LYCEUM: MOTIVE LITERARE ÎN ROMANUL ”MARA” DE IOAN SLAVICI

                    MOTIVE LITERARE ÎN ROMANUL MARA DE IOAN SLAVICI

Motivul literar este o imagine obligatoriu recurentă, care oglindește, nuanțează și, uneori, sintetizează tema.

Dacă ne gândim la romanul Mara de Ioan Slavici și alegem ca temă dezvoltarea târgului bănățean la mijlocul secolului al XIX-lea, vom putea vorbi despre motivul șatrei, motivul Mureșului sau al icoanei făcătoare de minuni. Dacă ne vom raporta la tema familiei, vom vorbi despre motivul văduvei sau al mamei, iar, dacă vom insista pe tema erotică, ne vom opri la motivul florii de cireș sau, când lucrurile evoluează, al florii de mac...

Nu ascundem deloc faptul că pe noi ne tentează viața târgului, un târg ce clocotește de germenii capitalismului, o comunitate care nu mai vrea și nu mai poate să fie doar sătească deoarece, prinzând gustul banului, ea se orientează rapid spre acele activități capabile să se exprime mai repede în bani. Și-atunci satul devine târg și țăranii, târgoveți.

Mara, de exemplu, nu-și investește banii în proprietăți funciare și nici nu pare foarte preocupată de livada de două sute de pruni din lunca Mureșului sau de “viuţa din dealul despre Păuliş”, în schimb şatra e viaţa ei, aceasta exprimându-i foarte bine caracterul mobil şi dorinţa de câştig imediat.

Cititorii mai tineri vor fi făcut ochii mari şi se vor fi întrebat ce înseamnă șatră în acest context.

 Șatră nu este chiar un omonim, ci un cuvânt polisemantic, ce în contextul de mai sus înseamnă “baracă acoperită cu pânză, în care precupeţii îşi adăpostesc şi îşi etalează marfa la târg”. Celelalte sensuri sunt înrudite cu acesta, şatră mai însemnând “cort” sau “grup de ţigani nomazi care staţionează, îşi întind corturile undeva”. Toate aceste sensuri implică ideea de mobilitate. Şatra este adevărata casă a Marei. Aceasta explică şi de ce umbla ea “soioasă” şi “nepeptănată”. Mara nu are timp să se privească în oglindă şi stă foarte puţin acasă:

 “Cu obrajii bătuţi de soare, de ploi, de vânt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei plină de poame şi de turtă dulce. La stânga e coşul de peşte, iar la dreapta clocotește apă fierbinte pentru “vornovişti”, pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.”

Toate bune se va spune, dar ce-or fi ăia “vornovişti”?

Elevii noştri, “sărăcuţii de ei”, care sunt mai conştiincioşi – şi e  lucru rău, Doamne, în ziua de azi să fii conştiincios – se vor fi repezit la DEX să caute cuvântul vornovişti, şi la DEX, “fatalitate”, vorba lui Caragiale, cuvântul lipseşte; s-au repezit apoi la suplimentul DEX-ului; acolo, din nou Caragiale, din nou “fatalitate”, din nou plasă: vornoviștii “, nicăieri”. Atunci, osteniţi, precum conu’ Mihalache din schiţa Tren de plăcere , s-au îndreptat agale spre manual... Aici “iar fatalitate”: printre cuvintele explicate şi care figurau oricum în orice dicţionar, “vornoviştii”, “sărăcuţii de ei” nu şi-au aflat locul... Plictisiţi, elevilor li s-a făcut foame şi chiar s-au gândit că aveau în faţă un termen culinar...

Vornoviştii sunt “o specialitate de cârnăciori care se consumau calzi, cu hrean”. Mara nu rata ocazia să-şi îmbie muşteriii şi cu aşa ceva.

De altfel, în toate bucătăriile şi în toate limbile există mai multe specialităţi de cârnaţi cu denumiri aparte.

Revenind la Mara, trebuie spus că în târg şi în şatră ea se simţea în elementul ei.

Mai târziu, după ce-i vor pleca copiii de-acasă şi-i va aştepta de sărbători, Mara nu va şti cum să-şi renoveze mai bine casa şi să o împodobească. O făcea din dragoste pentru copii, voia ca ei să se simtă bine, dar ea nu punea niciun preţ pe asemenea “nimicuri” care nu aduceau bani, dimpotrivă, îi risipeau:

“Cât a ţinut postul Paştilor, Mara a rânduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres

casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întâi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi nouă, un dulap, ba chiar şi trei icoane. Îi sângera inima când i se storceau banii adunaţi cu multă grijă, pentru aceste nimicuri, de care dânsa nu simţea nicio trebuinţă: dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.”

