PREŞEDINTELE "TUTULOR" CANGURILOR (II)

ORIZONTURI VERZI

Cu ceva timp în urmă, televiziunile mogulilor şi nu numai s-au înverzit de cuvintele viceprimarului din Tr. Severin şi liderul PDL din localitate, domnul Mircea Grosu, care afirma, cu o convingere greu de catalogat, că şi Hitler a investit în bunuri şi servicii, şi Hitler a sporit cheltuielile pentru achiziţii publice. Evident, politicianul era grăbit şi expeditiv şi fraza dumnealui, primitiv concepută, suna fascist de troglodit: “Şi Hitler a ajuns la putere în Germania tot făcând investiţii, în perioada asta de criză.”
Nu a existat şi nu a putut exiata absolut nicio îndoială că Adolf Hitler era luat ca exemplu pozitiv şi chiar ca un foarte demn punct de reper!
Ceva mai scandalos nu există!
După părerea mea, presa românească şi internaţională nu au fost suficient de ferme în a condamna o asemenea atitudine. În orice ţară civilizată, cu nişte câini de pază care latră, nu se joacă şi cu o populaţie care sancţionează prin pieţe, prin instituţii şi pe bloguri orice derapaj cu iz de extremă dreaptă sau stângă, un astfel de personaj ar fi fost constrâns la scuze publice în faţa alegătorilor şi la demisie din funcţia publică deţinută. Un astfel de personaj este periculos şi, dacă nu a fost forţat la demisie, este din cauză că ei toţi, sau aproape, mă refer la PDL-işti, gândesc la fel, în frunte cu Conducătorul care, în urmă cu doi ani, dădea, în interviuri, cu simpatie şi încredere, citate din Il Duce.
Problema capitală este că ei chiar aşa gândesc şi că vorbele domnului Mircea Grosu nu au fost decât o mică neglijenţă: s-a trezit gândind cu voce tare. Sentimentul pe care ţi-l dau aceşti oameni grupaţi în Partidul portocaliu este că vor să instaureze o nouă ordine, o ordine care se vrea fundamentată intelectual şi stabilă. Partidul „ are intelectuali”, lucru care nu poate să intimideze decât un popor înapoiat şi idiot, ceea ce nu e cazul la români, poporul nostru dovedind, de fiecare dată, în perioadele de criză, o doză apreciabilă de bun simţ.
„Băsescu are intelectuali.” Şi care e problema? Şi Hitler a avut. Şi încă de prestigiu mondial: Heidegger, Jünger, Riefenstahl; nici cu Speer nu s-ar ruşina chiar nimeni. Nici Hitler n-a făcut-o.
La un partid de orientare totalitar-fascistă, cum este PDL, intelectualii verzi erau indispensabili. Fascismul s-a bazat dintotdeauna pe o superioritate subînţeleasă şi care nu are nevoie de argumente şi pe un dispreţ copleşitor arătat acelora care nu fac parte din elită sau din bandă. Fiind vorba de o elită minoritară, dispreţul şi autoritarismul devin arme indispensabile în lupta de subjugare a ţării.
În ce fel s-a manifestat dispreţul grupusculului autoritar?
Păi, gândiţi-vă la toate acele comisii prezidenţiale care au dublat ruşinos şi în dispreţul legii comisiile parlamentare sau grupurile guvernamentale de lucru şi au făcut-o pe bani publici. În toamna lui 2009, perioadă în care s-au pus bazele tuturor relelor şi care a marcat începutul sfârşitului, Ministerul Educaţiei, condus de doamna Ecaterina Andronescu, lucra la un proiect de reformă a Educaţiei. Comisia guvernamentală a fost dublată de o alta prezidenţială condusă de PDL-istul Mircea Miclea, acest fost ministru care în toamna lui 2005 şi-a dat brusc demisia din fruntea Ministerului pentru ca Preşedintele Băsescu, în cârdăşie cu liderii de sindicat din Învăţământ, să forţeze căderea guvernului Tăriceanu.Vă mai aduceţi aminte? Au fost până şi grevişti ai foamei!!! Situaţia nu era deloc disperată, era chiar bună, dar ATUNCI s-a putut face greva foamei pentru nimic. ACUM, pe greviştii foamei de atunci îi pupă Băsescu reci la domiciliu, nu au bani nici de mâncare, nici de asistenţă medicală; nu au nici posibilitatea unui protest ca lumea pentru că de-ATUNCI liderii noştri de sindicat sunt în solda Preşedintelui. Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc.
