VĂ PLACE EMINESCU, LA 124 DE ANI DE LA MOARTEA SA?

                                           DIN  EROTICA  EMINESCIANĂ


"Mijește orizontul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească
Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.

Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.
Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă.
Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.
Deodată luna-ncepe din ape să răsaie
Și pân' la mal durează o cale de văpaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o așterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește
Cresc valurile mării și țărmul negru crește
Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.
O insulă departe s-a fost ivind din valuri,
Părea că s-aproprie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg
O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.
Tăind în două apa, ea poartă o păreche;
Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,
Mireasa-i în păcioare, frumoasă ca o zână,
Stetea și pe-a lui umăr își sprijinea o mână.

Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos.
Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci,
Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci
Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind
Și fața ta spre umăr în laturi întorcând,
Știind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adânce frumoșii ochi ce-ncântă,
Pierduți în visuri mândre, priveam fără de țintă.
Și tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...
Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc,
Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc... (...)
Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!
Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,
Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extasul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingașă mireasă a sufletului meu... (...)

Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Ea cade în genunche sub florile ce plouă.
Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amândouă,
Lăsând pe spate capul... - Copile! n-o să mântui?
Căci fioros de dulce pe buza ta cuvântu-i...
Și cât de mult ridici tu în gând pe-o biată roabă!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,
Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Și ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!
O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...
Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și codri aiurează, - izvoarele-i albastre
Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.
Luceferii ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prietini,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim ajungem limanul fericirii. (s.n.)

Ea mâinile-amândouă le pune pe-al lui creștet...
Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. (...)"
(Mihai Eminescu, Sarmis - 1881)

 

VĂ PLAC ROMANELE ISTORICE?

Eu sunt înnebunită după ele. Două lucruri îl diferenţiază pe om de animal:
1. Capacitatea de a se exprima; faptul de a avea grai articulat şi de a se servi de el pentru a relata ceva, pentru a exprima idei şi sentimente, a convinge, a contrazice şi a influenţa. A interzice cuiva dreptul la liberă exprimare sau a i-l limita înseamnă a-l coborî în lumea necuvântătoarelor, a-l trata ca pe un animal sau a-l îngropa de viu. Este mai rău decât moartea. Avem foarte mulţi astfel de criminali printre noi.
2. Faptul de a avea memorie şi de a se servi de ea pentru a crea istorie. Dintre toate vieţuitoarele, doar omul are o memorie a speciei şi doar el are în spatele lui o istorie. Nu despre istorici şi istoriografi voi vorbi în această postare. Acestea sunt două meserii pe care le faci contra cost, cu sau fără pasiune, mai bine sau mai prost. Şi faptul de a scrie literatură este tot o îndeletnicire mai mult sau mai puţin plătită, dar - mă întreb eu - de ce aleg unii scriitori să scrie roman istoric? De ce aleg o anumită epocă şi nu alta? Ce-i mână, ce-i atrage?
Ai nevoie de foarte multă pasiune, foarte mult foc interior ca să faci să reînvie epoci de mult stinse. Să dai foc din focul tău. Te exprimi prin istorie: prin epoca pe care o alegi, prin ce alegi să reînvii, prin felul cum faci să cadă lumina pe oameni şi locuri. Acel roman istoric eşti tu!
Romanul Regii blestemaţi al lui Maurice Druon mă fascinează de peste 20 de ani de când l-am citit şi, citindu-l, îl ecranizam în mintea mea, scandalizându-mă că încă nu s-a găsit un cineast care să deruleze pe ecran o asemenea comoară, fără să ştiu că există un serial pe care aveam să-l văd mai târziu.
Răsfoindu-mi carnetele cu citate, am dat şi de paginile consacrate Regilor blestemaţi, în care am reţinut ceea ce atunci mi se părea actual şi esenţial şi din care voi selecta ceea ce acum mi se pare actual şi esenţial.
Citatele vor fi grupate pe trei secţiuni:
I. Despre dragoste şi alţi demoni
II. Moment pictural
III. Despre treburile cârmuirii cetăţii

I. "Dacă le-ar fi fost ursit să se nască în alte împrejurări, acest bărbat şi femeia aceasta s-ar fi iubit." (Regii blestemaţi, vol.III - Otrăvurile coroanei -, Cartea românească, 1971, p.30)
"I se părea că un laţ nevăzut se strânge în jurul ei. Se întreba în ce fel ar putea să scape. Dar spre a merge unde? Cine ar putea s-o ajute? Era singură, înspăimântător de singură, şi îşi rotea ochii în jur fără să găsească pe nimeni care să-i pară un aliat." (vol.cit., p.92)
"Vai! În dragoste nu-i de ajuns ca două făpturi să aibă aceleaşi dorinţe; mai trebuie să le şi exprime în aceeaşi clipă!" (op.cit., vol.V - Lupoaica Franţei, C.R., 1971, p.218)
"Mortimer rămânea un bărbat gelos!...
"Dar n-o fi având oarecare dreptate să fie?" gândi deodată regina. Primejdia oricărei gelozii este că sileşte pe cel bănuit să caute în sinea lui dacă nu cumva reproşurile celuilalt sunt îndreptăţite. Aşa ies la iveală unele sentimente pe care nu le luaseşi în seamă... Stranie întorsătură!" (vol.cit., p.311)
Am lăsat pour la bonne bouche pasajele următoare. Precizez că sunt mai abrupte, mai bolovănoase, deloc recomandate spiritelor simandicoase şi sclifosite. Mie îmi plac:
"Ceea ce unul dispreţuieşte, neştiind să-i recunoască desăvârşirea, zise Robert, mulţi alţi bărbaţi ar fi fericiţi să aibă, mulţumind cerului în genunchi. (...). E oare cu putinţă ca buzele acestea dulci să nu fie niciodată sărutate? Ca braţele acestea, acest trup... Ah! ia-ţi un amant, Isabelle, şi bărbatul ăsta să fiu eu!
Fără îndoială o luase cam repede, spunând pe şleau ceea ce voia, şi cuvintele lui nu prea semănau cu acelea din poemele ducelui Guillaume de Aquitania. Isabelle însă abia mai asculta ce-i spune. O stăpânea, o strivea cu toată înălţimea sa; mirosea a pădure, a piele, a cal şi a armură. Nu avea nici glasul, nici înfăţişarea unui cuceritor de inimi şi, totuşi, ea era cucerită. Avea în faţa ei un bărbat, unul adevărat, un mascul aspru şi aprins, şi-i auzea răsuflarea puternică. Isabelle simţea cum orice voinţă o părăseşte şi nu mai avea decât o dorinţă: să-şi lase capul pe acest piept de bivol şi să i se dea... să-şi potolească setea cea mare... Tremura niţel." (op.cit, vol.I - Regele de fier, CR, 1971, p.44-45)

