PAGES DE JOURNAL
André Georges Malraux est mort le 23 novembre 1976. Aujourd’hui, quand j’écris, c’est le 23 novembre 2009. Je feuillette Histoire de la France des origines à nos jours , ouvrage écrit sous la direction de cet extraordinaire Georges Duby, mon idole en matière d’histoire. La présence de ce livre dans ma bibliothèque remplit ma vie et me rend heureuse. J’y trouve quelques lignes admirables sur Malraux et son action en tant que Ministre de la Culture : un « Bonaparte qui serait à soi-même son Chateaubriand ».
Le texte est écrit à la manière synthétique de Malraux et je ne vis en ce moment que pour faire entrer ces lignes dans mon journal. Je veux, de cette manière, être avec lui, à trente-trois ans de sa mort :
« C’est peut-être la première fois, et probablement la dernière,qu’on aura vu,dans les trente années du milieu de notre siècle, l’invention dramatique et le génie de l’acteur,à la mesure de l’histoire, se saisir de l’histoire ; la dernière fois – qu’on le veuille ou non, ce drame, péripétie et dénouement, reste unique – que le héros, l’acteur et le poète tragique en un seul homme aura taillé son poème et sa représentation à même l’histoire. Mais pas tout à fait : dans les intervalles et à la fin il lui restait à écrire ses Mémoires d’outre-tombe. »
J’ai lu ces lignes comme si elles avaient été écrites pour moi, pour que je les lise. Je me réjouis de voir qu’il y a en France et ailleurs des personnes qui l’ont lu,l’ont admiré,l’ont aimé et qui se sont épanouies sous les rayons de son génie. Mais moi ? Réussirai-je jamais à me sauver, à mûrir, à m’épanouir et à porter des fruits grâce à ses rayons ? Je l’invoque comme une païenne un dieu. Je le ressens bienveillant mais lointain, très lointain. Je souffrirai jusqu’à la fin de son absence.
luni, 23 noiembrie 2009
duminică, 15 noiembrie 2009
PAGINI DE JURNAL
PAGES DE JOURNAL
Début septembre, j’ai fait un voyage en Grèce. Magnifique. J’ai visité Athènes. J’ai vu l’Acropole. J’ai beaucoup aimé le Théâtre Odéon. Je me suis baladée à travers le quartier turc de Plaka et j’ai pris du repos dans les Jardins Nationaux.
Ce sont les rochers de Meteora qui m’ont émue le plus. Ils sont fascinants, ces rochers, surmontés de monastères. Ils sont les témoins de l’évolution géologique et spirituelle du monde. Ils sont les témoins du devenir de la terre et de l’humanité.
Last but not least – la statue de Léonidas à Thermopyles. Comme il m’a troublée ce guerrier qui a su sauver son honneur au prix de sa vie. Sacrifié par les siens et par l’histoire, il a su en avoir raison finalement. Je ne peux pas oublier son regard acharné et son corps tout nu qui n’est paré que d’un casque, d’un écuyer et d’une lance. De ces trois outils du guerrier, il a su faire, il a su bâtir son entrée dans l’Eternité. A Thermopyles la chaleur était implacable et violente comme la passion même. J’ai pensé qu’il était impossible de ne pas l’aimer.
Début septembre, j’ai fait un voyage en Grèce. Magnifique. J’ai visité Athènes. J’ai vu l’Acropole. J’ai beaucoup aimé le Théâtre Odéon. Je me suis baladée à travers le quartier turc de Plaka et j’ai pris du repos dans les Jardins Nationaux.
Ce sont les rochers de Meteora qui m’ont émue le plus. Ils sont fascinants, ces rochers, surmontés de monastères. Ils sont les témoins de l’évolution géologique et spirituelle du monde. Ils sont les témoins du devenir de la terre et de l’humanité.
Last but not least – la statue de Léonidas à Thermopyles. Comme il m’a troublée ce guerrier qui a su sauver son honneur au prix de sa vie. Sacrifié par les siens et par l’histoire, il a su en avoir raison finalement. Je ne peux pas oublier son regard acharné et son corps tout nu qui n’est paré que d’un casque, d’un écuyer et d’une lance. De ces trois outils du guerrier, il a su faire, il a su bâtir son entrée dans l’Eternité. A Thermopyles la chaleur était implacable et violente comme la passion même. J’ai pensé qu’il était impossible de ne pas l’aimer.
joi, 12 noiembrie 2009
GRECII SI MAREA
Grecia - pământ deschis spre mare şi mare în care pământul înaintează prin insule. Grecia - tărâm al compensaţiilor şi al confruntărilor uneori violente, dar nu lipsite de reguli. Câtă vreme există respect faţă de reguli, şi învinşii au un viitor. Democraţia s-a fundamentat pe această deschidere, cât şi pe speranţa pe care o laşi să trăiască şi in sufletul învinşilor, al sclavilor, al femeilor, deschiderea aceasta fiind singura prin care dovedeşti, de fapt, că eşti Grec şi nu barbar. Restul e iluzie şi spumă de val. Şi nu va trăi. Marea, cea care l-a călit pe Grec şi l-a făcut nemuritor, este, adeseori, primejdioasă, violentă, imprevizibilă, dar, o, zei, atât de deschisă! Greci sunt doar aceia care au curajul să o înfrunte.
***
Am scris aceste rânduri după ce am văzut mai demult, pe TVR Cultural, o lungă emisiune, cum altfel decât culturală, al cărei moderator şi-a început discursul astfel: "Mulţumesc zeilor că sunt grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie, european şi nu..." Nu are rost să continuăm seria acestor opoziţii grosolan şi periculos discriminatorii.
Ca să arate cât este de "grec", moderatorul a mai făcut o gafă: la sfârşitul emisiunii a premiat şi, implicit, a făcut reclamă unei fraze venite din partea unui telespectator, care suna în felul următor:
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă."
Ne-am fi culcat şi noi plictisiţi, dacă această frază nu "ar străluci", totuşi, prin...
imbecilitate.
Această frază este într-o opoziţie evidentă cu spiritul grec. Grecul a intrat în istorie tocmai pentru faptul că nu a stat acasă. Curios, din fire, şi aventurier, el a devenit navigator mult înainte de a se impune ca artist. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că marea l-a creat pe grec. Marea şi absenţa Medeei, adică acea stare de nemulţumire care determină căutarea şi te-mpinge mereu înainte. Când n-are nicio Medee, Grecul veritabil o caută, înfruntă marea pentru ea şi, în niciun caz, nu se consolează uitându-se la televizor la emisiuni râncede despre mare, lacuri şi femei de tot felul.
Grecul veritabil îşi caută Medeea lui, iar, dacă n-o găseşte, o inventează, devenind artist. Ca artist, nu trebuie să ni-l imaginăm mulţumit sau, cumva, stupid-arogant că e "grec şi nu barbar" etc., etc. Nu! Grecul e sincer, senzual şi veşnic nemulţumit. Mult mai mult ar fi apreciat o Medee reală, care să-i împodobească viaţa şi corabia, să-i stingă dorul şi să-i desfete simţurile. Dacă n-a fost să fie , s-a întors de pe mare trist, consolându-se cu o Medee de hârtie, sau de piatră, după caz, bună să încânte posteritatea, dar nu pe el, Grecul concret, ahtiat după viaţă, trăire, senzaţii.