Copiii “ nu mai erau săraci ca odinioară”, nu datorită livezii de pruni sau “viuţei”, ci fiindcă mama lor devenise o veritabilă businesswoman.

“Precupeaţa Mara e prima femeie capitalist din literatura noastră. Pe ea n-o interesează avuţia funciară, ca pe Dinu Păturică ori Tănase Scatiu, faţă de care înfăţişează un moment ulterior: scopul ei fiind să strângă bani, întreaga intrepiditate îi este canalizată în afaceri. E o businesswoman. Acest fapt ne explică două lucruri: de ce se consideră săracă și se tânguie, având, cum am văzut, vie, livadă și casă; și felul însuși al ei de a se lansa în afaceri. Mara nu e pur și simplu zgârcită: este și extrem de calculată. Și transformă totul în bani. Are stofă de cămătar, preferă să împrumute cu dobândă altora, decât să investească”, nota încă din 1980 Nicolae Manolescu în Arca lui Noe -  eseu despre romanul românesc.

Afacerile Marei se înfiripă și se dezvoltă pe malurile Mureșului, “pe ţărmurele drept” şi “pe ţărmurele stâng”. Motivul Mureşului, insinuant ca apa, e pe cât de subtil, pe atât de important. Mureşul aduce bogăţie în casa Marei, Mureşul îi poartă şatra şi norocul de pe un ţărm pe altul. Ca şi Mureşul, Mara este o natură deschisă, fluidă şi dinamică: “Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu câştig puţin decât să-i “clocească” marfa.” Aşa cum Mureşul curge, Mara se mişcă şi vinde, “vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ce nu găseşte la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ce nu găseşte la Radna şi Lipova.” Cele trei localităţi sunt legate între ele de apele Mureşului, dar şi de marfa Marei.

Între Mara şi Mureş, comunicarea e perfectă. Ai zice că “săraca văduvă cu doi copii” are un menaj desăvârşit cu râul care o ajută să-şi sporească averea: Mara se va pricepe să ia în arendă podul plutitor de pe Mureş şi să împrumute cu dobândă banii obţinuţi.

Apa, podul şi banii au fost dintotdeauna agenţi ai comunicării, schimbului şi dezvoltării. Şi Mara “începu să facă în gândul ei socoteala cam câți oameni vor fi trecând în fieștecare an peste podul de pe Murăș. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decât dânsa, care atâta timp a stat pe țărmurii Murășului... (...) Apoi mai câștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capătul podului, pe unde trecea toată lumea.

Stetea Mara, stetea și număra în gândul ei banii, câte doi creițari de om și câte zece de pereche de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți, încât ochii i se umpleau de lacrămi.”

Mara se emoţionează foarte tare la gândul de a strânge bani, dar niciodată la gândul de a cumpăra ceva cu ei pentru sine sau de a-i dărui. Mara are stofă de capitalist, aşa cum ne-a asigurat Max Weber încă din 1920, când, în lucrarea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului, îl comenta pe Benjamin Franklin în felul următor:

„În primul rând, summum bonum (binele suprem) al acestei „etici” – câștigarea de bani, de tot mai mulți bani, concomitent cu evitarea strictă a tuturor plăcerilor neînfrânate – este lipsit total de puncte de vedere eudaimoniste sau chiar hedoniste și este considerat ca scop în sine în asemenea măsură, încât el apare în orice caz ca ceva cu totul transcendent fericirii sau folosului individual și pur și simplu nerațional. Omul este pus în relație cu câștigul ca scop al vieții sale, nu câștigul în relație cu omul ca mijloc în scopul satisfacerii trebuințelor materiale ale vieții sale. Această inversare, pur și simplu lipsită de sens pentru perceperea obiectivă a stării “naturale” a lucrurilor, cum am spune noi, este evident într-un mod tot atât de necondiţionat un laitmotiv al capitalismului, după cum este ceva străin omului neatins de suflul lui.”

Şi Mara este cert atinsă de suflul capitalismului. Casa nu o renovează decât de dragul copiilor, se îmbracă neglijent, nu o vedem lăcomind la nimic, iar setea şi-o astâmpără cu “o ulcică de apă bună”, un singur lucru o preocupă: “să facă socoteala”. Socoteala aceasta e sursă de satisfacţie pentru Mara, justificând viaţa şi munca ei: “Scăzând dobânda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mâne, se duce la căpătâiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zile de bătrânețe și pentru înmormântare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună și măcar numai câte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâne. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gânduri și începe în cele din urmă să plângă.”

Prin imaginea banilor întinși pe masă și udați cu lacrimi de... fericire, cât și prin cei trei ciorapi ”de la căpătâiul patului”, putem vorbi despre un adevărat motiv al banilor în acest roman.