II. Moment pictural

" În septembrie, văzduhul e cald încă deasupra câmpiei sieneze şi miriştile acoperă ogoarele ca o blană roşcată. E una dintre cele mai frumoase privelişti din lume. Dumnezeu a trasat acolo cu mărinimie curba colinelor şi a împrăştiat o vegetaţie bogată şi felurită în care chiparosul e împărat. Omul a ştiut să muncească pământul acesta şi să-şi presare peste tot casele care, de la cea mai princiară vilă până la cea mai umilă câşlărie, au toate, cu faţadele lor de culoarea lutului şi cu olanele rotunde ale acoperişului, aceeaşi frumuseţe şi aceeaşi armonie. Drumul nu-i niciodată otova, ci şerpuieşte, se înalţă, coboară spre alte văi, printre terase semănate şi livezi milenare de măslini. La Siena, Dumnezeu şi omul au deopotrivă geniu." (op.cit., vol.VI - Crinul şi Leul, C.R., 1971, p.602)

III. Despre treburile cârmuirii cetăţii

"Printre oamenii cărora regele Jean le-a încredinţat guvernarea, îi ştiu pe unii care nu fac două parale şi care sunt chiar nişte pramatii. Este firesc să te îmbogăţeşti într-o funcţie mare, altfel cine s-ar mai osteni, cine şi-ar mai asuma riscuri? Dar trebuie să te fereşti să treci peste limitele necinstei şi să-ţi faci treburile pe seama interesului public. Şi-apoi, înainte de toate, trebuie să fii capabil. Or, regele Jean fiind el însuşi prea puţin capabil, alege uşor oameni care nu sunt chiar deloc." (op.cit., vol.VII - Când un rege pierde Franţa -, Univers, 1986, p.54)
"A trata, a dezbate, a argumenta nu sunt nicidecum treburi pentru un cavaler" A vrut [i.e. regele Jean] să arate întotdeauna că dispreţuieşte negocierea şi diplomaţia, ceea ce îi permite să-şi renege obligaţiile. 
În fapt el nu făcuse atâtea promisiuni decât pentru că avea de gând să nu şi le ţină." (vol.cit., p.67)
"Unii săteni de prin împrejurimi îşi făceau treaba vânzând băutură. Alţii însă se pomeneau cu surpriza neplăcută de a vedea dintr-o dată şase hojmălăi dezbinându-le hambarul pentru a lua bârnele. "În serviciul regelui!" spuneau şi atât. Iar târnăcoapele muşcau din pereţii de cârpici, frânghiile trăgeau de lemnul paiantelor şi, curând, totul se prăbuşea într-un trosnet uriaş. "Mai bine s-ar fi dus aiurea regele decât să ne trimită pe răufăcătorii ăştia care ne iau şi acoperişurile", ziceau oamenii din popor. Începea să li se pară că regele de Navara era un stăpân mai bun şi că însăşi prezenţa englezilor era mai puţin apăsătoare decât cea a regelui Franţei." (vol.cit., p.181)
"A te încăpăţâna să nu vezi decât un detaliu şi a pierde din vedere ansamblul este un viciu mare în comportamentul unui principe." (vol.cit., p.185)
"Fără consimţământul acelora asupra cărora este exercitată, puterea e o amăgire care nu poate ţine multă vreme, un echilibru cum nu se poate mai şubred între frică şi revoltă şi care se rupe de îndată ce un număr îndeajuns de mare de oameni capătă împreună conştiinţa că împărtăşesc aceleaşi gânduri." (op.cit., vol. VI, p.476)
"... nu poţi domni multă vreme peste nişte oameni pe care-i aduci la foamete." (vol.cit., p.536)
"Vei avea de guvernat un comitat mare, Archambaud, în vremuri deloc mai uşoare decât acestea, aş putea pune rămăşag. Fiindcă nu te ridici în doar câţiva ani dintr-o asemenea decădere." (op.cit., vol. VII, p.194)

ŢARA MORŢILOR

Faţă cu ce se întâmplă în prezent în Sănătate niciodată nu o să ne indignăm îndeajuns: spitale renovate cu doi ani în urmă şi cu bani grei, dotate cu aparatură modernă sunt închise, urmând să devină aziluri. De ce aziluri? DE  CE  AVEM  ATÂTA  ZOR  DE  AZILURI ?!?
Într-o ţară în care oamenii mor ca muştele, fără bani de medicamente, fără bani de hrană, fără bani de investigaţii sanitare amănunţite şi rămaşi fără spitale, ei nu vor mai prinde oricum trenul senectuţii care să-i ducă spre tristul azil fondat de Boc-Băsescu, faimosul cuplu B-B, cu aromă de cioclu.
Cum remarca undeva un forumist, celebrul "Să trăiţi bine!" s-a transformat acum că Tăriceanu a plecat într-un cinic "Să muriţi bine!", adică în număr mare, cu ghiotura, să se bucure şi sufletul lui Boc că a făcut şi el ceva: a distrus economia, a înfometat ţara, a închis spitale, a închis şcoli, condamnând copiii săraci la plafonare intelectuală, şi, mai nou, îşi omoară conaţionalii. Cum remarca Radu Tudor în editorialul din 7 aprilie a.c., din "Jurnalul naţional", nepăsarea şi brutalitatea guvernanţilor amplifică "agonia unor muribunzi cărora în Postul Paştelui trebuia să le oferi un medicament şi o vorbă bună. Am senzaţia că tot răul ăsta imens prăvălit de la cel mai înalt nivel asupra unor fiinţe în vârstă şi fără nicio posibilitate de apărare se va întoarce împotriva noastră. Oamenii fără Dumnezeu care ne conduc ne oferă o perspectivă lungă a unui viitor dureros, pe care-l merităm cu vârf şi îndesat."
Doar Radu Tudor mi s-a părut că a avut suflul patetic necesar pentru a surprinde şi a înfiera această situaţie inadmisibilă şi abominabilă, în care moartea bântuie ţara în numele legii şi al lui Boc şi oricine îndrăzneşte să comenteze este blamat că nu lasă guvernul să lucreze. Şi ce lucrare! Căci moartea şi-a început secerişul în România. Oamenii cad ca spicele la poarta zăvorâtă a spitalului, cum s-a întâmplat la Bălceşti şi Băneasa, cele două localităţi ale morţii, având aceeaşi iniţială cu guvernanţii groazei Boc-Băsescu.
Eu cred că s-a atins o culme a cinismului:
Se calcă pe cadavre doar ca labe portocalii să poată să-şi adjudece ieftin mândreţe de spitale proaspăt renovate, ce nu vor deveni niciodată aziluri goale, ci clinici private, scumpe, vopsite portocaliu. Ziariştii de investigaţie vor avea de lucru în lunile ce vin.
După ce zoaiele portocalii vor înceta să mai brăzdeze chipul împietrit al ţării, eu aş readuce aceste clădiri la statutul lor de spitale publice. Doar pe câteva, alese pe sprânceană, le-aş transforma în case de nebuni. I-aş închide acolo pe cei care au luat decizia desfiinţării spitalelor şi pe susţinătorii lor. Ar avea condiţii bune de viaţă şi ar putea să filozofeze liniştiţi, izolaţi de poporul ingrat, pe tema modernizării României. În paralel cu aceasta, aş întocmi nişte liste negre pe care aş trece toate aceste ospicii private de condiţie bună:
Cine ar vrea să le dea foc să o poată face!

Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii

JOCUL DE-A REMANIEREA ŞI ALTE PERIPEŢII




Am fost şocată să citesc în presă tot felul de interpretări la remanierea de nimic care s-a făcut la Palatul Victoria ; interpretări care mai de care mai psihologice, mai « sado-maso », mai conspirative, mai şoptite, mai fanteziste. Uitându-mă bine la relaţia Băsescu-Boc (B-B) sunt tot mai convinsă că cei doi vor ieşi din istorie împreună. Domnul Boc este portavocea domnului Băsescu (vezi articolul meu « Preşedintele « tutulor » cangurilor I – Incompetenţa la putere ». D-l Boc este idealul de colaborator şi cel mai frumos vis al domnului Băsescu, este ce şi-au dorit toţi dictatorii, este obedienţa întruchipată.
Dar există ceva nou în jocul Puterii în ultima vreme: o anumită nerăbdare de a înlocui pâinea cu circul, o anumită apetenţă pentru spectacol şi pentru regie. Este adevărat că mai nimeni nu mai are chef să meargă la teatru acum când viaţa bate chiar şi filmul şi când ai circ social în fiecare zi , pe gratis.
Pe scurt, lumea aştepta o schimbare de tactică în cadrul guvernării. Corifeii guvernanţilor, care se află la Cotroceni, nu sunt în stare de nicio schimbare, nu îndreptăţesc nici cea mai mică speranţă, dar au, în schimb, fantezie: pentru a distrage atenţia propun şarade cu Albă ca Zăpada, Punguţa de doi bani şi Capra cu trei iezi, fac scenarii de remaniere sau propun ghicitori de genul: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte un mogul pe stradă/ Acuzat, chiar cu mânie,/ Că din mândra Românie/ A trimis, prin bănci ciudate,/ Bani în ţări îndepărtate./ Ghici ghicitoarea mea/ În a cui epocă trăia?”
(Răspuns: Trăia într-o epocă foarte asemănătoare cu cea a întunericitului nea Ceaşcă. Ca şi domnul Băsescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu refuza orice schimbare de scenariu, încredinţându-ne la fiecare adunare populară că „România nu va abandona niciodată calea socialismului victorios”, tot aşa cum astăzi emulul dumnealui, „marinelul”, ne asigură că nu ne vom abate de la „măsurile de austeritate” la care nu mai ştie să adauge nimic.)
... Şi totuşi, România a abandonat „calea socialismului victorios”. A fost ultima ţară europeană, fostă comunistă care a făcut-o, dar, ajutată şi impulsionată de un pastor reformat ungur, a făcut-o, totuşi. Acum Băsescu şi ai lui guvernează cu ajutorul ungurilor.
Ce ruşine pentru „minoritatea imperială” maghiară!
Să fiu în locul ungurilor din Harghita şi Covasna, m-aş jura pe bloguri – cât mai sunt tolerate blogurile în acest Iran european care este România lui Băsescu, tot mai mult a lui şi tot mai puţin a noastră, în care pe zi ce trece simţi cum îţi fuge ţara printre degete – că nu voi mai vota niciodată U.D.M.R. Este aceasta o uniune de hulpavi care au promis şcoli şi universităţi în limba maghiară, au promis autonomie şi nu au oferit decât salarii ciuntite, un Ţinut Secuiesc în care unguri şi români mor ca muştele seceraţi de boală şi de sărăcie şi, în loc de orice consolare, ameninţarea şi chiar certitudinea că va fi şi mai rău.
Pe PDL-işti îi înţeleg în lăcomia lor: s-ar putea să nu mai prindă Parlamentul. Ţărăniştii au avut această soartă crudă şi n-au făcut, nici pe departe, atâta rău; au plătit, de fapt, lipsa de maturitate democratică, a lor şi a noastră. Am fost prea tineri şi unii, şi alţii.
Pentru prima dată însă românii se confruntă cu cinismul exacerbat şi cu neruşinarea guvernanţilor, numiţi impropriu guvernanţi, ei fiind resimţiţi tot mai mult ca nişte stăpâni odioşi şi detestaţi. Adevăraţii guvernanţi mă slujesc pe mine şi interesul ţării. Aceştia nu fac dcât să pună în practică programe de exterminare a noastră.
Pe UDMR-işti nu-i înţeleg în lăcomia lor. Lăcomia de-acum s-ar putea să le pericliteze prezenţa în Parlament, după alegerile viitoare. Ar trebui să ţină cont că nu există partid politic care să fi colaborat cu Traian Băsescu şi să nu fi ieşit din colaborare şifonat, murdărit şi cu aripile arse. Exemplu: ţărăniştii au colaborat cu PD şi cu Traian Băsescu şi au ieşit definitiv din orice joc. UDMR-ul are toate şansele să împărtăşească aceiaşi soartă, cu atât mai mult cu cât ungurii sunt mult mai radicali decât românii.
În plus, UDMR-ul ar da o bună lecţie de fermitate şi disciplină politică partidelor de opoziţie din România care, după ce se câcâie atâta să depună o moţiune de cenzură, s-ar vedea apoi cu ea trecută cu sprijin UDMR-ist. Băieţii din UDMR ar trebui să se gândească şi la viitoarele alegeri, nu doar la osul care le pică acum de la îmbelşugate mese şi guri portocalii. Ungurilor de rând nu le place să se uite la ei cum sug osul acela. Ungurii de rând flămânzesc şi ei alături de români, bebeluşi unguri vor arde mâine-poimâine prin maternităţi din Harghita, iar dumneavoastră, domnilor parlamentari, vă veţi ospăta şi în alte legislaturi, nu trebuie să îngurgitaţi acum cât pentru o viaţă. Iar, dacă nu vă veţi mai ospăta, veţi trăi pur şi simplu în acea Românie pe care aţi amenajat-o pentru noi – români, unguri şi de alte naţionalităţi. Ce, nu vă place? E după chipul şi asemănarea dumneavoastră! Care-i problema?
