FAPTE REPROBABILE

                                                FAPTE  REPROBABILE

Aflu de pe Ziare.com că un  cetăţean din Turnu Severin a fost amendat/tâlhărit de autorităţi de 2 milioane de lei vechi pentru simplul fapt că l-a huiduit pe Boc, « Căci nu-i iertat nici glasul teribilei nevoi », vorba poetului.

În ce ţară democrată din lumea asta aţi mai pomenit ca un cetăţean să fie tâlhărit de autorităţi pentru simplul fapt că a strigat lucruri neprietenoase şi şi-a botezat conducătorii cu ouă şi roşii? La noi, oamenii nu au nici măcar banii sau obişnuinţa de a arunca cu ouă şi roşii. Simplul fapt că sunt în stradă şi strigă ceva e prilej de amendă. Sufletul lui Boc se bucură scârnav de un bir în plus: birul pe revoltă. Mai face un ban pentru campaniile electorale, după tot ce-a jumulit de la bugetari.

ESTE  O  MĂSURĂ  CLARĂ  DE  INTIMIDARE ! Aceasta deja nu mai e democraţie, este democratură. Ceilalţi participanţi la miting trebuia să se mobilizeze şi să-l apere pe protestatar. Iar el nu trebuia să plătească amenda. Eu aş fi zis că nu am bani şi că cer să mi se transfere amenda în zile de detenţie. La ieşirea din puşcărie aş fi povestit pe blog cum am stat eu la pârnaie pentru unul ca Boc, fiindcă aşa înţelege Statul băsescian să se mobilizeze împotriva cetăţenilor, privându-i de libertate şi tâlhărindu-i, o dată în plus, de puţinii bani pe care nu li i-a furat încă.

Vă imaginaţi cum ar fi reacţionat dulăii de presă prezidenţială şi căţelele lor dacă astfel de orori s-ar fi întâmplat, fie şi doar pe sfert, în alt regim?!? Vă imaginaţi ce isterie ar fi ieşit din gurile şi de sub degetele lor? Dar acum e bine, fiindcă astfel de fapte reprobabile satură, cu asupra de măsură, pântecul lor blestemat!

Chiar şi în statele cu regim semidemocrat, cu căţele şi dulăi bine-hrăniţi la putere, se dă, la mitinguri, libertatea de a huidui, fiind văzută ca o supapă de descărcare a tensiunilor sociale. Numai guvernanţii noştri nu au nici această minimă inteligenţă. La noi, prin asemenea acţiuni de intimidare, se pun bazele dictaturii băsesciene. Este un exemplu clar că nu ai voie să protestezi. Pe străzile României nu sunt permise şi nu se produc decât surogate de manifestaţii, un nechezol de proteste, ca să folosim un termen ceauşist. Cum este dibuit în cineva Protestatarul cu majusculă, acela e pe loc umflat şi buzunărit.

Ce legi din România prevăd cât costă un strigăt de protest?

Costă două milioane?

Costă o bâtă în cap?

Costă şocuri electrice?

Costă un glonte?

Costă toate astea la un loc, dar progresiv!

De ce presa scrisă nu comentează întâmplarea oribilă de la Turnu Severin?

Umflat de jandarmi şi urcat cu forţa şi cu sila într-o dubă a fost şi Vasile Teofil, locotenent-colonel în rezervă, participant la mitingul cadrelor militare pensionate de la Constanţa, din ianuarie a.c. Vasile Teofil a fost acuzat că a încercat, chiar dacă nu a reuşit şi deci nu s-a putut proba, să rupă o pancartă cu portretul lui Băsescu. Întreb şi eu, pe urmele lui Marin Preda: „Dar ce suntem noi? Popor de idioţi?” La un miting de protest, fie el chiar şi-n România, nu poţi să porţi portretul lui Băsescu şi al Elenei Udrea, precum odinioară pe cel al lui Ceauşescu şi al lui Nuţi CO2 cu „stima noastră şi mândria” scrise dedesubt; la un miting de protest, portretele, chiar caricaturi, sfârşesc prin a fi rupte sau arse. Da, domnilor, ţine tot de tactica descărcării tensiunilor sociale. Înainte de a scrie acest articol, am revăzut cele mai bune videoclipuri postate de trei televiziuni şi tot nu am reuşit să înţeleg de ce a fost umflat acel militar şi amendat cu suma halucinantă pentru un pensionar căruia i-ai tăiat pensia, „Prin grija lui, grija lui/A Udrea-Băselului”, de 10 milioane de lei vechi, cam cât câştiga un profesor după tăierile din iulie, da-le-ar Dumnezeu lumânări în casă, de banii ăştia!

O televiziune mai ghizdavă a relatat că Teofil a vrut să treacă de un gard de jandarmi şi să ajungă în sediul Prefecturii Constanţei.

Da, dar nu a reuşit. El a fost trântit în iarbă de jandarmi, lovit, împachetat şi dus la dubă, unde, pentru că nu voia să urce, i-au aplecat capul în piept, i-au imobilizat braţele şi l-au înghesuit în dubă. La mitingul „vânjos”, cum l-ar fi calificat corifeul Puterii, Andrei Pleşu, participau taman... 400 de oameni. „Curat vânjos” şi „curat murdar” din partea Puterii să se poarte astfel. Vreau un jurist care să-mi explice ce-a făcut acel om, de fapt, şi pentru ce a fost el amendat. În articolul său de tristă amintire, intitulat Proprietatea termenilor şi publicat în „Dilema veche”, nr. 368, din 3 martie a.c., domnul Andrei Pleşu nota: „Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vânjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.” Eu, când am văzut la televizor ce i se face acelui om, m-am temut şi pentru sănătatea, şi pentru viaţa lui. Dar, pentru liniştirea domnului Pleşu, cel foarte iritat, din articolul citat mai sus, haideţi să spunem că doi militari pensionaţi au murit în urma şocului provocat de tăierea pensiilor şi doi bolnavi au decedat în urma desfiinţării spitalelor din localităţile lor.

Câţi trebuie să mai moară şi să dea bani la Boc ca să trăiască portocaliii în sfârşit bine, nestingheriţi de mitinguri" vânjoase" şi necontenind să se admire reciproc.

N-am să pot uita niciodată faţa lui Vasile Teofil marcată de revoltă şi de neputinţă şi ochii lui albaştri, plini de durere. Reprezentanţii unui popor normal se gândesc că oricare dintre ei ar putea fi în locul acelui om lovit de urgie. Din ce-i cunosc eu pe compatrioţii mei, ei gândesc că, în fond, şi omul are o vină. În locul lui, ei nu s-ar fi dus la miting. Dacă s-ar fi dus la miting, ar fi jucat pinguinul şi, în niciun caz, nu s-ar fi luat la trântă cu jandarmii. Nu e frumos. Dacă se luau la trântă cu jandarmii şi pica măgăreaţa pe ei să fie urcaţi în dubă şi amendaţi, asta e – se resemnau şi dădeau banii, fără blesteme şi alte prostii, „Să fie de sufletul lui Boc”, că mult ne-a muls şi mulţi n-au simţit.

Dar faţa lui Vasile Teofil şi ochii lui albaştri n-am să-i pot uita niciodată şi nici n-am să-mi iert că nu m-am putut mobiliza şi că n-am găsit o noapte în care să scriu despre cele întâmplate la Constanţa, încă din luna ianuarie.

Despre paradoxurile românilor am mai scris (vezi articolul Paradoxul român, din 23 octombrie 2010), dar ce ziceţi de ăsta: Noi suntem amendaţi pentru că ne e foame, nouă ni se pune bir până şi pe foame şi ...grecii protestează! Aflaţi că în Grecia, astăzi, de 1 Mai, sunt mitinguri într-adevăr „vânjoase”, ce l-ar speria de-a dreptul pe intelectualul Puterii, Andrei Pleşu, care a trudit din greu, cu pana, ca, în ţara sa, să nu vadă aşa ceva. Şi, până acum, nici n-a văzut. Dar eu încep să nu mai fiu atât de sigură că nici nu va vedea, căci, vorba domnului Preşedinte Băsescu, „De ce le e frică, nu scapă.” De, „gura păcătosului adevăr grăieşte...”

Mai trebuie spus că oamenii Greciei nu ies singuri şi de-a valma în stradă; ei o fac la chemarea unor confederaţii sindicale adevărate, unor lideri adevăraţi. La noi, nemulţumirea e extremă, dar nu are cine să îi dea contur, să o pună într-o formă. Nu numai că nu există lideri credibili, dar ăia care sunt nici măcar nu cheamă lumea la miting! N-au făcut-o de 16 decembrie, n-au făcut-o de 21 şi nici de 22 decembrie. Nu o fac nici măcar acum, de 1 Mai, bucuroşi că poporul e bleg , că rolul le-a fost uşor şi că au scos pe el un preţ bun.

În această zi şi în acest an, peste tot în ţările democrate, cu regim pluripartidist, partidele de stânga cheamă lumea în stradă pentru a-şi manifesta încrederea în VICTORIA  SOLIDARITĂŢII  ÎMPOTRIVA  INDIVIDUALISMULUI.

La noi, fiind recesiune, ce se gândi PSD-ul? Ce-i trecu lui Victor Ponta, precum odinioară lui Ştrul, prin cap? O, nu, nu un glonte de calibrul patru, ci o idee generoasă: să nu mai cheme lumea la bere, fiindcă oamenii sunt nemâncaţi şi, dacă beau pe nemâncate, se-mbată şi, dacă se-mbată, se-apucă să-l înjure pe Boc şi, dacă-l înjură pe Boc, jandarmii îi amendează şi, dacă jandarmii îi amendează, oamenii se supără pe Ponta şi ,atunci ,ce-i trecu lui Victor prin cap?

O idee de calibrul patru: să-şi cheme membrii de partid şi simpatizanţii să planteze nu-mă-uita pe marginea drumurilor; să-şi aducă aminte alegătorii de cel care fuse liderul Opoziţiei – Victor Ponta.

Ideea e generoasă, cititorule, şi miroase bine, dar eu zic că mult mai bine dădea să planteze nişte... roşii: ţin şi de foame, au vitamine, pot fi folosite şi ca arme într-o posibilă încăierare, fără să producă răni sau tumefacţii, că românul e fricos. Şi mai e ceva, cititorule, roşiile sunt... roşii, „culoarea social-democraţiei”, vorba lui Radu Mazăre.

ŢARA MORŢILOR

Faţă cu ce se întâmplă în prezent în Sănătate niciodată nu o să ne indignăm îndeajuns: spitale renovate cu doi ani în urmă şi cu bani grei, dotate cu aparatură modernă sunt închise, urmând să devină aziluri. De ce aziluri? DE  CE  AVEM  ATÂTA  ZOR  DE  AZILURI ?!?
Într-o ţară în care oamenii mor ca muştele, fără bani de medicamente, fără bani de hrană, fără bani de investigaţii sanitare amănunţite şi rămaşi fără spitale, ei nu vor mai prinde oricum trenul senectuţii care să-i ducă spre tristul azil fondat de Boc-Băsescu, faimosul cuplu B-B, cu aromă de cioclu.
Cum remarca undeva un forumist, celebrul "Să trăiţi bine!" s-a transformat acum că Tăriceanu a plecat într-un cinic "Să muriţi bine!", adică în număr mare, cu ghiotura, să se bucure şi sufletul lui Boc că a făcut şi el ceva: a distrus economia, a înfometat ţara, a închis spitale, a închis şcoli, condamnând copiii săraci la plafonare intelectuală, şi, mai nou, îşi omoară conaţionalii. Cum remarca Radu Tudor în editorialul din 7 aprilie a.c., din "Jurnalul naţional", nepăsarea şi brutalitatea guvernanţilor amplifică "agonia unor muribunzi cărora în Postul Paştelui trebuia să le oferi un medicament şi o vorbă bună. Am senzaţia că tot răul ăsta imens prăvălit de la cel mai înalt nivel asupra unor fiinţe în vârstă şi fără nicio posibilitate de apărare se va întoarce împotriva noastră. Oamenii fără Dumnezeu care ne conduc ne oferă o perspectivă lungă a unui viitor dureros, pe care-l merităm cu vârf şi îndesat."
Doar Radu Tudor mi s-a părut că a avut suflul patetic necesar pentru a surprinde şi a înfiera această situaţie inadmisibilă şi abominabilă, în care moartea bântuie ţara în numele legii şi al lui Boc şi oricine îndrăzneşte să comenteze este blamat că nu lasă guvernul să lucreze. Şi ce lucrare! Căci moartea şi-a început secerişul în România. Oamenii cad ca spicele la poarta zăvorâtă a spitalului, cum s-a întâmplat la Bălceşti şi Băneasa, cele două localităţi ale morţii, având aceeaşi iniţială cu guvernanţii groazei Boc-Băsescu.
Eu cred că s-a atins o culme a cinismului:
Se calcă pe cadavre doar ca labe portocalii să poată să-şi adjudece ieftin mândreţe de spitale proaspăt renovate, ce nu vor deveni niciodată aziluri goale, ci clinici private, scumpe, vopsite portocaliu. Ziariştii de investigaţie vor avea de lucru în lunile ce vin.
După ce zoaiele portocalii vor înceta să mai brăzdeze chipul împietrit al ţării, eu aş readuce aceste clădiri la statutul lor de spitale publice. Doar pe câteva, alese pe sprânceană, le-aş transforma în case de nebuni. I-aş închide acolo pe cei care au luat decizia desfiinţării spitalelor şi pe susţinătorii lor. Ar avea condiţii bune de viaţă şi ar putea să filozofeze liniştiţi, izolaţi de poporul ingrat, pe tema modernizării României. În paralel cu aceasta, aş întocmi nişte liste negre pe care aş trece toate aceste ospicii private de condiţie bună:
Cine ar vrea să le dea foc să o poată face!

D-ALE DICTATURII

                                                     D-ALE  DICTATURII

Într-un articol publicat în „Dilema veche”, nr. 368 din 3 martie a.c. şi intitulat Proprietatea termenilor, domnul Andrei Pleşu face o, de acum deja celebră, pledoarie întru inocentarea regimului Băsescu, ce s-ar afla total în afara prezumţiei de dictatură. Pe un ton de o indignare crescândă, dublat de binecunoscuta-i stare de minunare, autorul articolului subliniază: „ Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun...) sau, delir suprem – la limita kitch-ului – Băsescu-Hitler.”

Deşi articolul este amplu, domnul Pleşu nu se preface nici măcar o clipă că sesizează că Mubarak, Lukaşenko, Ceauşescu şi Hitler sunt deja istorie, sunt dictatori ajunşi şi clasaţi. Principala diferenţă între ei şi Băsescu este nu că Băsescu nu ar oferi premisele unei reale dictaturi, ci că această – admitem – presupusă  dictatură este încă în stadiu evolutiv. Niciunul dintre dictatorii citaţi, nici măcar Hitler care, ca şi domnul Băsescu, a ajuns la putere în urma unor alegeri democratice, nu şi-au arătat de la început potenţialul distructiv şi criminal. Dictatura, când nu este militară, niciodată nu se instaurează brusc. Ea îşi caută de fiecare dată aparenţe respectabile şi chiar democratice şi este, de fiecare dată, rodul colaborării dintre dictator şi popor. (vezi şi articolul În oglindă – Manuscris ascuns într-o sticlă, din 30 septembrie 2009, de pe acest blog.)

În condiţii istorice prielnice autoritarismului, dictatorului nu îi este greu deloc să identifice categoriile de oameni dispuşi să-l slujească, oameni cu care poate colabora întru întărirea autorităţii lui şi a lor, oameni pe care îşi poate fundamenta regimul dictatorial.

Nu există dictatură civilă care să nu se fi manifestat mai întâi ca regim autoritar şi este CEL  PUŢIN  ciudat faptul că domnul Pleşu compară regimuri dictatoriale finite cu o administraţie autoritară aflată în desfăşurare şi în plină evoluţie.

Are Băsescu nu intelectuali, ci trăsăturile unui dictator?

Haideţi să ne uităm un pic la Nicolae Ceauşescu.

În martie 1965, N. Ceauşescu preia funcţia de Secretar General al Partidului Muncitoresc Român, pe care l-a şi rebotezat PCR. Ceauşescu a evoluat într-un regim autoritar-dictatorial, pentru că împotriva pluripartidismului, dar care avea regulile lui, reguli care, prin natura lor intrinsecă, generează principii, la nivel de societate, şi caractere, la nivel de indivizi. Ajuns cel mai mare om în Stat, Ceauşescu încalcă mintenaş articolul 13 din Statutul partidului proaspăt adoptat la Congresul al IX-lea care interzicea cumulul de funcţii şi ajunge să ocupe, din 1967, şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat. În această calitate, Ceauşescu s-a dovedit un „preşedinte jucător”, deoarece, sub preşedinţia sa, Consiliul de Stat s-a transformat, dintr-un organ mai mult decorativ, într-unul de conducere efectivă, preluând din atribuţiile guvernului condus de Ion Gheorghe Maurer, cu care Ceauşescu va intra în conflict, şi chiar dublând, decizional, guvernul.

Cum se comportă Traian Băsescu, ca Preşedinte?

Încălcând la tot pasul Constituţia:

1. Participă la şedinţele PDL-ului, deşi, ca preşedinte, Domniei Sale i-a încetat calitatea de membru de partid.
2. Nu reuşeşte şi nici nu vrea să fie un arbitru pe scena politică, Domnia Sa susţinând public partidul de guvernământ şi insultându-i pe liderii partidelor de opoziţie.
3. Îl dublează permanent pe Primul-Ministru, acesta devenind, sub preşedinţia lui Băsescu, un fel de executant al directivelor primite de la Cotroceni. Se comportă ca şi când România ar fi o republică prezidenţială, ceea ce, de jure, nu este.
4. Înfiinţează comisii prezidenţiale care lucrează paralel cu cele guvernamentale la crearea unor legi sau statute. A  se vedea în acest sens Comisia Miclea care a dublat echipa condusă de Ministrul social-democrat al Educaţiei, doamna Ecaterina Andronescu, în toamna anului 2009. Însăşi înfiinţarea Comisiei prezidenţiale Miclea a fost un abuz: a) pentru că Preşedinţia nu are rol executiv şi b) pentru că Preşedintele jucător a intervenit de partea partidului său şi în defavoarea partenerilor de coaliţie, dovedindu-se şi ilegal, şi neloial.

Un dictator nu se simte niciodată bine în cadrul Legii fundamentale a Statului – Constituţia – care îi limitează intenţiile şi apetitul de putere.

Aveau să treacă doar nouă ani până în martie 1974, când Ceauşescu avea să fie uns Preşedinte al RSR şi Maurer, care avea o viziune mai liberală asupra economiei, să fie îndepărtat din funcţia de Prim-Ministru pentru ca la Congresul al XI-lea, din noiembrie 1974, să-şi piardă şi locul în Comitetul Central.

Concluzia?

Dictatorul nu suportă opoziţie, nici în cadrul partidului, nici în afara lui.

Este încă în desfăşurare aversiunea lui Traian Băsescu faţă de Vasile Blaga. Ce are Blaga şi nu are Boc?

Blaga este, cu bune şi rele, un om cu coloană vertebrală şi cu un contur şi o personalitate bine delimitate. Blaga nu este o cocă ce ia forma vasului în care-o pui. Blaga e Blaga: un om cu voinţă. Or, dictatorul are o vocaţie: pe aceea de a distruge voinţa celor din jurul său.

Pentru România ante-decembristă, anul 1974 a însemnat începutul sfârşitului. Din acel moment, ţara noastră s-a îndreptat spre o anchiloză tot mai accentuată, mai deznădăjduită şi mai insuportabilă, culminând cu revolta sângeroasă din 1989.

Dar în tot acest răstimp, Ceauşescu avu şi momentele lui bune:

a)      În ţară, juca în horă cu oamenii, după ce era tratat cu pâine şi sare.

b)      În străinătate, era bine văzut şi se plimba cu trăsurica alături de Elisabeta a II-a, regina Angliei, în timp ce, în România, românii deja nu mai aveau ce mânca şi se uitau prostiţi ce bine e văzut şi plimbat preşedintele lor de regina Angliei.

Dar nu putem să nu menţionăm Primăvara de la Praga (mai-august 1968) ce sfârşi prin invadarea Cehoslovaciei de către URSS şi aliaţii săi, mai puţin România lui Ceauşescu. Să fi avut nea Nicu afinităţi cu Alexander Dubček?

Să fim serioşi! Reformatorul va fi expulzat din Partidul Comunist Cehoslovac în 1970.

În România nu există deloc respect pentru curaj şi pentru principii , manifestate chiar cu riscul  eşecului. Românii nu apreciază decât reuşita socială, măsurabilă în funcţii şi în bani. Ceauşescu a fost o personalitate politică pe măsura noastră.

Dar de ce nu s-a implicat în reprimarea Primăverii de la Praga?!?

Nu e chiar un mister. Structural, Ceauşescu era un rebel; „un derbedeu”, cum ar zice astăzi Crin Antonescu, care nu suporta nicio autoritate mai mare decât a sa. Acesta e motivul pentru care susţinea cu atâta cerbicie „neamestecul în treburili interne”. Ceauşescu nu agrea, nu putea să agreeze construcţiile supra-statale şi parteneriatele, dar nici nu era atât de prost încât să creadă că regimul numit Primăvara de la Praga putea să aibă vreo şansă. Era o primăvară mult prea timpurie şi nu există istoric sau intelectual cât de cât lucid să nu realizeze că acel regim era condamnat din start, că situaţia devenise de necontrolat pentru Dubček însuşi şi că ruşii nu aveau cum să tolereze aşa ceva la marginea imperiului.

Pentru Ceauşescu, Primăvara de la Praga nu a fost decât ocazia de a-şi preciza opţiunea pentru un regim original, care nu avea nicio legătură cu URSS-ul lui Brejnev sau al lui Gorbaciov, mai degrabă cu dictaturile asiatice.

Ceea ce am vrut să arăt este că nici Ceauşescu nu s-a manifestat tot timpul şi nu vizibil ca un dictator, dar acest lucru era mai mult decât previzibil. El a trăit şi a murit ca un tiran.

Dictatorul este acel şef de stat cu care dialogul se dovedeşte imposibil şi devine în final exclus.

Domnul Traian Băsescu pare să corespundă destul de bine acestei definiţii. Gândiţi-vă la încercările eşuate de a forma un guvern împreună cu opoziţia în 2009; gândiţi-vă la dificultatea PDL-ului, condus în continuare de T. Băsescu, chiar dacă Constituţia îi interzice acest lucru, de a forma coaliţii.

Domnul Andrei Pleşu e de cu totul altă părere. Iată definiţia indirectă pe care o propune Domnia Sa dictaturii:

„O dictatură în care dictatorul nu dispune de unanimitate nici  în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sunt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară”, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „ dictatură” e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă...”

Domnul Pleşu pare să identifice dictatura cu „ciocul mic”, cu absenţa libertăţii cuvântului şi conchide că, la noi, nu e vorba dspre aşa ceva.

Bine, dar presa a fost identificată deja cu o „vulnerabilitate” şi o „ameninţare la adresa Statului român”, în Strategia Naţională de Apărare, ceea ce a atras atenţia negativ Strasbourgului. (vezi articolul meu Paradoxul român, din 23 octombrie 2010).

Dacă presa este o ameninţare la adresa securităţii Statului, oricând te poţi aştepta la o Lege a presei care să pună botniţă ziariştilor neaserviţi, Lege a presei ce ar fi aclamată de toţi intelectualii lui Băsescu, care s-au exprimat deja pentru restrângerea dreptului la opinie.

Dar opiniile domnului Pleşu încep să se nuanţeze: „Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vânjoase (s.n.) Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.”

Aici domnul Pleşu comite un fals; un fals din toate punctele de vedere: moral şi informaţional. Domnul Pleşu prosteşte cititorul în faţă şi vinde culoarea alb ca fiind roşu.

Pentru ca un miting să fie „vânjos”, el trebuie să aibă forţă. Ca să aibă forţă, el trebuie să adune în stradă un număr semnificativ de oameni: nu chiar cinci milioane cât are pretenţia Băsescu, dar, în orice caz, la vreo 200 de mii de oameni determinaţi, care au venit acolo să-şi urle nemulţumirea şi indignarea, nu să stea să se uite. Dar poporul român e flămând, nu indignat. Să vorbeşti, în România lui Băsescu, despre mitinguri „vânjoase” este minciună sfruntată şi sfidare incalificabilă la adresa celor care am fost în stradă şi ştim ce-a fost acolo; e atitudinea altieră a unui intelectual elitist care nici nu vrea şi nici nu poate să convingă; vrea şi, din când în când, reuşeşte să intimideze pe câte unii, prin retorică.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Nici măcar. Citesc în continuare în articolul domnului Pleşu că „Traian Băsescu trebuie să mulţumească pentru ultimul lui succes electoral mai ales celor care, de ani de zile, şi-au făcut o misiune din a-i ronţăi surtucul şi care, acum, în ceasul al doisprezecelea, invită poporul să apere „democraţia” printr-o lovitură de stat...”

E fraza care pe mulţi cititori „i-a invitat” să se încrunte, din cauza proprietăţii termenilor, desigur.

Mai întâi că succesul electoral al domnului Băsescu nu s-a datorat criticilor săi, ci celor care au cumpărat alegerile în Republica Moldova, încât s-a obţinut o unanimitate care i-ar fi făcut învidioşi chiar şi pe Mubarak, pe Lukaşenko, pe Ceauşescu sau Hitler, sau celor care, la Paris, au organizat de aşa natură alegerile că au ieşit mai multe voturi decât alegători înscrişi; voturi favorabile domnului Băsescu, se-nţelege.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Domnul Pleşu vorbeşte despre „o lovitură de stat”,într-un moment foarte sensibil al regimului Băsescu.

Domnul Pleşu pare să nu realizeze ce sintagmă a folosit şi nu dă nicio explicaţie. Bănuiesc că s-a gândit la manifestaţii de stradă puternice – „De ce le e frică, nu scapă”, vorba lui Băsescu – urmate de demisia guvernului şi suspendarea Preşedintelui, ceea ce ar determina şi o schimbare de regim. O schimbare de regim?

Da, inevitabil, „lovitura de stat” duce, la schimbare de regim, altfel nu s-ar produce, altfel nu şi-ar avea rostul. Schimbăm dictatura cu democraţia.

Dar este evident că nu asta vrea domnul Pleşu atunci când creează o asemenea ambiguitate. Domnia Sa vrea să sugereze că, atâta vreme cât Opoziţia pregăteşte „ o lovitură de stat” ,guvernul este autorizat să ia orice măsură, oricât de dură, oricât de sângeroasă, până la urmă, ca să apere...Statul. Nu degeaba, pe toate canalele, inclusiv pe România Cultural, ni se povesteşte despre cât de voiniceşte s-a dotat jandarmeria ca să poată reprima manifestaţiile de protest. No comment!

Domnul Pleşu are şi o concluzie, de fapt, un sfat:

„Actorilor politici din opoziţie le-aş da un sfat: dacă într-adevăr vreţi să „scăpaţi” de Băsescu, opriţi-i pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure. Lăsaţi loc liber pentru argumentul credibil, pentru critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate.”

Mai întâi că sfatul conţine aceeaşi teorie a „ciocului mic”, atât de dragă PDL-iştilor şi elitiştilor, care e o minune că s-au întâlnit undeva, pe scara timpului, şi care spune: „Nu înjura, nu critica, nu vorbi, nu te exprima, nu scrie. Ascultă-i cu evlavie pe elitişti: pe tătuca Pleşu  şi pe tătuca Traian.”

Apoi trebuie să vedem cine sunt „proştii, istericii şi lichelele” care înjură. Articolul domnului Pleşu musteşte de râcă şi resentiment la adresa celor care nu vor să se sperie şi să facă „ciocul mic.” Dar la cine s-a gândit exact domnul Pleşu? Că doar nu la o mână de bloggeri sau forumişti exaltaţi. Cunosc eu o celebritate care, prin emisiuni de televiziune şi alte locuri, nu pierde nicio ocazie să-l compare pe Băsescu cu Hitler şi, mai nou, cu Mussolini. Aţi ghicit: este domnul Andrei Marga. De la profesorul Marga am aflat că, pe timpul celui de-al treilea Reich, în cartierele evreieşti, se puseseră pancarte cu înscrisul: „De ce vă e frică, nu scăpaţi!”

Pe 6 martie, la emisiunea duminicală Punctul de întâlnire, de la Antena 3, moderatorul Radu Tudor i-a avut ca invitaţi pe profesorii Andrei Marga şi Alexandru Athanasiu.

Cum era de aşteptat, Andrei Marga s-a lansat într-o nouă comparaţie între Băsescu şi un dictator de extremă dreapta, de data aceasta, Mussolini. Ca şi Băsescu, Il Duce a redus salariile bugetarilor, dar doar cu 10% (ca lumea, dictatorul italian!), a desfiinţat şcoli şi i-a pensionat pe universitarii incomozi, oponenţi ai regimului, pentru a face loc noilor elite verzi. Mai indulgent, profesorul Athanasiu i-a găsit ceva merite în revigorarea economiei. Iată! Nu numai Ceauşescu, dar şi Mussolini a fost mai bun decât...

Dar am şi eu o curiozitate: Claretta Petacci era blondă?

                                                                             ***

În concluzie, primele însemne ale dictaturii sunt încălcarea Constituţiei, producerea unui haos legislativ pentru a putea să implementezi altceva, faultarea Parlamentului prin  „asumarea răspunderii” şi, la nivel de discurs sau de text, folosirea artificiului stilistic în dauna argumentului. Toată lumea simte obscur că nu este corect, dar  puţini pot să explice.

Pe blogul personal, Contele de Saint Germain conchide:

„Dacă, în buzunarul de la piept al vestei sale de protecţie anti-realitate cu care s-a încins, Andrei Pleşu s-a hotărât să arboreze, în loc de batistă, un brevet de semantician, mă gândesc că n-ar fi total lipsit de sens, ba dimpotrivă, s-ar înscrie chiar într-o logică a continuităţii, să analizeze, într-un viitor editorial, raportul semantic între cuvintele „arbitru” şi „jucător”. Nu de alta dar poate astfel ne vom lămuri cât de democratic sau dictatorial este ca un preşedinte pe care Constituţia îl deleagă arbitru, să aleagă cu de la sine putere a intra pe teren în calitate de jucător.” (Tristul refugiu în semantică, din 8 martie a.c.)

Post Scriptum: Când are timp, cititorul poate lectura şi celelalte articole ale mele pe tema regimului dictatorial:

În oglindă – Manuscris ascuns într-o sticlă, din 30 septembrie, 2009

Preşedintele „tutulor” cangurilor (II) – Orizonturi verzi, din 12 august, 2010

Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii, din 12 septmbrie 2010

Paradoxul român  , din 23 octombrie 2010

Nostalgia autoritarismului/ Căpitan>Conducător>Băsescianism  ,din 20 ianuarie 2011.

OPOZIŢIA UNITĂ

                                                       OPOZIŢIA  UNITĂ

Despre ideea şi realitatea opoziţiei unite am mai scris, dar am participat sâmbătă, 5 februarie a.c., ca blogger, la reuniunea Consiliului Naţional al PSD, desfăşurată la Palatul Parlamentului, în sala Alexandru Ioan Cuza, şi gândurile, îndoielile, încrederea, reţinerea şi speranţa au revenit, rechemându-mă pe blog.

Programul reuniunii a fost următorul:

1. Dezbaterea şi aprobarea hotărârii de constituire a Uniunii Social-Liberale, din Partidul Social Democrat şi Alianţa de Centru Dreapta.
2. Rezoluţia Consiliului Naţional al PSD pentru sprijinirea aleşilor locali împotriva abuzurilor actualei puteri.
3. Semnarea acordului politic de constituire a Uniunii Social-Liberale, incluzând Protocolul de colaborare şi Agenda politică.

I.                   REZUMATUL  SUBIECTIV  AL  DISCURSURILOR  ROSTITE

Este obligatoriu ca rezumatul să fie subiectiv, pentru că relatări găsiţi pe toate drumurile. Ceea ce contează este ca articolul să reuşească să-l ţină pe cititor în faţa computerului. Eu selectez ce m-a convins sau nu m-a convins pe mine şi transmit mai departe. Dar ce scriu eu nu va fi retransmis decât dacă va convinge sau emoţiona pe cineva. Bloggerii nu au aplaudaci la comandă şi, când cade unul, nu cad toţi. Bloggerii se bat pentru bucăţica lor de on line. Sunt nişte navigatori foarte liberi şi solitari, ceea ce nu exclude posibilitatea întâlnirii unor nave-pereche.

Aşadar!

Primul vorbitor şi, evident, susţinător al alianţei a fost Liviu Dragnea, din discursul căruia am reţinut un enunţ ce mi s-a părut de maximă importanţă: „Vrem să înlăturăm orice posibilitate de fraudă electorală.”

Dacă este aşa, de ce nu am auzit vorbindu-se deloc până acum de introducerea cărţii  de alegător  şi de computerizarea sistemului de vot. Cum vrea opoziţia să înlăture ALTFEL furtul electoral?

Doar domnul Geoană, când încă era răvăşit de flacăra violetă, s-a revoltat şi a spus ceva despre nevoia securităţii alegerilor. Dar flacăra s-a stins şi nimeni de atunci n-a mai vorbit despre siguranţa şi corectitudinea sistemului de vot. Sub Boc-Băsescu, votul s-a transformat în umilinţă sau afacere, după caz, în timp ce domnul Tăriceanu impusese un sistem greoi, trimiţându-i pe oameni să voteze în localitatea de domiciliu. Mulţi nu au votat, premierul promovând, cu bună ştiinţă, absenteismul.

De ce nu vreţi să introduceţi cartea de alegător, domnilor parlamentari de toate culorile?!?

La unii curge şi la alţii pică?

Dar hoţi sunt şi unii şi-alţii!

Ne trebuie în Parlament oameni care, precum Cato cel Bătrân, să-şi încheie fiecare discurs cu fraza: „Trebuie distrusă Cartagina” câtă vreme ameninţă Roma; sau „TREBUIE  INTRODUSĂ  CARTEA  DE  ALEGĂTOR”; sau „Hoţia este o ruşine”; sau „Corupţia este mama tuturor relelor.” Altfel, Palatul Parlamentului va fi confiscat de impostori, care nu reprezintă nici votul real, exprimat şi nici interesele alegătorilor. Parlamentul va reprezenta doar interesul oamenilor care-l populează şi cu care votanţii reuşesc cu greu să se identifice.

Despre „statul fără stat”, ce caracterizează guvernarea actuală, a vorbit Adrian Nătase, Preşedintele Consiliului Naţional al PSD. Statul nu există atunci când trebuie să-şi protejeze cetăţenii, dar e foarte prezent atunci când trebuie să-i jupoaie, să le pună biruri.

De ce plătim aceste biruri dacă Statul nu ne întoarce protecţia socială pe care ne-o datorează? Între Statul lui Boc şi populaţie nu mai există niciun contract, populaţia fiind folosită pentru a fi deposedată de drepturi şi de banii de hrană: Munca mea îi satură pe alţii, munca mea este furată.

Băsescu, la începuturile domniei sale, curta doar America, îşi permitea să ... ironizeze Franţa (?!), făcea nazuri de Moscova şi se prefăcea şi se preface că n-a auzit de China. Il retarde, le pauvre bougre!

China este a doua mare putere economică mondială. A depăşit fulgerător Japonia (!) şi se pregăteşte acum să se ia la trântă cu SUA. Adrian Năstase conchide: „Doar la sfârşitul epocii Ceauşescu, România era atât de izolată în plan internaţional cum este acum... (...) El (Băsescu) nu este primit nici de Obama, nici de Sarkozy, nici la Moscova, nici la Beijing.”

După carnaval urmează postul, fiţele nejustificate fiind compensate acum de slugărnicie, România lui Băsescu consimţind „să devină un poligon de încercare pentru diverse experimente economice şi sociale, acceptate de o putere ilegitimă şi coruptă.”

Într-un articol mai vechi, publicat în Jurnalul naţional, Adrian Năstase spunea că „modernizarea statului”, în accepţiunea lui Traian Băsescu, „frizează suprarealismul şi, pe alocuri, dadaismul în formele lui cele mai acute.” Aşa se face că ţara este condusă în acest moment cu ajutorul unui partid, UNPR, pentru care niciun român nu a votat niciodată.

Interesant, nu?

Şi Năstase continuă: „Ţara noastră merită să fie guvernată de un guvern legitim, susţinut de cetăţeni, nu de o coaliţie toxică, menţinută prin şantaj şi prin cumpărarea voturilor cu banii românilor.”

Nu putea să treacă neobservat nici discursul domnului Radu Mazăre, primarul de Constanţa. Acesta, plecând de la tema dragostei cu care ne-au bombardat prin 2003-2004 ideologii şi intelectualii lui Băsescu, vrând astfel să pregătească terenul pentru paternalism şi un autoritarism deghizat, a povestit degajat despre iubirea reală, aventuroasă, încărcată de afaceri, daruri, fapte şi bani, dintre Traian şi Elena, cea dăruită cu cel mai bănos minister şi care – adaug eu - , precum odinioară Semiramida, transformă ţara întreagă într-un şantier, după ce şi-a pus, foarte „inspirat”, nişte „pantaloni pescăreşti”. Aceasta este Semiramida din „grădina carpatică” nesuspendată. Mazăre n-a pregetat să atragă atenţia că ne aflam acolo ca „să scăpăm de ciclop şi de dragostea lui.” Să-l audă Dumnezeu!

Cel mai bun discurs l-a avut domnul Ion Iliescu, Preşedintele de onoare al PSD. Nu mai e „cârlan, ca la 70 de ani”, dar, la venerabila vârstă de 80 de ani, încă face toţi banii. Este discursul în care s-a vorbit cel mai mult şi s-a explicat cel mai convingător necesitatea alianţei dintre cele trei partide. Iliescu a caracterizat actuala putere ca fiind „diletantă”, sistemul Băsescu dovedindu-se „incapabil să aducă bani la buget, să stimuleze munca sau să reducă evaziunea fiscală.” De diferenţele doctrinare dintre social-democraţi şi liberali, Iliescu nu s-a arătat îngrijorat; ele pot fi depăşite printr-un „efort sincer de comunicare”, subliniind că prioritatea momentului este înlăturarea guvernului Boc şi ieşirea din criză: „Nici stânga, nici dreapta nu pot oferi oamenilor o viaţă mai bună, dacă nu fac economia să funcţioneze mai bine.”

Dar ideea cea mai importantă şi cea mai adâncă a fost subliniată atunci când Iliescu a atras atenţia că alianţele „se destramă nu din cauza ideologiilor, ci din cauza oamenilor.”

Efortul acestei construcţii atât de riguros concepute trebuie continuat şi transpus în viaţă. Fiecare actor va trebui să joace rolul pe care regizorii i l-au încredinţat şi pe care l-a acceptat. E în joc cuvântul actorului! Un regizor nu e mai mult decât un actor. Doar că fiecare trebuie să-şi îndeplinească, cu rigoare, partea lui de muncă.

Întâmpinat cu aplauze deosebit de călduroase, a luat cuvântul la reuniune liderul liberal Crin Antonescu. Victor Ponta i-a atras atenţia asupra numărului MARE de social-democraţi din sală. Vorbim, cititorule, de un partid într-adevăr mare. Dar să ştii că şi replica liberalului a fost pe măsura mărimii partidului domnului Ponta:

„Apreciez nu atât mărimea, cât entuziasmul.” Adică, traduc eu, apreciez nu atât ce şi câţi suntem, ci ce putem să facem împreună.

Vezi, cititorule, de-aceea va câştiga el alegerile din primul tur.

Pentru semnarea acordului de constituire a USL ne-am deplasat în altă sală, fiecare cu bucuria şi îndoielile lui. Dar, oricum, momentul a fost frumos. S-au auzit acordurile din Odă bucuriei şi mai mulţi participanţi au ridicat mobilurile pentru a imortaliza momentul semnării actului de naştere a USL şi îmbrăţişarea celor doi lideri: liberal şi social-democrat. Chiar a fost frumos.

II.                CARE  ESTE  SENSUL  TREBII ? (ÎN  LOC  DE  CONCLUZII)

Se spune că Uniunea Social-Liberală a fost creată cu scopul debarcării guvernului portocaliu. Am  vorbit şi eu despre acest lucru într-un articol anterior. Ceea ce vreau să remarc acum este rigoarea şi scopul precis cu care a fost concepută. Ea nu are nimic din alianţele pre şi postelectorale, nimic din dezordinea şi pământescul acelora. Ceea ce înseamnă că scopul nu e doar pur electoral. Se doreşte izolarea politică definitivă a PDL-ului şi a domnului Traian Băsescu. Participanţii la această Uniune nu prea mai au liber-arbitru. Iar, dacă şi-l vor crea, riscă să-şi piardă onoarea, atâta câtă e. În toată această construcţie, admirabilă rămâne regia. S-a lucrat cu dinţii strânşi şi cu o rigoare chomskyană: elementele analizate au fost catalogate şi „legate”, ca nimic din ce e necesar să nu rămână în afara scenei, nimic să nu scape neinventariat; după care s-a purces la distribuirea rolurilor, cu accent pe explicarea fiecărui rol în parte. Aici nu este vorba să se schimbe un partid cu altul, aici e vorba, cum arăta Adrian Năstase în discursul său, de o putere imensă acumulată în mâna unui singur om, de zorii statului minimal, dar represiv-poliţienesc, de umilirea repetată a Parlamentului şi de desconsiderarea grobiană şi fascistă a cetăţenilor. Noi toţi suntem nimeni. Contează doar zeghele portocalii. La ei sunt banii dumneavoastră!

Începutul acestei Uniuni este bun, concepţia, foarte bună, „cât pot dzice, vorba cronicarului, că nasc şi-n România oameni” politici. Dar organismul ar putea să fie greoi. Părerea mea e că această structură are nevoie de rapiditate, pentru a nu lăsa loc de contraatac şi de o serie de hotărâri „dadaiste”: vot prin corespondenţă, spitale desfiinţate, afaceri oneroase, tăieri salariale crâncene, fără economii la buget care să le justifice cât de cât şi, colac peste pupăză, „ţara întreagă -  un şantier”, pe banii noştri. Da, nepoate!

Uniunea Social-Liberală a fost bine concepută şi n-a început rău.

„Pourvu que ça dure”, vorba mamei lui Napoleon.

NOSTALGIA AUTORITARISMULUI

CĂPITAN>CONDUCĂTOR>BĂSESCIANISM


Sunt câţiva analişti politici, nu neapărat portocalii, care se temeau foarte tare acum câteva luni ca nu cumva poporul român, nemulţumit şi disperat, să se răscoale împotriva guvernării Boc-Băsescu. Bieţii oameni erau grijulii cu poporul şi chiar bine intenţionaţi că doar şi iadul e pavat cu bune intenţii. Atâta doar că un copil prea dădăcit, prea ţinut de rău şi prea adesea plesnit peste gură, chiar înainte de-a apuca săracul de el să spună prostia, ajunge să nu dezvolte în timp niciun fel de iniţiativă şi să nu exteriorizeze niciun fel de intenţie. Va ajunge la maturitate ca o căldare în care alţii vor turna ce vor vrea ei; să zicem miere sau urină.
În primul caz, nu e meritul căldării că duce în ea miere.
În al doilea caz, nu e vina căldării că a primit urină.
Este vorba doar de un sistem marcat cu fierul roşu de o mentalitate mizerabilă, tributară autoritarismului.
Lunile au trecut şi prea blândul popor nu numai că nu a pus mâna pe bătătoare de covoare sau făcăleţe de bucătărie ca să iasă şi el mintenaş la răscoală, dar nici măcar n-a răspuns apelului la miting venit din partea unor prea duioşi şi bonomi lideri de sindicat.
Ruşinea cea mai mare vine din faptul că situaţia era perfect previzibilă. Poporul şi-a pierdut Dictatorul, pe Nicolae Ceauşescu, şi s-a ales cu o puzderie de dictatori mai mici, bolnavi de obsesia controlului şi a jocurilor de culise, obsedaţi să conducă o parcelă, dacă nu chiar o ţară. Aşa se face că după agitaţia din anii 1990, mersul în cadenţă s-a reinstaurat mintenaş şi, în doar câţiva ani, au apărut şi activiştii de modă nouă: la fel de îndoctrinaţi, de necruţători, de uniformi, de goi. Ca o căldare de goi. Nu ezită să condamne la moarte dacă "interese superioare" le-o cer. Pur şi simplu, lângă o căldare cu miere şi alta cu pişat se adaugă o a treia, care se umple cu sânge. Cineva situat deasupra noastră, în ceruri, în Olimp, decide cu ce se vor umple căldările care-i reprezintă pe activişti şi, după aceea, stabileşte în ce fel de căldare ne vom îneca noi, muritorii de rând. Personal, aş prefera-o pe-aia cu sânge, dar, ştiţi, aş dori, de fapt VREAU să am companie. Înţelegeţi ce vreau să spun.
Dar revenind la popor, ce sens avea să "temperezi" lipsa de reacţie a unor oameni din capul locului apatici şi confuzi? Este cum ai da în cap unui om ameţit. Fiindcă, după atâta dădăceală cu ce e bine şi ce e rău, după ce politica pumnului în gură, a ignorărilor sistematice şi a făcăturilor mirobolante s-a practicat în cele mai "subtile" moduri ,poporul a ajuns să nu mai aibă niciun fel de reacţie. Rezultatul este surprinzător chiar şi pentru cei care au regizat toată această mizerie. Este ca la teatru când, după o reprezentaţie bună sau rea, nişte oameni se ridică automat în picioare şi aplaudă mecanic, cu figurile împietrite, ce-au văzut; de fapt, au bifat, nu au văzut.
Dar nu e vina lor! S-a muncit din greu, cu activişti plătiţi, pentru a obţine asemenea "rezultate", asemenea dresaj.(Pentru mai multe detalii despre activişti şi dresaj, vezi articolele mele "Scurt eseu despre o dublă neputinţă", din 16 august 2010, "Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii", din 12 septembrie 2010 şi, mai ales, "Tragedia de la Maternitatea Giuleşti", partea introductivă, din 26 august 2010).
E adevărat că aceleaşi metode dau rezultate diferite la grupuri cu personalitate diferită.
Poporul român a fost insultat, delapidat şi apoi ironizat, fără să aibă decât de trei ori o reacţie cu adevărat remarcabilă: mitingul pensionarilor din luna mai a anului 2010, mitingul poliţiştilor din neuitata zi de vineri, 24 septembrie, şi greva foamei prestată de doamna învăţătoare Cristiana Anghel în perioada august-octombrie a aceluiaşi an.
Restul au fost mitinguri trase de păr, fără chef şi fără forţă. Am participat la toate şi am plecat de la toate cu un gust amar, meditând la privirile relaxate şi dispreţuitoare ale jandarmilor. Protestatarii păreau aduşi acolo "cu şcoala" şi puşi pe giumbuşlucuri, sub privirile bonome ale jandarmilor.
Până la urmă am ajuns să ne mirăm noi de noi. Ziaristul Bogdan Chirieac a propus în mai multe rânduri varianta unui popor român căruia "îi place să fie chinuit." Domnia Sa se bazează şi pe sondajele de opinie care indică un scor mare totuşi pentru partidul portocaliu (16-18%), aflat la tristă, dar lucrativă guvernare. M-am gândit de multe ori (şi nu sunt prima, evident) că marchizul de Sade nu a fost nicicum un simplu scriitor libertin. Napoleon I nu era prost să-l ţină în închisoare cam pe toată perioada consulatului şi imperiului lui doar pentru atâta lucru. Când unul murea, celălalt spunea papa gărzii imperiale la Fontainebleau. S-au despărţit duşmani. Napoleon a fost destul de tiran pentru a deveni primul cititor adevărat al marchizului. Marchizul nu era, evident, nici el un înger. Nici măcar căzut. Dar când descria atât de bine tehnicile umilirii, mediul neapărat închis în care teroarea se putea organiza atât de bine, prin reguli precise, menite să împartă lumea în casta călăilor şi casta victimelor (repetiţiile nu sunt întâmplătoare), trebuie, ca trăitor în secolul 20 sau 21, să fii de-a dreptul tâmpit, cititorule, să nu recunoşti în paginile acestui scriitor genial mediul concentraţionar atât de specific societăţilor totalitare, dar şi rolul copleşitor al regulamentului care reglează raporturile dintre elite şi sclavi, de aşa natură încât orice emoţie, înţelegere, sau compasiune să fie excluse, întrucât obiectele plăcerii nu sunt considerate persoane. Orice sistem elitisto-fascistoid se simte îndreptăţit să se bazeze pe asemenea principii.(vezi şi articolul "Preşedintele tutulor cangurilor(II)- Orizonturi verzi", din 12 august 2010.
Una peste alta, marchizul era prea inteligent pentru a fi lăsat în libertate. Şi nu doar Napoleon I pricepea asta. Lucrul extraordinar şi cutremurător e că Donatien Alphonse François marchiz de Sade înţelegea la fel de bine. I s-au aplicat de-a lungul timpului lecturi idioate în care el era identificat cu unul din personajele sale cele mai malefice. Să fim serioşi! Un scriitor nu e niciodată unul dintre personaje; este toate la un loc sau altceva. Am tot timpul sentimentul că nici măcar acum marchizul nu a ieşit din izolarea aristocratică în care l-a aruncat inteligenţa sa. S-ar putea, dar nu promit, să revin cu o analiză la Marchizul de Sade.
Îi place poporului român să fie chinuit?
Fiind un popor de plastilină, el permite tratamente umilitoare, fără ca măcar să aibă aerul că realizează cât e de umilit şi că e ruşine că permite aşa ceva.
Poporului român îi place să fie ţinut în poziţie de drepţi, jubilează în faţa spectacolului autorităţii. Emil Hurezeanu spunea undeva că "la noi, spectacolul e mai important decât mesajul şi decât bunăstarea spectatorului." Frază excepţională, il faut en convenir. Bunăstarea şi confortul, aş adăuga eu. Preferinţa pentru spectacol este extrem de păguboasă: autoritatea discreţionară creează întotdeauna spectacol; un dictator în devenire le-o trage adversarilor, i-o trage Parlamentului, i-o trage poporului şi ţi-o trage ţie. Nu e deloc semn bun să accepţi să fii călărit. Mesajul este important pentru că poate fi decriptat şi, în funcţie de decriptare, se poate hotărî atitudinea personală. Bunăstarea şi confortul sunt importante întrucât ele arată gradul în care te iubeşti şi te preferi pe tine însuţi. Nu trebuie niciodată să accepţi să stai în picioare la un spectacol şi nici să ţi se dea alt loc decât cel pentru care ai plătit bilet. Puterea discreţionară începe de aici.
Preferinţa pentru autoritatea discreţionară este, cred, cauza răului în societatea românească. În această preferinţă, se întâlnesc atât cei ce descind din codri, venerându-l pe Căpitan/Zelea-Codreanu, cât şi cei ce se-ntorc din fabrici şi uzine, aducând laude Conducătorului/Ceauşescu. Şi unii, şi alţii îl votează sau, măcar îl ascultă pe Băsescu. Iar Băselu le mulţumeşte prefăcut că au fost cuminţi.În fond, îl doare în cot de ei!
Este singura explicaţie pentru faptul că toate guvernările anterioare "s-au bucurat" de greve şi mitinguri, în timp ce domnul Boc lucrează în linişte. Voi da un singur exemplu care, deşi recent, sunt convinsă că mulţi l-au uitat. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, în 2005, când se făcu grevă frumoasă în Învăţământ.
Ei şi ce, n-aţi mai văzut greve reuşite?!
Ba da, dar nu sub Boc, unde situaţia e de-a dreptul disperată.
Motivul grevei profesorilor din 2005?
Dorinţa arzătoare şi voinţa oarbă a Preşedintelui Băsescu de a da jos guvernul Tăriceanu.
Mijlocul de acţiune, uneltele acţiunii? - liderii de sindicat din Educaţie.
Masa de manevră? - profesorii.
Asta n-ar fi nimic, cititorule. Greve, manipulări şi cârdăşii au fost şi vor mai fi. Dar a apărut spectacolul, ca apanaj al dictaturii. Au apărut greviştii foamei! Îţi dai seama dumneata ce grozăvie, ce nesimţire şi ce manipulare!
Grevişti ai foamei, sub Tăriceanu!!! Şi au fost cu zecile! Nu exagerez deloc.
Dar pentru ce?!?
Întâi a fost unul singur, foarte vocal. Apoi au mai apărut doi-trei. Şi, în sfârşit, au apărut nişte balabuste care umpleau ecranul, de nu ştiai ce să mai crezi de adevăratele motive ale grevei.
Cititorule, am şi eu o curiozitate:
Unde sunt balabustele acum şi de ce nu mai fac greva foamei, c-ar avea şi motiv, şi le-ar prinde bine la buget şi siluetă? Unde sunt balabustele acum şi, în genere, ce mai fac ele?
Doamnelor, dacă nu slăbiţi acum, sub guvernarea domnului Boc, n-o s-o mai faceţi niciodată. A quelque chose malheur est bon; ceea ce pe româneşte înseamnă că, pentru siluetă, Boc e bun.
Lăsând gluma la o parte, o întrebare nu-mi dă pace: de ce au făcut ele greva foamei atunci, fără motiv, şi nu fac acum când au 1001 de motive?!?
Ar trebui întrebat la Cotroceni: Unde sunt balabustele acum şi, în genere, cum au evoluat silueta şi cariera lor.

MAI RĂU DECÂT "ESCRAVA ISAURA"

Imediat după Revoluţie a început la Televiziunea română moda telenovelelor. Una dintre primele telenovele care s-au dat la noi şi care s-a bucurat de o popularitate deosebită a fost "Sclava Isaura", în limba portugheză şi cu acţiunea situată, evident, în America Latină. M-am uitat la câteva episoade cu un ochi, nu stăteam expres la televizor, dar îmi făceam de lucru în faţa ecranului, obsedată cum am fost dintotdeauna de Comerţul triunghiular şi de căznita abolire a sclaviei care s-a tot reglementat şi nu s-a terminat pe durata a două secole.(vezi articolul meu "Revolta de pe Bounty", din 26 martie 2010, capitolul "Comerţul triunghiular")
Ca toţi europenii, noi, românii, ne uităm la telenovele amuzaţi şi cu un aer de superioritate. Superioritatea ne vine de la sistemul socio-politic democratic care ne este carateristic, chiar dacă nu întotdeauna garantat real, iar amuzamentul cred că se justifică prin detaşarea pe care o resimţim în faţa conflictelor şi abuzurilor incredibile care se descriu acolo. Ne simţim protejaţi de ele. O fi acolo, la ei. La noi, nu se poate! Noi avem legi care, ce e drept, se respectă şi nu prea, dar, mai ales, avem cutume democratice,încetăţenite, avem echilibrul în sânge! La noi, aşa ceva nu se poate!
Oare?
Sunt idei pe care le-am revizuit pentru prima dată în 2009, când Ministrul de atunci al Învăţământului, doamna Ecaterina Andronescu, a ridicat timid perdeaua plină de praf de pe afacerile scandaloase, subîntinse de aşa-numitul învăţământ universitar privat. Doamna Ministru a fost susţinută atunci, de formă, de mai mulţi intelectuali grupaţi în comitete şi redacţii. După ce dânsa s-a retras, indignarea acestora a amuţit şi a fost îngropată fără cruce pe mormânt, ca şi când n-ar fi trăit niciodată. S-au întors toţi pe la treburile lor, inclusiv mentorii învăţământului universitar privat, care şi-au continuat nestingheriţi, ba chiar încurajaţi, ba chiar bătuţi prieteneşte pe umăr şi pe burtă, afacerile lucrative.
Dar intervenţia doamnei Andronescu tot a scos ceva la iveală: un număr uriaş de absolvenţi cu diplomă ai unor astfel de "universităţi", provenind preponderent de la "Spiru Haret", fără să se poată justifica când, unde şi pe ce baze îşi trecuseră examenele, mai ales în cazul "învăţământului superior privat la distanţă". Da, nepoate, ai auzit bine, "la distanţă".
"Se practică peste tot în lume", vor sări "portocaliii" ca gaiţele, cu ciocurile lor, gata să ridice şi să albească orice.
Da, se practică în multe părţi, dar nicăieri ca la noi!
La noi, multe "universităţi" particulare sunt de fapt firme de fabricat diplome pentru oameni cu bani mulţi şi minte puţină.
Când, acum câţiva ani, s-a pus problema creării primelor unversităţi private în Franţa, francezii au demonstrat în stradă în număr mare, demascând cumpărarea şi coborârea în derizoriu a competenţei. La noi, las la o parte că nu se demonstrează, că românii ies şi stau la coadă, nu la mitinguri, dar şi mass-media din România au tăcut mâlc cu privire la demonstraţiile din Franţa. De ce?!? Toate televiziunile străine au relatat şi au transmis imagini de la aceste evenimente. La noi, vorba lui Napoleon, "cu o astfel de presă, nici nu se afla c-am pierdut Waterloo."
Interesantă este şi atitudinea Preşedintelui Băsescu, care a găsit de cuviinţă să vorbească, în cazul doamnei Andronescu, de atitudine duşmănoasă faţă de mediul privat.
Are vreo logică?
Evident, niciuna.
Şi nu este prima dată când Preşedintele sau vreun ins din suita portocalie sfidează orice logică. A demasca cu probe nişte nereguli grave din învăţământul universitar privat, care periclitează buna funcţionare a corpurilor de profesionişti şi care viciază libera concurenţă pe piaţa muncii, unde totul devine cumpărabil, nu are nicio legătură cu atitudinea generală faţă de mediul privat, atitudine care depinde de calitatea mediului privat şi de cât de util reuşeşte el să se facă. Şi care poate varia în funcţie de context. Dar, cititorule, este o prostie să aduci contraargumente unui... portocaliu; o prostie şi o pierdere de timp. Ei nu vor să convingă, ei vor să domine. Ei nu vor să dezbată, vor să-ţi închidă gura. De aceea împart lumea în supuşi şi duşmani. Supuşii sunt de două feluri: activi (activiştii pe care-i folosesc pentru propagarea şi impunerea propriei politici) şi umili (legumele pe care calcă şi pe care nu le pasă că le strivesc). Mă gândesc că, din fericire, legumele nu mai simt nimic. Că, de-ar simţi ceva, ar ţipa dracului!
Dar hai să nu uităm subiectul postării noastre: învăţământul superior privat din România, care nu este, evident, în întregime cangrenat, dar nici nu e timpul trecut. Ruşinos e faptul că avem cel mai mare număr din lume de absolvenţi pe bani de învăţământ superior. Dacă este o treabă atât de nobilă, de ce nu s-au învrednicit şi alte state cu o tradiţie universitară mai veche cu câteva secole decât a noastră să scoată studenţi pe bandă şi pe bani? Se cumpără diplomele universitare cum se cumpărau odinioară, sub fanarioţi, rangurile boiereşti. Istoria se repetă: la noi, totul se vinde, noi stăm la cozi să cumpărăm; românul socializează stând la coadă. Noi nu protestăm; suntem ca nişte sclavi cărora li s-a tăiat limba.
Pe locul doi la studenţi pe bandă şi pe bani se situează, ghici cine, cititorule?
Da, ai ghicit: Escrava Isaura! Vei obiecta spunând că în Mexic se vorbeşte spaniola, nu portugheza. Vei obiecta degeaba, că eu tot n-am să renunţ la titlul acestei postări: îmi place la nebunie. Se cheamă... licenţă eseistică. Situaţia în România e mult mai ruşinoasă decât în Mexic. În primul rând pentru că am reuşit să depăşim America Latină în corupţie; şi apoi, avem un argument tehnic deosebit de important: Mexicul are o populaţie de peste 104 milioane de locuitori, în timp ce România abia depăşeşte 23 de milioane. Stăm mai prost decât escrava Isaura! Nu vă mai uitaţi de sus la telenovelele lor, că ale lor măcar se exportă bine, fiind originale, fiind în spiritul culturii lor, în timp ce ale noastre sunt imitaţii, sunt făcături, sunt ceea ce este "Enigma Otiliei" faţă de romanul balzacian: un roman contrafăcut, pardon, "sincron". De aceea nu se exportă, nici telenovelele noastre, nici romanul. Mă puteţi contrazice?
Daţi-i drumul!
Şi-apoi nu s-a auzit niciodată ca în Mexic sau în altă ţară latino-americană să fi ajuns ministru un om cu studiile absolvite "la distanţă", la o "facultate" particulară. La noi, s-a auzit, s-a dovedit, s-a spus, s-a scris şi s-a filmat. "Eroul" se numeşte Traian Igaş, este Ministru de Interne în cabinetul Boc, şi-a luat bacalaureatul la 24 de ani, iar facultatea şi-a cumpărat-o în timp ce era deputat în Parlamentul României.
Căţeii portocalii vor "argumenta" că şi în ţările civilizate au ajuns uneori miniştri şi directori de mari instituţii culturale oameni fără studii superioare.
Este perfect adevărat, dar aceia dovediseră ceva, dovediseră mult, înainte să ajungă miniştri. Nu confundaţi dezgustul faţă de corupţie cu
rigiditatea. De fapt, dv. nu confundaţi, doar vă prefaceţi a confunda. Domnul Igaş, ştie toată ţara, a ajuns ministru pentru că face parte din falanga Udrea-Falcă. Frumoase vremuri,nu? Şi nu-i aşa că este pasionant
să contribui la această modernizare în cavalcadă a României? Să vezi elitele pe cal, cu Udrea, Igaş şi Falcă printre ele, şi poporul la pământ?
Ce pasionant trebuie să fie!
"Oh, oh, oh! Vai, vai di ţară. La ce vremi cumplite s-au agiunsu şi la ce cumpeni s-au cădzut!"
În ţara în care diplomele şi titlurile sunt scoase la mezat, să te mai miri că învăţământul preuniversitar de stat este atât de dispreţuit, de desconsiderat, de subfinanţat?
Dacă vrei să omori un organism viguros, e o prostie să-l ucizi; e suficient să-l marginalizezi şi să-l subfinanţezi. Ştiu asta toţi intelectualii lui Băsescu. Şi ce frumos merg ei călare, cu cartea în mână, alături de doamna Udrea! Ce bine se ţin în şa!
O dictatură originală! Da, cititorule, o dictatură originală.
Bănuiesc că domnului Igaş i-a venit greu să-şi dea bacalaureatul după Revoluţie, la şase ani de la terminarea şcolii. Poate de aceea bacul se dă acum în România într-o variantă arât de simplistă: un nechezol de bacalaureat!
Şi Napoleon I tot aşa a început modernizarea Franţei, cu examenul de bacalaureat. Ar fi păcat ca un nenorocit de bac să stea în calea ascensiunii unui fruntaş PDL-ist ca domnul Igaş! Să nu mai ajungă omul lui Udrea şi Falcă ministru din cauza unui nenorocit de examen! Păi nu ar fi păcat? Când te gândeşti cu câtă inimă dorea el să ceară băncilor un credit preferenţial pentru poliţişti! Tot el este cel care-i va "evalua" pe poliţiştii ce vor fi disponibilizaţi!
Halal!
Cum nu vii tu, Marga, să vezi ce-a mai rămas din bac...?
Profesorii care examinează sau sunt implicaţi în comisiile de bac sunt trataţi NU ca nişte funcţionari oarecare, ci direct ca nişte sclavi! Las la o parte că plata a fost mizerabilă - între 40 şi 200 de roni - dar plata profesorilor pentru sesiunea din toamnă nu s-a făcut nici până acum, deşi s-a încheiat anul calendaristic, deşi erau sărbătorile de iarnă în faţă şi nu doar Băsescu şi banda lui au Crăciun; şi se face cu bani Crăciunul. Deşi sumele erau foarte mici, dar pentru noi, cei cu lefurile sfârtecate, chiar contau, s-au bucurat să le fure şi pe-astea.
Sătura-i-ar pământul până la Crăciunul viitor!
Nu suntem asistaţi sociali, suntem oameni care prestăm o muncă supercalificată, necesari oricărei societăţi normale; doar aci, la ăştia, am ajuns să fim trataţi ca sclavi; sclavi salariaţi, pentru că banii nu ne ajung de multe ori nici pentru mâncare.
Am ajuns mult mai râu decât "Escrava Isaura".

PARADOXUL ROMÂN

I) Pe vremea lui Ceauşescu circula o anecdotă despre productivitatea muncii, care promova o imagine paradoxală, dar şi exactă a poporului român, care nu ar fi o legumă de popor, ci o enigmă nedezlegată, un nod gordian, un popor imprevizibil şi paradoxal.
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:


Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.

III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!

PACIENTUL ROMÂN

PACIENTUL ROMÂN



Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.

Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!

CONTRADICŢIILE LUI BOC

A scris o teză de doctorat despre avantajele parlamentului bicameral, dar se pregăteşte să fie groparul unui astfel de parlament.
A făcut un doctorat şi mai face unul, dar este premierul care a dispus tăierea plăţii aferente acestui examen, transformându-l într-un titlu onorific.
A făcut studii de istorie şi de drept şi a ajuns profesor universitar. Deşi este profesor, a avut faţă de dascăli cea mai infectă atitudine.
Ne-a umilit? E puţin zis. Când un om este investit cu autoritate, în exerciţiul funcţiunii fiind, el poate fi dur sau nedrept; ça arrive. Având autoritatea de partea lui, nedreptatea devine decizie şi poate umili. S-a întâmplat în toate guvernările şi, vorba lui Funeriu, nimeni n-a murit din asta, fiindcă România n-a mai avut până la Boc un premier autist.
Ce se întâmplă sub autistul Boc este o escaladare a atrocităţilor. Cititorule, mi-e imposibil să mă uit la Boc ca la un om. Îl văd ca pe un cioclu vesel sau, măcar, impasibil, care a primit ca misiune - de la Băsescu, de la Isărescu, de la F.M.I. - să-i conducă pe români pe ultimul drum, el neavând niciun comentariu la această misiune şi nici voinţa sau capacitatea de a opera schimbări sau adaptări. Cu el în barcă, orice speranţă e interzisă. Cu el în barcă, doar proştii mai sunt optimişti, afară numai dacă optimismul nu este totuşi cumpărat.
Ca să revenim la tema articolului, deşi e profesor, domnul Boc i-a făcut pe mai toţi dascălii să plângă ochii premierilor ingineri.
Alte contradicţii?
Deşi e mic de stat, nu corespunde zicalei, fiind prost la sfat.
Deşi vrea să pară ferm, iar unii îl văd crud,e doar autist.
Deşi vrea să fie Premierul crizei şi al economiilor încrâncenate, sub stăpânirea sa s-au făcut cele mai aiuritoare cheltuieli bugetare (vezi articolele mele "Preşedintele "tutulor" cangurilor" din 26 iulie şi "Partidul Disperat al Lăcustelor" din 3 septembrie).
Deşi e mic de stat şi nu s-a aflat a fi sportiv, a finanţat cele mai multe săli de sport, stadioane şi patinoare.
Deşi a tăiat din salarii un procent enorm şi a făcut mii de disponibilizări, anul 2010 a adus cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani. Asta, da, contradicţie! Urmează să-i impoziteze şi pe muncitorii zilieri cărora, odată cu banul, le va sfârteca stomacul şi viaţa. Parlamentarii Opoziţiei ar trebui să-l cheme în Parlament şi să-i ceară socoteală ce a făcut cu banii tăiaţi şi de ce are încasări la buget atât de mici, fiindcă până acum doar presa s-a mirat de furtişagul acesta practic nedisimulat; presa şi folclorul românesc modern: "Foaie verde de dai, n-ai/Ne furi Boc şi tot nu ai"
Deşi este cel mai impopular premier din câţi îşi mai aduc aminte românii să fi avut, a fondat cea mai ramificată dinastie, ajungând la Boc al V-lea cel Rău.
Deşi conduce cel mai detestat guvern şi, chipurile, trăim într-o democraţie, putând noi sancţiona prin vot pe cei ce ne dispreţuiesc, ne înfometează şi ne ameninţă viaţa, a reuşit să confecţioneze o curioasă majoritate parlamentară care, în frunte cu detestabila Roberta, cea mai parşivă fiică a ţării din ultimii 1000 de ani, conduce ţara cum făcea pe vremuri Marea Adunare Naţională; Roberta - O Nuţi CO2/A vremurilor noi.
E adevărat, Anastase a fost missă; dar şi Nuţi CO2 a fost savantă de renum e mondial. Mai trebuie doar ca poporul român "să recunoască valoarea acolo unde este" şi, dacă nu e, să dea cu recipientul de pământ. Nuţi CO2 ştie de ce. Şi ştie şi cum!
Deja aud în stradă lumea strigând: "Roberta, nu uita,/Va veni şi vremea ta!" şi "Locul lui Băsescu,/Lângă Ceauşescu!"
Contradicţia celor din jurul domnului Boc este că, deşi s-au proclamat cei mai democraţi, cei mai puri, cei mai cinstiţi şi cei mai intelectuali, s-au dovedit a fi cei mai hoţi, cei mai parşivi, cei mai dictatoriali şi cei mai modeşti intelectual din câţi au guvernat până acum.
Cititorule, dacă mai sunt şi alte contradicţii ale lui Boc, te aştept pe blogul meu să intri şi să le adaugi.

Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii

JOCUL DE-A REMANIEREA ŞI ALTE PERIPEŢII




Am fost şocată să citesc în presă tot felul de interpretări la remanierea de nimic care s-a făcut la Palatul Victoria ; interpretări care mai de care mai psihologice, mai « sado-maso », mai conspirative, mai şoptite, mai fanteziste. Uitându-mă bine la relaţia Băsescu-Boc (B-B) sunt tot mai convinsă că cei doi vor ieşi din istorie împreună. Domnul Boc este portavocea domnului Băsescu (vezi articolul meu « Preşedintele « tutulor » cangurilor I – Incompetenţa la putere ». D-l Boc este idealul de colaborator şi cel mai frumos vis al domnului Băsescu, este ce şi-au dorit toţi dictatorii, este obedienţa întruchipată.
Dar există ceva nou în jocul Puterii în ultima vreme: o anumită nerăbdare de a înlocui pâinea cu circul, o anumită apetenţă pentru spectacol şi pentru regie. Este adevărat că mai nimeni nu mai are chef să meargă la teatru acum când viaţa bate chiar şi filmul şi când ai circ social în fiecare zi , pe gratis.
Pe scurt, lumea aştepta o schimbare de tactică în cadrul guvernării. Corifeii guvernanţilor, care se află la Cotroceni, nu sunt în stare de nicio schimbare, nu îndreptăţesc nici cea mai mică speranţă, dar au, în schimb, fantezie: pentru a distrage atenţia propun şarade cu Albă ca Zăpada, Punguţa de doi bani şi Capra cu trei iezi, fac scenarii de remaniere sau propun ghicitori de genul: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte un mogul pe stradă/ Acuzat, chiar cu mânie,/ Că din mândra Românie/ A trimis, prin bănci ciudate,/ Bani în ţări îndepărtate./ Ghici ghicitoarea mea/ În a cui epocă trăia?”
(Răspuns: Trăia într-o epocă foarte asemănătoare cu cea a întunericitului nea Ceaşcă. Ca şi domnul Băsescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu refuza orice schimbare de scenariu, încredinţându-ne la fiecare adunare populară că „România nu va abandona niciodată calea socialismului victorios”, tot aşa cum astăzi emulul dumnealui, „marinelul”, ne asigură că nu ne vom abate de la „măsurile de austeritate” la care nu mai ştie să adauge nimic.)
... Şi totuşi, România a abandonat „calea socialismului victorios”. A fost ultima ţară europeană, fostă comunistă care a făcut-o, dar, ajutată şi impulsionată de un pastor reformat ungur, a făcut-o, totuşi. Acum Băsescu şi ai lui guvernează cu ajutorul ungurilor.
Ce ruşine pentru „minoritatea imperială” maghiară!
Să fiu în locul ungurilor din Harghita şi Covasna, m-aş jura pe bloguri – cât mai sunt tolerate blogurile în acest Iran european care este România lui Băsescu, tot mai mult a lui şi tot mai puţin a noastră, în care pe zi ce trece simţi cum îţi fuge ţara printre degete – că nu voi mai vota niciodată U.D.M.R. Este aceasta o uniune de hulpavi care au promis şcoli şi universităţi în limba maghiară, au promis autonomie şi nu au oferit decât salarii ciuntite, un Ţinut Secuiesc în care unguri şi români mor ca muştele seceraţi de boală şi de sărăcie şi, în loc de orice consolare, ameninţarea şi chiar certitudinea că va fi şi mai rău.
Pe PDL-işti îi înţeleg în lăcomia lor: s-ar putea să nu mai prindă Parlamentul. Ţărăniştii au avut această soartă crudă şi n-au făcut, nici pe departe, atâta rău; au plătit, de fapt, lipsa de maturitate democratică, a lor şi a noastră. Am fost prea tineri şi unii, şi alţii.
Pentru prima dată însă românii se confruntă cu cinismul exacerbat şi cu neruşinarea guvernanţilor, numiţi impropriu guvernanţi, ei fiind resimţiţi tot mai mult ca nişte stăpâni odioşi şi detestaţi. Adevăraţii guvernanţi mă slujesc pe mine şi interesul ţării. Aceştia nu fac dcât să pună în practică programe de exterminare a noastră.
Pe UDMR-işti nu-i înţeleg în lăcomia lor. Lăcomia de-acum s-ar putea să le pericliteze prezenţa în Parlament, după alegerile viitoare. Ar trebui să ţină cont că nu există partid politic care să fi colaborat cu Traian Băsescu şi să nu fi ieşit din colaborare şifonat, murdărit şi cu aripile arse. Exemplu: ţărăniştii au colaborat cu PD şi cu Traian Băsescu şi au ieşit definitiv din orice joc. UDMR-ul are toate şansele să împărtăşească aceiaşi soartă, cu atât mai mult cu cât ungurii sunt mult mai radicali decât românii.
În plus, UDMR-ul ar da o bună lecţie de fermitate şi disciplină politică partidelor de opoziţie din România care, după ce se câcâie atâta să depună o moţiune de cenzură, s-ar vedea apoi cu ea trecută cu sprijin UDMR-ist. Băieţii din UDMR ar trebui să se gândească şi la viitoarele alegeri, nu doar la osul care le pică acum de la îmbelşugate mese şi guri portocalii. Ungurilor de rând nu le place să se uite la ei cum sug osul acela. Ungurii de rând flămânzesc şi ei alături de români, bebeluşi unguri vor arde mâine-poimâine prin maternităţi din Harghita, iar dumneavoastră, domnilor parlamentari, vă veţi ospăta şi în alte legislaturi, nu trebuie să îngurgitaţi acum cât pentru o viaţă. Iar, dacă nu vă veţi mai ospăta, veţi trăi pur şi simplu în acea Românie pe care aţi amenajat-o pentru noi – români, unguri şi de alte naţionalităţi. Ce, nu vă place? E după chipul şi asemănarea dumneavoastră! Care-i problema?
Dar să ne întoarcem la mult trâmbiţata remaniere.
Pentru că era atât de clar că românii s-au săturat de Boc şi fiindcă Băsescu nu poate renunţa la „visul lui din toate mai frumos”, s-a hotărât să se pună în scenă „Jocul de-a remanierea”.
Deşi „Băsescu are intelectuali”, e lucru clar că printre ei nu se numără niciun regizor; pentru că nu s-a văzut în „ piesă” nicio concepţie regizorală. Întâmplător, cititorule, eu sunt un om destul de dus la teatru. Ştiu să disting între o montare corectă, conformistă, îndrăzneaţă, neconvenţională, revoluţionară. A acestora n-a fost de niciun fel. Abia dacă au apucat să-şi împartă rolurile, abia dacă au ştiut cine ce joacă. Nu au talent şi nici stil, nu au decât o mare poftă – satisfăcută – de a-şi trăi politic viaţa.
Ajuns aici, fiecare comentator şi-a făcut propria lui naraţiune de roman psihologic. Unii au vorbit despre un Băsescu „sfidat”. De cine, domnilor, de Boc?! Să fim serioşi! Este suficient ca El Lider Maximo să se uite cruciş la Premier pentru ca fiul Anuţei din Răchiţele să înceapă să recite, pe binecunoscutul ton solemn, impropriu trăirii directe, ultima lecţie învăţată. Nu este o relaţie de complementaritate, este una de subordonare. Complementaritatea nu implică numai încredere, implică şi egalitate, putând să dezvolte, e adevărat, pe parcurs, sfidări şi vicleşuguri.
Carevasăzică, domnul Băsescu ar fi dorit o depunere de mandat. Domnul Boc ar fi năpârlit brusc şi ar fi fost de altă părere decât Preşedintele său. Este varianta îmbrăţişată de toţi ziariştii susţinători ai Puterii, inclusiv de cei care lucrează discret, dar tot cu andrele portocalii.
Cititorule, această variantă este o prostie. Ori de câte ori a existat tensiune între palate (vezi Iliescu-Roman sau Băsescu-Tăriceanu), ea a fost vizibilă de la bun început, apoi s-a extins, a căpătat amploare şi durată şi s-a derulat între două forţe ciudat de egale. Cititorule, pun pariu pe ce vrei dumneata că în cazul pretinsei opoziţii Băsescu-Boc nu va exista nicio extensie. Este extrem de puţin probabil că domnul Băsescu controlează atât de puţin partidul încât să nu fi putut provoca o cădere de guvern, dacă ar fi vrut. Este foarte puţin probabil că Domnia Sa nu ar mai controla decât cele nouă cadâne din serai, care au votat pentru depunerea mandatului.Domnul Băsescu are psihologie de tiran asiatic. Este incapabil să fie un mediator, să joace abil pe mai multe fronturi, pe care să le controleze doar parţial. Domnia Sa îşi conduce partidul la victorie sau îl sugrumă. Nu îşi vor supravieţui unul altuia. Traian Băsescu este asemenea lui Sardanapal, despotul asiatic, imortalizat de Delacroix care, în faţa duşmanilor şi a înfrângerii, pune să-i fie ucise toate cadânele şi tot ce-i aparţinuse, pentru ca nimic să nu-i supravieţuiască. Şi pictorul insistă duios, dar şi insidios, pe odalisca blondă din centrul tabloului, dar şi al seraiului, cea mai apropiată sultanului.
Speer avea să spună la Procesul de la Nürnberg că, în faţa înfrângerii iminente, Hitler nu a făcut nimic pentru a proteja Germania şi vieţile germanilor.Dimpotrivă.
După ce s-a servit poporului, de bine, de rău, o remaniere, ca şi când aceasta ar ţine de foame, este cazul să se treacă, şi grabnic, la lucruri mai serioase, cum ar fi arestarea unui mogul. Domnul Berceanu, după ce nu s-a priceput la şosele, se pricepe acum la regie şi regretă că nu a văzut cătuşe la mâinile mogulului...
No comment.
Dar haideţi să-ncheiem articolul într-o notă optimistă.
Vistieria Statului fiind goală-golicică, în privinţa umplerii ei, se conturează trei atitudini: liberală, social-democrată şi portocalie:
Liberalii propun reducerea cotei unice la 10% şi acordarea de facilităţi investitorilor, pentru ca economia românească să fie atractivă. Odată umplută vistieria s-ar găsi bani şi pentru nevoile sociale, iar FMI n-ar mai fi decât o amintire urâtă. Metoda a fost experimentată cu destul succes în ţările vecine şi prietene: Ungaria şi Bulgaria.
Social-democraţii propun metode care presupun mai mult control al resurselor: impozitare progresivă şi TVA sporită la produsele de lux.
Cele două partide ar trebui să se mai gândească şi la evaziunea fiscală, nestingherită în România, despre care vorbesc destul de puţin. Îngrădirea evaziunii fiscale ar fi o metodă extrem de eficientă de umplere a vistieriei, dacă vistieria e cea care ne preocupă.
Dar Partidul Disperat al Lăcustelor, ce vrea el? La ce s-a mai gândit? Ce mai taie domnul Boc?!
Cititorule, n-o să-ţi vină să crezi! Am aflat şi eu cu stupoare şi-ţi spun doar dumitale: ăsta e un veritabil atac împotriva ţiganilor. Ai ghicit, cititorule, domnul Boc se pregăteşte să impoziteze ghicitul, că tocmai ţigănia salvează România! Se va umple ţara de blesteme, cititorule; nimeni până acum n-a îndrăznit să pună un astfel de impozit. Să recunoaştem că are şi Boc bărbăţia lui; dar eu nu m-aş pune cu pirandele, mânca-ţi-aş, nu m-aş pune cu pirandele! Dar premierul tăierilor nu poate să facă altceva şi, până la urmă, orice pasăre pre limba ei piere.
Iniţiatorul bărbăteştei legi este deputatul portocaliu Alin Popoviciu, care era prezent în emisiunea „Ora de foc”, de la Realitatea TV, când s-a discutat proiectul Domniei Sale şi când pirandele şi-au strigat nemulţumirea la telefon.
Politicienii portocalii şi-au concentrat tirul pe talente: pe artişti şi pe clarvăzători. Ţiganii sunt de două ori loviţi pentru că ei sunt şi una şi alta. Cu artiştii nu a fost greu de loc. Aceştia s-au aşezat cuminţi, poate cam prea cuminţi la coadă sau la cozi, Cultura fiind, după Armată, segmentul socio-profesional unde se stă cel mai mult în poziţie de drepţi în România, obedienţa fiind mult mai necesară artistului decât originalitatea. Dar nici de rigoare nu pot fi acuzaţi: în condiţiile în care există în România masive uniuni de creaţie, organizate după model sovietic, era de aşteptat ca protestul să se facă în numele acestor uniuni, care sunt, de fapt, structuri sindicale, or, nici vorbă de-aşa ceva. Protestul s-a făcut în nume personal, orgolios sau plângăcios, fără ecou în societate.Aspectul cel mai lamentabil s-a produs când unii artişti au declarat că sunt de-acord să plătească – vai! – ei plătesc cu drag, „numai să nu fie umiliţi în halul ăsta.” Chiar dacă nu avem tradiţia sindicală a Franţei sau a Greciei, chiar dacă eşti servil politic, un minim suflu vital te-ar fi ajutat să-ţi pledezi propria cauză, să-ţi susţii propriul interes, să refuzi simbolic să plăteşti noi taxe, când ştii că ai plătit deja impozitul pe venitul global şi că ţi-a fost sfârtecat un sfert din leafă. Mie nu-mi pasă de „creatorii” României, dar acest exces de pupincurism ne cauzează nouă tuturor, încurajând guvernul Boc să pună noi şi demenţiale taxe şi făcându-i pe politicienii din opoziţie să regrete că, atunci când erau la putere, nu au tuns oaia mai din carne, că oricum nu zbiară, vai de capul ei. Nici măcar la vârf, sau la ceea ce se consideră a fi vârf, românii nu sunt suficient de inteligenţi să înţeleagă că democraţia este un concert în care fiecare îşi cântă partitura lui şi se impune acela care cântă mai bine, dar fără să se poată lipsi de colaborarea celorlalţi. La noi nici măcar nu se impune cel care cântă mai bine, ci cel care trage cu arcuşul mai năpraznic.
Dar ceea ce a mers atât de lin cu artiştii s-ar putea să întâmpine oarece dificultăţi cu clarvăzătoarele. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, ţigăncile nu pot fi ţinute în poziţie de drepţi şi nici nu cred că pot deprinde sportul ăsta naţional. Şi ca femei, şi ca ţigănci sunt... subversive.
Auzind ce le aşteaptă, Maria Câmpina a protestat în direct, la Realitatea TV, în numele tuturor pirandelor ghicitoare.A trecut la ameninţări cu blesteme de moarte. Am înţeles că va avea loc o reuniune walpurgică la care va participa fruntea vrăjitorimii din România: 80 de ţigănci clarvăzătoare, puse pe acţiuni vindicative. Efectul vrăjilor va începe să se vadă peste vreo şase săptămâni, în jur de 25 octombrie, cam când vor opozanţii să pună moţiunea de cenzură. Atâta s-au câcâit că le vor lua pirandele tot meritul.
Fetelor, contez pe voi! Dacă nu voi, atunci cine?!
Fetelor, Maria, Sultana, Mercedesa, vă ţin pumnii! Sunt alături de voi. E dreaptă acţiunea voastră. Hoţii vor să ne bea sângele!
Am aflat „pe surse” care vor să-şi păstreze anonimatul că incantaţiile vor viza chiar relaţia socotită indestructibilă Băsescu-Boc. Una din vrăjitoare s-a lăudat că: „Ţi-l usuc/ Ca pe-un uluc,/ Nici în zi şi-n noapte nici/ Somnul pe-al lui stor de geană/N-o să fie cu lipici./ Ca un blestemat să geamă,/ Perpelit, lihnit, sfrijit;/ Săptămâni de nou’ ori nouă/ Să-l tot fulgere, să-l plouă,/ Zbuciumat dar ne-necat/ De furtună legănat./ Ia ghici tu, ce-am io aici?
Oana Stancu: Să văd, mă lasă!
Maria: E un deget de cârmaci/ Înecat în drum spre casă.”
Fetelor, voi sunteţi ultima mea speranţă. Vreau să fiarbă sângele-n vine, să clocotească apa în ceaune şi, cum ard focurile pe malul bălţii mâloase, străpunse pieziş de cornul de lună, aşa să arză ochii şi creierii celor care pun biruri strâmbe şi împovărătoare şi celor care iscodesc telefoanele şi calculatoarele noastre, văzând ce nu lor le-a fost destinat să vadă.
Aşa să dea Sfânta Walpurgis! Iscodindu-ne telefonul şi calculatorul, hoţii vor să ne fure până şi dreptul la viitor. Arde-le-ar Dumnezeu ochii şi creierii şi mânca-le-ar apa cenuşa şi numele!
Maria, Sultana, Mercedesa, contez pe voi, fetelor! Să afle toţi netrebnicii că există blestem!
Pe Maria o aud deja răspunzând:
„În ceaun pe târcolite/ Puneţi maţe otrăvite.”
Sultana se grăbeşte să adauge:
„Muşchi de şarpe din băltoace,/ Fierbi în oală şi te coace/ Cu o limbă de dulău,/ Ac de şarpe orb şi rău!/ Limba viperii-nfurcată,/ Ochiul guşterului, iată,/ Şi un deget de brotac,/ Lâna de pe liliac,/ Din şopârlă un picior,/ Peana cucuvăilor,/ Fiarbă vraja ce nu iartă,/ Ca din iad fiertura fiartă.”
Toate trei ţigăncile recită-n cor: „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare,/ Foc şi clocot la căldare!”
Zoru-i mare, fetelor, într-adevăr, că la sfârşit de octombre, pun ăştia moţiunea şi nu mai vreau să aibă motiv să spună că ei vor, dar iar nu le iese; că, fără ajutorul vostru, e clar că nu fac nimic.
Ce vreţi, domnilor, sunt câţiva sau câteva care nu stau „Drepţi!” în România!