Se afișează postările cu eticheta Mussolini. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mussolini. Afișați toate postările

luni, 14 iulie 2025

JUSTIȚIE KAFKIANĂ

 

                                                       

        Se întrec cu gluma! Procurorii au extins urmărirea penală împotriva lui Călin Georgescu, acuzându-l că promovează în public cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, dar și unele concepții sau doctrine fasciste, legionare sau rasiste.

            Ce a făcut, de fapt, Călin Georgescu?

            A făcut ce face de mult: vorbește în spațiul public. Și nu oricum, ci liber și ca unul care cunoaște foarte bine spațiul ideatic al perioadei interbelice. Invitat în emisiunea Ancăi Alexandrescu, omul a simțit nevoia să transmită semenilor lui un mesaj de îmbărbătare și de credință în Dumnezeu! Și-a grăit Georgescu ”că cel care se luptă chiar și singur, cu o mână de viteji, pentru neam și țara lui și pentru Dumnezeu nu va fi învins niciodată!”

            Enunțul voia să transmită o necesară îmbărbătare și o notă de optimism care să treacă dincolo de realitatea imediată, pe care omul o simțea apăsătoare și aducătoare de evenimente spurcate. Sintagma ”cu o mână de viteji” a fost de natură, în mintea unora,  să îl evoce pe Corneliu Zelea Codreanu cu a sa carte Pentru legionari (1936).

            În România – Stat securist – enunțul acesta face senzație și carieră și marți, 27 mai 2025, Călin Georgescu e chemat la Parchetul ICCJ, după ce omul anunțase cu o zi în urmă că se retrage din politică.

            Deci, în Securistan, un om este urmărit penal pentru un posibil citat din C.Z. Codreanu! Dar citatul nu avea nimic fascist în el! Constituția interzice răspândirea de idei fasciste sau naziste, dar nicidecum o discuție liberă despre îmbărbătare prin credință în Dumnezeu sau – de ce nu? – o discuție liberă despre un personaj istoric legionar, fascist, nazist sau comunist. Cartea lui Codreanu, Pentru legionari, nu este interzisă! Oricum, ea nu a fost citată, iar enunțul respectiv cu parfum de Căpitan nu are nimic fascist în el!

            Și atunci?!

            Să înteleg că nu avem voie să cităm nici din Nae Ionescu, nici din Mircea Eliade, nici din Emil Cioran?!

            Cioran a fost doar simpatizant al Mișcării legionare și admirator al lui C.Z. Codreanu, dar Eliade a aderat la Garda de Fier și a colaborat atât la ziarul Cuvântul, al lui Nae Ionescu, la Vremea, dar și la Buna Vestire, ziarul oficial al Mișcării. Eliade a participat și la campania electorală pentru alegerile din 1937, fiind arestat în iulie 1938, în timpul unei campanii declanșate împotriva Gărzii de Fier, autorizată de regele Carol al II-lea. Noblesse oblige și intelectualul nostru a fost ținut trei săptămâni în arest la Malmaison, sediul Siguranței Statului, unde, printre altele, i s-a cerut să semneze o declarație de disociere de legionari, dar el a refuzat s-o facă. Pur și simplu, Mircea Eliade și l-a asumat pe Eliade, el considerând că, în acel moment, legionarismul era expresia politică a românismului.

            Se înșela?

            Probabil că da, dar pradă certitudinilor sunt doar imbecilii. Un intelectual și încă unul de un asemenea calibru avansează căutând și caută îndoindu-se. Îndoiala e măsura gândirii! Iată ce scria Eliade într-un articol din februarie 1935:

            ”Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de ‘românism’ – pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indeferentism dacă nu strigi de 12 ori pe zi ‘românismul să prospere’. Multă vreme n-am stiut că a vorbi de românism înseamnă a fi mercenar hitlerist – după cum n-am știut că a vorbi numai o dată pe zi despre același lucru înseamnă a fi subversiv și primejdios siguranței statului. Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români și de a rămâne român, oricum ne-ar bate vânturile. Îmi închipuiam că nimeni nu poate renunța la Eminescu decât cu riscul de a muri spiritualicește, de a ajunge nefertil și mizer. Iată că astăzi, cel puțin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi ‘român’ poate însemna, pentru acesti oameni, foarte multe ofense grave: te transformi imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav.” (Profetism românesc, vol.II, 1990, Bucuresti, Editura Roza Vânturilor, p. 61)

            Față de intelectualii din perioada interbelică – Eliade, Vulcănescu, Cioran, Petru Comarnescu, Nae Ionescu, Eugen Lovinescu,  Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, oamenii de litere și de cultură din ziua de azi sunt de un conformism înfricoșător și dezumanizant!