Lacrimile sunt expresia bucuriei de a fi acumulat “tot mai mulţi bani”, cum ar zice Max Weber: “când simte greul vieții, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese sau coșuri. Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum și cât o să aibă odată. Și chiar Mara să fii, te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba.”

Odată cu Mara, în cadrul literaturii noastre, banul își face loc în definiția valorii personale, dar nu oricum, ci câștigat prin muncă; ceea ce ține tot de... ”etica protestantă”.

Are și Mara filozofia ei, nu atât de elaborată ca cea a lui Benjamin Franklin, ba chiar un pic mai... ”flexibilă”, fir-ar să fie, dar totuși: ”Banul, draga mamei – urmă ea – banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani.

-          Uite! urmă ea făcându-și mustrări c-a scăpat vorba. Ți-o spui fiindcă nu mai ești copilă

și trebuie s-o știi, ca să te simți: eu am adunat pentru voi puțin câte puțin și din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu...”

Grandet, personajul lui Balzac, este și mai categoric: ”L’argent domine tout, les lois, la politique et les mœurs.”

Asta, da, e o ideologie!

Interesant este și sensul pe care-l capătă la Slavici verbul a se simți, devenind ”a fi sigur pe el, pe ceea ce este și ceea ce are”, banul fiind garant al demnității personale.

Persida este și ea contaminată de învățăturile mamei sale și începe să înțeleagă și să se simtă: ” Puterea banului e mare, și ea se sîmțea cu totul altfel acum, când știa din gura mamei sale că are zeci de mii puse la o parte și bine păstrate, cum numai Mara știa să le păstreze.

Doamne! Națl s-ar mira și el, dac-ar ști-o aceasta și și-ar da silințele să intre în voile bătrânei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrânul, ar vorbi și el cu totul altfel, dac-ar ști că feciorul lui ia zestre mare.”

Dacă Mara datorează cuiva această avere, în afară de Dumnezeu și spiritului ei chivernisit, acelea sunt apele Mureșului; în unda lui strălucesc arginții Marei și viața ei se împletește cu apele lui. El este martorul tăcut al creșterii ei pe scară economică și socială. Ba chiar îi face mici dovezi de iubire: Mureșul nu-i îneacă pe cei doi copii atunci când aceștia se aventurează într-o luntriță, primăvara când râul ” era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vultori.” Trică și Persida sunt salvați în ultimul moment de ”vâslași voinici”, iar Mara este încă o dată mândră de copiii ei, care sunt imprudenți, dar ingenioși și curajoși: ”Copii ca ai mei, nimeni nu are!”

Mara recunoaște că ”a ajutat-o Dumnezeu”, Slavici dă și el asigurări că ”Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc”, dar prea Bunul nu ajută direct, ci prin intermediari, prin biserică și prin icoane, și astfel își face intrarea în analiza noastră motivul icoanei făcătoare de minuni.

Acest motiv este tratat de Slavici prin ochii Marei, personaj care, grație stilului indirect liber, se bucură din partea autorului de o ironie bonomă, plină de tandrețe. Hotărât, are noroc, dar are și șarm precupeața noastră, așa ”soioasă” și ”nepeptănată”, cum umblă ea.

Biserica cu mănăstire Maria Radna este catolică.

Mara este ortodoxă, „creștină adevărată”, dar ea se duce și se închină și în biserica Maria Radna, la ” Maica Precista nemțească”, ”care lăcrimează și de a cărei vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.”

Prin motivul icoanei făcătoare de minuni, Slavici sintetizează foarte multe idei fundamentale în acest roman.

În primul rând, toleranța care există între etniile conlocuitoare și religiile existente în Transilvania și Banat. Oamenii au spirit pragmatic, sunt gospodari și puși pe chiverniseală și preferă să fie deschiși și toleranți pentru a-și promova afacerile decât să meargă pe mâna purității religioase, a aroganței și a intoleranței.

Motivul icoanei făcătoare de minuni captează în structura lui și ceva din personalitatea Marei. Precupeața, abilă în afacerile ei, este, din punct de vedere religios, și rezervată, dar și tolerantă: ”Că icoana face minuni, asta n-o crede”. Dar, cu toată rezerva, Mara se închină la această icoană, fiindcă numai de Sfânta Maria, când ”timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile, cete-cete, cu praporele în vânt, cu crucile împodobite cu flori și cântând psalmi și litanii; acum când vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mănăstirii”, iese Mara ”cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale.” Merită să se închine deci în fața icoanei, fiindcă ”acum e secerișul Marei.”

Cu această admirabilă metaforă, subliniază Slavici îndepărtarea Marei de lumea satului și de îndeletnicirile agricole și plonjarea ei cu succes în mediul lucrativ și schimbător al afacerilor. Succesul Marei e semn că icoana făcătoare de minuni și călugării minoriți ”rași ca-n palmă” și-au făcut bine treaba, dar și Mara e deșteaptă, tolerantă și abilă și știe ce, când și unde să vândă.

