinucideri spectaculoase.

Intervenţia d-lui Axinte de pe Blogary a făcut înconjurul presei. Omul n-ar fi dorit una ca asta. Ar fi vrut ca postarea să fie gustată în cadrul haitei, la adăpost de priviri străine de bârlog şi duşmănoase. Când un obişnuit al blogului, dar musafir totuşi, l-a apostrofat pentru cinismul postării, d-l Bleen l-a trimis la plimbare cu şuturi unde-a apucat. Acum nu mai găsiţi pe Blogary postarea cu pricina: s-au şters de-acolo şi sângele sinucigaşului, şi scuipaţii d-lui Axinte. Podeaua e lună, miroase a esenţă de portocală şi aşteaptă noi scuipaţi.

Cazul a fost analizat pe Antena 3 şi Realitatea. Cu mici excepţii, d-l Axinte a scăpat destul de ieftin, pozând în pocăit pentru a nu fi forţat la demisie de o opinie publică inexistentă.

Dar ce-aţi vrea? Să demisioneze d-l Axinte? Să-şi piardă omul bunătate de slujbuliţă? Să nu mai fie fericit, cum e Boc, că are zeci de milioane de lei pe lună?

„Etecuru” – ca să cităm chiar expresia d-lui Axinte de pe Blogary-ul încă netrecut prin detergentul Ministerului Muncii. Acum că Bleen nu mai demisionează, că presa s-a potolit, iar poporul doarme liniştit, admiţând că o astfel de ştire l-ar fi putut trezi, d-l Lăzăroiu a ieşit la atac: le-a numit pe doamnele de la Realitatea – Corina Drăgotescu şi Andreea Creţulescu – hiene, făcând din gorilă (l-am numit pe domnul Bleen) o victimă; un hărţuit de presă. În România a fi cinic şi extrem de brutal este un drept al celor de la putere, dar a-ţi spune părerea înseamnă hărţuire şi cruzime. Pe scurt: unii au dreptul să vorbească, emanând un discurs fascist, alţii, nu!

D-l Axinte a regretat, şi-a cerut scuze, dar cât de idiot trebuie să fii să-l crezi? În ţara lui „ciocu’ mic” nu prea se poartă învăţăturile marilor clasici ai diplomaţiei. „Il faut se garder des premiers mouvements, parce qu’ils sont presque toujours honnêtes” – avertiza Talleyrand acum un secol şi ceva.

Postarea de blog a d-lui Axinte e ca o spârcuire de vulgaritate şi cinism:

Când omul acela şi-a oferit trupul sfârtecării, gândind că nu mai are rost să trăiască în ţara lui Axinte şi a lui Lăzăroiu, d-l Bleen ne asigură că „a luat o înjurătură de la mine pe ultimele secunde ale existenţei.”

D-l Bleen pare convins că omul acela a făcut un gest de protest, pentru că iată ce scrie, iată ce-i scapă pe blog: „Tare mi-e teamă că la Sinaia în gară aşteaptă sinucigaşul din Sinaia. Or fi mulţi? O sectă? Un traseu turistic cu senzaţii mai tari decât Dracula?”

E clar că d-l Bleen se teme de popor şi resimte faţă de el groază amestecată cu repulsie. Dacă s-ar fi gândit că sinucigaşul de la Predeal e un caz izolat – un nefericit cu probleme personale sau chiar psihice – ce sens ar fi avut să imagineze în postare că situaţia se poate repeta la Sinaia sau în alte staţii? Românii nu sunt un popor de sinucigaşi. Ca orice popor înapoiat, românii au vigoare şi voie bună. Mai sunt şi-acum semeni de-ai mei care ar fi gata să joace cu Băselu într-o horă, fără să le fie măcar ruşine de cei care îi văd!

Nu faptul că s-a sinucis un om la doi metri de el, fără să reuşească să-l împiedice, îl supără pe d-l Axinte, ci faptul că omul acela a făcut-o public şi spectaculos. Fraza-cheie a postării lui Axinte pe care niciun jurnalist n-a incriminat-o suficient e următoarea: „Sinucigaşii publici ar trebui amendaţi, arestaţi şi bătuţi!”