            Democrația românească postdecembristă a cunoscut două mari abuzuri, unul, îndelung aplaudat și celălalt, repede dat uitării:

1) Anularea turului I al Alegerilor prezidențiale de către CCR,  săvârșită în 6 decembrie 2024, după ce acestea fuseseră validate, în condițiile în care CCR nu are competența hotărârii de anulare a unui act electoral, dar a făcut-o și încă în timpul jocului, după ce începuse procesul electoral! Și, ca și când toate astea nu ar fi fost de ajuns, în martie 2025, BEC decide, fără argumente, scoaterea din competiție a lui Călin Georgescu! Ca dracu’ de tămâie s-au temut de el!

2)  Legea 217, din 2015, prin care sunt recunoscute sentințele Tribunalelor poporului, sentințe date în virtutea Legii din 1945.

            Principala victimă a Legii 217/2015 a fost marele cărturar și om de Stat Mircea Vulcănescu. Acesta a fost condamnat în 1946, în virtutea funcției de Subsecretar de Stat, pe care o avusese în Ministerul Finanțelor în perioada 27 ianuarie 1941-23 august 1944 la opt ani de temniță.

            Ce a făcut printre altele Subsecretarul de Stat din Ministerul Finanțelor în guvernul Ion Antonescu și acest lucru se dorește șters din memoria și așa puțină a adulatorilor Justiției kafkiene românești?

            Ca subsecretar de Stat în perioada amintită, în care România a fost aliata Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, el a negociat cu cel de-al III-lea Reich și a reușit să obțină pentru Banca Națională Română primirea a nu mai puțin de opt vagoane de aur și înzestrarea Armatei a patra cu echipament militar german. Dar în perioada iunie-decembrie 1941, se derulează Operațiunea Barbarossa, la care participă evident și românii, ca aliați ai Germaniei, și din care Germania iese sleită și învinsă, așa că, după 23 august 1944, noii aliați, ”frații ruși” ne confiscă vagoanele de aur. Aurul se pierde lesne – vezi și povestea Coifului de la Coțofenești - , dar mințile strălucite pot oricând să salveze sau să îmbunătățească soarta țării. Trebuie numai să știi și să vrei  să faci apel la ele.   

            Ce lucru odios face Legea 217, din 23 iulie 2015?

            Ea reia Legea comunistă 312, din aprilie 1945 și introduce arbitrar Mișcarea legionară printre organizațiile fasciste, vinovate de crime de război, deși Tribunalul de la Nὕrnberg respinsese această solicitare!

 Legea 217/2015 a fost inițiată de Crin Antonescu, Andrei Gerea și George Scutaru. Proiectul Legii a fost depus la Senat pe 8 octombrie 2013, când Antonescu se pregătea să candideze la Prezidențiale din partea USL și urmărea câștigarea susținerii Institutului Elie Wiesel. Această lege avea să se numească ”Legea nr. 217/2015 pentru modificarea și completarea OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.”

            În urma acestei legi, Mircea Vulcănescu a fost declarat și a rămas, în istoria oficială a României, criminal de război, fără să fi fost membru vreodată al Mișcării legionare! De aceea a și fost doar subsecretar de Stat, fiindcă nu avea afiliere politică. Rudele lui Vulcănescu nu se pot bucura de drepturi de urmași. În 2019, fiica sa, Măriuca Vulcănescu, a pierdut definitiv procesul de reabilitare a tatălui său, prin care cerea Instanței să constate ”caracterul politic al condamnării” lui Mircea Vulcănescu. Înțeleaptă, Curtea de Apel București a concluzionat că la baza condamnării ”nu a stat împotrivirea față de regimul totalitar, instaurat la data de 6 martie 1945.”

            Dar ce a stat la baza acestei condamnări?!