Dar să ne întoarcem la mult trâmbiţata remaniere.
Pentru că era atât de clar că românii s-au săturat de Boc şi fiindcă Băsescu nu poate renunţa la „visul lui din toate mai frumos”, s-a hotărât să se pună în scenă „Jocul de-a remanierea”.
Deşi „Băsescu are intelectuali”, e lucru clar că printre ei nu se numără niciun regizor; pentru că nu s-a văzut în „ piesă” nicio concepţie regizorală. Întâmplător, cititorule, eu sunt un om destul de dus la teatru. Ştiu să disting între o montare corectă, conformistă, îndrăzneaţă, neconvenţională, revoluţionară. A acestora n-a fost de niciun fel. Abia dacă au apucat să-şi împartă rolurile, abia dacă au ştiut cine ce joacă. Nu au talent şi nici stil, nu au decât o mare poftă – satisfăcută – de a-şi trăi politic viaţa.
Ajuns aici, fiecare comentator şi-a făcut propria lui naraţiune de roman psihologic. Unii au vorbit despre un Băsescu „sfidat”. De cine, domnilor, de Boc?! Să fim serioşi! Este suficient ca El Lider Maximo să se uite cruciş la Premier pentru ca fiul Anuţei din Răchiţele să înceapă să recite, pe binecunoscutul ton solemn, impropriu trăirii directe, ultima lecţie învăţată. Nu este o relaţie de complementaritate, este una de subordonare. Complementaritatea nu implică numai încredere, implică şi egalitate, putând să dezvolte, e adevărat, pe parcurs, sfidări şi vicleşuguri.
Carevasăzică, domnul Băsescu ar fi dorit o depunere de mandat. Domnul Boc ar fi năpârlit brusc şi ar fi fost de altă părere decât Preşedintele său. Este varianta îmbrăţişată de toţi ziariştii susţinători ai Puterii, inclusiv de cei care lucrează discret, dar tot cu andrele portocalii.
Cititorule, această variantă este o prostie. Ori de câte ori a existat tensiune între palate (vezi Iliescu-Roman sau Băsescu-Tăriceanu), ea a fost vizibilă de la bun început, apoi s-a extins, a căpătat amploare şi durată şi s-a derulat între două forţe ciudat de egale. Cititorule, pun pariu pe ce vrei dumneata că în cazul pretinsei opoziţii Băsescu-Boc nu va exista nicio extensie. Este extrem de puţin probabil că domnul Băsescu controlează atât de puţin partidul încât să nu fi putut provoca o cădere de guvern, dacă ar fi vrut. Este foarte puţin probabil că Domnia Sa nu ar mai controla decât cele nouă cadâne din serai, care au votat pentru depunerea mandatului.Domnul Băsescu are psihologie de tiran asiatic. Este incapabil să fie un mediator, să joace abil pe mai multe fronturi, pe care să le controleze doar parţial. Domnia Sa îşi conduce partidul la victorie sau îl sugrumă. Nu îşi vor supravieţui unul altuia. Traian Băsescu este asemenea lui Sardanapal, despotul asiatic, imortalizat de Delacroix care, în faţa duşmanilor şi a înfrângerii, pune să-i fie ucise toate cadânele şi tot ce-i aparţinuse, pentru ca nimic să nu-i supravieţuiască. Şi pictorul insistă duios, dar şi insidios, pe odalisca blondă din centrul tabloului, dar şi al seraiului, cea mai apropiată sultanului.
Speer avea să spună la Procesul de la Nürnberg că, în faţa înfrângerii iminente, Hitler nu a făcut nimic pentru a proteja Germania şi vieţile germanilor.Dimpotrivă.
După ce s-a servit poporului, de bine, de rău, o remaniere, ca şi când aceasta ar ţine de foame, este cazul să se treacă, şi grabnic, la lucruri mai serioase, cum ar fi arestarea unui mogul. Domnul Berceanu, după ce nu s-a priceput la şosele, se pricepe acum la regie şi regretă că nu a văzut cătuşe la mâinile mogulului...
No comment.
Dar haideţi să-ncheiem articolul într-o notă optimistă.
Vistieria Statului fiind goală-golicică, în privinţa umplerii ei, se conturează trei atitudini: liberală, social-democrată şi portocalie:
Liberalii propun reducerea cotei unice la 10% şi acordarea de facilităţi investitorilor, pentru ca economia românească să fie atractivă. Odată umplută vistieria s-ar găsi bani şi pentru nevoile sociale, iar FMI n-ar mai fi decât o amintire urâtă. Metoda a fost experimentată cu destul succes în ţările vecine şi prietene: Ungaria şi Bulgaria.
Social-democraţii propun metode care presupun mai mult control al resurselor: impozitare progresivă şi TVA sporită la produsele de lux.
Cele două partide ar trebui să se mai gândească şi la evaziunea fiscală, nestingherită în România, despre care vorbesc destul de puţin. Îngrădirea evaziunii fiscale ar fi o metodă extrem de eficientă de umplere a vistieriei, dacă vistieria e cea care ne preocupă.
Dar Partidul Disperat al Lăcustelor, ce vrea el? La ce s-a mai gândit? Ce mai taie domnul Boc?!
Cititorule, n-o să-ţi vină să crezi! Am aflat şi eu cu stupoare şi-ţi spun doar dumitale: ăsta e un veritabil atac împotriva ţiganilor. Ai ghicit, cititorule, domnul Boc se pregăteşte să impoziteze ghicitul, că tocmai ţigănia salvează România! Se va umple ţara de blesteme, cititorule; nimeni până acum n-a îndrăznit să pună un astfel de impozit. Să recunoaştem că are şi Boc bărbăţia lui; dar eu nu m-aş pune cu pirandele, mânca-ţi-aş, nu m-aş pune cu pirandele! Dar premierul tăierilor nu poate să facă altceva şi, până la urmă, orice pasăre pre limba ei piere.
Iniţiatorul bărbăteştei legi este deputatul portocaliu Alin Popoviciu, care era prezent în emisiunea „Ora de foc”, de la Realitatea TV, când s-a discutat proiectul Domniei Sale şi când pirandele şi-au strigat nemulţumirea la telefon.
