POLIŢIST, SUBSTANTIV

POLIŢIST, SUBSTANTIV

Se-ntâmplă ceva în ţara lui Băsescu. Nu-i pace sub castani. Ce decepţie ! După ce s-a lucrat atâta la adormirea populaţiei ! După ce au curs atâţia bani şi atâta cerneală pentru amorţirea oricărui nerv şi pentru anihilarea oricărui spirit al revoltei !
Poporul trebuia să stea în picioare şi să aplaude în poziţie de drepţi minunatele măsuri de austeritate ce ar fi urmat să ne îmbrâncească pe cele mai înalte culmi ale modernizării. Las la o parte faptul că aceste măsuri nu au nici cea mai mică logică sau că se contrazic între ele şi că diferenţa uriaşă între vorbe şi fapte a fost probată de mai multe ori. Despre altceva vreau să vorbesc astăzi; despre faptul că poporul român devine tot mai puţin previzibil pentru intelectualii înciorecaţi ai lui Băsescu. Se pare că România n-a fost a lui Geoană, nu e a lui Băsescu şi nu va fi a Albei ca Zăpada. Acum că ne-a fost luată până şi Punguţa cu doi bani, acum că au lăcomit până şi la banul nostru sărac pentru a-şi menaja conturile lor, ACUM trebuie să plătească. Fac parte din acea fracţiune de popor care nu-şi va găsi liniştea până nu-şi va redobândi „punguţa” furată. Ca şi „boierii mari” din poveste, CEI CARE NI SE OPUN ACUM RISCĂ SĂ PIARDĂ TOT. Istoria o scriem noi, nu sceleraţii care ne asupresc şi nici mulţimea cacă-vacă ce încă li se supune.
În ciuda unor lideri de sindicat nehotărâţi, protestele au început pe 21 septembrie; şi au început cu dreptul. Oamenii n-au mai ieşit în stradă să joace pinguinul, ci ca să-şi strige brutal nemulţumirea. Vorbesc acum foamea şi disperarea unor oameni care realizează că sunt sacrificaţi. Sacrificaţi asemenea unor vite la abator; cei care rămân în picioare îşi văd propria soartă în cei care sunt tăiaţi. S-a început cu handicapaţii fizic lăsaţi să moară în casele lor; nici ei , nici îngrijitorii lor nu mai văd un ban; sunt încălcate grosolan drepturile omului şi nicicând ONG-urile care făceau atâta caz cândva pentru o pisică nu au fost mai silenţioase. Se continuă cu cei foarte bolnavi şi săraci care se vor stinge lent, fără medicamente şi fără asistenţă socială; urmează cei săraci şi fără energie în ei, incapabili să găsească soluţii sau să se revolte şi, în sfârşit, noi, cei care vom muri pe baricade, cu imensa satisfacţie de a nu ne fi resemnat şi de a nu fi consimţit la ordinea socială impusă de nişte sceleraţi şi de slugoii lor puşi la-ngrăşat în vremuri de criză. Vom muri cu imensa satisfacţie pe care ţi-o dă dispreţul faţă de cei pe care nu-i accepţi nici măcar de frică; cei pe care nu-i accepţi aşa cum nu poţi tolera proximitatea gunoiului.
Puterea şi uneltele ei încearcă să intimideze şi să facă zel. Pe 21 septembrie un demonstrant a împuns cu un steguleţ un jandarm; reacţia gorilei guvernamentale a fost cu totul disproporţionată: a ripostat cu gaze lacrimogene! Dacă îl lovea pe demonstrant nu era mai grav. Reacţia gorilei denotă brutalitate şi incompetenţă, dacă nu cumva jandarmul a trădat ordinul ascuns de a-i intimida pe demonstranţi. Nicăieri în lumea democrată nu se ripostează cu gaze lacrimogene împotriva unui singur demonstrant.Gazele lacrimogene se folosesc pentru a dispersa o mulţime furioasă. Dacă un singur om este agresiv, acesta este imobilizat prin metode specifice, fără a periclita sănătatea lui şi a celor din jurul lui cu gaze lacrimogene. Incompetenţa guvernului Boc pare să le afecteze şi pe gorilele lor. Victima ar trebui să-l reclame pe jandarm, iar acesta să răspundă penal pentru folosirea nejustificată şi abuzivă a gazelor lacrimogene.
Dar momentul de vârf al acestei prime săptămâni de proteste l-a constituit mitingul poliţiştilor de vineri, 24 septembrie. Ca şi pe 24 mai, „intelectualii în uniformă”, cum i-a numit însuşi Băsescu, au fost cei mai hotărâţi şi cei mai demni. Ca profesor pot să confirm că foarte mulţi elevi instruiţi s-au dus în ultima vreme la Academia de Poliţie. În plus, poliţiştii sunt prin definiţie nişte oameni complecşi, un bun poliţist trebuind să aibă şi să dovedească şi ceva din abilitatea infractorului, şi ceva din fermitatea şi nervul demonstrantului, dar şi ceva din seriozitatea şi rigoarea omului de ordine. Toate aceste calităţi le-au dovedit cu asupra de măsură poliţiştii protestatari.