            Desigur, Legea comunistă, nr. 312, din aprilie 1945, atât de frumos reabilitată de Legea 217/2015, care a fost dată cu scopuri politice clare. Suntem o țară în care interesul vremelnic al unor politicieni primează în fața Justiției, a adevărului juridic și istoric, a respectului pentru morți și a respectului pentru valoare! Mircea Vulcănescu NU a fost criminal de război și NU a fost legionar! A fost un mare economist și un om de cultură remarcabil, ce a animat alături de Petru Comarnescu conferințele Criterion.

            Despre cum se dezbătea în cadrul conferințelor Criterion, vom da un singur exemplu, dar grăitor: Mussolini. Despre Mussolini au fost, în 1932, șase conferințe la Criterion, după cum urmează:

Mihail Polihroniade, De la om la idol

H.H. Stahl, Dela idol la om

Al. Cristian Tell, Creatorul

Constantin Enescu, Distrugătorul

Richard Hillard, Antidemocratul

Mihail Manoilescu, Concluzii

            Toate conferințele au fost animate de același spirit democratic, ba uneori s-a ajuns la dispute fierbinți. În zilele noastre, nu avem conferințe de o asemenea deschidere culturală și un asemenea nivel democratic!

            A propos de Mussolini, cu doar patru ani în urmă, istoricul italian Maurizio Serra, membru al Academiei franceze, care scrie în franceză și în italiană a scos o carte, Misterul Mussolini (2021), în care liderul fascist e văzut în oglinzi paralele, i se aduc critici, dar nu e tot timpul pus la zid. În urma citării lui Călin Georgescu la Parchet, fără niciun motiv sensibil și cu atât mai puțin juridic, doar pentru un posibil citat din C.Z. Codreanu, să înțeleg că, în România, această carte nu ar fi putut să apară? A fost tradusă totuși la editura Trei.

                Să mai spunem că până și pe vremea lui Ceaușescu, în anii '80, reputatul scriitor Constantin Țoiu a scris și a publicat romanul Căderea în lume, dedicat Mișcării legionare, în care personajul principal era nimeni altul decât Corneliu Zelea Codreanu! Romanul a trecut de cenzură, cenzura ceaușistă a închis ochii, cartea a văzut lumina tiparului, criticii l-au comentat favorabil, iar cititorii l-au citit cu o emoție amestecată cu stupoare! Atunci s-a putut! Acum, profitându-se de incultura generalizată, indusă cu grijă, un om este chemat în instanță pentru un posibil citat din C.Z. Codreanu, a cărui carte nu este și nu ar putea fi interzisă!

 Mult timp de aici încolo, la noi nu va exista stare de spirit pentru a gândi și a fermenta astfel de subiecte. Instinctul de conservare și chiar de apărare îți va spune să cauți altceva: un subiect mai confortabil, fiindcă Benito Amilcare Mussolini sau Corneliu Zelea Codreanu s-ar putea să te ducă direct la pușcărie sau, cel puțin, să cauzeze o ușoară disgrație într-o democrație tot mai originală și deficitară, de fapt, un sistem în plină hibridizare și rinocerizare.

                (Acest articol a apărut în data de 3 iunie 2025, pe platforma redactia9.ro )

           

 

 

           

 

           

 