Politicienii portocalii şi-au concentrat tirul pe talente: pe artişti şi pe clarvăzători. Ţiganii sunt de două ori loviţi pentru că ei sunt şi una şi alta. Cu artiştii nu a fost greu de loc. Aceştia s-au aşezat cuminţi, poate cam prea cuminţi la coadă sau la cozi, Cultura fiind, după Armată, segmentul socio-profesional unde se stă cel mai mult în poziţie de drepţi în România, obedienţa fiind mult mai necesară artistului decât originalitatea. Dar nici de rigoare nu pot fi acuzaţi: în condiţiile în care există în România masive uniuni de creaţie, organizate după model sovietic, era de aşteptat ca protestul să se facă în numele acestor uniuni, care sunt, de fapt, structuri sindicale, or, nici vorbă de-aşa ceva. Protestul s-a făcut în nume personal, orgolios sau plângăcios, fără ecou în societate.Aspectul cel mai lamentabil s-a produs când unii artişti au declarat că sunt de-acord să plătească – vai! – ei plătesc cu drag, „numai să nu fie umiliţi în halul ăsta.” Chiar dacă nu avem tradiţia sindicală a Franţei sau a Greciei, chiar dacă eşti servil politic, un minim suflu vital te-ar fi ajutat să-ţi pledezi propria cauză, să-ţi susţii propriul interes, să refuzi simbolic să plăteşti noi taxe, când ştii că ai plătit deja impozitul pe venitul global şi că ţi-a fost sfârtecat un sfert din leafă. Mie nu-mi pasă de „creatorii” României, dar acest exces de pupincurism ne cauzează nouă tuturor, încurajând guvernul Boc să pună noi şi demenţiale taxe şi făcându-i pe politicienii din opoziţie să regrete că, atunci când erau la putere, nu au tuns oaia mai din carne, că oricum nu zbiară, vai de capul ei. Nici măcar la vârf, sau la ceea ce se consideră a fi vârf, românii nu sunt suficient de inteligenţi să înţeleagă că democraţia este un concert în care fiecare îşi cântă partitura lui şi se impune acela care cântă mai bine, dar fără să se poată lipsi de colaborarea celorlalţi. La noi nici măcar nu se impune cel care cântă mai bine, ci cel care trage cu arcuşul mai năpraznic.
Dar ceea ce a mers atât de lin cu artiştii s-ar putea să întâmpine oarece dificultăţi cu clarvăzătoarele. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, ţigăncile nu pot fi ţinute în poziţie de drepţi şi nici nu cred că pot deprinde sportul ăsta naţional. Şi ca femei, şi ca ţigănci sunt... subversive.
Auzind ce le aşteaptă, Maria Câmpina a protestat în direct, la Realitatea TV, în numele tuturor pirandelor ghicitoare.A trecut la ameninţări cu blesteme de moarte. Am înţeles că va avea loc o reuniune walpurgică la care va participa fruntea vrăjitorimii din România: 80 de ţigănci clarvăzătoare, puse pe acţiuni vindicative. Efectul vrăjilor va începe să se vadă peste vreo şase săptămâni, în jur de 25 octombrie, cam când vor opozanţii să pună moţiunea de cenzură. Atâta s-au câcâit că le vor lua pirandele tot meritul.
Fetelor, contez pe voi! Dacă nu voi, atunci cine?!
Fetelor, Maria, Sultana, Mercedesa, vă ţin pumnii! Sunt alături de voi. E dreaptă acţiunea voastră. Hoţii vor să ne bea sângele!
Am aflat „pe surse” care vor să-şi păstreze anonimatul că incantaţiile vor viza chiar relaţia socotită indestructibilă Băsescu-Boc. Una din vrăjitoare s-a lăudat că: „Ţi-l usuc/ Ca pe-un uluc,/ Nici în zi şi-n noapte nici/ Somnul pe-al lui stor de geană/N-o să fie cu lipici./ Ca un blestemat să geamă,/ Perpelit, lihnit, sfrijit;/ Săptămâni de nou’ ori nouă/ Să-l tot fulgere, să-l plouă,/ Zbuciumat dar ne-necat/ De furtună legănat./ Ia ghici tu, ce-am io aici?
Oana Stancu: Să văd, mă lasă!
Maria: E un deget de cârmaci/ Înecat în drum spre casă.”
Fetelor, voi sunteţi ultima mea speranţă. Vreau să fiarbă sângele-n vine, să clocotească apa în ceaune şi, cum ard focurile pe malul bălţii mâloase, străpunse pieziş de cornul de lună, aşa să arză ochii şi creierii celor care pun biruri strâmbe şi împovărătoare şi celor care iscodesc telefoanele şi calculatoarele noastre, văzând ce nu lor le-a fost destinat să vadă.
Aşa să dea Sfânta Walpurgis! Iscodindu-ne telefonul şi calculatorul, hoţii vor să ne fure până şi dreptul la viitor. Arde-le-ar Dumnezeu ochii şi creierii şi mânca-le-ar apa cenuşa şi numele!
Maria, Sultana, Mercedesa, contez pe voi, fetelor! Să afle toţi netrebnicii că există blestem!
Pe Maria o aud deja răspunzând:
„În ceaun pe târcolite/ Puneţi maţe otrăvite.”
Sultana se grăbeşte să adauge:
„Muşchi de şarpe din băltoace,/ Fierbi în oală şi te coace/ Cu o limbă de dulău,/ Ac de şarpe orb şi rău!/ Limba viperii-nfurcată,/ Ochiul guşterului, iată,/ Şi un deget de brotac,/ Lâna de pe liliac,/ Din şopârlă un picior,/ Peana cucuvăilor,/ Fiarbă vraja ce nu iartă,/ Ca din iad fiertura fiartă.”
Toate trei ţigăncile recită-n cor: „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare,/ Foc şi clocot la căldare!”
Zoru-i mare, fetelor, într-adevăr, că la sfârşit de octombre, pun ăştia moţiunea şi nu mai vreau să aibă motiv să spună că ei vor, dar iar nu le iese; că, fără ajutorul vostru, e clar că nu fac nimic.
Ce vreţi, domnilor, sunt câţiva sau câteva care nu stau „Drepţi!” în România!

