Se afișează postările cu eticheta luna. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta luna. Afișați toate postările

sâmbătă, 15 iunie 2013

VĂ PLACE EMINESCU, LA 124 DE ANI DE LA MOARTEA SA?


                                           DIN  EROTICA  EMINESCIANĂ


"Mijește orizontul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească
Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.

Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.
Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă.
Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.
Deodată luna-ncepe din ape să răsaie
Și pân' la mal durează o cale de văpaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o așterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește
Cresc valurile mării și țărmul negru crește
Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.
O insulă departe s-a fost ivind din valuri,
Părea că s-aproprie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg
O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.
Tăind în două apa, ea poartă o păreche;
Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,
Mireasa-i în păcioare, frumoasă ca o zână,
Stetea și pe-a lui umăr își sprijinea o mână.

Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos.
Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci,
Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci
Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind
Și fața ta spre umăr în laturi întorcând,
Știind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adânce frumoșii ochi ce-ncântă,
Pierduți în visuri mândre, priveam fără de țintă.
Și tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...
Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc,
Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc... (...)
Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!
Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,
Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extasul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingașă mireasă a sufletului meu... (...)

Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Ea cade în genunche sub florile ce plouă.
Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amândouă,
Lăsând pe spate capul... - Copile! n-o să mântui?
Căci fioros de dulce pe buza ta cuvântu-i...
Și cât de mult ridici tu în gând pe-o biată roabă!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,
Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Și ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!
O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...
Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și codri aiurează, - izvoarele-i albastre
Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.
Luceferii ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prietini,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim ajungem limanul fericirii. (s.n.)

Ea mâinile-amândouă le pune pe-al lui creștet...
Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. (...)"
(Mihai Eminescu, Sarmis - 1881)

 








joi, 16 iunie 2011

ECLIPSA

Am ieşit din bloc la ora 21.00, special ca să o văd. Deasupra mea străjuia cel mai banal şi mai anost cer pe care l-aţi văzut vreodată. Un cer de un negru-verzui, obosit şi bosumflat, care nu părea deloc că are chef să comunice. Am început să mă plimb.
La noi, în Dristor, e foarte animat: oamenii ies la scara blocului să discute şi să bea bere. Mă plimbam, dar nu pierdeam cerul din ochi. Nu eram sigură că va veni la întâlnire. Trăiesc într-o ţară în care e cât se poate de natural ca ceva să nu se mai producă, să nu-ţi iasă, să nu se mai întâmple sau să nu se vadă. Aproape că nici nu mai regreţi, eşti gol de mult.
Dar am continuat să mă plimb şi să aştept. Când mi-am aruncat din nou ochii pe cer, pe la ora 21.40, ea era acolo, dar nu toată, ci doar un triunghi de foc, foarte luminos. La un moment dat i s-a văzut conturul, dar imediat norii au tăiat-o pe la mijloc; fruntea i s-a împurpurat, iar conturul părea şi mai mare, dilatat. Norii au continuat s-o modeleze sau să se joace cu ea şi, în secunda următoare, am văzut o lună cu ochelari maţi, negri. Ne-am uitat una la alta, amândouă cu ochelari, când ea a dat cu ei de-a azvârlita şi, foarte băieţoasă, şi-a pus o bască neagră pe cap. Îi stătea bine cum o coafaseră norii. Tot ei au compartimentat-o apoi, transformând-o într-un imobil futurist, rotund, cu un etaj în întuneric, altul iluminat, un etaj în întuneric, altul iluminat...
A trecut apoi printr-o fază haotică şi foarte luminoasă: ai fi zis că un păpuşar cosmic şi neatent a vărsat un borcan de miere pe cer. Şi mierea se prelingea greu pe un cer de pâclă. Până la urmă s-a hotărât şi a luat forma ei clasică de felie de pepene. Era atât de apetisantă că un nor mai hoţ a început s-o roadă încet, dar temeinic până nu a mai rămas din ea decât un colţişor, ca un scrum gălbui pâlpâind pe vatră, dar s-a stins şi acesta. Norii câştigaseră partida: luna părea acoperită de un munte negru cu creste lăptoase. Ai fi zis că s-a tras cortina. M-am hotărât să aştept ca pânza norilor să fie ruptă de cornul lunii şi să văd fundul oului pulsând din pâclă. Şi chiar aşa s-a întâmplat.
Mă bucur că ne-am întâlnit. O văd ca pe o prevestire că în această vară voi împlini ce mi-am propus şi nu oricum, ci prin acţiune volitivă, fiincă nu ne-am întâlnit întâmplător, ci eu am ieşit s-o caut, iar ea s-a arătat. A fost acolo, pe cer, pentru mine.
Mi-ar fi plăcut tare mult ca aceste rânduri să fi fost scrise în franceză: o limbă universală pentru un fenomen planetar. Şi articolul ar fi avut cititori mai diverşi.
Dar nu ar fi fost bine. Fiindcă, anul acesta, pe 15 iunie, în ziua eclipsei, s-au împlinit 122 de ani de la trecerea în cer, printre stele, a lui Mihai Eminescu. E greu să găseşti o poezie a lui care să fie neatinsă de lumina albă a lunii. Şi tot ce atinge luna se transformă în argint; chiar şi pădurea.
S-a vorbit tot mai puţin despre Eminescu în anii din urmă şi de fiecare dată silnic şi cu o prost disimulată ranchiună. Şi e normal. Pe lângă Eminescu, ei apar ca o pitică roşie, stea mică şi rece, pitită după un soare adevărat, a cărui existenţă şi rază de influenţă încearcă să o sape. Nu se simt bine în universul jalonat de el:
"Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul.
(...)
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege..." (Scrisoarea I)
Nu întâmplător m-am oprit la ScrisoareaI, ci pentru că ea se încheie cu o superbă invocaţie către lună:
"Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară.
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!"
Odată cu luna, porţile cerului ni se deschid; vedem cu ochii minţii ceea ce viaţa concretă ne-a interzis. S-ar putea ca moartea să aibă exact aceeaşi vocaţie. Să fie şi ea tot o poartă. Este ceea ce am simţit şi la eclipsă privind luna. Şi m-am gândit la cele mai feerice versuri din viaţa mea, pe care orice român le ştie pe de rost:
"Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine..." (Melancolie)