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă" ?!?
Niciodată, răspunde Grecul, mai bine mori pe mare, căutând-o. Şi mori frumos. Mori ca unul care nu s-a împlinit dar, măcar, a cutezat.
În nefericita frază de mai sus, Medeea este văzută ca o femeie de rând. Personalitatea ei, misterul ei nu sunt deloc interiorizate de autorul frazei.
Medeea se caută, Medeea se merită, Medeea trebuie stăpânită şi integrată odată dobândită. Vorba ceea: "Avem o Medee, cum procedăm?" Medeea nu e de nasul oricui. Pentru că nu oricine e Grec.
Una peste alta, atât moderatorul cât şi nefericitul autor al frazei citate au fost prea mici pentru o mare atât de mare, pentru o Grecie atât de bogată şi pentru o Medee atât de adâncă.
În ce-l priveşte pe moderator, probabil că el încă se mai lăfăie pe la vreo emisiune cum altfel decât culturală, spunând cu infatuare că e "grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie", prost şi nu deştept.
El, de fapt, a vrut să transmită, în subliminal, o concepţie elitistă, potrivit căreia zeii au împărţit oamenii în categorii imuabile - într-o parte, lumea civilizată, în alta, barbarii, (ceea ce este susceptibil de rasism şi cineva acolo sus trebuia să se sesizeze), într-o parte, sexul superior - bărbatul, în alta, sexul neglijabil - femeia. Ceea ce nu a sesizat elitistul de serviciu, ceea ce nu avea cum să sesizeze este o glumă a zeilor: după ce au creat categoriile zise imuabile, s-au apucat să presare inteligenţă şi prostie peste capetele oamenilor, distribuindu-le inegal şi arbitrar tuturor...
Râsul e propriu zeilor și de la ei l-am moștenit noi, oamenii.
***
Am scris aceste rânduri după ce am văzut mai demult, pe TVR Cultural, o lungă emisiune, cum altfel decât culturală, al cărei moderator şi-a început discursul astfel: "Mulţumesc zeilor că sunt grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie, european şi nu..." Nu are rost să continuăm seria acestor opoziţii grosolan şi periculos discriminatorii.
Ca să arate cât este de "grec", moderatorul a mai făcut o gafă: la sfârşitul emisiunii a premiat şi, implicit, a făcut reclamă unei fraze venite din partea unui telespectator, care suna în felul următor:
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă."
Ne-am fi culcat şi noi plictisiţi, dacă această frază nu "ar străluci", totuşi, prin...
imbecilitate.
Această frază este într-o opoziţie evidentă cu spiritul grec. Grecul a intrat în istorie tocmai pentru faptul că nu a stat acasă. Curios, din fire, şi aventurier, el a devenit navigator mult înainte de a se impune ca artist. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că marea l-a creat pe grec. Marea şi absenţa Medeei, adică acea stare de nemulţumire care determină căutarea şi te-mpinge mereu înainte. Când n-are nicio Medee, Grecul veritabil o caută, înfruntă marea pentru ea şi, în niciun caz, nu se consolează uitându-se la televizor la emisiuni râncede despre mare, lacuri şi femei de tot felul.
Grecul veritabil îşi caută Medeea lui, iar, dacă n-o găseşte, o inventează, devenind artist. Ca artist, nu trebuie să ni-l imaginăm mulţumit sau, cumva, stupid-arogant că e "grec şi nu barbar" etc., etc. Nu! Grecul e sincer, senzual şi veşnic nemulţumit. Mult mai mult ar fi apreciat o Medee reală, care să-i împodobească viaţa şi corabia, să-i stingă dorul şi să-i desfete simţurile. Dacă n-a fost să fie , s-a întors de pe mare trist, consolându-se cu o Medee de hârtie, sau de piatră, după caz, bună să încânte posteritatea, dar nu pe el, Grecul concret, ahtiat după viaţă, trăire, senzaţii.
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă" ?!?
Niciodată, răspunde Grecul, mai bine mori pe mare, căutând-o. Şi mori frumos. Mori ca unul care nu s-a împlinit dar, măcar, a cutezat.
În nefericita frază de mai sus, Medeea este văzută ca o femeie de rând. Personalitatea ei, misterul ei nu sunt deloc interiorizate de autorul frazei.
Medeea se caută, Medeea se merită, Medeea trebuie stăpânită şi integrată odată dobândită. Vorba ceea: "Avem o Medee, cum procedăm?" Medeea nu e de nasul oricui. Pentru că nu oricine e Grec.
Una peste alta, atât moderatorul cât şi nefericitul autor al frazei citate au fost prea mici pentru o mare atât de mare, pentru o Grecie atât de bogată şi pentru o Medee atât de adâncă.
În ce-l priveşte pe moderator, probabil că el încă se mai lăfăie pe la vreo emisiune cum altfel decât culturală, spunând cu infatuare că e "grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie", prost şi nu deştept.
El, de fapt, a vrut să transmită, în subliminal, o concepţie elitistă, potrivit căreia zeii au împărţit oamenii în categorii imuabile - într-o parte, lumea civilizată, în alta, barbarii, (ceea ce este susceptibil de rasism şi cineva acolo sus trebuia să se sesizeze), într-o parte, sexul superior - bărbatul, în alta, sexul neglijabil - femeia. Ceea ce nu a sesizat elitistul de serviciu, ceea ce nu avea cum să sesizeze este o glumă a zeilor: după ce au creat categoriile zise imuabile, s-au apucat să presare inteligenţă şi prostie peste capetele oamenilor, distribuindu-le inegal şi arbitrar tuturor...
Râsul e propriu zeilor și de la ei l-am moștenit noi, oamenii.
miercuri, 30 septembrie 2009
IN OGLINDA-Manuscris ascuns intr-o sticla
IN OGLINDA
( MANUSCRIS ASCUNS INTR-O STICLA)
Am văzut Lear, după William Shakespeare, în regia lui Andrei Serban, de două ori: o dată a fost repetiţie cu public, marţi, 15 iulie 2008 şi a doua oară – premiera din ziua de duminică, 9 noiembrie 2008. Am căzut, absolut întâmplător, de fiecare dată, pe aceeaşi distribuţie,cea care reuneşte actriţele Valeria Seciu, Ioana Pavelescu, Andreea Bibiri, Dorina Chiriac, Ana Ioana Macaria.
Voi păstra în acest comentariu impresiile foarte puternice de la repetiţia cu public din binecuvântata zi de marţi,patronată de zeul Marte –– şi impresiile de la cele două relecturi aplicate de mine tragediei Regele Lear, în tot acest răstimp.
Să începem cu începutul !
Piesa are o distribuţie exclusiv feminină şi noi credem că acesta este cel mai important izvor de înţelesuri în această montare. Discret, regizorul nu a vrut să-şi dezvăluie intenţiile şi bine a făcut, fiindcă ar fi produs supărare avant la lettre şi ar fi orientat prea comod percepţia, ceea ce Domnia Sa nu obişnuieşte, de fapt.
