Am ieşit din bloc la ora 21.00, special ca să o văd. Deasupra mea străjuia cel mai banal şi mai anost cer pe care l-aţi văzut vreodată. Un cer de un negru-verzui, obosit şi bosumflat, care nu părea deloc că are chef să comunice. Am început să mă plimb.
La noi, în Dristor, e foarte animat: oamenii ies la scara blocului să discute şi să bea bere. Mă plimbam, dar nu pierdeam cerul din ochi. Nu eram sigură că va veni la întâlnire. Trăiesc într-o ţară în care e cât se poate de natural ca ceva să nu se mai producă, să nu-ţi iasă, să nu se mai întâmple sau să nu se vadă. Aproape că nici nu mai regreţi, eşti gol de mult.
Dar am continuat să mă plimb şi să aştept. Când mi-am aruncat din nou ochii pe cer, pe la ora 21.40, ea era acolo, dar nu toată, ci doar un triunghi de foc, foarte luminos. La un moment dat i s-a văzut conturul, dar imediat norii au tăiat-o pe la mijloc; fruntea i s-a împurpurat, iar conturul părea şi mai mare, dilatat. Norii au continuat s-o modeleze sau să se joace cu ea şi, în secunda următoare, am văzut o lună cu ochelari maţi, negri. Ne-am uitat una la alta, amândouă cu ochelari, când ea a dat cu ei de-a azvârlita şi, foarte băieţoasă, şi-a pus o bască neagră pe cap. Îi stătea bine cum o coafaseră norii. Tot ei au compartimentat-o apoi, transformând-o într-un imobil futurist, rotund, cu un etaj în întuneric, altul iluminat, un etaj în întuneric, altul iluminat...
A trecut apoi printr-o fază haotică şi foarte luminoasă: ai fi zis că un păpuşar cosmic şi neatent a vărsat un borcan de miere pe cer. Şi mierea se prelingea greu pe un cer de pâclă. Până la urmă s-a hotărât şi a luat forma ei clasică de felie de pepene. Era atât de apetisantă că un nor mai hoţ a început s-o roadă încet, dar temeinic până nu a mai rămas din ea decât un colţişor, ca un scrum gălbui pâlpâind pe vatră, dar s-a stins şi acesta. Norii câştigaseră partida: luna părea acoperită de un munte negru cu creste lăptoase. Ai fi zis că s-a tras cortina. M-am hotărât să aştept ca pânza norilor să fie ruptă de cornul lunii şi să văd fundul oului pulsând din pâclă. Şi chiar aşa s-a întâmplat.
Mă bucur că ne-am întâlnit. O văd ca pe o prevestire că în această vară voi împlini ce mi-am propus şi nu oricum, ci prin acţiune volitivă, fiincă nu ne-am întâlnit întâmplător, ci eu am ieşit s-o caut, iar ea s-a arătat. A fost acolo, pe cer, pentru mine.
Mi-ar fi plăcut tare mult ca aceste rânduri să fi fost scrise în franceză: o limbă universală pentru un fenomen planetar. Şi articolul ar fi avut cititori mai diverşi.
Dar nu ar fi fost bine. Fiindcă, anul acesta, pe 15 iunie, în ziua eclipsei, s-au împlinit 122 de ani de la trecerea în cer, printre stele, a lui Mihai Eminescu. E greu să găseşti o poezie a lui care să fie neatinsă de lumina albă a lunii. Şi tot ce atinge luna se transformă în argint; chiar şi pădurea.
S-a vorbit tot mai puţin despre Eminescu în anii din urmă şi de fiecare dată silnic şi cu o prost disimulată ranchiună. Şi e normal. Pe lângă Eminescu, ei apar ca o pitică roşie, stea mică şi rece, pitită după un soare adevărat, a cărui existenţă şi rază de influenţă încearcă să o sape. Nu se simt bine în universul jalonat de el:
"Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul.
(...)
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege..." (Scrisoarea I)
Nu întâmplător m-am oprit la ScrisoareaI, ci pentru că ea se încheie cu o superbă invocaţie către lună:
"Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară.
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!"
Odată cu luna, porţile cerului ni se deschid; vedem cu ochii minţii ceea ce viaţa concretă ne-a interzis. S-ar putea ca moartea să aibă exact aceeaşi vocaţie. Să fie şi ea tot o poartă. Este ceea ce am simţit şi la eclipsă privind luna. Şi m-am gândit la cele mai feerice versuri din viaţa mea, pe care orice român le ştie pe de rost:
"Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine..." (Melancolie)