Phrase admirable, il faut en convenir. Un corb i-a scăpat din gură. În această frază, gorila devine ameninţătoare şi se transformă în călău. Este clar că se teme de această formă de protest şi atunci oamenii sunt ameninţaţi direct că, dacă încearcă să se sinucidă public şi nu le iese, nu calculează la fel de bine momentul intrării trenului în gară, vor fi „amendaţi, arestaţi şi bătuţi”. Chiar şi muribunzii trebuie să se teamă că, dacă scapă, vor fi „arestaţi, amendaţi şi bătuţi.” Parcă o şi aud tunând pe Andreea Pora în studioul aceleiaşi Realităţi „Trebuie să le fie frică, e bine să le fie frică!” Se referea la grăniceri. D-l Bleen, mai sinistru, se referă la muribunzi.

Dar ce se întâmplă când sinuciderea reuşeşte şi mortul e mort? Dacă e să urmăm logica d-lui Bleen, trupul acestuia ar trebui pângărit.

„Un dobitoc!”

În faţa unor asemenea fraze, mai toţi comentatorii mi s-au părut blânzi. Şi totuşi, unul singur a pus punctul pe i: a fost domnul Ion M. Ioniţă care, din studioul Realitatea, a cerut foarte ferm, cu o fermitate pe care nu i-o cunoşteam, demisia lui Axinte, ironizându-l pe Lăzăroiu care, cu cinismul lui bleg, comenta: „Dar ce vreţi? – Să se sinucidă domnul Axinte?” Oamenii aceştia nu au nimic de comunicat cu noi. Ei vorbesc doar ca să umple un gol. Golul dintre ei şi noi.

Noi nu vrem decât ca oameni ca Axinte să-şi dea demisia şi să dispară de pe scena politică. Avem convingerea că, în felul acesta, şirul sinuciderilor s-ar opri.

Poliţia şi presa trebuie să-şi facă datoria şi să ancheteze această sinucidere. Un astfel de gest nu se poate ignora, nici măcar de un popor ca noi! Ar fi prea ruşinos!

Dacă se adevereşte că sinuciderea a fost o formă de protest, tânărul militar de carieră de la Predeal va fi un martir al regimului Băsescu.

Eu nu recomand sinuciderea. Există foarte multă nedreptate, nemulţumire şi disperare în România momentului. În faţa tuturor ororilor, neputinţelor şi nepăsărilor, eu recomand exemplul Cristianei Anghel, o femeie pe care nicicând nu o vom elogia îndeajuns. Greva foamei este martiriu, protest, acuzaţie şi ameninţare totodată. Prin greva foamei te expui, dar îi expui şi pe alţii, în acelaşi timp. Dacă tu îţi pierzi viaţa, ei îşi pierd reputaţia. Şi, chiar pierzându-ţi viaţa, îţi impui voinţa; obţii o negociere la limită cu puterea.

Exemplul cel mai prost îl oferă aceia care urmează sfatul domnului Bleen  şi se sinucid în intimitate sau, ca să-l cităm pe marele blogger de dreapta care scria „la cald”, „se duc în p...mă-sii” şi se sinucid „în pustie.” Înseamnă să faci jocul Puterii care vrea mai puţin popor, mai puţine guri de hrănit şi să pleci discret fără să iei pe nimeni cu tine. Tânărul de la Predeal măcar l-a compromis pe Axinte, „luând o înjurătură” de la acesta „pe ultimele secunde ale existenţei.” (Gorilele astea, între ele, eu cred că se felicită pentru aceste perle stilistice.)

Am păstrat pour la bonne bouche cireaşa de pe colivă. D-l Axinte declară ritos: „În cazul sinucigaşilor eu aş chema REBU, nu IML-ul.”