Dar ei au mai demonstrat ceva; ceva foarte important: că a fost imposibil să fie îndoctrinaţi, că au rămas oameni, oameni pe Dumnezeul lor, că nimeni nu le-a putut suci mintea, că nu pot fi instrumentaţi împotriva poporului din care fac parte, că sunt cinstiţi şi dintr-o bucată şi că nu au nostalgia îndoctrinării.
Dar ei au mai demonstrat ceva: că protestul lor nu a fost formal, că sunt tenace şi că vor să finalizeze. Pentru că nu au reuşit să aibă un dialog cu autorităţile guvernamentale, ei nu au plecat resemnaţi acasă, ci în coloană spre Cotroceni. Neobţinând dialogul nici aici, ei tot nu s-au resemnat, ţinând morţiş să finalizeze şi atunci şi-au scos caschetele de pe cap şi le-au aruncat demonstrativ pe gazonul Satrapului de la Cotroceni. Caschetele acelea sunt o emblemă a autorităţii; autoritatea lor fiind dispreţuită şi umilită de cei care conduc ţara în acest moment, purtarea caschetei umilite nu mai are sens. N-a fost un gest impulsiv, ci unul plin de miez, singurul lucru întâmplat în ultimii ani în România pe care s-ar merita să-l aplaudăm în picioare!
Fiindcă ei, poliţiştii, au mai dovedit ceva, şi anume: curaj. Este PRIMUL gest de curaj, de nesupunere şi de nonconformism care se face în România de la declanşarea ridicolei, maladivei şi gâfâitei dictaturi Băsescu-Boc. Poliţiştii care, prin nesupunere, riscă mai mult decât civilii în lupta pentru respectarea drepturilor democratice şi anume: dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul la practicarea în condiţii demne a meseriei, au fost primii sindicalişti care au oferit exemplul unei demonstraţii demne, în care resemnarea nu a fost acceptată.
Eu vreau să le mulţumesc, cu toată recunoştinţa de care sunt în stare,
pentru faptul că au eliberat poporul român de conştiinţa vinovată a pasivităţii şi a resemnării şi să-i asigur de tot sprijinul, toată stima şi simpatia mea. Voi fi alături de ei fizic şi psihic. Ziua de azi, 24 septembrie 2010, a fost cel mai nobil moment din 2004 încoace, de când gelatina portocalie s-a revărsat peste ţară, sufocând-o, iar eu îmi petrec noaptea scriind despre această zi, ca nu cumva momentul acesta atât de important să treacă neglijat.
Reacţia celor doi lideri ai opoziţiei – Ponta şi Antonescu – a fost şi ea deosebit de promptă, cei doi fruntaşi simţind şi ei că, în sfârşit, „se mişcă ţara” şi că momentul e important; e unul de cotitură, deschizător de speranţe şi zări noi. Românii nu mai sunt imobili, de bine, de rău, gheaţa s-a spart şi apele pot, în sfârşit, să se reverse.
Hai să mai spunem că, în acest început de revoltă, intelectualitatea română, având şi ea, în majoritatea cazurilor, leafa sfârtecată, nu are absolut niciun merit. Intelectualitatea românească poartă tristul stigmat de a sta în poziţie de drepţi mai mult decât poliţia, rivalizând cu armata la statutul de cea mai supusă civic instituţie. Eu nu mă tem de Poliţie: n-am făcut niciun gest antisocial de care să-mi fie ruşine. Dar mi-e scârbă de cuvintele cu care s-a tras în noi dinspre presa lui Băsescu şi de tunurile cu care se va trage în noi dinspre armata lui Băsescu.
În condiţiile nou-create, domnii parlamentari nu prea mai au loc de-ntors. Tare mult le-ar fi plăcut şi lor alegeri la termen, să-şi sugă osul liniştiţi până în 2012; să-i prindă sfârşitul lumii sătui! E adevărat, un parlamentar mănâncă cât trei români simpli, fără să se întrebe dacă românii simpli consimt la această împărţire a hranei.
Parlamentarii, spuneam, nu prea mai au loc de-ntors. UDMR-ul trebuie să se decidă dacă este cu ungurii care l-au trimis în Parlament, sau cu Puterea împotriva ungurilor; în timp ce UNPR-ul, ca orice târfă, are o dublă deschidere: spre partenerul extraconjugal – Puterea – şi spre „mangafaua” lăsată acasă – partidul abandonat. Există suspiciunea că partidul abandonat (mangafaua) supervizează aventura târfei, nedorind, în majoritatea cazurilor, alegeri anticipate şi pierderea situaţiei călduţe de parlamentar, plus o infinitate de calcule egoiste care îi determină pe mulţi parlamentari să se pronunţe public împotriva protestelor. Ca şi cum protestele ar fi o delicatesă! Acestor parlamentari trebuie să le intre-n cap că opoziţia va fi prima vinovată de căderea moţiunii de cenzură şi că situaţia se poate agrava suficient de mult încât să pună în pericol parlamentarismul în România.
Lăsaţi calculele de pântec, mărunte şi dezgustătoare, înţelegeţi, dracului, că ţara arde, chemaţi târfa interparlamentară la ordine şi treceţi moţiunea de cenzură cât nu e prea târziu, stimabililor!