duminică, 13 martie 2011

D-ALE DICTATURII


                                                     D-ALE  DICTATURII




Într-un articol publicat în „Dilema veche”, nr. 368 din 3 martie a.c. şi intitulat Proprietatea termenilor, domnul Andrei Pleşu face o, de acum deja celebră, pledoarie întru inocentarea regimului Băsescu, ce s-ar afla total în afara prezumţiei de dictatură. Pe un ton de o indignare crescândă, dublat de binecunoscuta-i stare de minunare, autorul articolului subliniază: „ Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun...) sau, delir suprem – la limita kitch-ului – Băsescu-Hitler.”
Deşi articolul este amplu, domnul Pleşu nu se preface nici măcar o clipă că sesizează că Mubarak, Lukaşenko, Ceauşescu şi Hitler sunt deja istorie, sunt dictatori ajunşi şi clasaţi. Principala diferenţă între ei şi Băsescu este nu că Băsescu nu ar oferi premisele unei reale dictaturi, ci că această – admitem – presupusă  dictatură este încă în stadiu evolutiv. Niciunul dintre dictatorii citaţi, nici măcar Hitler care, ca şi domnul Băsescu, a ajuns la putere în urma unor alegeri democratice, nu şi-au arătat de la început potenţialul distructiv şi criminal. Dictatura, când nu este militară, niciodată nu se instaurează brusc. Ea îşi caută de fiecare dată aparenţe respectabile şi chiar democratice şi este, de fiecare dată, rodul colaborării dintre dictator şi popor. (vezi şi articolul În oglindă – Manuscris ascuns într-o sticlă, din 30 septembrie 2009, de pe acest blog.)
În condiţii istorice prielnice autoritarismului, dictatorului nu îi este greu deloc să identifice categoriile de oameni dispuşi să-l slujească, oameni cu care poate colabora întru întărirea autorităţii lui şi a lor, oameni pe care îşi poate fundamenta regimul dictatorial.
Nu există dictatură civilă care să nu se fi manifestat mai întâi ca regim autoritar şi este CEL  PUŢIN  ciudat faptul că domnul Pleşu compară regimuri dictatoriale finite cu o administraţie autoritară aflată în desfăşurare şi în plină evoluţie.
Are Băsescu nu intelectuali, ci trăsăturile unui dictator?
Haideţi să ne uităm un pic la Nicolae Ceauşescu.
În martie 1965, N. Ceauşescu preia funcţia de Secretar General al Partidului Muncitoresc Român, pe care l-a şi rebotezat PCR. Ceauşescu a evoluat într-un regim autoritar-dictatorial, pentru că împotriva pluripartidismului, dar care avea regulile lui, reguli care, prin natura lor intrinsecă, generează principii, la nivel de societate, şi caractere, la nivel de indivizi. Ajuns cel mai mare om în Stat, Ceauşescu încalcă mintenaş articolul 13 din Statutul partidului proaspăt adoptat la Congresul al IX-lea care interzicea cumulul de funcţii şi ajunge să ocupe, din 1967, şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat. În această calitate, Ceauşescu s-a dovedit un „preşedinte jucător”, deoarece, sub preşedinţia sa, Consiliul de Stat s-a transformat, dintr-un organ mai mult decorativ, într-unul de conducere efectivă, preluând din atribuţiile guvernului condus de Ion Gheorghe Maurer, cu care Ceauşescu va intra în conflict, şi chiar dublând, decizional, guvernul.
Cum se comportă Traian Băsescu, ca Preşedinte?
Încălcând la tot pasul Constituţia:
  1. Participă la şedinţele PDL-ului, deşi, ca preşedinte, Domniei Sale i-a încetat calitatea de membru de partid.
  2. Nu reuşeşte şi nici nu vrea să fie un arbitru pe scena politică, Domnia Sa susţinând public partidul de guvernământ şi insultându-i pe liderii partidelor de opoziţie.
  3. Îl dublează permanent pe Primul-Ministru, acesta devenind, sub preşedinţia lui Băsescu, un fel de executant al directivelor primite de la Cotroceni. Se comportă ca şi când România ar fi o republică prezidenţială, ceea ce, de jure, nu este.
  4. Înfiinţează comisii prezidenţiale care lucrează paralel cu cele guvernamentale la crearea unor legi sau statute. A  se vedea în acest sens Comisia Miclea care a dublat echipa condusă de Ministrul social-democrat al Educaţiei, doamna Ecaterina Andronescu, în toamna anului 2009. Însăşi înfiinţarea Comisiei prezidenţiale Miclea a fost un abuz: a) pentru că Preşedinţia nu are rol executiv şi b) pentru că Preşedintele jucător a intervenit de partea partidului său şi în defavoarea partenerilor de coaliţie, dovedindu-se şi ilegal, şi neloial.
Un dictator nu se simte niciodată bine în cadrul Legii fundamentale a Statului – Constituţia – care îi limitează intenţiile şi apetitul de putere.
Aveau să treacă doar nouă ani până în martie 1974, când Ceauşescu avea să fie uns Preşedinte al RSR şi Maurer, care avea o viziune mai liberală asupra economiei, să fie îndepărtat din funcţia de Prim-Ministru pentru ca la Congresul al XI-lea, din noiembrie 1974, să-şi piardă şi locul în Comitetul Central.
Concluzia?