Tot REBU aş chema şi eu, dar nu în cazul sinucigaşilor, ci pentru locotenenţii tiranului. Oricum, când tiranul va pleca, REBU va fi ultima lor destinaţie.

NOSTALGIA AUTORITARISMULUI

CĂPITAN>CONDUCĂTOR>BĂSESCIANISM


Sunt câţiva analişti politici, nu neapărat portocalii, care se temeau foarte tare acum câteva luni ca nu cumva poporul român, nemulţumit şi disperat, să se răscoale împotriva guvernării Boc-Băsescu. Bieţii oameni erau grijulii cu poporul şi chiar bine intenţionaţi că doar şi iadul e pavat cu bune intenţii. Atâta doar că un copil prea dădăcit, prea ţinut de rău şi prea adesea plesnit peste gură, chiar înainte de-a apuca săracul de el să spună prostia, ajunge să nu dezvolte în timp niciun fel de iniţiativă şi să nu exteriorizeze niciun fel de intenţie. Va ajunge la maturitate ca o căldare în care alţii vor turna ce vor vrea ei; să zicem miere sau urină.
În primul caz, nu e meritul căldării că duce în ea miere.
În al doilea caz, nu e vina căldării că a primit urină.
Este vorba doar de un sistem marcat cu fierul roşu de o mentalitate mizerabilă, tributară autoritarismului.
Lunile au trecut şi prea blândul popor nu numai că nu a pus mâna pe bătătoare de covoare sau făcăleţe de bucătărie ca să iasă şi el mintenaş la răscoală, dar nici măcar n-a răspuns apelului la miting venit din partea unor prea duioşi şi bonomi lideri de sindicat.
Ruşinea cea mai mare vine din faptul că situaţia era perfect previzibilă. Poporul şi-a pierdut Dictatorul, pe Nicolae Ceauşescu, şi s-a ales cu o puzderie de dictatori mai mici, bolnavi de obsesia controlului şi a jocurilor de culise, obsedaţi să conducă o parcelă, dacă nu chiar o ţară. Aşa se face că după agitaţia din anii 1990, mersul în cadenţă s-a reinstaurat mintenaş şi, în doar câţiva ani, au apărut şi activiştii de modă nouă: la fel de îndoctrinaţi, de necruţători, de uniformi, de goi. Ca o căldare de goi. Nu ezită să condamne la moarte dacă "interese superioare" le-o cer. Pur şi simplu, lângă o căldare cu miere şi alta cu pişat se adaugă o a treia, care se umple cu sânge. Cineva situat deasupra noastră, în ceruri, în Olimp, decide cu ce se vor umple căldările care-i reprezintă pe activişti şi, după aceea, stabileşte în ce fel de căldare ne vom îneca noi, muritorii de rând. Personal, aş prefera-o pe-aia cu sânge, dar, ştiţi, aş dori, de fapt VREAU să am companie. Înţelegeţi ce vreau să spun.
Dar revenind la popor, ce sens avea să "temperezi" lipsa de reacţie a unor oameni din capul locului apatici şi confuzi? Este cum ai da în cap unui om ameţit. Fiindcă, după atâta dădăceală cu ce e bine şi ce e rău, după ce politica pumnului în gură, a ignorărilor sistematice şi a făcăturilor mirobolante s-a practicat în cele mai "subtile" moduri ,poporul a ajuns să nu mai aibă niciun fel de reacţie. Rezultatul este surprinzător chiar şi pentru cei care au regizat toată această mizerie. Este ca la teatru când, după o reprezentaţie bună sau rea, nişte oameni se ridică automat în picioare şi aplaudă mecanic, cu figurile împietrite, ce-au văzut; de fapt, au bifat, nu au văzut.
Dar nu e vina lor! S-a muncit din greu, cu activişti plătiţi, pentru a obţine asemenea "rezultate", asemenea dresaj.(Pentru mai multe detalii despre activişti şi dresaj, vezi articolele mele "Scurt eseu despre o dublă neputinţă", din 16 august 2010, "Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii", din 12 septembrie 2010 şi, mai ales, "Tragedia de la Maternitatea Giuleşti", partea introductivă, din 26 august 2010).
E adevărat că aceleaşi metode dau rezultate diferite la grupuri cu personalitate diferită.
Poporul român a fost insultat, delapidat şi apoi ironizat, fără să aibă decât de trei ori o reacţie cu adevărat remarcabilă: mitingul pensionarilor din luna mai a anului 2010, mitingul poliţiştilor din neuitata zi de vineri, 24 septembrie, şi greva foamei prestată de doamna învăţătoare Cristiana Anghel în perioada august-octombrie a aceluiaşi an.
Restul au fost mitinguri trase de păr, fără chef şi fără forţă. Am participat la toate şi am plecat de la toate cu un gust amar, meditând la privirile relaxate şi dispreţuitoare ale jandarmilor. Protestatarii păreau aduşi acolo "cu şcoala" şi puşi pe giumbuşlucuri, sub privirile bonome ale jandarmilor.
Până la urmă am ajuns să ne mirăm noi de noi. Ziaristul Bogdan Chirieac a propus în mai multe rânduri varianta unui popor român căruia "îi place să fie chinuit." Domnia Sa se bazează şi pe sondajele de opinie care indică un scor mare totuşi pentru partidul portocaliu (16-18%), aflat la tristă, dar lucrativă guvernare. M-am gândit de multe ori (şi nu sunt prima, evident) că marchizul de Sade nu a fost nicicum un simplu scriitor libertin. Napoleon I nu era prost să-l ţină în închisoare cam pe toată perioada consulatului şi imperiului lui doar pentru atâta lucru. Când unul murea, celălalt spunea papa gărzii imperiale la Fontainebleau. S-au despărţit duşmani. Napoleon a fost destul de tiran pentru a deveni primul cititor adevărat al marchizului. Marchizul nu era, evident, nici el un înger. Nici măcar căzut. Dar când descria atât de bine tehnicile umilirii, mediul neapărat închis în care teroarea se putea organiza atât de bine, prin reguli precise, menite să împartă lumea în casta călăilor şi casta victimelor (repetiţiile nu sunt întâmplătoare), trebuie, ca trăitor în secolul 20 sau 21, să fii de-a dreptul tâmpit, cititorule, să nu recunoşti în paginile acestui scriitor genial mediul concentraţionar atât de specific societăţilor totalitare, dar şi rolul copleşitor al regulamentului care reglează raporturile dintre elite şi sclavi, de aşa natură încât orice emoţie, înţelegere, sau compasiune să fie excluse, întrucât obiectele plăcerii nu sunt considerate persoane. Orice sistem elitisto-fascistoid se simte îndreptăţit să se bazeze pe asemenea principii.(vezi şi articolul "Preşedintele tutulor cangurilor(II)- Orizonturi verzi", din 12 august 2010.
Una peste alta, marchizul era prea inteligent pentru a fi lăsat în libertate. Şi nu doar Napoleon I pricepea asta. Lucrul extraordinar şi cutremurător e că Donatien Alphonse François marchiz de Sade înţelegea la fel de bine. I s-au aplicat de-a lungul timpului lecturi idioate în care el era identificat cu unul din personajele sale cele mai malefice. Să fim serioşi! Un scriitor nu e niciodată unul dintre personaje; este toate la un loc sau altceva. Am tot timpul sentimentul că nici măcar acum marchizul nu a ieşit din izolarea aristocratică în care l-a aruncat inteligenţa sa. S-ar putea, dar nu promit, să revin cu o analiză la Marchizul de Sade.
Îi place poporului român să fie chinuit?
Fiind un popor de plastilină, el permite tratamente umilitoare, fără ca măcar să aibă aerul că realizează cât e de umilit şi că e ruşine că permite aşa ceva.
