SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ
Prezent într-o emisiune la Realitatea TV, pe 11 august a.c., domnul Mădălin Voicu era puţin…nervos…Şi pe bună dreptate. Domnia Sa era nemulţumit de pasivitatea pe care naţia română o manifestă faţă de propria soartă. Este evident că trăim cel mai prost moment de la Revoluţie încoace ; este evident că nicicând Puterea nu a fost mai cinică şi mai opresivă ; şi ,de asemenea, este evident că nicicând poporul nu a fost mai apatic şi mai dezorientat. Domnia Sa remarca direct sau indirect lipsa de pertinenţă a comentariilor care se fac la telefonul Realitatea TV sau pe forum. Eu nu zic, Doamne fereşte, că supărarea deputatului nu este îndreptăţită.
Dimpotrivă.
Recunosc că singurul protest care a avut demnitate a fost cel al pensionarilor. Este drept că mitingul lor ar fi fost mai greu de infiltrat cu persoane venite acolo să spioneze, să dilueze fluxul exprimării, să transforme mitingul în carnaval cu participarea intensă a liderilor de sindicat şi să-l deturneze de la rosturile lui.
Recunosc că a fost ruşinos numărul mic în care bucureştenii au ieşit în stradă pentru a susţine moţiunea de cenzură din vară. Dar cum se face că nişte lideri de sindicat graşi nu au reuşit nici măcar un miting să organizeze?!?!? Orice sindicalist ştie că oamenii nu ies niciodată nemobilizaţi. Trebuie să ştii să le vorbeşti, trebuie să ştii să le arăţi obrazul, trebuie să ai tu obraz mai întâi şi pe urmă să le pretinzi lor. Ştiu mulţi lideri de sindicat care, prin discursul lor, mai mult te demotivează decât te motivează. Şi dacă nu sunt în stare nici măcar un miting să organizeze, de ce nu pleacă dracului acasă, de ce mănâncă banii oamenilor degeaba?!? Se cheamă trădare şi furt ce fac ei, iar, dacă este simplă incompetenţă, trebuie recunoscută şi demisionat din funcţie.Dacă acest lucru nu se întâmplă înseamnă că puterea are nevoie de ei în continuare, că sindicatele nu mai sunt decât un mărţişor fanat la reverul, şi el şifonat, al puterii.
Dar eu mai recunosc şi faptul ruşinos că am fost ultima ţară comunistă din Estul Europei care s-a răzvrătit contra regimului, că oiţa lui Bucur nu ar fi făcut-o niciodată dacă în ţară nu ar fi existat Braşovul şi Timişoara. Chiar şi aşa „revoluţia” noastră a fost „ajutată” de teroriştii care, experţi în materie, s-au priceput să dea amploare mişcării şi de tinerii care, frumoşi, curajoşi şi „naivi”, s-au priceput să spele cu puritatea lor ruşinea unui popor cu nervul scos, pe care îl poţi asupri, umili şi scuipa cât pofteşti dumneata, cât vrea muşchii dumitale, mânca-ţi-aş chelia de cârmaci genial, că pe el nu-l mai doare, că are nervul scos.
Poporul e apatic, carevasăzică.
De-acord, dar această apatie are nişte cauze, domnule Voicu. Le voi sintetiza, în continuare, în ordinea importanţei lor.