In mod cert distribuţia exclusiv feminină este o viclenie, dar una extrem de generoasă, şi încercarea de a-i descifra înţelesurile nu te lasă, în niciun caz, cu mâinile goale. Dimpotrivă, Lear a fost mai mult decât un spectacol,a fost un eveniment, unul dinamizator, şi e de mirare că această montare a beneficiat de atât de puţine analize publicate.
· * *
Sub ochii noştri prinde viaţă un regat populat exclusiv de femei. Aceste femei nu se forţează să pară bărbaţi acolo unde rolul le-o cere. Ele joacă, pur şi simplu, în travesti. Pentru a sublinia această impresie monocordă, femeile sunt toate îmbrăcate în negru, iar, la inceputul piesei, aplaudă toate, în picioare, frenetic, intrarea regelui, de fapt, a reginei, mă rog, a conducătorului, care trebuie, invariabil, să fie iubit, fiindcă, în orice dictatură, dragostea este obligatorie în declaraţii şi va trebui, invariabil, să spui ce se cuvine şi niciodată ce simţi.
Dar de ce lipseşte celălalt sex?
De ce democraţia, cu pluripartidismul ei, este preferabilă dictaturii?
Dar, chiar aşa, de ce nu ar fi bine să existe unitate şi control în simţiri, în convingeri şi în manifestări?
Shakespeare ne spune, la inceputul piesei sale, că pe vremea legendarului rege Lear regatul era unul prosper şi ferice şi că doar micile greşeli, tot mai numeroase, de om decrepit şi vanitos ale regelui au făcut ca lucrurile să ia turnura tragică pe care au luat-o.
In textul originar, Lear cere o hartă şi i se aduce harta Angliei. In montarea lui Serban, harta a fost agăţată grijuliu pe perete: e ţara noastră – România – mare şi frumoasă, cu Basarabia cu tot. La ea se repede regele şi o face bucăţi, dăruind-o fiicelor lui, care-şi fac şubă din trupul ţării. Cea mică face opinie separată, declarând că nu vrea să participe la tot „acest circ.” Are chiar argumente de bun simţ: Cum poţi să te măriţi, „ca surorile mele”, când nu-ţi iubeşti pe lumea asta decât tatăl?
Dar într-o lume a mimetismului în care toţi aplaudă chiar şi ce, în mod cert, nu li se pare demn, ea este pedepsită, în primul rând, pentru nota de imprevizibil a atitudinii ei. Face şi spune altceva decât se aşteaptă de la un supus tipic, motiv pentru care este decăzută din drepturi şi ostracizată. Montarea lui Serban comprimă un pic discursul Cordeliei şi multe dintre argumentele ei de bun simţ sunt sacrificate. Si e păcat. Pentru că bunul simţ şi măsura care răzbat din discursul ei sunt exact ceea ce lipseşte acestei lumi care începe să se prăbuşească din chiar momentul în care Lear rupe prima felie de ţară.
Dar de ce lipseşte celălalt sex?
Vom face aici puţină filozofie sau, dacă vreţi, un strop de Nietzsche.
Relaţiile între femeie şi bărbat sunt fundamental şi obligatoriu tensionate. Având naturi antagonice, e natural ca ei să se caute, dar şi să se respingă. Agresiv şi grăbit, veşnic obsedat să pună ordine, el curtează, cere, se lamentează şi forţează. Mai lentă şi mai vicleană ea, preocupată să-şi păstreze atuurile, atacă prin învăluire, prefăcându-se că n-o prea interesează obiectul cuceririi. Dar în toiul celei mai aprige confruntări, ei rămân totuşi conştienţi că nu pot duce lumea mai departe decât împreună.
Simplificând un pic, la fel stau lucrurile în politică. Dragostea şi politica au instincte comune. In democraţiile cu tradiţie, puterea şi opoziţia au interese antagonice, dar un ţel comun: mersul înainte al societăţii. Dar când una din entităţi îşi este suficientă sieşi, când ea decide să-şi îngroape partenerul, atunci ciclul vital e oprit, natura umană îngheaţă,succesiunea anotimpurilor încremeneşte şi iarna eternă coboară în regat. Orice evoluţie este blocată, iar trupul sfâşiat al ţării nu mai poate fi refăcut. Singura voce care s-a opus îngheţării a fost renegată şi, în momentul în care tai dreptul la cuvânt, asiguri de fapt uniformizarea, îl omori pe celălalt.
Lear-ul lui Serban pedalează drastic pe această uniformizare, pe acest univers monocord, in care vocile ce se împotrivesc – Cordelia, Kent – sunt repede înăbuşite. Rezistă doar bufonul cu umorul lui, în timp ce restul supuşilor intră în iarnă tăcuţi şi trişti.
Căci, dacă orice relaţie cu celălalt poate fi tensionată, dictator devii în momentul în care nu mai vrei să-l auzi şi să-l asculţi, îi iei dreptul la cuvânt, îl decazi din statutul de om, îl priveşti doar ca supus, ca executant, ca aplaudaci, ca legumă.
Dar aceasta nu e singura semnificaţie pe care o dăm opţiunii pentru o distribuţie exclusiv feminină. Urmează acum o interpretare mai luminoasă, mai reconfortantă, mai feministă; un adevărat moment de respiro între prima şi a treia interpretare.
Din punct de vedere al măiestriei actoriceşti, Lear în montarea lui Serban este un adevărat elogiu adus capacităţii feminine de a pătrunde în meandrele psihologiei unui personaj. Nu numai că femeile s-au achitat foarte bine de rol, nu numai că s-au ales cu o experienţă unică în carieră, dar rolul în sine a ieşit îmbogăţit. Si am văzut femei proteice, cameleonice şi extraordinare în rol – vezi cazul Mariana Mihuţ – dar şi femei pledând rece pentru personajul lor, simţindu-se bine în această piele de împrumut şi dovedindu-se perfecte în rol – vezi cazul Ioana Pavelescu.
Dacă la repetiţia cu public au existat confuzii în unele interpretări, la premieră am văzut o distribuţie imensă mişcându-se ireproşabil.
Pot să spun că am văzut Lear-ul luiSerban ca o victorie a tuturor femeilor din sală.
Dar atunci când contemplăm opera unui mare pictor nu vedem numai ce ne place. Sunt şi pictori geniali care ne silesc aproape să privim şi lucruri care nu ne plac, tablouri despre a căror realitate am fi preferat să credem că nu există. Mă gândesc la Caravaggio sau Goya, pentru a numi doar piscurile.
Privind această montare cu Regele Lear, mi-a tot bâzâit prin minte o legendă. Ea ar putea fi ignorată, dacă nu ar fi extrem de fecundă în sensuri: In ziua a şaptea de la facerea lumii, Dumnezeu a creat bărbatul, pe Adam şi, cum acesta suferea de singurătate, Divinităţii i s-a făcut milă de starea lui şi i-a dăruit femeia, dar nu oricum, ci creând-o dintr-una din coastele bărbatului, care, văzând-o, a grăit: „Ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”
In această legendă biblică şi, mai cu seamă, în fraza de mai sus, îşi are originea percepţia femeii ca al doilea sex, ca fiinţă derivată. Pe noi nu ne interesează aci miezul scandalos al atitudinii care s-a născut din această teză veche de când lumea, ci vrem doar să vedem dacă regatul lui Lear pare sau nu populat de o societate de mâna a doua.