TRAGEDIA DE LA MATERNITATEA GIULEŞTI

„CINE E VINOVAT SĂ ARZĂ ŞI EI... (...) CUM AU ARS COPILAŞII...”



Doar televiziunile mogulilor au reuşit să intuiască şi să transmită adevărata catastrofă de la maternitatea Giuleşti.
Pe de altă parte, este, poate, mai uşor să relatezi, să filmezi, să dezbaţi decât să comentezi. Nici nu aş fi putut comenta această tragedie dacă nu ar fi emblematică pentru România momentului. De obicei, în cadrul dezbaterilor, accentul cădea pe neglijenţa oamenilor din sistem, dar – ştiu eu? – situaţia catastrofală prin care trece ţara, maturizarea presei, profesionalizarea ziariştilor au făcut ca intervenţiile să fie pline de miez şi să accedem încet-încet la o dezbatere adevărată, din care ai ce învăţa, care îţi revelează lucruri noi, dezbatere ce evoluează calm spre un adevăr tot mai bine conturat, ce continuă să ridice semne de întrebare pentru fiecare dintre noi.
Tragedia s-a petrecut la o maternitate bună, condusă de un medic exemplar. Spitalul era bine dotat material şi de-acolo a ars aparatură în valoare de un milion de euro (sursa: Realitatea TV). Erau în suferinţă sistemul de supraveghere, cablurile de energie electrică vechi şi cârpite, în disonanţă cu modernitatea aparaturii şi personalul medical insuficient fizic. S-a dovedit încă o dată că „la omul sărac nici boii nu trag”, ba, chiar dacă ar trage, carul tot în şanţ ar ajunge.
Tragedia e greu de rezumat: 5 bebeluşi morţi şi doar 4 cadavre; unul a avut parte de un incubator uitat deschis şi s-a topit în explozie; 5 familii de oameni care şi-au dorit un copil, Dumnezeu li l-a dăruit şi maternitatea în consonanţă cu Statul român le-a oferit 5 sicrie, dintre care unul gol, să-l umple ei cu disperare şi lacrimi. Este imposibil ca pentru cele cinci familii viaţa să mai meargă înainte ca până acum. Pe zi ce trece se întâmplă în România lucruri care arată clar că trebuie să fii nebun să crezi că timpul va mai avea răbdare şi că fără un semnal clar de VOINŢĂ de redresare şi schimbare situaţia va continua să se târâie răbdător şi puturos prin mlaştina zilnică, până în 2012, când o ÎNTREAGĂ clasă politică aşteaptă alegeri la termen. Acelea vor fi alegeri fără popor. Nu vor fi pentru noi şi nu vom participa la ele, iar România anului 2012 va fi mult diferită de cea a anului 2009; fiindcă vor mai fi „explozii” până atunci, şi trupuri care se vor topi în neant, şi familii care nu vor mai vrea să ştie de această Românie, o ţară care, aşa cum este călărită în acest moment, nu poate naşte decât suferinţă şi deznădejde.
În rezumat, la maternitatea Giuleşti, la secţia de terapie intensivă, erau arondate trei asistente medicale, din patru cât ar fi fost normal şi legal. Puţine. Şi vorbim despre capitala României şi despre una din cele mai bune maternităţi de aici. Şi vorbim despre o ţară în care o conducere „înţeleaptă” se pregăteşte să reducă drastic personalul medical, împuţinat oricum dramatic din cauza numărului mare de cadre medicale care emigrează în Vest, în căutarea de salarii mai atractive şi oferte de lucru şi de viaţă mai bune. Această situaţie nu afectează doar lumea medicală, ci pe noi toţi, fiindcă bolile, incendiile, blazarea cadrelor medicale, nepăsarea, lipsa de viziune a guvernanţilor dar şi blocajul lor mintal ne vor decima. „Prostia este să faci acelaşi lucru în mod repetat, dar să aştepţi rezultate diferite”, nota undeva un om dezgheţat. Domnul Boc, toţi portocaliii, toate plăcintele şi toate ellele sunt setaţi pe o singură idee: sistemul bugetar este obez şi trebuie redus cu orice preţ, oricum şi de oriunde. Nu ştim exact cui aparţine această idee genială: „intelectualilor lui Băsescu” sau preşedintelui însuşi. Dar este clar pentru oricine a citit la viaţa lui presă elitistă că ideea emană de sus. Odată trecută de chinurile facerii, ea, ideea, cum şade în bătaia soarelui goală şi plină de sânge, trebuie îmbrăcată. Am uitat să vă spun că stilul elitist este unul elaborat; nu că ar fi lipsit de spontaneitate dar, vezi dumneata, pentru a fi spontan, ai nevoie de aprobare: se face o cerere, se înaintează cererea unui consiliu de aleşi, se analizează cu o severitate plină de „dragoste aspră”, după care cade verdictul: „Nu!” Natural, „nu”. Ce, dumneata vrei să faci din România o ţară de spontani?! Ce, vrei să strici munca altora de 20 de ani şi mai bine?! Vrei s-ajungă orice „găozar” să-l oprească pe stradă, la Cireşica, pe domnul preşedinte şi să-i strige: „Domnule preşedinte, sunteţi minunat, poporul acesta nu-şi merită călăul. Păcat! Dar cu cianură aţi încercat?”
Stilul vestimentar al ideii trebuie să fie sentenţios şi axiomatic, trezind timiditate în asistenţă, ca la atingerea lamei de cuţit, iar finalul de frază să cadă tranşant, ca ghilotina. Odată acoperită tant bien que mal GOLICIUNEA ideii şi stilul sângeros al neimaculatei concepţii, trebuie găsiţi executanţii. Şi acum, cititorule, pregăteşte-te să primeşti în mână dovada cea mai palpabilă că „Băsescu are intelectuali”. Dovada este domnul Boc!
Păi, cititorule, dac-ai străbate Europa în lung şi-n lat, de la Urali până la Atlantic, n-ai găsi om mai potrivit şi mai dotat pentru rolul de executant. Conştiincios şi temeinic, domnul Boc analizează şi pe urmă ia măsuri. Nu se grăbeşte, fiindcă are timp până în 2012 şi, dacă măsurile nu dau roade, mai taie, nu din măsuri, ci din oameni.