Prima şi cea mai importantă este lipsa unei culturi şi tradiţii a revoltei şi a solidarităţii. Această lipsă determină individualismul nostru păgubos dar şi şmecheria la mare cinste în ţara noastră. În România e prost cine stă în stradă pentru revendicări colective. Şmecherii îşi fac treburile, lucrează pentru ei şi profită şi de drepturile obţinute prin lupta de stradă. Absenţa unei culturi a revoltei şi a solidarităţii ne împiedică pe noi să fim un popor unit „în cuget şi-n simţiri”. Noi suntem o populaţie promiscuă, cu interese divergente, în care unul îl minte pe celălalt – şi parlamentarii mint, domnule Voicu – în care unul aruncă gunoiul în capul celuilalt şi sub toţi pute asfaltul, o populaţie promiscuă fără orizont şi fără fantezie, pentru că şmecherii nu au viitor, şmecherii au doar prezent şi ei cred că vor putea trăi cu doar 1000 de lei pe lună fiindcă vor minţi, vor fura, vor fenta sau – de ce nu? – se vor înscrie în PDL şi vor avea asiguraţi desagii de cartofi, ciocolata şi pantofii cu toc pe gratis. Ca imigranţi, românii reuşesc să se facă respectaţi în ţara care îi adoptă pentru că sunt buni meseriaşi, nepretenţioşi, muncitori şi adaptabili dar la ei în ţară nu reuşesc să se respecte reciproc pentru că nu sunt un popor şi nu au o cultură a solidarităţii.
Absenţa unei culturi a solidarităţii îi împiedică pe politicieni, odată ajunşi în Parlament, să-şi ţină promisiunile şi să-i reprezinte pe cei care i-au trimis acolo. Sunt şi ei şmecheri şi „deştepţi” şi apoi de cine ar trebui să le fie ruşine?
De intelectualii care nu au dezvoltat şi nici nu vor şi se tem să dezvolte o cultură a revoltei şi a solidarităţii pentru că o astfel de cultură ar elibera oamenii, ar transforma România într-o societate a liberei concurenţe în care controlul şi spălarea creierelor nu ar mai fi posibile şi nimeni nu ar mai putea să fie şi elitist şi prost în acelaşi timp, şi titrat, şi incapabil. Fiecare şi-ar dobândi respectul în cadrul acţiunii solidare, muncind pentru afirmarea lui şi a societăţii din care face parte. În ţara noastră intelectuali elitişti se plâng de lipsă de respect şi au dreptate pentru că în primul rând cei inteligenţi nu pot să respecte ceva ce nu-i transformă spiritual, ceva ce le împiedică devenirea.
De cine ar trebui să le fie ruşine parlamentarilor când şi intelectualilor li se poate închide gura cu o prepeliţă, când toată lumea numai prepeliţe vrea de la viaţă.
Aceşti intelectuali nu-i învaţă pe oameni să gândească cu propria minte, ci să memoreze dogme pentru a putea păstra controlul creierelor, pentru a putea pedepsi, cu maximă promptitudine şi ferocitate, disidenţa, pentru a împiedica, cu mână de fier şi canini de oţel, încolţirea şi diseminarea celui mai vag sentiment al revoltei.
Vedeţi dumneavoastră, domnule Voicu, de unde nu s-a semănat, nici Dumnezeu nu cere! Mă gândesc uneori cu jale că poporul ăsta e prea bun faţă de cei care l-au păstorit şi-l păstoresc. Iar cei care sunt buni sunt astfel împotriva sistemului care i-a mutilat sau a încercat şi n-a reuşit. Dar ei sunt fatalmente puţini, sunt excepţia care confirmă regula şi braţul înarmat al intelectualităţii elitiste unite cu Statul poliţienesc îi va SUFOCA discret şi IMPERCEPTIBIL, fără probleme.
Vedeţi, nici la depunerea moţiunii de cenzură din toamnă nu vor fi oameni în stradă, pentru că e ilogic să fie. La o analiză mai atentă chiar şi speranţa e interzisă. În România momentului, speranţa e o prostie. Doar proştii mai sunt optimişti.
Sunt intelectuali de-ai lui Băsescu, dar şi ziarişti care se tem public, pe posturi, pe sticlă de probabilitatea unei revolte „ca-n Grecia”, auzi dumneata, cu cocktailuri Molotov, cu un mort şi niscaiva oase rupte. Distinşii intelectuali sunt oripilaţi în sinea lor balcanică şi estetă. Ce omit să spună aceşti nemernici este că foamea, lipsa medicamentelor, a banilor pentru controale medicale, lipsa medicilor şi umilinţa vor face mult mai multe victime decât vreo câteva confruntări între populaţie şi securitatea lui Băsescu, fiindcă poliţiştii sunt şi ei tot oameni, nu-i aşa? De fapt intelectualii se tem pentru imaginea domnului Băsescu de care se simt legaţi „ca biciuşca de cal”, în amintirea vremurilor când un preşedinte charismatic trăgea după el o armată de oameni cu o popularitate de salon.