Din păcate, da. Societatea e de mâna a doua pentru că, mimetică, pentru că nu are curajul să iasă din mimetism, pentru că nu îi susţine pe cei care îndrăznesc să spună adevărul, pentru că profită de ambiguităţile ticăloşiei, pentru că nu-i pasă de ţară, fiind lipsită şi de cel mai vag patriotism, pentru că nu-i e ruşine de cruzimea şi nemernicia ei şi e credulă tocmai pentru a-şi satisface pofta imediată de cruzime şi tiranie.
Societatea este de mâna a doua şi pentru că a devenit insensibilă la exemplele oamenilor oneşti – Cordelia, Edgar, Kent – determinându-i pe cei foarte inteligenţi dar corupţi să-şi folosească inteligenţa pentru a parveni prin ticăloşie –Edmund.
Mai am şi o a patra interpretare a folosirii unei distribuţii uniquement feminine, dar, pentru a nu încărca percepţia cititorului, voi include cele câteva nuanţe în analiza personajului principal interpretat doar de actriţa Mariana Mihuţ.
Hai să spunem acum şi câteva cuvinte despre jocul actriţelor.
Un rol antologic creează Ioana Pavelescu în Edmund. Ideea de bază este că acest personaj domină scena socială prin inteligenţa lui. Rece şi lipsit de scrupule, este neîntrecut în intrigi şi cruzime. Interpretarea actriţei este subtilă şi ne ajută să deducem că Edmund nu este un glandular; conştiinţă ar avea el, dar nu o foloseşte; în lumea în care trăieşte nu-i este necesară; într-o astfel de lume, conştiinţa este o povară inutilă şi, deştept, Edmund o aruncă lângă un zid al palatului. Acum, fără ea, fără conştiinţă, vreau să spun, se mişcă mult mai uşor printre ziduri şi oameni şi Ioana Pavelescu îşi ţine foarte bine spatele şi mâinile, cât să juri că e bărbat şi dovedeşte cu brio că un bun actor nu-şi epuizează niciodată măştile. Dar personajul ei, înfrânt în luptă de fratele vitreg, Edgar, se clatină pentru prima dată în perfecţiunea ticăloşiei lui şi, realizând că nu mai are pentru ce să lupte, încearcă să îndrepte o părticică din răul făcut: să salveze viaţa Cordeliei şi a lui Lear... E prea târziu, însă. Lângă zidul care-i veghează agonia, Edmund nu-şi mai găseşte conştiinţa; doar moartea.
La polul opus se remarcă actriţa Daniela Nane, în Goneril, foarte femeie în rol de femeie. Nane cucereşte prin naturaleţe, inventivitate şi vitalitate, părând să nu-şi epuizeze niciodată resursele. Ea emană trăiri puternice, scoate un geamăt profund şi cavernos acolo unde alte actriţe nu reuşesc decât să ţipe şi este pe scenă ca o felină în junglă. Resurse are din plin şi, în rolul lui Goneril, îţi lasă impresia că poate fi oricând mai rea, mai senzuală, mai frumoasă şi imprevizibilă ca natura însăşi. O arteră fluvială greu de ignorat e Daniela Nane în actorie. Jocul actriţei este unul tonic şi, chiar dacă o vedem mai rar în roluri de marcă, ea te face să gândeşti că o arteră fluvială nu poate fi ignorată, că ea va fi navigată, mai devreme sau mai târziu, pe toată suprafaţa ei şi că, în fond, omenirea nu a dus niciodată lipsă de navigatori.
Andreea Bibiri, în Edgar, duce la bun sfârşit un rol foarte greu; greu de asumat, greu de jucat. Actriţa îl consideră cu luciditate şi, la premieră, e perfect stăpână pe rol, chiar dacă, la repetiţia cu public, a existat nesiguranţă sau, pur şi simplu, lipsă de chef. In ansamblu, jocul actriţei pare inegal.
Doamna Valeria Seciu este mereu ireproşabilă în orice rol. Este greu să-ţi dai seama cum atacă rolul, sentimentul este al unei absorbţii. Rolul lui Gloucester, un adevărat dar al regizorului pentru Valeria Seciu, îi dă posibilitatea să desfăşoare un întreg arsenal de măiestrie actoricească, de la atitudinea supusă şi umilă, deşi nu lipsită de loialitate, faţă de mai marii zilei, pâna la accentele de cruzime, greu de egalat de vreun alt actor, manifestate faţă de cei fără apărare, de fapt,faţă de propriul fiu, bănuit de o trădare niciodată dovedită, trecând prin exprimarea indicibil de reuşită a neputinţelor de tot felul aduse de bătrâneţe.
Nu ne propunem să trecem în revistă toate rolurile. Distribuţia este enormă şi multe actriţe ar merita câte un articol separat.
· * *
Rege sau regină?
Si una şi alta, dar mai ales regină. Motivându-şi opţiunea unică pentru Mariana Mihuţ în rolul lui Lear, Andrei Serban invocă talentul inegalabil al acesteia. Si regizorul merge drept la ţintă şi e greu să mai adaugi ceva. Eu voi insista totuşi pe capacitatea de metamorfoză ca notă distinctivă a marilor artişti, pe modalităţile interpretative inepuizabile, pe intuiţia artistică dublată de rigoarea construcţiei şi voi adăuga că regizorul a mai avut un motiv pentru care a rămas la opţiune unică pentru rolul titular.
Să privim atent. Regina Lear este una jovială, bonomă, mai mult capricioasă decât tiranică, mai mult vanitoasă decât rea şi, foarte adesea, pe cuprinsul tragediei, va fi întrecută în cruzime de supuşii ei. Este uluitoare scena în care, contrariată în umanitatea ei profundă, îşi priveşte fiica ingrată în ochi şi nu înţelege de unde atâta ticăloşie şi nerecunoştinţă la propriul ei copil. Mariana Mihuţ scoate un Lear patetic, profund uman, supus greşelii, dar, în egală măsură,căinţei şi suferinţei. Jocul actriţei trezeşte, mai mult decât toate interpretările de până la Domnia Sa, compasiune faţă de bătrâni, ceea ce se potriveşte mănuşă cu ideea regizorală.
Toate bune, dar unde mai e dictatorul?
Ce s-ar fi întâmplat dacă în locul Marianei Mihuţ, în altă seară, ar fi apărut cineva dur, implacabil şi cu porniri fascistoide?
Ce să se întâmple? Am fi plecat şi noi acasă mulţumiţi că am văzut o piesă în care era vorba de un regim socio-politic bine cunoscut de noi şi cu vinovaţi bine identificaţi. O piesă în care cei tineri învaţă ticăloşia de la cei bătrâni, ceea ce ne-ar fi dat în plus ocazia s-o facem pe criticii intransigenţi şi neînduplecaţi şi acuzaţiile noastre ar fi căzut ca grindina, mai ceva ca la o emisiune de ştiri televizată. Ar fi fost un spectacol prin excelenţă anti Serban.