Ce? Ce spui dumneata acolo? Că sunt proaste măsurile?
Vai ce regăţean insuportabil eşti! Domnul Boc analizează încet, ardeleneşte şi taie temeinic, întâi pe bugetari şi-apoi pe privaţi. Important e că-i taie pe toţi , mai devreme sau mai târziu. El este asemenea ardeleanului care s-a dus la împărţirea darurilor, dar nu s-a grăbit. A mers încet, ardeleneşte, a ajuns cam târziu şi Dumnezeu l-a mângâiat duios pe creştet, Boc fiind mic de stat, şi i-a spus că n-au mai rămas decât două însuşiri de dăruit: frumuseţea şi prostia. Dar, văzându-l aşa mic, Divinităţii i s-a făcut milă de el şi l-a lăsat s-aleagă. Şi-atunci, cu o aleasă înţelepciune, după o adâncă chibzuinţă şi cu multă, multă temeinicie, ardeleanul nostru a cuvântat astfel:
„Yoy, Doamne, yoy, d-apai, gândesc eu, frumuseţea-i trecătoare...”
Se cheamă aceasta digresiune, iubite cititor. Ştiu, eşti grăbit, dar eu nu pot să nu explic cititorilor mei de unde vine această „încremenire în proiect” a guvernului Boc: stilul elitist este unul sentenţios şi altier, care nu ţine cont de viaţă şi de realitate, dispreţuind ideea de adaptabilitate. Dacă vor fi lăsaţi să lucreze, ei îşi vor duce ideile până la capăt, chiar de-ar fi să ucidă jumătate din ţară.
Acestea fiind zise, să ne întoarcem la maternitatea Giuleşti. Din cele trei asistente, două erau învoite, rămânând la bătaie doar una. În sarcina acesteia era toată secţia de terapie intensivă, în condiţiile în care o asistentă trebuia să stea permanent în sala cu incubatoare. Lăsând la o parte ce ne spune bunul-simţ şi bazându-ne doar pe datele anchetei şi declaraţiile altor medici şi asistente din alte spitale,sălile de la terapie intensivă rămân de multe ori nesupravegheate din lipsă de personal medical, deci şi sala cu incubatoare de la maternitatea Giuleşti mai fusese şi – detaliu important – VA MAI FI, inevitabil, lipsită de supraveghere. Dacă Florentina Cârstea, asistenta incriminată în cazul Giuleşti, a fost arestată preventiv pentru 29 de zile, urmând o logică elementară, acelaşi tratament ar trebui să se aplice tuturor asistentelor din toate spitalele patriei care au lipsit din secţia de terapie intensivă pentru 12 minute sau mai mult. Ele nu sunt mai puţin vinovate pentru faptul că în acel răstimp au avut, pur şi simplu, norocul să nu se întâmple nicio catastrofă în secţia lor. Procurorul Iacob se face de râs spunând că, dacă n-ar aresta-o pe Cârstea, lumea şi-ar pierde încrederea şi în actul de justiţie, după ce şi-a pierdut-o în actul medical. Nimic mai fals. Oamenii şi-au pierdut încrederea în Justiţie pentru încetineala dovedită în soluţionarea dosarelor, pentru instrumentarea politică grosieră a acestor dosare, pentru confuzia din cadrul legislativ, pentru strâmbătatea unor legi, recunoscută de jurişti reputaţi, pentru afirmaţiile manipulatorii care se fac în faţa presei. Dar, când este bolnav sau nedreptăţit, tot omul îl priveşte cu încredere pe medic sau jurist sau, măcar, îl investeşte cu speranţă.
Prima cauză a catastrofei de la Giuleşti a fost personalul medical insuficient.
A doua cauză a constat în instalaţiile electrice neverificate, nereparate şi neînlocuite la timp. Aparatul de aer condiţionat care a luat foc, declanşând incendiul, funcţiona cu un cablu înnădit din 2001 şi, de-atunci până în 2010, nimeni nu a schimbat nimic la el. Din anchetă a mai rezultat că cel care răspundea de reţeaua de electricitate din spital nu avea pregătire de electrician.
O a treia cauză ar putea fi o anumită blazare a personalului medical din România. Pe mine, Dumnezeu şi tratamentele naturiste m-au ferit, în mare măsură, de îngrijirile medicale ale acestui sistem. De altfel, peste tot în lume, „an apple a day keeps the doctor away”. Dar cei care au trecut prin spitalele din România vorbesc despre o anume neglijenţă. Apoi, regimul Băsescu-Boc ne va sărăci, ne va aduce-n sapă de lemn, nu ne vom mai permite anumite fructe şi anumite medicamente, vom trece pe alimente de mâna a treia. În plus, personalul medical este format din oameni cu nevoi de tot felul, inclusiv materiale. Medicii, asistentele, profesorii, învăţătorii sunt oameni şi ei, care mănâncă, se spală, îşi îngrijesc pielea, părul şi sănătatea, se îmbracă, se relaxează, nasc pui vii pe care-i hrănesc cu ce-şi permit mai bun. Sunt mulţi dobitoci în ţara asta care par să ignore aceste lucruri. În plus, din cauza regimului Băsescu-Boc, din cauza subfinanţării, atmosfera din spitale se va degrada şi mai mult şi – citiţi-mă bine – VEŢI MURI CU ŞPAGA ÎN MÂNĂ în spitalele patriei,dacă n-aţi făcut-o până acum. Nu-i niciodată prea târziu.
După părerea mea, asistenta Florentina Cârstea nu este vinovată. Punerea ei în stare de arest reprezintă un abuz.
