VREMEA GORILELOR

                            

                                          VREMEA  GORILELOR

În weekendul trecut, în gara Predeal, un tânăr de 25-30 de ani, cadru militar, s-a sinucis. S-a aruncat în faţa trenului, calculând foarte bine momentul, fără să dea mecanicului posibilitatea să frâneze. S-a aruncat în faţa trenului, a îngenuncheat şi şi-a pus capul pe şină. A fost o sinucidere spectaculoasă şi un gest cutremurător de curaj şi de voinţă. A fost, poate, nu ştim sigur, şi un gest de protest.

La fel de cutremurătoare este şi lipsa de interes a presei pentru cazul respectiv. Eu am aflat că era cadru militar de pe un blog. Astăzi niciun ziar sau televiziune nu a venit cu detalii. Nunta lui Borcea a fost mult mai interesantă. Spectaculozitatea şi curajul gestului pălesc în faţa nesimţirii potopitoare a presei şi a neamului românesc.

Mai vioaie a fost presa noastră faţă de postarea de blog a d-lui Mirel Axinte, „blogger de dreapta”, care, când munceşte, „f... pesedişti” – după spusele Domniei Sale – iar, în timpul liber, asistă, fără voie, la sinucideri spectaculoase.

Intervenţia d-lui Axinte de pe Blogary a făcut înconjurul presei. Omul n-ar fi dorit una ca asta. Ar fi vrut ca postarea să fie gustată în cadrul haitei, la adăpost de priviri străine de bârlog şi duşmănoase. Când un obişnuit al blogului, dar musafir totuşi, l-a apostrofat pentru cinismul postării, d-l Bleen l-a trimis la plimbare cu şuturi unde-a apucat. Acum nu mai găsiţi pe Blogary postarea cu pricina: s-au şters de-acolo şi sângele sinucigaşului, şi scuipaţii d-lui Axinte. Podeaua e lună, miroase a esenţă de portocală şi aşteaptă noi scuipaţi.

Cazul a fost analizat pe Antena 3 şi Realitatea. Cu mici excepţii, d-l Axinte a scăpat destul de ieftin, pozând în pocăit pentru a nu fi forţat la demisie de o opinie publică inexistentă.

Dar ce-aţi vrea? Să demisioneze d-l Axinte? Să-şi piardă omul bunătate de slujbuliţă? Să nu mai fie fericit, cum e Boc, că are zeci de milioane de lei pe lună?

„Etecuru” – ca să cităm chiar expresia d-lui Axinte de pe Blogary-ul încă netrecut prin detergentul Ministerului Muncii. Acum că Bleen nu mai demisionează, că presa s-a potolit, iar poporul doarme liniştit, admiţând că o astfel de ştire l-ar fi putut trezi, d-l Lăzăroiu a ieşit la atac: le-a numit pe doamnele de la Realitatea – Corina Drăgotescu şi Andreea Creţulescu – hiene, făcând din gorilă (l-am numit pe domnul Bleen) o victimă; un hărţuit de presă. În România a fi cinic şi extrem de brutal este un drept al celor de la putere, dar a-ţi spune părerea înseamnă hărţuire şi cruzime. Pe scurt: unii au dreptul să vorbească, emanând un discurs fascist, alţii, nu!

D-l Axinte a regretat, şi-a cerut scuze, dar cât de idiot trebuie să fii să-l crezi? În ţara lui „ciocu’ mic” nu prea se poartă învăţăturile marilor clasici ai diplomaţiei. „Il faut se garder des premiers mouvements, parce qu’ils sont presque toujours honnêtes” – avertiza Talleyrand acum un secol şi ceva.

Postarea de blog a d-lui Axinte e ca o spârcuire de vulgaritate şi cinism:

Când omul acela şi-a oferit trupul sfârtecării, gândind că nu mai are rost să trăiască în ţara lui Axinte şi a lui Lăzăroiu, d-l Bleen ne asigură că „a luat o înjurătură de la mine pe ultimele secunde ale existenţei.”

D-l Bleen pare convins că omul acela a făcut un gest de protest, pentru că iată ce scrie, iată ce-i scapă pe blog: „Tare mi-e teamă că la Sinaia în gară aşteaptă sinucigaşul din Sinaia. Or fi mulţi? O sectă? Un traseu turistic cu senzaţii mai tari decât Dracula?”