N-a fost să fie! Un regizor rău, după ce a creat un univers perfect dictatorial, a încredinţat rolul tiranului unui actor căruia i-a exploatat toate resursele umanizării. Si astfel noi am înţeles sau ar fi trebuit să înţelegem că potenţialul dictaturii e în noi, că noi îl creăm pe tiran, că el moare practic nevinovat, în timp ce tirania rămâne în noi, plasându-ne în căutarea unui nou dictator. Avem toate datele unei astfel de posturi: mimetismul, slugărnicia, abilitatea de a profita de ambiguitatea ticăloşiei, lipsa de scrupule şi de ruşine, abilitatea de a plasa vina în altă parte, lipsa de compasiune şi de solidaritate.
Scenografia lui Dragoş Buhagiar esenţializează acest univers,marşând pe ideea de avertisment: e furtună şi cutremur în acelaşi timp, suntem pe marginea prăpastiei, plouă şi pământul e îmbibat de apă şi totul e putred.
Cel mai onest personaj din piesă, Edgar, este şi cel mai vulnerabil. Umblă aproape gol prin munţi şi văi, ascunzându-şi identitatea, fiindcă e prea cinstit ca să reziste în astă lume. Kent, un alt personaj onest, îşi ascunde şi el identitatea. Bufonul rezistă tocmai pentru că simulează nebunia; stăpânul lui, regele Lear, nu rezistă şi înnebuneşte realmente. Bătrânul Gloucester, în sfârşit iluminat după ce îşi pierde ochii, nu suportă nedreptatea ăstei lumi la care fusese parte şi îşi doreşte moartea. Intr-o intervenţie a sa, Bufonul spune că ochii sunt necesari ca să vadă ceea ce nasul nu s-a priceput să adulmece.
Cordelia, un alt personaj cinstit, este izgonită din regat şi, pentru a restabili ordinea bunului simţ, vine cu oaste şi declară război. Va muri în ţara pe care a încercat s-o elibereze, fiindcă armele pot elibera o ţară, dar n-o pot curăţa.
In faţa acestei tragedii, soluţia recomandată de Shakespeare, accentuată de Serban şi rostită de Albany este: „Să spuneţi ce simţiţi şi nu ce se cuvine”, sau ce trebuie spus, sau se aşteaptă, sau este de presupus că vrei să spui, sau cere eticheta. Textul originar este aici foarte bogat în sugestii, dar a şi pus, nu o dată, probleme de traducere. Varianta pentru care au optat traducătorii este una revoluţionară, acel „se cuvine” ţine de lumea celor morţi, este exact acea etichetă care i-a omorât, care i-a transformat în victime, iar ei au murit degeaba dacă această cutumă criminală le supravieţuieşte.
Andrei Serban s-a plâns în mai multe rânduri de faptul că nu e aşteptat cu flori în România. Si aceasta în ciuda unei disponibilităţi vizibile şi insistente de a veni şi a monta în ţară şi în ciuda unui palmares care-ţi taie, pur şi simplu, răsuflarea. Intr-o democraţie autentică, palmaresul nici nu ar trebui să conteze. Ceea ce contează cu adevărat sunt noutatea, experimentul, schimbarea, valorile care se nasc în urma experimentului, metamorfoza pe care o determină ele. Pentru a avea toate astea nu ar fi nevoie decât de vitalitate şi curaj, dar democraţia noastră a îmbătrânit în 20 de ani cât un organism normal în 80. La noi în ţară, Şerban se impune în faţa autorităţilor culturale numai uzând de palmares şi tenacitate.
Aşa fiind, fiecare montare a Domniei Sale noi o percepem ca pe-un dar. Un dar care dă fiori Poliţiei Culturale, fiindcă vine din partea unui regizor incomod, iar darul ia imediat aspectul unui cal troian. Iar calul troian, de la Odiseu citire, este un dar care nu poate fi refuzat. Este făcut cu dibăcie şi e ocrotit de zei. Şi cum şade acolo, pe plajă, şi priveşte încăpăţânat înspre cetate, pare să spună, într-o limbă necunoscută dar recognoscibilă totuşi, un soi de „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau...” Voinţa lui Odiseu e atât de puternică, dibăcia lui, atât de mare şi sprijinul Atenei, atât de constant, încât porţile cetăţii cad singure.
„Timeo Danaos et dona ferentes”, şoptesc cu înverşunare Casandrele Poliţiei Culturale, dar nimeni nu mai are chef acum de înţelepciunea lor prăfuită.
* * *
Am spus ce simt, ce cred şi nu ce se cuvine, ce se impune,ce trebuie. Rezultatul?
Din câte pot eu să adulmec cu nasul, înainte de a vedea cu ochii, rezultatul nu poate fi decât un dezastru. Adică un comentator liber ca mine se apucă să scrie despre Lear într-o ţară ocupată...?
Va trebui, totuşi, să terminăm ce-am început.
Luăm manuscrisul, îl facem sul, îl legăm cu şnur roşu ca să fie vizibil de departe. Ne trebuie o sticlă. O luăm din bucătărie. Ea va fi gazda şi vehicolul manuscrisului. E noapte târziu. Va trebui să pornim spre ţărm ca să ajungem în zori.
Se-aude mugetul mării, chiar dacă n-o vedem încă. Apare şi lumina ei verzuie, totuşi firavă. Doar câţiva kilometri ne despart de libertate. Rostesc în gând o invocaţie către Poseidon. Trebuie. El va fi zeul tutelar în aventura care urmează. Am ajuns.
Marea nu trebuie să fie prea calmă, dar nici foarte agitată. Intru în apă. E rece sub cerul neîncălzit. Valurile se înteţesc. Acum!Am aruncat sticla cât am putut de departe. Valurile au prins-o în braţele lor puternice şi-o împing în larg. Se duce. Ei, vine un val negru care ia sticla mea şi-o rostogoleşte spre ţărm. Mă întorc s-o prind. Ce ghinion! Dar tocmai văd cum alte două valuri îşi unesc crestele,prind sticla mea şi-o întorc spre larg. O văd urcând şi coborând pe marea albastră. Urcând şi coborând. E acolo, în lumină, pe creasta valurilor gălbui. Se duce. Nu o mai văd.
Si, când valuri uriaşe, cât munţii, vor îneca tot, tot – ţări,popoare, oameni de rând,elitişti de elită,intelectuali în uniformă, rinoceri convinşi, regi, dictatori şi preşedinţi – doar sticla mea, solitară şi voioasă, va pluti deasupra apelor, căutându-şi mereu, şi mereu, destinatarul.
Căci marea moare întotdeauna ultima.
ELEONORA FOJICĂ
( MANUSCRIS ASCUNS INTR-O STICLA)
Am văzut Lear, după William Shakespeare, în regia lui Andrei Serban, de două ori: o dată a fost repetiţie cu public, marţi, 15 iulie 2008 şi a doua oară – premiera din ziua de duminică, 9 noiembrie 2008. Am căzut, absolut întâmplător, de fiecare dată, pe aceeaşi distribuţie,cea care reuneşte actriţele Valeria Seciu, Ioana Pavelescu, Andreea Bibiri, Dorina Chiriac, Ana Ioana Macaria.
Voi păstra în acest comentariu impresiile foarte puternice de la repetiţia cu public din binecuvântata zi de marţi,patronată de zeul Marte –– şi impresiile de la cele două relecturi aplicate de mine tragediei Regele Lear, în tot acest răstimp.
Să începem cu începutul !
Piesa are o distribuţie exclusiv feminină şi noi credem că acesta este cel mai important izvor de înţelesuri în această montare. Discret, regizorul nu a vrut să-şi dezvăluie intenţiile şi bine a făcut, fiindcă ar fi produs supărare avant la lettre şi ar fi orientat prea comod percepţia, ceea ce Domnia Sa nu obişnuieşte, de fapt.
In mod cert distribuţia exclusiv feminină este o viclenie, dar una extrem de generoasă, şi încercarea de a-i descifra înţelesurile nu te lasă, în niciun caz, cu mâinile goale. Dimpotrivă, Lear a fost mai mult decât un spectacol,a fost un eveniment, unul dinamizator, şi e de mirare că această montare a beneficiat de atât de puţine analize publicate.
· * *
Sub ochii noştri prinde viaţă un regat populat exclusiv de femei. Aceste femei nu se forţează să pară bărbaţi acolo unde rolul le-o cere. Ele joacă, pur şi simplu, în travesti. Pentru a sublinia această impresie monocordă, femeile sunt toate îmbrăcate în negru, iar, la inceputul piesei, aplaudă toate, în picioare, frenetic, intrarea regelui, de fapt, a reginei, mă rog, a conducătorului, care trebuie, invariabil, să fie iubit, fiindcă, în orice dictatură, dragostea este obligatorie în declaraţii şi va trebui, invariabil, să spui ce se cuvine şi niciodată ce simţi.
Dar de ce lipseşte celălalt sex?
De ce democraţia, cu pluripartidismul ei, este preferabilă dictaturii?
Dar, chiar aşa, de ce nu ar fi bine să existe unitate şi control în simţiri, în convingeri şi în manifestări?
Shakespeare ne spune, la inceputul piesei sale, că pe vremea legendarului rege Lear regatul era unul prosper şi ferice şi că doar micile greşeli, tot mai numeroase, de om decrepit şi vanitos ale regelui au făcut ca lucrurile să ia turnura tragică pe care au luat-o.
In textul originar, Lear cere o hartă şi i se aduce harta Angliei. In montarea lui Serban, harta a fost agăţată grijuliu pe perete: e ţara noastră – România – mare şi frumoasă, cu Basarabia cu tot. La ea se repede regele şi o face bucăţi, dăruind-o fiicelor lui, care-şi fac şubă din trupul ţării. Cea mică face opinie separată, declarând că nu vrea să participe la tot „acest circ.” Are chiar argumente de bun simţ: Cum poţi să te măriţi, „ca surorile mele”, când nu-ţi iubeşti pe lumea asta decât tatăl?
Dar într-o lume a mimetismului în care toţi aplaudă chiar şi ce, în mod cert, nu li se pare demn, ea este pedepsită, în primul rând, pentru nota de imprevizibil a atitudinii ei. Face şi spune altceva decât se aşteaptă de la un supus tipic, motiv pentru care este decăzută din drepturi şi ostracizată. Montarea lui Serban comprimă un pic discursul Cordeliei şi multe dintre argumentele ei de bun simţ sunt sacrificate. Si e păcat. Pentru că bunul simţ şi măsura care răzbat din discursul ei sunt exact ceea ce lipseşte acestei lumi care începe să se prăbuşească din chiar momentul în care Lear rupe prima felie de ţară.
Dar de ce lipseşte celălalt sex?
Vom face aici puţină filozofie sau, dacă vreţi, un strop de Nietzsche.
Relaţiile între femeie şi bărbat sunt fundamental şi obligatoriu tensionate. Având naturi antagonice, e natural ca ei să se caute, dar şi să se respingă. Agresiv şi grăbit, veşnic obsedat să pună ordine, el curtează, cere, se lamentează şi forţează. Mai lentă şi mai vicleană ea, preocupată să-şi păstreze atuurile, atacă prin învăluire, prefăcându-se că n-o prea interesează obiectul cuceririi. Dar în toiul celei mai aprige confruntări, ei rămân totuşi conştienţi că nu pot duce lumea mai departe decât împreună.
Simplificând un pic, la fel stau lucrurile în politică. Dragostea şi politica au instincte comune. In democraţiile cu tradiţie, puterea şi opoziţia au interese antagonice, dar un ţel comun: mersul înainte al societăţii. Dar când una din entităţi îşi este suficientă sieşi, când ea decide să-şi îngroape partenerul, atunci ciclul vital e oprit, natura umană îngheaţă,succesiunea anotimpurilor încremeneşte şi iarna eternă coboară în regat. Orice evoluţie este blocată, iar trupul sfâşiat al ţării nu mai poate fi refăcut. Singura voce care s-a opus îngheţării a fost renegată şi, în momentul în care tai dreptul la cuvânt, asiguri de fapt uniformizarea, îl omori pe celălalt.
Lear-ul lui Serban pedalează drastic pe această uniformizare, pe acest univers monocord, in care vocile ce se împotrivesc – Cordelia, Kent – sunt repede înăbuşite. Rezistă doar bufonul cu umorul lui, în timp ce restul supuşilor intră în iarnă tăcuţi şi trişti.
Căci, dacă orice relaţie cu celălalt poate fi tensionată, dictator devii în momentul în care nu mai vrei să-l auzi şi să-l asculţi, îi iei dreptul la cuvânt, îl decazi din statutul de om, îl priveşti doar ca supus, ca executant, ca aplaudaci, ca legumă.
Dar aceasta nu e singura semnificaţie pe care o dăm opţiunii pentru o distribuţie exclusiv feminină. Urmează acum o interpretare mai luminoasă, mai reconfortantă, mai feministă; un adevărat moment de respiro între prima şi a treia interpretare.
Din punct de vedere al măiestriei actoriceşti, Lear în montarea lui Serban este un adevărat elogiu adus capacităţii feminine de a pătrunde în meandrele psihologiei unui personaj. Nu numai că femeile s-au achitat foarte bine de rol, nu numai că s-au ales cu o experienţă unică în carieră, dar rolul în sine a ieşit îmbogăţit. Si am văzut femei proteice, cameleonice şi extraordinare în rol – vezi cazul Mariana Mihuţ – dar şi femei pledând rece pentru personajul lor, simţindu-se bine în această piele de împrumut şi dovedindu-se perfecte în rol – vezi cazul Ioana Pavelescu.
Dacă la repetiţia cu public au existat confuzii în unele interpretări, la premieră am văzut o distribuţie imensă mişcându-se ireproşabil.
Pot să spun că am văzut Lear-ul luiSerban ca o victorie a tuturor femeilor din sală.
Dar atunci când contemplăm opera unui mare pictor nu vedem numai ce ne place. Sunt şi pictori geniali care ne silesc aproape să privim şi lucruri care nu ne plac, tablouri despre a căror realitate am fi preferat să credem că nu există. Mă gândesc la Caravaggio sau Goya, pentru a numi doar piscurile.