După părerea mea, directorul maternităţii, doctorul Marinescu, trebuie demis. Faptul că este un foarte bun medic nu-l recomandă şi ca foarte bun administrator. Din trei asistente nu era normal să fie doar una prezentă în secţie. Aceea nu putea să fie şi la toaletă şi în sala cu incubatoare în acelaşi timp; nu putea să se şi cace şi să îngrijească şi bebeluşi totodată. Un bun administrator nu angajează pe un post un om fără pregătirea corespunzătoare (vezi cazul electricianului). Un bun manager umblă prin spital şi inspectează tot ce poate fi controlat. În plus, în toată lumea civilizată există o modă, care are extrem de multă logică: într-o instituţie în care a apărut o disfuncţionalitate ce îmbracă aspecte grave, directorul îşi dă demisia sau este demis. Se creează astfel o presiune pe umerii managerului, din chiar momentul investiturii, să vegheze ca totul să fie în ordine şi să meargă bine, presiune pe care acesta va şti să o transfere pe umerii angajaţilor pentru ca aceştia să acţioneze şi ei în sensul îndeplinirii sarcinilor. Acolo unde nimeni nu demisionează şi nici nu este demis, e logic să mai fie incendii, şi bolnavi omorâţi, şi o biată asistentă medicală, condamnată pe nedrept, pe post de ţap ispăşitor.
În plus, eu cred că avea dreptate ministrul liberal al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, (vezi şi articolul meu „D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar”, din 29 iulie a.c.) care a susţinut, fără să impună brutal, necesitatea separării actului medical de funcţia de conducere. Aşa cum nu poţi fi şi la toaletă, şi în salonul cu bebeluşi, tot aşa nu poţi fi şi în sala de operaţie, şi în biroul de director, şi în saloanele care trebuie inspectate. E prea mult şi rezultatul e prost. Să mai spunem că în toată lumea civilizată directorii de spital sunt economişti, ceea ce poate reduce şi traficul de influenţă (pilele) la nivelul spitalului. Lui Nicolăescu i se datorează reformarea sistemului de urgenţe, dotarea spitalelor cu ambulanţe noi, maşina salvării care vine în 5 minute, nu în 5 ore (o ştiu de la părinţii mei) cum era până la el, numirea lui Raed Arafat în funcţia de Secretar de Stat, dotarea farmaciilor cu calculatoare şi introducerea obligativităţii analizelor anuale. M-am interesat de ce nu se mai fac riguros analizele-alea şi mi s-a răspuns că n-are Boc bani nici pentru acele de unică folosinţă, drept care a tăiat şi analizele. Vorba unor demonstranţi de la Braşov: „Foaie verde de dai, n-ai/ Ne furi, Boc, şi tot nu ai!”
După părerea mea, Ministrul actual al Sănătăţii, domnul Cseke Attila, ar trebui să-şi dea demisia. Nici măcar nu s-a grăbit să meargă la maternitate. Trebuia s-o facă, chiar dacă bebeluşii nu erau unguri. Domnia Sa este ministru în guvernul României. Şi totuşi maghiarul Cseke Attila are meritul de a-i fi cerut românului Emil Boc deblocarea a 5000 de posturi în sistemul sanitar, având în vedere dramatica situaţie din acest sistem. Românul nici n-a vrut s-audă, strâns cu uşa, a aprobat doar 1000 de posturi, pentru restul declarând că are nevoie de acordul FMI. Chiar aşa?
Dacă nu obţine deblocarea celor 5000 de posturi, domnul Cseke Attila are un motiv în plus să-şi dea demisia. Aşa se face în lumea civilizată et pour cause.
În faţa tragediei infernale, o măicuţă disperată a articulat doar atât:
„Cine e vinovat să arză şi ei...(...) cum au ars copilaşii.”
Este strigătul neputinţei disperate. Această femeie nu crede că se va face dreptate şi atunci ne raportăm unii la alţii prin frustrare şi blesteme. Dreptatea poate să vină doar printr-un scenariu apocaliptic.
Ajunşi la acest final de articol, şi eu, şi cititorii mei ne gândim ţintă la faimoasa invocaţie către Ţepeş, din finalul „Scrisorii III” de Mihai Eminescu. Încep să ştiu acum de ce elitiştii îl detestă atât de mult pe Eminescu. Invocaţia e pe toate buzele:
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în SMINTIŢI şi în MIŞEI,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
SĂ DAI FOC la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Aflat într-o emisiune la Realitatea TV, un... – cum să-i zic? – intelectual se arăta oripilat că poporul român îl preferă pe Ţepeş tuturor celorlalte personalităţi istorico-politice. Ca profesor pot să confirm că, în topul personalităţilor istorico-politice, tinerii care-mi sunt elevi îl aşază pe primul loc pe Vlad Ţepeş. Omul nostru era revoltat şi spunea că Ţepeş n-a fost decât un soi de Băsescu, care a tăiat drepturi, inclusiv pe acela la viaţă, care a chinuit oamenii şi care i-a ameninţat şi desfiinţat pe cei care-l contestau.
Nu cred că asemănarea se verifică. Ţepeş a domnit puţin, dar a făcut, cel puţin, un lucru bun: s-a bătut cu turcii, apărându-şi propriul popor de invazia externă.
Traian Băsescu conduce România de şase ani şi nu a lăsat în urmă nici măcar un singur fapt care să vorbească ţării de vreo binefacere. În plus, acolo unde Ţepeş se bătea cu turcii, Traian Băsescu declară război propriului popor, folosind ca arme propaganda sau activismul politic şi ameninţarea, aceasta din urmă fiind canalizată împotriva libertăţii cuvântului.
Şi – detaliu important – Ţepeş era un om cinstit care nu accepta în preajmă decât oameni cinstiţi, ceea ce nu este cazul cu „dosarul Flota” şi cu Monica Iacob Ridzi.
În cadrul acestui război între comandant şi echipaj, echipajul ripostează şi el cum poate, cu ironie şi umor, ca în acest slogan al demonstranţilor de la Braşov:
„Băsescu, vrem undeva o stradă cu numele tău. Respectele noastre!”