Dictatorul nu suportă opoziţie, nici în cadrul partidului, nici în afara lui.
Este încă în desfăşurare aversiunea lui Traian Băsescu faţă de Vasile Blaga. Ce are Blaga şi nu are Boc?
Blaga este, cu bune şi rele, un om cu coloană vertebrală şi cu un contur şi o personalitate bine delimitate. Blaga nu este o cocă ce ia forma vasului în care-o pui. Blaga e Blaga: un om cu voinţă. Or, dictatorul are o vocaţie: pe aceea de a distruge voinţa celor din jurul său.
Pentru România ante-decembristă, anul 1974 a însemnat începutul sfârşitului. Din acel moment, ţara noastră s-a îndreptat spre o anchiloză tot mai accentuată, mai deznădăjduită şi mai insuportabilă, culminând cu revolta sângeroasă din 1989.
Dar în tot acest răstimp, Ceauşescu avu şi momentele lui bune:
a)      În ţară, juca în horă cu oamenii, după ce era tratat cu pâine şi sare.
b)      În străinătate, era bine văzut şi se plimba cu trăsurica alături de Elisabeta a II-a, regina Angliei, în timp ce, în România, românii deja nu mai aveau ce mânca şi se uitau prostiţi ce bine e văzut şi plimbat preşedintele lor de regina Angliei.
Dar nu putem să nu menţionăm Primăvara de la Praga (mai-august 1968) ce sfârşi prin invadarea Cehoslovaciei de către URSS şi aliaţii săi, mai puţin România lui Ceauşescu. Să fi avut nea Nicu afinităţi cu Alexander Dubček?
Să fim serioşi! Reformatorul va fi expulzat din Partidul Comunist Cehoslovac în 1970.
În România nu există deloc respect pentru curaj şi pentru principii , manifestate chiar cu riscul  eşecului. Românii nu apreciază decât reuşita socială, măsurabilă în funcţii şi în bani. Ceauşescu a fost o personalitate politică pe măsura noastră.
Dar de ce nu s-a implicat în reprimarea Primăverii de la Praga?!?
Nu e chiar un mister. Structural, Ceauşescu era un rebel; „un derbedeu”, cum ar zice astăzi Crin Antonescu, care nu suporta nicio autoritate mai mare decât a sa. Acesta e motivul pentru care susţinea cu atâta cerbicie „neamestecul în treburili interne”. Ceauşescu nu agrea, nu putea să agreeze construcţiile supra-statale şi parteneriatele, dar nici nu era atât de prost încât să creadă că regimul numit Primăvara de la Praga putea să aibă vreo şansă. Era o primăvară mult prea timpurie şi nu există istoric sau intelectual cât de cât lucid să nu realizeze că acel regim era condamnat din start, că situaţia devenise de necontrolat pentru Dubček însuşi şi că ruşii nu aveau cum să tolereze aşa ceva la marginea imperiului.
Pentru Ceauşescu, Primăvara de la Praga nu a fost decât ocazia de a-şi preciza opţiunea pentru un regim original, care nu avea nicio legătură cu URSS-ul lui Brejnev sau al lui Gorbaciov, mai degrabă cu dictaturile asiatice.
Ceea ce am vrut să arăt este că nici Ceauşescu nu s-a manifestat tot timpul şi nu vizibil ca un dictator, dar acest lucru era mai mult decât previzibil. El a trăit şi a murit ca un tiran.
Dictatorul este acel şef de stat cu care dialogul se dovedeşte imposibil şi devine în final exclus.
Domnul Traian Băsescu pare să corespundă destul de bine acestei definiţii. Gândiţi-vă la încercările eşuate de a forma un guvern împreună cu opoziţia în 2009; gândiţi-vă la dificultatea PDL-ului, condus în continuare de T. Băsescu, chiar dacă Constituţia îi interzice acest lucru, de a forma coaliţii.
Domnul Andrei Pleşu e de cu totul altă părere. Iată definiţia indirectă pe care o propune Domnia Sa dictaturii:
„O dictatură în care dictatorul nu dispune de unanimitate nici  în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sunt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară”, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „ dictatură” e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă...”
Domnul Pleşu pare să identifice dictatura cu „ciocul mic”, cu absenţa libertăţii cuvântului şi conchide că, la noi, nu e vorba dspre aşa ceva.
Bine, dar presa a fost identificată deja cu o „vulnerabilitate” şi o „ameninţare la adresa Statului român”, în Strategia Naţională de Apărare, ceea ce a atras atenţia negativ Strasbourgului. (vezi articolul meu Paradoxul român, din 23 octombrie 2010).
Dacă presa este o ameninţare la adresa securităţii Statului, oricând te poţi aştepta la o Lege a presei care să pună botniţă ziariştilor neaserviţi, Lege a presei ce ar fi aclamată de toţi intelectualii lui Băsescu, care s-au exprimat deja pentru restrângerea dreptului la opinie.
Dar opiniile domnului Pleşu încep să se nuanţeze: „Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vânjoase (s.n.) Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.”
Aici domnul Pleşu comite un fals; un fals din toate punctele de vedere: moral şi informaţional. Domnul Pleşu prosteşte cititorul în faţă şi vinde culoarea alb ca fiind roşu.