Privind această montare cu Regele Lear, mi-a tot bâzâit prin minte o legendă. Ea ar putea fi ignorată, dacă nu ar fi extrem de fecundă în sensuri: In ziua a şaptea de la facerea lumii, Dumnezeu a creat bărbatul, pe Adam şi, cum acesta suferea de singurătate, Divinităţii i s-a făcut milă de starea lui şi i-a dăruit femeia, dar nu oricum, ci creând-o dintr-una din coastele bărbatului, care, văzând-o, a grăit: „Ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”
In această legendă biblică şi, mai cu seamă, în fraza de mai sus, îşi are originea percepţia femeii ca al doilea sex, ca fiinţă derivată. Pe noi nu ne interesează aci miezul scandalos al atitudinii care s-a născut din această teză veche de când lumea, ci vrem doar să vedem dacă regatul lui Lear pare sau nu populat de o societate de mâna a doua.
Din păcate, da. Societatea e de mâna a doua pentru că, mimetică, pentru că nu are curajul să iasă din mimetism, pentru că nu îi susţine pe cei care îndrăznesc să spună adevărul, pentru că profită de ambiguităţile ticăloşiei, pentru că nu-i pasă de ţară, fiind lipsită şi de cel mai vag patriotism, pentru că nu-i e ruşine de cruzimea şi nemernicia ei şi e credulă tocmai pentru a-şi satisface pofta imediată de cruzime şi tiranie.
Societatea este de mâna a doua şi pentru că a devenit insensibilă la exemplele oamenilor oneşti – Cordelia, Edgar, Kent – determinându-i pe cei foarte inteligenţi dar corupţi să-şi folosească inteligenţa pentru a parveni prin ticăloşie –Edmund.
Mai am şi o a patra interpretare a folosirii unei distribuţii uniquement feminine, dar, pentru a nu încărca percepţia cititorului, voi include cele câteva nuanţe în analiza personajului principal interpretat doar de actriţa Mariana Mihuţ.
Hai să spunem acum şi câteva cuvinte despre jocul actriţelor.
Un rol antologic creează Ioana Pavelescu în Edmund. Ideea de bază este că acest personaj domină scena socială prin inteligenţa lui. Rece şi lipsit de scrupule, este neîntrecut în intrigi şi cruzime. Interpretarea actriţei este subtilă şi ne ajută să deducem că Edmund nu este un glandular; conştiinţă ar avea el, dar nu o foloseşte; în lumea în care trăieşte nu-i este necesară; într-o astfel de lume, conştiinţa este o povară inutilă şi, deştept, Edmund o aruncă lângă un zid al palatului. Acum, fără ea, fără conştiinţă, vreau să spun, se mişcă mult mai uşor printre ziduri şi oameni şi Ioana Pavelescu îşi ţine foarte bine spatele şi mâinile, cât să juri că e bărbat şi dovedeşte cu brio că un bun actor nu-şi epuizează niciodată măştile. Dar personajul ei, înfrânt în luptă de fratele vitreg, Edgar, se clatină pentru prima dată în perfecţiunea ticăloşiei lui şi, realizând că nu mai are pentru ce să lupte, încearcă să îndrepte o părticică din răul făcut: să salveze viaţa Cordeliei şi a lui Lear... E prea târziu, însă. Lângă zidul care-i veghează agonia, Edmund nu-şi mai găseşte conştiinţa; doar moartea.
La polul opus se remarcă actriţa Daniela Nane, în Goneril, foarte femeie în rol de femeie. Nane cucereşte prin naturaleţe, inventivitate şi vitalitate, părând să nu-şi epuizeze niciodată resursele. Ea emană trăiri puternice, scoate un geamăt profund şi cavernos acolo unde alte actriţe nu reuşesc decât să ţipe şi este pe scenă ca o felină în junglă. Resurse are din plin şi, în rolul lui Goneril, îţi lasă impresia că poate fi oricând mai rea, mai senzuală, mai frumoasă şi imprevizibilă ca natura însăşi. O arteră fluvială greu de ignorat e Daniela Nane în actorie. Jocul actriţei este unul tonic şi, chiar dacă o vedem mai rar în roluri de marcă, ea te face să gândeşti că o arteră fluvială nu poate fi ignorată, că ea va fi navigată, mai devreme sau mai târziu, pe toată suprafaţa ei şi că, în fond, omenirea nu a dus niciodată lipsă de navigatori.
Andreea Bibiri, în Edgar, duce la bun sfârşit un rol foarte greu; greu de asumat, greu de jucat. Actriţa îl consideră cu luciditate şi, la premieră, e perfect stăpână pe rol, chiar dacă, la repetiţia cu public, a existat nesiguranţă sau, pur şi simplu, lipsă de chef. In ansamblu, jocul actriţei pare inegal.
Doamna Valeria Seciu este mereu ireproşabilă în orice rol. Este greu să-ţi dai seama cum atacă rolul, sentimentul este al unei absorbţii. Rolul lui Gloucester, un adevărat dar al regizorului pentru Valeria Seciu, îi dă posibilitatea să desfăşoare un întreg arsenal de măiestrie actoricească, de la atitudinea supusă şi umilă, deşi nu lipsită de loialitate, faţă de mai marii zilei, pâna la accentele de cruzime, greu de egalat de vreun alt actor, manifestate faţă de cei fără apărare, de fapt,faţă de propriul fiu, bănuit de o trădare niciodată dovedită, trecând prin exprimarea indicibil de reuşită a neputinţelor de tot felul aduse de bătrâneţe.
Nu ne propunem să trecem în revistă toate rolurile. Distribuţia este enormă şi multe actriţe ar merita câte un articol separat.
· * *
Rege sau regină?
Si una şi alta, dar mai ales regină. Motivându-şi opţiunea unică pentru Mariana Mihuţ în rolul lui Lear, Andrei Serban invocă talentul inegalabil al acesteia. Si regizorul merge drept la ţintă şi e greu să mai adaugi ceva. Eu voi insista totuşi pe capacitatea de metamorfoză ca notă distinctivă a marilor artişti, pe modalităţile interpretative inepuizabile, pe intuiţia artistică dublată de rigoarea construcţiei şi voi adăuga că regizorul a mai avut un motiv pentru care a rămas la opţiune unică pentru rolul titular.
Să privim atent. Regina Lear este una jovială, bonomă, mai mult capricioasă decât tiranică, mai mult vanitoasă decât rea şi, foarte adesea, pe cuprinsul tragediei, va fi întrecută în cruzime de supuşii ei. Este uluitoare scena în care, contrariată în umanitatea ei profundă, îşi priveşte fiica ingrată în ochi şi nu înţelege de unde atâta ticăloşie şi nerecunoştinţă la propriul ei copil. Mariana Mihuţ scoate un Lear patetic, profund uman, supus greşelii, dar, în egală măsură,căinţei şi suferinţei. Jocul actriţei trezeşte, mai mult decât toate interpretările de până la Domnia Sa, compasiune faţă de bătrâni, ceea ce se potriveşte mănuşă cu ideea regizorală.
Toate bune, dar unde mai e dictatorul?
Ce s-ar fi întâmplat dacă în locul Marianei Mihuţ, în altă seară, ar fi apărut cineva dur, implacabil şi cu porniri fascistoide?