Când, după chinurile facerii, în primăvara lui 2010, cea mai urâtă primăvară postdecembristă, s-a născut Legea Educaţiei, de sorginte pur portocalie, foarte intelectuală dar şi cu o vagă nuanţă de manea, lăsând impresia că a fost parafată de însuşi Bercea Mondialul, ea a speriat pe toată lumea, de la Andrei Marga, Ministrul Educaţiei cu cea mai coerentă viziune asupra reformei în sistem, până la maiştrii şi administratorii din şcoli şi licee. Dar ceea ce trebuia să şocheze cel mai mult la momentul respectiv a fost perioada de dezbatere ilegal de scurtă de doar două săptămâni, prelungită, dar tot ilegal, cu doar o săptămână, la insistenţele oamenilor şcolii şi ale ziariştilor. S-a faultat perioada legală de o lună.
Avem sentimentul unei elite războinice care lucrează împotriva poporului, împărţită în ideologi şi activişti. Nu vrea să-l convingă, pe popor, vreau să zic, ci doar să-l reducă la tăcere. Societatea s-ar împărţi atunci în ideologi, activişti şi executanţi docili şi muţi, având deasupra capului, asemenea unui paloş, Comandantul suprem al unei ţări devenite corabie, care se mişcă, e veşnic în alertă şi se îndreaptă vertiginos spre nu se ştie ce. „Problema noastră – comenta pe cel mai bun blog românesc Adrian Năstase – este că, în acelaşi timp cu Băsescu, în barcă suntem şi noi, ceilalţi, cealaltă Românie despre care am vorbit acum 5 ani, şi care a fost forţată să suporte tratamente absurde din partea unei puteri care a considerat-o mereu nu parte firească a „echipajului”(dacă tot folosim această metaforă), ci ca pe un balast care ţine barca în loc şi care ar fi trebuit să fie aruncat peste bord, la prima ocazie.”
Este clar acum şi de ce acest grupuscul de ideologi şi activişti s-a constituit într-o castă închisă, încuiată ermetic, care pronunţă maxime şi sentinţe definitive, implacabile, într-un stil arogant, atotştiutor şi fără revenire. Deschiderea se realizează numai prin dialog; dialogul este posibil numai între parteneri egali, în cadrul unui sistem democratic; dialogul poate antrena şovăială, concesii şi devenire imprevizibilă, ceea ce, vă daţi seama dumneavoastră, vine în contradicţie totală cu o elită politică portocalie foarte disciplinată, de orientare fascistoidă, care este şi trebuie să rămână împărţită în ideologi, activişti şi executanţi, având deasupra liderul absolut, care nu are nevoie la Palatul Victoria de un partener, ci de un alter ego cu faţă timidă şi care respectă, din legile emise de Parlamentul pe care încă-l mai avem, doar ce vrea muşchii lui.
Am de mult timp sentimentul că, prin oamenii lor de presă, vor să ne impună să gândim în lozinci.Ori spui ce „trebuie”, ori taci. Şi, în mintea lor, tăcerea ta nu poate fi decât definitivă, ca maximele şi sentinţele lor. Este ca şi când Revoluţia s-ar fi făcut în România pentru ei, ca ei s-o definitiveze şi să o transforme într-o nouă dictatură, luminată de ei, prin ei, pentru ei.
Că, pentru a accede la putere, a trebuit să mintă, nu mai încape nicio îndoială şi s-a dovedit. De altfel, pentru a urma logica domnului Mircea Grosu, trebuie să amintim că şi Hitler le-a declarat generalilor săi că învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus sau nu adevărul. Este interesant şi faptul că de câţiva ani buni „intelectualii lui Băsescu” şi presa complice sunt destul de puţin interesaţi de aspectele legale şi morale ale problemelor ce se ridică şi de dezbaterea lor. Despre ce dezbatere să mai fie vorba când ei par pătrunşi de „adevărul” spuselor lui Goering, cel de la proces: „Învingătorul va fi întotdeauna judecătorul şi cel învins acuzatul”, iar acuma ei sunt prinşi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu propriul popor.
Aşa se explică şi faptul că nu-i auziţi mai deloc vorbind despre criză şi despre măsuri de redresare economică dar îi vezi tot timpul preocupaţi să câştige viitoarele alegeri. Sunt obsedaţi de victorie şi de rămânerea la putere pe termen lung.
Aşa se explică şi comportamentul lui Traian Băsescu, preşedintele jucător, ce pare veşnic în campanie electorală sau neînţelegerile cu Tăriceanu, premierul normal la cap, care se apucase serios de guvernare şi nu a înţeles în niciun fel de ce trebuia să lase economia şi ţara baltă (fiind şi inundaţii) pentru a forţa alegeri anticipate şi a prinde mai bine puterea de căpăstru.