Pentru ca un miting să fie „vânjos”, el trebuie să aibă forţă. Ca să aibă forţă, el trebuie să adune în stradă un număr semnificativ de oameni: nu chiar cinci milioane cât are pretenţia Băsescu, dar, în orice caz, la vreo 200 de mii de oameni determinaţi, care au venit acolo să-şi urle nemulţumirea şi indignarea, nu să stea să se uite. Dar poporul român e flămând, nu indignat. Să vorbeşti, în România lui Băsescu, despre mitinguri „vânjoase” este minciună sfruntată şi sfidare incalificabilă la adresa celor care am fost în stradă şi ştim ce-a fost acolo; e atitudinea altieră a unui intelectual elitist care nici nu vrea şi nici nu poate să convingă; vrea şi, din când în când, reuşeşte să intimideze pe câte unii, prin retorică.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Nici măcar. Citesc în continuare în articolul domnului Pleşu că „Traian Băsescu trebuie să mulţumească pentru ultimul lui succes electoral mai ales celor care, de ani de zile, şi-au făcut o misiune din a-i ronţăi surtucul şi care, acum, în ceasul al doisprezecelea, invită poporul să apere „democraţia” printr-o lovitură de stat...”
E fraza care pe mulţi cititori „i-a invitat” să se încrunte, din cauza proprietăţii termenilor, desigur.
Mai întâi că succesul electoral al domnului Băsescu nu s-a datorat criticilor săi, ci celor care au cumpărat alegerile în Republica Moldova, încât s-a obţinut o unanimitate care i-ar fi făcut învidioşi chiar şi pe Mubarak, pe Lukaşenko, pe Ceauşescu sau Hitler, sau celor care, la Paris, au organizat de aşa natură alegerile că au ieşit mai multe voturi decât alegători înscrişi; voturi favorabile domnului Băsescu, se-nţelege.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Domnul Pleşu vorbeşte despre „o lovitură de stat”,într-un moment foarte sensibil al regimului Băsescu.
Domnul Pleşu pare să nu realizeze ce sintagmă a folosit şi nu dă nicio explicaţie. Bănuiesc că s-a gândit la manifestaţii de stradă puternice – „De ce le e frică, nu scapă”, vorba lui Băsescu – urmate de demisia guvernului şi suspendarea Preşedintelui, ceea ce ar determina şi o schimbare de regim. O schimbare de regim?
Da, inevitabil, „lovitura de stat” duce, la schimbare de regim, altfel nu s-ar produce, altfel nu şi-ar avea rostul. Schimbăm dictatura cu democraţia.
Dar este evident că nu asta vrea domnul Pleşu atunci când creează o asemenea ambiguitate. Domnia Sa vrea să sugereze că, atâta vreme cât Opoziţia pregăteşte „ o lovitură de stat” ,guvernul este autorizat să ia orice măsură, oricât de dură, oricât de sângeroasă, până la urmă, ca să apere...Statul. Nu degeaba, pe toate canalele, inclusiv pe România Cultural, ni se povesteşte despre cât de voiniceşte s-a dotat jandarmeria ca să poată reprima manifestaţiile de protest. No comment!
Domnul Pleşu are şi o concluzie, de fapt, un sfat:
„Actorilor politici din opoziţie le-aş da un sfat: dacă într-adevăr vreţi să „scăpaţi” de Băsescu, opriţi-i pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure. Lăsaţi loc liber pentru argumentul credibil, pentru critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate.”
Mai întâi că sfatul conţine aceeaşi teorie a „ciocului mic”, atât de dragă PDL-iştilor şi elitiştilor, care e o minune că s-au întâlnit undeva, pe scara timpului, şi care spune: „Nu înjura, nu critica, nu vorbi, nu te exprima, nu scrie. Ascultă-i cu evlavie pe elitişti: pe tătuca Pleşu  şi pe tătuca Traian.”
Apoi trebuie să vedem cine sunt „proştii, istericii şi lichelele” care înjură. Articolul domnului Pleşu musteşte de râcă şi resentiment la adresa celor care nu vor să se sperie şi să facă „ciocul mic.” Dar la cine s-a gândit exact domnul Pleşu? Că doar nu la o mână de bloggeri sau forumişti exaltaţi. Cunosc eu o celebritate care, prin emisiuni de televiziune şi alte locuri, nu pierde nicio ocazie să-l compare pe Băsescu cu Hitler şi, mai nou, cu Mussolini. Aţi ghicit: este domnul Andrei Marga. De la profesorul Marga am aflat că, pe timpul celui de-al treilea Reich, în cartierele evreieşti, se puseseră pancarte cu înscrisul: „De ce vă e frică, nu scăpaţi!”
Pe 6 martie, la emisiunea duminicală Punctul de întâlnire, de la Antena 3, moderatorul Radu Tudor i-a avut ca invitaţi pe profesorii Andrei Marga şi Alexandru Athanasiu.
Cum era de aşteptat, Andrei Marga s-a lansat într-o nouă comparaţie între Băsescu şi un dictator de extremă dreapta, de data aceasta, Mussolini. Ca şi Băsescu, Il Duce a redus salariile bugetarilor, dar doar cu 10% (ca lumea, dictatorul italian!), a desfiinţat şcoli şi i-a pensionat pe universitarii incomozi, oponenţi ai regimului, pentru a face loc noilor elite verzi. Mai indulgent, profesorul Athanasiu i-a găsit ceva merite în revigorarea economiei. Iată! Nu numai Ceauşescu, dar şi Mussolini a fost mai bun decât...
Dar am şi eu o curiozitate: Claretta Petacci era blondă?