Ce să se întâmple? Am fi plecat şi noi acasă mulţumiţi că am văzut o piesă în care era vorba de un regim socio-politic bine cunoscut de noi şi cu vinovaţi bine identificaţi. O piesă în care cei tineri învaţă ticăloşia de la cei bătrâni, ceea ce ne-ar fi dat în plus ocazia s-o facem pe criticii intransigenţi şi neînduplecaţi şi acuzaţiile noastre ar fi căzut ca grindina, mai ceva ca la o emisiune de ştiri televizată. Ar fi fost un spectacol prin excelenţă anti Serban.
N-a fost să fie! Un regizor rău, după ce a creat un univers perfect dictatorial, a încredinţat rolul tiranului unui actor căruia i-a exploatat toate resursele umanizării. Si astfel noi am înţeles sau ar fi trebuit să înţelegem că potenţialul dictaturii e în noi, că noi îl creăm pe tiran, că el moare practic nevinovat, în timp ce tirania rămâne în noi, plasându-ne în căutarea unui nou dictator. Avem toate datele unei astfel de posturi: mimetismul, slugărnicia, abilitatea de a profita de ambiguitatea ticăloşiei, lipsa de scrupule şi de ruşine, abilitatea de a plasa vina în altă parte, lipsa de compasiune şi de solidaritate.
Scenografia lui Dragoş Buhagiar esenţializează acest univers,marşând pe ideea de avertisment: e furtună şi cutremur în acelaşi timp, suntem pe marginea prăpastiei, plouă şi pământul e îmbibat de apă şi totul e putred.
Cel mai onest personaj din piesă, Edgar, este şi cel mai vulnerabil. Umblă aproape gol prin munţi şi văi, ascunzându-şi identitatea, fiindcă e prea cinstit ca să reziste în astă lume. Kent, un alt personaj onest, îşi ascunde şi el identitatea. Bufonul rezistă tocmai pentru că simulează nebunia; stăpânul lui, regele Lear, nu rezistă şi înnebuneşte realmente. Bătrânul Gloucester, în sfârşit iluminat după ce îşi pierde ochii, nu suportă nedreptatea ăstei lumi la care fusese parte şi îşi doreşte moartea. Intr-o intervenţie a sa, Bufonul spune că ochii sunt necesari ca să vadă ceea ce nasul nu s-a priceput să adulmece.
Cordelia, un alt personaj cinstit, este izgonită din regat şi, pentru a restabili ordinea bunului simţ, vine cu oaste şi declară război. Va muri în ţara pe care a încercat s-o elibereze, fiindcă armele pot elibera o ţară, dar n-o pot curăţa.
In faţa acestei tragedii, soluţia recomandată de Shakespeare, accentuată de Serban şi rostită de Albany este: „Să spuneţi ce simţiţi şi nu ce se cuvine”, sau ce trebuie spus, sau se aşteaptă, sau este de presupus că vrei să spui, sau cere eticheta. Textul originar este aici foarte bogat în sugestii, dar a şi pus, nu o dată, probleme de traducere. Varianta pentru care au optat traducătorii este una revoluţionară, acel „se cuvine” ţine de lumea celor morţi, este exact acea etichetă care i-a omorât, care i-a transformat în victime, iar ei au murit degeaba dacă această cutumă criminală le supravieţuieşte.
Andrei Serban s-a plâns în mai multe rânduri de faptul că nu e aşteptat cu flori în România. Si aceasta în ciuda unei disponibilităţi vizibile şi insistente de a veni şi a monta în ţară şi în ciuda unui palmares care-ţi taie, pur şi simplu, răsuflarea. Intr-o democraţie autentică, palmaresul nici nu ar trebui să conteze. Ceea ce contează cu adevărat sunt noutatea, experimentul, schimbarea, valorile care se nasc în urma experimentului, metamorfoza pe care o determină ele. Pentru a avea toate astea nu ar fi nevoie decât de vitalitate şi curaj, dar democraţia noastră a îmbătrânit în 20 de ani cât un organism normal în 80. La noi în ţară, Şerban se impune în faţa autorităţilor culturale numai uzând de palmares şi tenacitate.
Aşa fiind, fiecare montare a Domniei Sale noi o percepem ca pe-un dar. Un dar care dă fiori Poliţiei Culturale, fiindcă vine din partea unui regizor incomod, iar darul ia imediat aspectul unui cal troian. Iar calul troian, de la Odiseu citire, este un dar care nu poate fi refuzat. Este făcut cu dibăcie şi e ocrotit de zei. Şi cum şade acolo, pe plajă, şi priveşte încăpăţânat înspre cetate, pare să spună, într-o limbă necunoscută dar recognoscibilă totuşi, un soi de „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau...” Voinţa lui Odiseu e atât de puternică, dibăcia lui, atât de mare şi sprijinul Atenei, atât de constant, încât porţile cetăţii cad singure.
„Timeo Danaos et dona ferentes”, şoptesc cu înverşunare Casandrele Poliţiei Culturale, dar nimeni nu mai are chef acum de înţelepciunea lor prăfuită.
* * *
Am spus ce simt, ce cred şi nu ce se cuvine, ce se impune,ce trebuie. Rezultatul?
Din câte pot eu să adulmec cu nasul, înainte de a vedea cu ochii, rezultatul nu poate fi decât un dezastru. Adică un comentator liber ca mine se apucă să scrie despre Lear într-o ţară ocupată...?
Va trebui, totuşi, să terminăm ce-am început.
Luăm manuscrisul, îl facem sul, îl legăm cu şnur roşu ca să fie vizibil de departe. Ne trebuie o sticlă. O luăm din bucătărie. Ea va fi gazda şi vehicolul manuscrisului. E noapte târziu. Va trebui să pornim spre ţărm ca să ajungem în zori.
Se-aude mugetul mării, chiar dacă n-o vedem încă. Apare şi lumina ei verzuie, totuşi firavă. Doar câţiva kilometri ne despart de libertate. Rostesc în gând o invocaţie către Poseidon. Trebuie. El va fi zeul tutelar în aventura care urmează. Am ajuns.
Marea nu trebuie să fie prea calmă, dar nici foarte agitată. Intru în apă. E rece sub cerul neîncălzit. Valurile se înteţesc. Acum!Am aruncat sticla cât am putut de departe. Valurile au prins-o în braţele lor puternice şi-o împing în larg. Se duce. Ei, vine un val negru care ia sticla mea şi-o rostogoleşte spre ţărm. Mă întorc s-o prind. Ce ghinion! Dar tocmai văd cum alte două valuri îşi unesc crestele,prind sticla mea şi-o întorc spre larg. O văd urcând şi coborând pe marea albastră. Urcând şi coborând. E acolo, în lumină, pe creasta valurilor gălbui. Se duce. Nu o mai văd.
Si, când valuri uriaşe, cât munţii, vor îneca tot, tot – ţări,popoare, oameni de rând,elitişti de elită,intelectuali în uniformă, rinoceri convinşi, regi, dictatori şi preşedinţi – doar sticla mea, solitară şi voioasă, va pluti deasupra apelor, căutându-şi mereu, şi mereu, destinatarul.
Căci marea moare întotdeauna ultima.
ELEONORA FOJICĂ
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