Înţelegem acum de ce, în loc să le pese de criză şi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara lovită de inundaţii, de tăieri salariale fără egal şi precedent în Europa şi de o creştere a TVA tot fără egal şi precedent în Europa, ei se gândesc cum să împiedice PSD-ul să câştige detaşat alegerile. Ţara arde şi Băsescu împreună cu (euro)parlamentarii dumnealui se piaptănă, gândind orgolios că, decât un păr rar, mai bine o chelie întreagă. Dacă ar fi cât de cât raţionali, şi-ar da seama că alternanţa la putere este inevitabilă, mai ales după o guvernare atât de proastă. Adrian Năstase a pierdut alegerile în 2004, pe creştere economică, cu un zâmbet vag ironic şi resemnat pe buze, în timp ce Tăriceanu a pierdut alegerile în propriul partid după o guvernare cel puţin onorabilă. Atât cât s-a trăit bine sub administraţia Băsescu s-a întâmplat pe vremea lui Călin Popescu-Tăriceanu şi graţie Domniei Sale. Dacă ar fi răspuns recentei chemări de a merge la guvernare alături de PDL, liberalii s-ar fi comportat ca nişte decapitaţi politic care, după ce au băut cucută, se duc împleticindu-se la Cotroceni să bată palma cu Călăul. Trebuie să ai un dispreţ imens faţă de adversarii politici ca să le faci o astfel de propunere sau ca să o sugerezi sau trebuie să fii mai naiv decât naivii.
Sunt obsedaţi de rămânerea la putere. Vor victorie perpetuă. De unde şi maladiva nevoie de duşmani. De unde şi incapacitatea de a găsi aliaţi. Ei văd duşmani peste tot: mogulii, ziariştii care nu sunt în solda lor, oamenii de afaceri care nu cotizează la plicul portocaliu, bugetarii, pensionarii care nu vor să moară şi să iasă naibii odată din sistemul domnului Vlădescu, maneliştii care, Doamne, ce frumos l-au cântat pe Conducător în campanie - ai fi zis că e Cântarea României în varianta ei de şanţ – şi care se văd acum ameninţaţi şi puşi să fluiere a pagubă şi – culmea!- de exact aceiaşi oameni pe care i-au servit în campanie. Vorba lui Adrian Năstase: „Lui Băsescu e mai bine să-i fii duşman decât prieten.” Maneliştii i-au fost prieteni...
Naziştii, şi ei, vedeau duşmani peste tot: evreii, franc-maçonii, slavii, care erau imaginaţi ca nişte sclavi înăscuţi, anglo-saxonii. Pentru toţi aceştia au imaginat soluţii finale, adică fără revenire:
Anglo-saxonii trebuia să fie învinşi.
Slavii –cuceriţi, transformaţi în sclavi şi trimişi la munca de jos.
Evreii – jefuiţi şi apoi exterminaţi.
Numai o ideologie bazată pe dispreţ şi autoritarism poate să conceapă aşa ceva. Pentru că slavul şi evreul nu consimţeau ei la o astfel de soartă; ea le era impusă. Ca să pui în operă o astfel de concepţie trebuie să scapi de opozanţii cei mai redutabili: anglo-saxonii.
Şi n-au scăpat.
În România momentului, cine ar fi opozanţii sistemului? Am să-i citez în ordinea importanţei lor, punctând totodată aspectele vulnerabile:

1. Partidele de opoziţie, parlamentarii din opoziţie, cu bune şi rele. Ei pot înlătura actuala putere fără lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. Punctul cel mai slab al partidelor parlamentare îl constituie târfa interpalamentară, traseista adăpostită prin colţurile şi cotloanele parlamentului, cea care împiedică opoziţia să fie opoziţie, sparge partide şi nu lasă opoziţia să aibă o relaţie legitimă cu puterea. Târfa umbreşte imaginea Parlamentului, oricum şifonată. O să mă întrebaţi de ce şifonată, dat fiind că Parlamentul este instituţia care a adăpostit, de bine de rău, pe cei 322 de patrioţi lucizi care au făcut toate demersurile necesare pentru suspendarea Preşedintelui, iar poporul s-a opus prin vot.
Am să vă răspund că cei 322 de parlamentari lucizi sunt 322 de privilegiaţi care l-au văzut pe Băsescu de-aproape; poporul nu l-a văzut şi nu poţi să-i ceri să aprecieze ce nu ştie. Şi apoi un adevărat politician, un parlamentar mai trebuie să fie şi convingător, nu numai lucid. Trebuie să aibă şi limbă, nu numai creier, să fie, da, aţi ghicit, un bun orator. Sunt puţini oratori sau buni condeieri în Parlamentul României. Crin Antonescu este un orator desăvârşit dar eu m-aş opri, în primul rând, la politicienii bloggeri, blogul fiind cea mai la îndemână formă de a ţine legătura cu alegătorii tineri, activi şi curioşi. De aceea este admirabil ce face domnul Adrian Năstase care, neobosit, zi de zi, scrie, explică, argumentează şi povesteşte pe blogul său cum a fost el cu PSD-iştii lui în nu ştiu ce localitate, ce-au făcut şi cum s-au organizat acolo. Admirabil! Bloggerul Năstase nu este şi nu vrea să fie mai prejos decât ministrul şi primul-ministru.
Parlamentarii se fac totuşi vinovaţi de egoism în raport cu alegătorii, de traseism politic sau trădarea alegătorilor, de încetineală în votarea legilor şi de corupţie.

2. Presa. Televiziunile mogulilor – Antenele şi Realitatea – nu poţi să spui că nu şi-au făcut exemplar treaba. Fără Antene şi Realitatea TV, situaţia în România lui Băsescu ar fi insuportabilă. Vorbim despre Realitatea TV, şi nu despre postul de radio Realitatea FM, unde emisiunile Robert Turcescului sunt la fel de insuportabile ca România lui Băsescu.
Cu unele excepţii, presa scrisă este destul de „moderată” pentru ce vremuri de groază trăim, unii dintre ziarişti încarnând ruşinea de a fi fost mai „incisivi” pe vremea lui Năstase şi a lui Tăriceanu decât sunt acum, pe vremea Călăului. Sunt şi ziarişti cu fundul în două luntre. De fapt, ei n-ar critica deloc, ei trăiesc bine şi, când alţii cer „mămăligă”, ei le recomandă cozonac, criticând lipsa de „nobleţă” a poporului înapoiat dar se tem nu de plecarea cititorilor, fiindcă aceştia au plecat de mult, chiar şi de pe net, ci de căderea numelui lor în uitare. E grea uitarea şi uşoară în acelaşi timp. Dar mă întreb, cititorule, cum de trăiesc ei bine, dacă se vând prost, în acest capitalism băsescian atât de cântat?!? Dumneata ai vreo idee?
Cert e că Băsescu şi intelectualii lui sunt duşmani aprigi ai presei libere şi se pregătesc să folosească articolul 53 din Constituţie împotriva presei şi a dreptului la exprimare.
Aţi mai văzut stat fascist cu presă liberă?!
Să ştiţi că Uniunea Europeană nu este chiar atât de interesată de democraţia internă a unui stat. Ea vrea doar linişte şi securitate.

3. Poporul. Voi fi avocata poporului chiar dacă am observat şi eu prezenţa neconvingătoare la mitinguri şi tembelismul luărilor de poziţie publice, în care bugetari cu studii superioare acuză de-a valma întreaga clasă politică pentru situaţia în care se află ţara. Şi totuşi criza nu este românească, e mondială. Ea a început/a fost provocată pe la sfârşitul lui 2006, ajungând în România la finele lui 2008 şi fiind programată – spuneau economiştii – să părăsească ţara noastră în iulie 2010!
Ei, aş! Nu vrea să plece! Îi place de noi! Îi place de Băselu; îi place de Boc, îi place de târfa interpalamentară, îi place de intelectualii care „fac frumos”, îi place de poporul care nu suflă, îi place de noi toţi, lua-ne-ar dracul!!! Suntem ospitalieri cu criza; se simte bine pe spinarea şi cadavrele noastre!
Dar hai să ne întoarcem la oile noastre slabe, pe care nu le avem că ne-au murit anul trecut...Nu, nu era Tăriceanu la putere, era tot Boc! Şi un lucru trebuie să fie clar: la criză trebuie reacţii specifice şi nu Tăriceanu l-a împiedicat pe Boc să le aibă, ci Băsescu a toate ştiutorul, admiţând că Boc ar fi putut capta din mintea, personalitatea şi temperamentul lui acele reacţii.
Şi totuşi poporul ar trebui să-şi aducă aminte că nici măcar Ceauşescu nu a tăiat salarii şi pensii şi era criză şi atunci. A făcut foarte multe lucruri oribile dar nu pe-acesta şi epoca Băsescu aduce tot mai mult cu... „Epoca-Lumină”!