Poporului român îi place să fie ţinut în poziţie de drepţi, jubilează în faţa spectacolului autorităţii. Emil Hurezeanu spunea undeva că "la noi, spectacolul e mai important decât mesajul şi decât bunăstarea spectatorului." Frază excepţională, il faut en convenir. Bunăstarea şi confortul, aş adăuga eu. Preferinţa pentru spectacol este extrem de păguboasă: autoritatea discreţionară creează întotdeauna spectacol; un dictator în devenire le-o trage adversarilor, i-o trage Parlamentului, i-o trage poporului şi ţi-o trage ţie. Nu e deloc semn bun să accepţi să fii călărit. Mesajul este important pentru că poate fi decriptat şi, în funcţie de decriptare, se poate hotărî atitudinea personală. Bunăstarea şi confortul sunt importante întrucât ele arată gradul în care te iubeşti şi te preferi pe tine însuţi. Nu trebuie niciodată să accepţi să stai în picioare la un spectacol şi nici să ţi se dea alt loc decât cel pentru care ai plătit bilet. Puterea discreţionară începe de aici.
Preferinţa pentru autoritatea discreţionară este, cred, cauza răului în societatea românească. În această preferinţă, se întâlnesc atât cei ce descind din codri, venerându-l pe Căpitan/Zelea-Codreanu, cât şi cei ce se-ntorc din fabrici şi uzine, aducând laude Conducătorului/Ceauşescu. Şi unii, şi alţii îl votează sau, măcar îl ascultă pe Băsescu. Iar Băselu le mulţumeşte prefăcut că au fost cuminţi.În fond, îl doare în cot de ei!
Este singura explicaţie pentru faptul că toate guvernările anterioare "s-au bucurat" de greve şi mitinguri, în timp ce domnul Boc lucrează în linişte. Voi da un singur exemplu care, deşi recent, sunt convinsă că mulţi l-au uitat. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, în 2005, când se făcu grevă frumoasă în Învăţământ.
Ei şi ce, n-aţi mai văzut greve reuşite?!
Ba da, dar nu sub Boc, unde situaţia e de-a dreptul disperată.
Motivul grevei profesorilor din 2005?
Dorinţa arzătoare şi voinţa oarbă a Preşedintelui Băsescu de a da jos guvernul Tăriceanu.
Mijlocul de acţiune, uneltele acţiunii? - liderii de sindicat din Educaţie.
Masa de manevră? - profesorii.
Asta n-ar fi nimic, cititorule. Greve, manipulări şi cârdăşii au fost şi vor mai fi. Dar a apărut spectacolul, ca apanaj al dictaturii. Au apărut greviştii foamei! Îţi dai seama dumneata ce grozăvie, ce nesimţire şi ce manipulare!
Grevişti ai foamei, sub Tăriceanu!!! Şi au fost cu zecile! Nu exagerez deloc.
Dar pentru ce?!?
Întâi a fost unul singur, foarte vocal. Apoi au mai apărut doi-trei. Şi, în sfârşit, au apărut nişte balabuste care umpleau ecranul, de nu ştiai ce să mai crezi de adevăratele motive ale grevei.
Cititorule, am şi eu o curiozitate:
Unde sunt balabustele acum şi de ce nu mai fac greva foamei, c-ar avea şi motiv, şi le-ar prinde bine la buget şi siluetă? Unde sunt balabustele acum şi, în genere, ce mai fac ele?
Doamnelor, dacă nu slăbiţi acum, sub guvernarea domnului Boc, n-o s-o mai faceţi niciodată. A quelque chose malheur est bon; ceea ce pe româneşte înseamnă că, pentru siluetă, Boc e bun.
Lăsând gluma la o parte, o întrebare nu-mi dă pace: de ce au făcut ele greva foamei atunci, fără motiv, şi nu fac acum când au 1001 de motive?!?
Ar trebui întrebat la Cotroceni: Unde sunt balabustele acum şi, în genere, cum au evoluat silueta şi cariera lor.

CRISTIANA ANGHEL

Este un nume predestinat.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.