CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI ANTIM IVIREANUL - DESTINE ÎN OGLINDĂ

      CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI ANTIM IVIREANUL – DESTINE ÎN OGLINDĂ

Constantin Brâncoveanu nu și-a dorit să fie domnitor. Nobil de viță veche și foarte bogat, nu avea nevoie de sceptru pentru a împlini un destin de excepție. Boierii însă l-au vrut uns domn, bazându-se pe faptul că provenea dintr-o familie foarte respectată și că era un om echilibrat, diplomat și foarte abil în treburile administrative.

Domnitorul de mai târziu nu și-a dezmințit cu nimic reputația. Dimpotrivă, și-a consolidat-o și nuanțat-o. Părea să aibă și noroc: domnia lui a fost una lungă, de 26 de ani, cuprinsă între 1688 și 1714, în general liniștită și îmbelșugată.

Țara nu a ținut-o cu sabia, preferând diplomația sau “neutralitatea veghetoare” şi forţa banului. Dacă, după scurta perioadă glorioasă a lui Mihai Viteazul, tributul scăzuse la 32 000 de galbeni, sub Matei Basarab creşte la 65 000, ajungând sub Brâncoveanu la cifra impresionantă de 92 000 de galbeni.

Cam mult, nu? În aceeași perioadă, Moldova plătea tribut doar 26 000 de galbeni... ( Cf. Vlad Georgescu, 1995, Istoria românilor De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Humanitas, p.67)

Deh, obrazul subţire cu cheltuială se ţine.

Domnitorul însuşi e bogat: are bani depuşi în bănci din străinătate, iar pe la 1708, avea în stăpânire 111 sate şi moşii. Dumnezeu l-a dăruit şi cu o familie numeroasă: patru băieţi şi şapte fete.

“Voievodul, înconjurat de o familie numeroasă, clădeşte palate, biserici şi mănăstiri, încurajează arta, sprijină pe cărturari, duce o viaţă plăcută, în strălucire şi lux”, povesteşte Constantin C. Giurescu în a sa Istorie a românilor.

Biserici a înălțat încă din vremea când era simplu boier: la Potlogi, în Dâmbovița, și la Mogoșoaia, lângă București. Ajuns domnitor, va construi un palat la Potlogi, pentru fiul său cel mare, Constantin, și altul la Mogoșoaia, pentru Ștefan. Bucureștiul este înzestrat cu trei biserici: Sfântul Gheorghe Nou, unde odihnesc osemintele domnitorului martir, Sfântul Ioan Grecesc și Sfântul Sava.

Dar cea mai frumoasă ctitorie a sa rămâne mănăstirea Horezu cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1690.

Avea o adevărată dragoste pentru cultură. În timpul domniei sale, arta a înflorit atât în piatră, prin biserici, mănăstiri și palate, cât și pe hârtie, domnitorului datorându-se nu mai puțin de șase tiparnițe: la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la Târgoviște și două la București. Avea el însuși o bibliotecă impresionantă.

Ca mecena, este tulburător să vezi în ce fel destinul său s-a împletit cu cel al lui Antim Ivireanul.

Mitropolitul de mai târziu s-a născut în 1650 în Georgia sau Iviria, cu numele de botez Andrei. A căzut de tânăr rob la turci și, după eliberare, a trăit ca monah pe lângă Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, unde învăță greaca, araba și turca, precum și arta sculpturii în lemn, picturii, caligrafiei și broderiei.

În Țara Românească este adus de Brâncoveanu însuși, în 1690, deprinzând aici meșteșugul tiparului, de la episcopul Mitrofan.

În 1705 ajunge el însuși episcop la Râmnicu-Vâlcea, întemeind aici o tipografie, la care tipărește 10 cărți, din care 7 în românește. În perioada aceasta (1705-1708), restaurează mănăstirile Cozia și Govora.

Între anii 1708-1716 este mitropolit al Țării Românești. În această calitate fondează noi tipografii la care tipărește 19 cărți, din care 12 în română.

Anul 1711 este unul de cotitură și de tensiuni atât pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, cât și pentru mitropolit; amândoi patrioți, dar cu vederi diferite. Lucrurile se precipită și timpul nu mai are răbdare când, în 1710, urcă pe tronul Moldovei Dimitrie Cantemir: instruit, viteaz, îndrăzneț, “socotit un credincios al sultanului, Cantemir a primit tronul cu misiunea de a supraveghea şi dezvălui legăturile Brâncoveanului cu creştinii; planurile sale s-au dovedit a fi însă de la început cu totul altele.” (Vlad Georgescu, 1995, p.73)

Impetuos, Cantemir nu pierde vremea: știind că țarul Petru I e deja în război cu Poarta otomană, îi contactează atât pe țar, cât și pe domnitorul Țării Românești, în vederea unei alianțe antiotomane. Tratatul cu țarul Rusiei pare beton, Petru se angaja să sprijine lupta de eliberare a Moldovei de sub jugul turcesc, să respecte noile frontiere ale țării și să-l ajute pe Cantemir să instituie domnia ereditară și absolută, ceea ce ar fi adus ordine și demnitate în cursul istoriei. Domnitorul moldovean recunoștea în schimb suzeranitatea țarului și promitea firește sprijin armat.
 Brâncoveanu fu așteptat și el în iulie 1711, la Stănilești, pe Prut, să lupte alături de moldoveni și ruși, dar domnul muntean, excesiv de prudent, leur pose un lapin. Consecințele trădării sunt uriașe - turcii aliați cu tătarii sunt superiori numeric și impun pacea pe care o vor ei: Țarul e liber să se retragă, dar Moldova e în mâna turcilor. Cantemir ia calea exilului, văzându-și destinul de prinț năruit. Îi vor rămâne spre consolare biblioteca și scrisul, destinul amărui al cărturarului care scrie o Istorie pe care nu a reușit s-o facă. Dar era atât de impetuos, încât eu sunt sigură că el ar fi voit s-o facă și atât de talentat și cultivat, încât i-a reușit consolarea... Voia ta, Doamne!

Eu zic că Brâncoveanu nu a făcut bine. S-a supărat și Antim Ivireanul, care milita constant pentru o apropiere de Rusia lui Petru cel Mare. Relațiile se tensionează și Brâncoveanu vrea la un moment dat să-l înlăture pe Antim din scaunul  de mitropolit, dar crucea se dovedește iscusită, iar sceptrul destul de tolerant... Nu aceeași toleranță o va dovedi Poarta care reacționa cu o brutalitate demnă de Evul Mediu la cea mai mică suspiciune: un întreg imperiu clădit pe brutalitate și sânge.

După episodul de la Stănilești, se supără și admirabilul istoric Vlad Georgescu, dar, ca de obicei, își exprimă amărăciunea într-un inconfundabil stil reținut, foarte delicat, atent la nuanțe, care cunosc, și ele, o anumită progresie de la emoțional la rațional sau doar resemnat:

“Opţiunile cele mai de negândit par acum posibile, clasa politică pare decisă să scape de păgâni şi să-şi recâştige vechea independenţă. Dar deseori ezită, se teme de turci, dar nu are încredere nici în creştini, ar vrea să se avânte, dar riscul o sperie totuşi, promite să se ridice, dar apoi se opreşte la jumătatea drumului, neîncrezătoare în promisiunile Vienei sau Moscovei. Cantemir merge până la capătul drumului şi se răscoală, dar Brâncoveanu şovăie să-l urmeze, deşi promisese s-o facă. Amândouă opţiunile vor sfârşi prin a eşua, amândoi principii îşi vor pierde scaunele în complicatul joc diplomatic ale cărui iţe le puteau trage numai în parte.” ( Vlad Georgescu, 1995, p. 86-87)

Suspiciunea turcilor față de Brâncoveanu este alimentată și de faptul că o rudă a domnitorului, spătarul Toma Cantacuzino, trece, în 1711, la ruși și îi ajută să cucerească Brăila. Apoi domnitorul este lucrat de unii boieri și chiar de rude ale sale, precum stolnicul Constantin Cantacuzino. (Cf. Constantin C. Giurescu, 2000, Istoria românilor Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, București, Humanitas, p. 202)

Dar mai mulți istorici sunt de părere că principala cauză a pieirii lui Constantin Brâncoveanu a fost chiar fabuloasa sa avere, jinduită și de Sultan, și de marele vizir. Între lăcomia brutală a turcilor și diplomația lui Brâncoveanu nu mai e loc de dialog.

Sfârșitul domniei e demn de un roman tragic: sigur pe jocul lui diplomatic destul de abil, dar și pe peșcheșurile pe care le dăduse, Brâncoveanu nu se aștepta deloc să fie mazilit. Mesagerul sultanului care vine la el în 1714, aproape de Paște, este un prieten al domnitorului, ales anume pentru a nu trezi bănuieli. De aceea, năframa de mătase neagră ce i se pune pe umăr, ca semn al mazilirii, cade ca un trăsnet. Este dus, împreună cu familia, la închisoarea Edicule (Șapte turnuri) din Constantinopol. Averea-i este în întregime confiscată și, în ziua de 15 august, când creștinii prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului și când el împlinea 60 de ani “fu pornit în picioarele goale, la locul de osândă. Intâi se tăie capul sfetnicului său de încredere, Ienache Văcărescu, apoi li se tăiară capetele celor patru feciori, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei; la urmă, după ce văzuse toată grozăvia, căzu şi capul lui însuşi.” (Constantin C. Giurescu, 2000, p.202)

Sigur, intenția sultanului era să îi ia tronul și averea domnitorului creștin, nu și viața; aci sultanul se preface generos: le oferă viața voievodului și copiilor săi în schimbul renunțării la credința strămoșească. Aici însă logica domnitorului se dovedește implacabilă și lecția lui de demnitate, greu egalabilă: noblețea și averea nu aduc numai privilegii, ci și mari responsabilități. Demnitatea e cu două tăișuri și trebuie probată. Apoi Brâncoveanu pierduse totul pe lumea aceasta. Sultanul nu voia decât să-i răpească totul și în ceruri: dreptul la salvarea sufletului, dreptul la o memorie demnă, dreptul la un loc respectat în istorie, dreptul la o reputație impunătoare.

 Brâncoveanu dă o mare lecție de antidestin: după ce i se ia totul pe lumea asta,  înțelege să nu negocieze lucrul cel mai de preț cu care trece Dincolo – sufletul și memoria – în schimbul unei vieţi care nu mai valora nimic și în care el și copiii lui n-ar mai fi fost boieri vechi și domni creștini. N-ar fi fost nici români, nici turci, ci doar... turciți. Diplomatul și negociatorul abil care fusese Brâncoveanu dă de înțeles că sunt și lucruri care nu se negociază. Brâncoveanu dă o mare lecție de demnitate și ambasadorilor străini, din țările creștine, care, cu siguranță, asistau la execuție. Principele unei țări mici, aflate la cheremul turcilor vădea, în fața morții, un curaj și o demnitate cu nimic mai prejos decât a celor mai de seamă stăpânitori ai lumii.

Brâncoveanu fu executat năprasnic pe 15 august 1714. Va fi canonizat în 1992. Avem toate motivele să ne mândrim cu el. Despre el se poate spune ca despre regele David, din Vechiul Testament, că a urmat neabătut căile Domnului în afară de întâmplarea cu Urie Hititul... Brâncoveanu a fost un model de acțiune istorică, diplomatică și creștină, în afară de episodul de la Stănilești, pe apa Prutului...

Dar mitropolitul Antim? Ce s-a întâmplat cu el?

O, moartea de martir a lui Constantin Brâncoveanu nu l-a speriat deloc! Ca și domnitorul său, care l-a adus în Țara Românească, este un model de patriotism, intuind primejdia degradării fanariote. În 1715, la doar un an de la mazilirea și executarea domnitorului Brâncoveanu, vine pe tronul țării primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat.  Antim Ivireanul militează pentru înlăturarea acestuia și chiar reușește să impună un alt domnitor. Dar, în anul 1716, Nicolae Mavrocordat revine pe tron și cere Patriarhiei Ecumenice caterisirea lui Antim Ivireanul. Acesta este închis din porunca turcilor și trimis în surghiun la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai. Până aici soarta lui Antim este la fel de tristă, dar mai blândă decât a domnitorului.

 Din nefericire, fostul mitropolit nu va ajunge niciodată în acele ținuturi de o frumusețe stranie ale Sinaiului, străjuite de două mări legendare – Marea Roșie și Mediterana. Pe drum, el este ucis de soldați și aruncat într-un râu, lângă Adrianopol, pe 27 Septembrie 1716, zi în care e pomenit în calendare.

Să fi acționat așa, din capriciu bestial, acei soldați? Sau existase vreun ordin secret? Soldații turci sunt totuși foarte disciplinați...

Martiriul celor doi creștini – Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul – a început la ordinul  turcilor. Amândoi au fost mari iubitori de cultură și foarte activi în plan cultural. Amândoi au fost patrioți autentici, mergând până la jertfa de sine. Au intrat în istorie împreună și au părăsit această lume în mod neașteptat și tragic, la mică distanță unul de celălalt. Au colaborat, au murit pentru aceleași idealuri și au fost canonizați împreună, în același an 1992.

Fie ca Dumnezeu și oamenii să le păstreze vie amintirea, că au murit din prea multă iubire!