                                                                             ***

În concluzie, primele însemne ale dictaturii sunt încălcarea Constituţiei, producerea unui haos legislativ pentru a putea să implementezi altceva, faultarea Parlamentului prin  „asumarea răspunderii” şi, la nivel de discurs sau de text, folosirea artificiului stilistic în dauna argumentului. Toată lumea simte obscur că nu este corect, dar  puţini pot să explice.
Pe blogul personal, Contele de Saint Germain conchide:
„Dacă, în buzunarul de la piept al vestei sale de protecţie anti-realitate cu care s-a încins, Andrei Pleşu s-a hotărât să arboreze, în loc de batistă, un brevet de semantician, mă gândesc că n-ar fi total lipsit de sens, ba dimpotrivă, s-ar înscrie chiar într-o logică a continuităţii, să analizeze, într-un viitor editorial, raportul semantic între cuvintele „arbitru” şi „jucător”. Nu de alta dar poate astfel ne vom lămuri cât de democratic sau dictatorial este ca un preşedinte pe care Constituţia îl deleagă arbitru, să aleagă cu de la sine putere a intra pe teren în calitate de jucător.” (Tristul refugiu în semantică, din 8 martie a.c.)

Post Scriptum: Când are timp, cititorul poate lectura şi celelalte articole ale mele pe tema regimului dictatorial:
În oglindă – Manuscris ascuns într-o sticlă, din 30 septembrie, 2009
Preşedintele „tutulor” cangurilor (II) – Orizonturi verzi, din 12 august, 2010
Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii, din 12 septmbrie 2010
Paradoxul român  , din 23 octombrie 2010
Nostalgia autoritarismului/ Căpitan>Conducător>Băsescianism  ,din 20 ianuarie 2011.