Aceeași inteligență și toleranță le dovedește Mara și cu prilejul botezului nepoțelului ei, feciorul Persidei și al lui Hubărnațl, care va fi botezat în legea catolică. La ceremonie asistă și Mara, ”gătită ca nealtedăți”, dar supărată, stând ”îndărătnică la intrarea bisericii.”

De ce?

Răspunsul ni-l dă Slavici, care o ia încet, ardelenește, cu multă pricepere și delicatețe:

”Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din când în când să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adâncă, în foc mistuitor, și atât nepot avea și dânsa.

Când părintele Pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atât de neobișnuită, Mara făcu un pas înainte și apoi pas cu pas, stând mereu și făcând iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie.

Când preotul vărsă apa sfântului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii i se umplură de lacrămi.

Acum era păpistaș, nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era păpistaș.”

Puțini scriitori folosesc cu atâta măiestrie stilul indirect liber.

Dar Mara se stăpânește, își îneacă amărăciunea și grăiește exact ce trebuie spus în astfel de ocazii:

” – E frumos! grăi dânsa întorcându-se spre Persida. E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.”

Persida îi este recunoscătoare pentru înțelegere:

” – Draga mea mamă! (...) Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decât fericire!”

Frumoasă lecție de toleranță dă Slavici aici, în stilul lui de moralist discret, fără ostentație.

                                                                    ***

Ca Persida să se iubească și să se căsătorească cu Națl nu intrase deloc în socotelile Marei. Ea își voia fata preoteasă și nu exista pretendent mai bun decât Pavel Codreanu, nepotul protopopului din Buteni. Și să știi, cititorule, că acesta chiar era un pretendent foarte bun! Nu a fost Persida ”vrednică de el”, vorba lui Trică... dar el și-a pus ”capul în primejdie” pentru ea, cununând-o cu Națl, lucru foarte riscant, cei doi căsătorindu-se în secret, fără acordul părinților.

Când Mara nu-și vedea fata decât preoteasă, Persida era ”înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frângi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală.”

Motivul florii de cireș subliniază aici castitatea, în timp ce ”rumeneala”, ce ”străbate” din când în când, anunță deja devenirea, evoluția spre stadiul de femeie. Mara ar fi vrut să oprească timpul în loc pentru ca fata ei să rămână “curată ca floarea de cireş şi albă”.

Dar ştia şi Mara “că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere, şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămâie, ca vecinic oamenii, văzând-o, să strige cuprinşi de mirare: “A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei...

Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gândul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.”

“Pericolul”era mai aproape decât îşi imagina ”sărmana mamă.” Persida era la mănăstire şi “la colţ de uliţă, peste drum de mănăstire era măcelăria lui Hubăr”, tatăl lui Naţl. ”Fatalitate”, cum ar conchide din nou Caragiale.

Iar Naţl, iubite cititor, nu este decât un mare neisprăvit şi totodată tânărul de care se va îndrăgosti ”Sidi”.

Legile atracţiei nu se discută! Când o va vedea Naţl, la fereastra mănăstirii, el va rămâne „uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăingeniţi.”

Pe măsură ce iubirea lor se-aprinde, Naţl cel „ruşinos” devine îndrăzneţ şi scapă vorbe obraznice la care Persida roşie „ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atât de aspru la dânsul, încât el începu să tremure din picioare.”

Floarea de mac, chemată de Naţl să coloreze chipul odinioară atât de alb al Persidei este simbolul pasiunii şi al iubirii vinovate.

Despre ce era vorba?

„M-a învăţat – grăi dânsa (Persida) – valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu Mărunţeaua noastră.”

Naţl tocmai asta îi ceruse: să-l înveţe! Iar Persida înţelege bine rugămintea: Naţl doreşte o apropiere, un transfer şi o continuitate şi nu se fereşte de cei din jur: „Era grozav de năvalnic şi de nechibzuit omul acesta, se temea de dânsul...” De fapt, Sidi se temea de imprevizibilul iubirii.

Şi transferul s-a făcut. Persida care vorbea perfect nemţeşte a învăţat valsul lor, iar Naţl care, „crescut între români, vorbea româneşte tot atât de bine ca nemţeşte” a învăţat „Mărunţeaua noastră”. Povestea lor a avut suişuri şi coborâşuri, şi Slavici a relatat-o ca nimeni altul, cu talent şi delicateţe, iar Mureşul a purtat-o pe apele lui în această parte de lume, sporindu-i farmecul şi ecoul:

„A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei; copii ca dânsa nimeni n-a mai avut...”