Orice dictator e populist la început pentru ca, mai apoi, să profite de trei lucruri: labilitatea clasei politice, pasivitatea şi prostia oamenilor de rând şi complicitatea intelectualilor. Dintre aceste trei segmente, eu, pe oamenii de rând, îi văd mai puţin vinovaţi. Este adevărat că e cumplit şi dezolant să vezi că nu ies în stradă să susţină o moţiune de cenzură, că nu le pasă de soarta lor, că preferă descurcăreala, inteligenţei pragmatice dar eu revin la această idee, de fapt, obsesie a mea: NOI NU AVEM O CULTURĂ A REVOLTEI. NOI AVEM O CULTURĂ A COMPLICITĂŢII ŞI A OPORTUNISMULUI/ PROFITULUI.
NOI NU AVEM SINDICATE ADEVĂRATE.
Noi nu avem lideri carismatici care să cheme lumea în stradă.
Avem doar o tradiţie politică ce implică parlament bicameral şi partide istorice – liberalii şi ţărăniştii – din care au mai rămas doar liberalii. Şi îl avem pe Băsescu, ca duşman declarat al acestei tradiţii.
Noi nu avem mândrie naţională şi sentiment al solidarităţii. Nu numai că se pleacă din ţară, ceea ce este normal dar felul cum se pleacă e dezolant: ca dintr-o baltă împuţită!
Comparaţia cu grecii pe care o fac unii ziarişti e tembelissimă. Ne despart de greci o întreagă istorie şi vreo câteva democraţii. Din civilizaţia greacă noi nu am cunoscut decât fanarioţii. Ne uităm la greci ca boii: Partenonul lor ne sperie şi, de altfel, puţini români ajunşi în Grecia se duc să-l viziteze. Revolta lor ne sperie. Ei sunt greci şi sunt oameni liberi. Ne uităm la ei cu jind şi cu nostalgie.
„Noi suntem români”/ Şi avem stăpâni. Ceea ce vrea să însemne că trăim ca sclavi.

4. Intelectualii cunoscuţi. Majoritatea intelectualilor grupaţi în Academie şi universităţi sunt împotriva regimului Băsescu. Există publicaţii de cultură – „Observator cultural” – care fac o opoziţie constantă, activă şi inteligentă actualului regim politic. Dar sunt destui intelectuali înregimentaţi în PDL sau, altfel spus, rinocerizaţi. În ansamblu, opoziţia intelectualilor este cea mai anemică. În ultima vreme, am auzit nişte oameni de teatru văitându-se. Dar ei se plâng de parcă n-ar avea toate scenele din lume să urce pe ele şi să-şi strige nemulţumirea. Ei se plâng de parcă ar trebui să mă duc eu să mă revolt în locul lor! Ce ciudaţi...!
Au atâtea scene...goale.

5. Ultimii şi cei din urmă: mişcarea sindicală.
Mişcarea sindicală a fost deturnată în folosul Puterii. Liderii de sindicat lucrează pentru Traian Băsescu. Greva de trei zile – „les Trois Honteuses”- de la începutul lunii iunie din Învăţământ, a fost o ruşine naţională. ESTE PENTRU PRIMA DATĂ că o grevă, foarte prost concepută şi prost organizată, le scapă complet din mână şi o opresc arbitrar după trei zile. Au vrut să le scape! Le rămâne o singură soluţie: demisia de onoare.
Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc. Nu văd cine ar mai putea să-i asculte pe aceştia.

Haideţi să punem şi note.
Politicienilor din opoziţie le dau nota 6 (şase). Sunt traşi mult înapoi de târfa interparlamentară pe care nu au ştiut să o stăpânească şi de lenea cu care votează legile.
Presa ia nota 7 (şapte).
Poporul, cam pasiv şi fără experienţă democratică, - 6 (şase).
Intelectualii vizibili, din care mulţi pasivi sau asociaţi Puterii: 4 (patru).
Sindicatele: 1 (unu).
Vom vedea împreună ce se va mai întâmpla.
Bon courage, camarade!
Deocamdată, „ciuruiţi”, cu „un cap în gură” (scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului, domnul Traian Băsescu) şi cu banii luaţi ne uităm ţintă spre Parlament şi aşteptăm moţiunea de cenzură. Indiferent ce lucrături se fac în spatele uşilor închise, eu voi fi în stradă. Trebuie să-i forţăm pe toţi să ţină cont de noi.
Tu?