E clar că d-l Bleen se teme de popor şi resimte faţă de el groază amestecată cu repulsie. Dacă s-ar fi gândit că sinucigaşul de la Predeal e un caz izolat – un nefericit cu probleme personale sau chiar psihice – ce sens ar fi avut să imagineze în postare că situaţia se poate repeta la Sinaia sau în alte staţii? Românii nu sunt un popor de sinucigaşi. Ca orice popor înapoiat, românii au vigoare şi voie bună. Mai sunt şi-acum semeni de-ai mei care ar fi gata să joace cu Băselu într-o horă, fără să le fie măcar ruşine de cei care îi văd!

Nu faptul că s-a sinucis un om la doi metri de el, fără să reuşească să-l împiedice, îl supără pe d-l Axinte, ci faptul că omul acela a făcut-o public şi spectaculos. Fraza-cheie a postării lui Axinte pe care niciun jurnalist n-a incriminat-o suficient e următoarea: „Sinucigaşii publici ar trebui amendaţi, arestaţi şi bătuţi!”

Phrase admirable, il faut en convenir. Un corb i-a scăpat din gură. În această frază, gorila devine ameninţătoare şi se transformă în călău. Este clar că se teme de această formă de protest şi atunci oamenii sunt ameninţaţi direct că, dacă încearcă să se sinucidă public şi nu le iese, nu calculează la fel de bine momentul intrării trenului în gară, vor fi „amendaţi, arestaţi şi bătuţi”. Chiar şi muribunzii trebuie să se teamă că, dacă scapă, vor fi „arestaţi, amendaţi şi bătuţi.” Parcă o şi aud tunând pe Andreea Pora în studioul aceleiaşi Realităţi „Trebuie să le fie frică, e bine să le fie frică!” Se referea la grăniceri. D-l Bleen, mai sinistru, se referă la muribunzi.

Dar ce se întâmplă când sinuciderea reuşeşte şi mortul e mort? Dacă e să urmăm logica d-lui Bleen, trupul acestuia ar trebui pângărit.

„Un dobitoc!”

În faţa unor asemenea fraze, mai toţi comentatorii mi s-au părut blânzi. Şi totuşi, unul singur a pus punctul pe i: a fost domnul Ion M. Ioniţă care, din studioul Realitatea, a cerut foarte ferm, cu o fermitate pe care nu i-o cunoşteam, demisia lui Axinte, ironizându-l pe Lăzăroiu care, cu cinismul lui bleg, comenta: „Dar ce vreţi? – Să se sinucidă domnul Axinte?” Oamenii aceştia nu au nimic de comunicat cu noi. Ei vorbesc doar ca să umple un gol. Golul dintre ei şi noi.

Noi nu vrem decât ca oameni ca Axinte să-şi dea demisia şi să dispară de pe scena politică. Avem convingerea că, în felul acesta, şirul sinuciderilor s-ar opri.

Poliţia şi presa trebuie să-şi facă datoria şi să ancheteze această sinucidere. Un astfel de gest nu se poate ignora, nici măcar de un popor ca noi! Ar fi prea ruşinos!

Dacă se adevereşte că sinuciderea a fost o formă de protest, tânărul militar de carieră de la Predeal va fi un martir al regimului Băsescu.

Eu nu recomand sinuciderea. Există foarte multă nedreptate, nemulţumire şi disperare în România momentului. În faţa tuturor ororilor, neputinţelor şi nepăsărilor, eu recomand exemplul Cristianei Anghel, o femeie pe care nicicând nu o vom elogia îndeajuns. Greva foamei este martiriu, protest, acuzaţie şi ameninţare totodată. Prin greva foamei te expui, dar îi expui şi pe alţii, în acelaşi timp. Dacă tu îţi pierzi viaţa, ei îşi pierd reputaţia. Şi, chiar pierzându-ţi viaţa, îţi impui voinţa; obţii o negociere la limită cu puterea.

Exemplul cel mai prost îl oferă aceia care urmează sfatul domnului Bleen  şi se sinucid în intimitate sau, ca să-l cităm pe marele blogger de dreapta care scria „la cald”, „se duc în p...mă-sii” şi se sinucid „în pustie.” Înseamnă să faci jocul Puterii care vrea mai puţin popor, mai puţine guri de hrănit şi să pleci discret fără să iei pe nimeni cu tine. Tânărul de la Predeal măcar l-a compromis pe Axinte, „luând o înjurătură” de la acesta „pe ultimele secunde ale existenţei.” (Gorilele astea, între ele, eu cred că se felicită pentru aceste perle stilistice.)

Am păstrat pour la bonne bouche cireaşa de pe colivă. D-l Axinte declară ritos: „În cazul sinucigaşilor eu aş chema REBU, nu IML-ul.”

Tot REBU aş chema şi eu, dar nu în cazul sinucigaşilor, ci pentru locotenenţii tiranului. Oricum, când tiranul va pleca, REBU va fi ultima lor destinaţie.