Ehei, unde-s vremurile când juca în horă cu „găozarii”(scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului) şi se dădea năvalnic şi năbădăios la „ţigăncile-mpuţite”?
Au apus definitiv sau, cum să spun, sunt istorie.
Poate unii vor spune că bunul-simţ şi măsura îi împiedică pe români să se revolte, să fie greci. Voi răspunde că, în cazul de faţă, revolta ar fi cea care s-ar înscrie pe linia bunului-simţ şi a măsurii, acceptarea situaţiei este ceea ce umileşte, trezeşte suspiciuni şi semne de întrebare cu privire la vitalitatea, inteligenţa şi sănătatea psihică a naţiei.
Al doilea aspect care face imposibilă împiedicarea genocidului, domnule Voicu, este imoralitatea parlamentarilor, traseismul politic, târfa interpalamentară care a intrat în Parlament pe listele opoziţiei şi-acum şi-o trage cu Puterea şi n-o face oricum, ci „pentru progresul României”. Ceea ce te lasă mască sunt formulele pompoase pe care le folosesc aceşti farisei nemernici: toate aceste măsuri iraţionale sunt luate pentru modernizarea, schimbarea la faţa şi progresul României. În această operă magnifică, profesorii, doctorii şi cântăreţii de operă de care – nu-i aşa? – nimeni nu are nevoie sunt excepţiile istorice ce vor fi reduse prin înfometare şi moarte.
Domnilor, dar Stalin a avut „de redus” milioane de culaci şi s-a descurcat...bine...De ce Băsescu et comp.ar avea reţineri?
Şi, în sfârşit, al treilea aspect care îi împiedică pe români să se revolte şi să iasă în stradă este sărăcia. Niciodată acţiunea sindicală nu a fost eficientă în ţările sugrumate de obsesia foamei. Oamenii săraci şi neemancipaţi intelectual sunt foarte uşor de oprimat şi de cumpărat. Le închizi gura nu cu prepeliţe, ci cu un sac de cartofi stricaţi. Se întâmplă asta în judeţul care a fost odată cel mai bogat din ţară: Prahova, unde, la Ploieşti, liderul PDL Sever Voinescu (sursa Antena3 şi Realitatea TV) împarte cartofi săracilor nu din localitate, ci din PDL. Şi astfel partidul de guvernământ îşi asigură alegători în rândul săracilor. Poate de aceea se şi practică, cu atâta metodă, sărăcirea şi umilirea populaţiei. Şi aici, românii care spun că toate partidele parlamentare au conlucrat la a menţine sărăcia şi neemanciparea intelectuală cam au dreptate. Vă supăraţi degeaba, domnule Voicu. Clasa politică nu este percepută în România ca un partener, ci ca un opresor sau un înşelător mieros. De acest aspect scandalos a profitat Traian Băsescu în primul său mandat.
Încercaţi să vă apropiaţi de aceşti oameni care v-au trimis în Parlament şi pe care ar trebui să-i reprezentaţi, domnilor deputaţi, altfel va fi „di grande”, vorba lui Mateiu Caragiale, va trebui să emigraţi odată cu noi. În ţară vor rămâne Băsescu, intelectualii Domniei Sale şi „culacii” care vor fi reduşi. Nici Parlamentul, nici strada nu vor reuşi să împiedice acest deznodământ! Parlamentul şi strada sunt două neputinţe care-şi corespund până şi în furia reciprocă.
România va fi o ţară tristă, plină de filozofi, în timp ce tinichigiii, ei, se vor emancipa şi vor pleca în Occident „ să lucre”.
Hai, s-auzim de bine!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu