LEGEA EDUCAŢIEI NAŢIONALE - 2011

                         LEGEA  EDUCAŢIEI  NAŢIONALE – 2011

Vom pleca de la premisa pozitivă că Legea Educaţiei Naţionale promulgate în 2011 ar putea fi una bună, ea fiind lucrată de oameni şcoliţi, atâta doar că viciul de fond al acestei legi este dispreţul profund faţă de beneficiarii legii şi, mai ales, faţă de cei care o fac viabilă, cei care o refăuresc, aplicând-o în practică – oamenii şcolii. La aceasta se adaugă şi faptul că unele articole de lege se contrazic subtil...

Ne oprim la articolul 3, referitor la principiile ce guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, şi mergem la litera e) „principiul descentralizării – în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct  în proces.” (s.n.)

Dacă ne ducem acum la capitolul Conducerea unităţii de învăţământ, art. 96, referitor la consiliile de administraţie care conduc efectiv şcolile, alineat 2, litera b, aflăm cu stupoare că, la un consiliu de administraţie format din 9 membri, doar 4 sunt cadre didactice, aici intrând şi cei doi directori, la care se adaugă doi reprezentanţi ai părinţilor, restul fiind un reprezentant al primarului şi doi reprezentanţi ai consiliului local. Se observă cu ochiul liber că gazdele sunt minoritare şi că, la ele acasă, pâinea şi cuţitul nu le aparţin. Este adevărat că, la capitolul Resursa umană, art. 79 stipulează clar şi foarte bine cine sunt beneficiarii educaţiei:

„ (1)Beneficiarii primari ai învăţământului preuniversitar sunt antepreşcolarii, preşcolarii şi elevii.

(2)Beneficiarii secundari ai învăţământului preuniversitar sunt familiile antepreşcolarilor, ale preşcolarilor şi ale elevilor.

(3) Comunitatea locală şi societatea, în general, sunt beneficiari terţiari ai învăţământului preuniversitar.”

Fiind beneficiari, ei sunt şi parteneri şi, aşa fiind, ei trebuie să aibă reprezentanţi în Consiliul de administraţie.

Este foarte adevărat că, în consiliile de administraţie anterioare acestei legi, numărul destinat părinţilor şi reprezentanţilor consiliului local era mult prea mic, aproape decorativ. Este foarte adevărat că între noi şi puterea locală trebuie să se instaleze relaţii consensuale, de cooperare, şi nu relaţii conflictuale, de suspiciune, de dominare şi de putere. Dar la fel de adevărat este că o astfel de împărţire a membrilor consiliului de administraţie contravine principiului care spune că deciziile „se iau de către actorii implicaţi direct în proces” şi că naşte suspiciune şi frustrare din start. Sentimentul dominant e de neîncredere. Ar fi fost acceptabil din punctul de vedere al tuturor ca 5 din cei 9 să fi fost cadre didactice la care să se adauge 2 părinţi, un reprezentant al primarului şi un reprezentant al consiliului local. În cazul unui consiliu de administraţie al unui liceu, format din 13 membri, era normal ca printre aceştia să se regăsească şi un elev de clasa a XI-a sau a XII-a, ca membru cu drepturi depline, dacă tot clamăm că învăţământul este centrat pe elev şi că vrem democraţie.

Trei reprezentanţi ai Puterii în consiliul de administraţie al unei şcoli înseamnă mult. Se poate vorbi de politizare. Şi iată de ce:

La Statutul personalului didactic, capitolul I, destinat învăţământului preuniversitar, Secţiunea a 5-a, la art. 257 (1) se stipulează că „Funcţia de director şi de director adjunct se ocupă prin concurs public de către cadre didactice titulare membre ale corpului naţional de experţi în management educaţional.”

Din art. 257 (2) aflăm că acest concurs „pentru ocuparea funcţiilor de director sau de director adjunct se organizează de unitatea de învăţământ, prin consiliul de administraţie.”

Peste tot, în lumea civilizată, această funcţie de director de şcoală sau de liceu este considerată foarte importantă; la ea se parvine în urma unui concurs foarte serios, după care, dacă nu sunt probleme, ea poate fi păstrată chiar şi toată viaţa. Din art. 257 (5) aflăm că „Directorul unităţii de învăţământ de stat poate fi eliberat din funcţie prin hotărârea consiliului de administraţie, cu votul a 2/3 dintre membri.” Cam prea uşor...

Dacă profesorii sunt musafiri în propriul consiliu de administraţie, directorul apare ca o persoană umilă, vag tolerată şi care nu prea mai are de ce să se implice trup şi suflet în viaţa şcolii.

Dar de funcţia de „preşedinte de şedinţă” ce părere aveţi?  

 Ea este definită în art.96 (4): „După constituirea consiliului de administraţie, membrii acestuia aleg un preşedinte de şedinţă din rândul cadrelor didactice, prin hotărâre adoptată cu votul secret al majorităţii. Preşedintele de şedinţă este ales pe o perioadă de cel mult un an, conduce şedinţele consiliului de administraţie şi semnează hotărârile adoptate în această perioadă.”

Nicăieri în lege nu se fundamentează şi nici nu se explică rostul acestei funcţii. Eu o văd ca pe o încercare de umilire a directorului şi de decapitare a învăţământului, începând cu persoana aceluia care, în mod tradiţional şi simbolic, reprezintă şcoala.

Dar nu se poate spune totuşi că principiul e), al descentralizării, nu funcţionează. Art. 254 (3) spune că „În învăţământul preuniversitar de stat şi particular, posturile didactice se ocupă prin concurs organizat la nivelul unităţii de învăţământ cu personalitate juridică, conform unei metodologii-cadru elaborate de MECTS.”

Noutatea nu este, aşa cum s-a exprimat doamna Andreea Pora, într-un articol de toată jena publicat, în vara lui 2010, în revista 22, că posturile se ocupă prin concurs; prin concurs s-au ocupat şi până acum. Doar că acela era un concurs naţional, serios, sever, de anvergură, care garanta titularizarea pe un anumit post, dar şi titulatura la nivel de sistem. Acesta de acum este organizat „la nivelul unităţii de învăţământ”, profesorii preuniversitari examinându-se între ei, fără să ştim exact cine e mai deştept: examinatul sau examinatorul, iar rezultatul „concursului”, dacă e pozitiv, nu garantează decât titularizarea locală, în unitatea unde s-a susţinut concursul. Tipul acesta de descentralizare nu se practică în ţări din lumea civilizată. În Franţa, unde învăţământul este o mândrie naţională, ar fi demonstraţii de stradă non-stop dacă un articol de lege ar stipula un asemenea fapt. În Franţa, concursul de titularizare e naţional, iar Ministerul propune subiecte diferite la titularizarea pentru liceu faţă de titularizarea pentru gimnaziu. Un profesor francez îmi povestea, glumind un pic, că a ajuns profesor de liceu pentru că a pierdut, de două ori la rând, titularizarea pentru gimnaziu; în anul următor omul s-a supărat şi şi-a depus dosarul la titularizări pentru liceu; şi a trecut. Ainsi va le monde. În Franţa, aşa tip de de examen-concurs nu ar fi acceptat şi pentru faptul că acolo lucrează profund orgoliul profesorilor, care nu ar accepta, pour rien au monde, să fie examinaţi şi evaluaţi de unul care nu este cu nimic mai mare în grad decât ei.

Această minune de descentralizare a fost introdusă de ani buni în sistemul de sănătate românesc cu succesul cunoscut: în Sănătate toate posturile se vând şi se cumpără, suma putând să ajungă şi la 2000 de euro. Păstrând aceeaşi notă cinică ce caracteritează, în fond, întreaga societate, trebuie spus că medicii îşi scot apoi pârleala, exploatându-i pe bolnavi. La profesorii preuniversitari, mă gândesc că va fi mai greu...

Dar nici în Sănătate costurile nu sunt întotdeauna la fel de mari... O doctoriţă îmi povestea că la un examen postuniversitar de perfecţionare dat tot aşaaa, ştiţi dumneavoastră, „descentralizat”, „noi între noi”, comisia a cerut ca plată un... porc. „Perfecţionaţii” s-au interesat cât cântăreşte un porc pe alese şi au împărţit scrupulos numărul de kilograme la numărul de „profesori”-examinatori. La sfârşit perfecţionarea şi-a dovedit eficienţa: cursanţii au luat toţi examenul, iar „profesorii”-examinatori au plecat fiecare acasă cu punga lui de carne macră. Prost a fost doar cursantul care studiase...

Când ştii că asta e „tradiţia” la noi, nu înţeleg ce rost are să extinzi... „sistemul ticăloşit”.

 „Giuvaerul” ăsta de lege nu are alt scop decât acela ca domnul Băsescu să poată spune la final de mandat, à propos de profesori, „i-am ciuruit şi p-ăştia, mă, i-am ciuruit!”

Rostul articolului 254 (3) a fost să dezangajeze Statul faţă de profesorii care devin astfel titulari doar în şcoala pentru care au optat la concurs, dar pierd titulatura în sistem. Un veritabil recviem pentru profesorii de carieră. Şi astfel se mai pune o cărămidă la „Statul fără Stat”, „construit” de domnul Băsescu: unica dumnealui construcţie.

Un principiu interesant şi bine-venit este cel exprimat la art.3 q ): „principiul participării şi responsabilităţii părinţilor”. El se reflectă în art.96, (2), care prevede ca, în consiliul de administraţie, ponderea părinţilor să fie de 2-3 persoane la un total de 7, 9 sau 13 membri. La acesta se adaugă art. 86, (1) care stipulează că „Unităţile de învăţământ încheie cu părinţii, în momentul înscrierii antepreşcolarilor, respectiv a preşcolarilor sau a elevilor, în Registrul unic matricol, un contract educaţional, în care sunt înscrise drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor. Contractul educaţional-tip este aprobat prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării... şi este particularizat, la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ, prin decizia consiliului de administraţie.” Ideea este completată de alineatul (3) care precizează „Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu.”

Dar ce se întâmplă dacă elevul absentează, ajungând la un număr mare de absenţe nemotivate?

La această întrebare răspunde art. 360, (1), a), unde citim: „Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează după cum urmează:

a)      nerespectarea dispoziţiilor art.86 alin. (3), din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit, cu amendă cuprinsă între 100 lei şi 1000 lei ori cu muncă echivalentă în folosul comunităţii, prestată de părinte sau de tutorele legal.”

Dar legea nu precizează care este numărul maxim de absenţe nemotivate pentru care părintele este bun de plată, lăsând la latitudinea consiliului profesoral şi de administraţie să facă aceasta, ceea ce mi se pare un lucru bun. Anterior acestei legi, numărul sancţionabil de absenţe nemotivate era de 40. Pe vremea lui Andrei Marga, acelaşi număr era de 60 de absenţe nemotivate. Eu, personal, pledez ca sancţiunile să înceapă, în învăţământul  primar, de la 20 de absenţe nemotivate anual, în învăţământul gimnazial, de la 40 de absenţe, iar, în învăţământul liceal, de la 60-80 de absenţe, liceenii având capacitatea să recupereze şi singuri handicapul produs de absenţe.

Interesant este şi principiul t), cel al „fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare”. Primii care încalcă acest principiu sunt guvernanţii: evită de fiecare dată dezbaterea, par să le fie ruşine cu propriile produse, au, faţă de interlocutor, un sentiment de neîncredere, de dispreţ, dar şi de frică, sentimente ce fac, într-adevăr, comunicarea imposibilă, aruncându-i de multe ori în afara legii sau, în cel mai bun caz, la limita legalităţii.

Interesant mi se pare şi art. 4: „Educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au ca finalitate principală formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini necesare pentru:

(...)

b)      integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate;

c)      ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile;” (s.n.)

Ce să spun? Când un preşedinte de ţară recomandă medicilor, profesorilor şi inginerilor să plece din ţară, să plece dracului încotro or vedea cu ochii, acel preşedinte care a promulgat legea încalcă, de fapt, art. 4, literele b) şi c). Una e ca o persoană să nu dobândească competenţa necesară integrării sociale, competenţă înţeleasă ca „ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, abilităţi şi aptitudini” şi alta e să i se refuze integrarea socială, din cauza unei economii aflate în cădere liberă şi pe care tăierile salariale nu au putut-o salva, ele desenându-se ca un sacrificiu inutil, de fapt un furt. Cu oameni umiliţi şi prost hrăniţi nu poţi construi „ o economie durabilă”. Pentru aceasta ai avea nevoie de principii morale, de un program de reformă riguros şi clar şi de consum, ceea ce lipseşte societăţii noastre în acest moment.

Art. 7, (1) stipulează: „În unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic, precum şi activităţile de natură politică şi prozelitismul religios.” (s.n.)

„Să faci ce zice popa, dar nu ce face el.” Ai zice că PDL-iştii „ne fac legi şi ne pun biruri”; şi legile, şi birurile sunt doar pentru noi, nu şi pentru Domniile Lor. Mass media au arătat în mai multe rânduri instituţii şcolare în care oameni portocalii s-au dus cu daruri ce purtau însemnele partidului...

Cel mai haios articol este art. 8, profesorii ştiu de ce: „Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din PIB al anului respectiv.” Dar, cuminte, guvernul Boc, la capitolul Dispoziţii tranzitorii şi finale, respectiv art. 361, (3), g) ţine să precizeze: „prevederile art. 8 intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2012.”

Păi, nu? Păi, da!

Una din marile noutăţi, pe bune, ale acestei legi este stipulată în art. 16, (1), din care aflăm că „Învăţământul general obligatoriu este de 10 clase şi cuprinde învăţământul primar şi cel gimnazial.” Conţinutul acestui articol este completat de art. 23, (1), literele b) şi c), din care aflăm că învăţământul primar „cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I-IV”, în timp ce învăţământul secundar însumează:

„(i) învăţământul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V-IX;

 (ii) învăţământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu X-XII/XIII, cu următoarele filiere: teoretică, vocaţională şi tehnologică;”

Din capitolul Dispoziţii tranzitorii şi finale, art. 361, (3), b) aflăm că „măsura introducerii clasei a IX-a în învăţământul gimnazial intră în vigoare începând cu generaţia de elevi care începe clasa a V-a în anul şcolar 2011-2012”, ceea ce înseamnă că a IX-a va aparţine de gimnaziu peste patru ani, adică prin 2015-2016. Art. 16, (1) mai prevede că „Învăţământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020.” (s.n.)

În general, în lumea civilizată, clasa a IX-a aparţine de gimnaziu, iar liceul durează trei ani. Se dă astfel posibilitatea celor care doresc să se angajeze în câmpul muncii, după 10 clase şi după împlinirea vârstei de 16 ani, să o poată face. Dar la fel de adevărat este că acum tendinţa mondială este de generalizare a liceului.

Să recapitulăm! În România, clasa a IX-a trece fără glorie la gimnaziu abia prin 2015-2016. Tot cam atunci încep şi operaţiunile de generalizare a liceului, conform art. 16, (1): „Învăţământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020.”

Prin urmare, tot acest articol de lege, care va produce modificări de infrastructură şi care i-a scandalizat pe profesori fiindcă va induce şomaj, a fost făcut ca să trăiască doar un an, maxim trei, după care, oricum, liceul devine obligatoriu şi nu înţelegem de ce era atât de important să procopseşti gimnaziul cu clasa a IX-a, să faci adică o reformă de care nimeni nu va apuca să se bucure pentru că urmează alta şi mai tare. Singurul argument al acestei legi este că „aşa e şi în Occident.” Da, dar în Occident e de mult şi e „de la mama lui”, nu mimetic, stângaci şi rizibil. Este vorba de o lege pur mimetică ce va produce efecte, şi mai mult negative, doar pentru o perioadă de 1-3 ani. Este şi acesta un mod de a te afla în treabă, negând ceea ce este şi încercând să impui ceea ce nu poate fi, ceea ce tu însuţi vei fi nevoit să modifici.

La capitolul Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, apreciem deschiderea de care dau dovadă articolele de lege. Apreciez art. 45, (1) care spune: „Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile şi formele de învăţământ preuniversitar, în condiţiile legii.” Dar adevărata noutate şi deschidere o aduce alineatul (3) al aceluiaşi articol: „La toate formele de învăţământ în limba română, în limbile minorităţilor naţionale sau în limbi de circulaţie internaţională, se poate înscrie şi pregăti orice cetăţean român sau cetăţean din ţările U.E. şi Confederaţia Elveţiană, indiferent de limba sa maternă şi de limba în care a studiat anterior.” Excelent: iată un alineat care vine în întâmpinarea nevoii de mobilitate.

Dar capitolul de care ne ocupăm are şi multe prevederi exagerate, cărora, efectiv, nu le înţelegem sensul şi care îţi dau sentimentul că, cu cât populaţia majoritară, recte cea română, este mai nedreptăţită, mai jefuită, mai obidită şi mai împilată, cu atât minorităţile conlocuitoare sunt mai răsfăţate, mai bibilite şi mai pupate... după ureche. Să mă explic.

Încă înainte de promulgarea acestei legi se desfiinţaseră multe şcoli româneşti, din cauza efectivului scăzut de elevi, şi în ciuda proiectatului art. 12, (8) care prevede că Statul îi va ajuta cu transportul pe elevii cărora li s-a desfiinţat şcoala în localitatea de domiciliu, mass media au transmis ştiri şi imagini cu elevi care mergeau la şcoală kilometri întregi, printre troiene, în vecinătatea lupilor şi mistreţilor. Înainte de calitatea vieţii, în România, nu se asigură nici măcar securitatea.

Şi acum trecem de la iad la rai. Raiul îl găsim în art. 45, (5) din care aflăm că „Pe raza unei unităţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unităţi de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică PENTRU FIECARE LIMBĂ MATERNĂ, INDIFERENT DE EFECTIVUL DE ELEVI.” (s.n.)

Mi se pare „enorm şi monstruos”. Haideţi să spunem şi ce înseamnă, în accepţiunea prezentei legi, „unitate şcolară cu personalitate juridică”. Aflăm aceasta din art. 19, (1): „În sistemul naţional de învăţământ, unităţile de învăţământ de stat au personalitate juridică dacă se organizează şi funcţionează, după caz, astfel:

a)      cu minimum 300 de elevi;

b)      cu minimum 300 de elevi, preşcolari şi antepreşcolari;

c)      cu minimum 150 de preşcolari şi antepreşcolari;

d)      cu minimum 100 de elevi şi/sau preşcolari, în cazul unităţilor de învăţământ special.”

Pentru a face viabil art. 45, (5), asigurând infrastructura necesară acelor unităţi şcolare cu predare în limbile minorităţilor naţionale, „indiferent de efectivul de elevi”, trebuie să cheltuieşti foarte mulţi bani, de unde rezultă că voturile în Parlament nu se dau pe gratis, că în România domnului Băsescu este un noroc să te naşti minoritar şi o năpastă să fii român, că într-un astfel de regim poţi deveni naţionalist când te aştepţi mai puţin.

Uşor controversat este şi art. 46, (1) care spune că „În cadrul învăţământului preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei Limba şi literatura română.” Eu cred că şi Istoria României trebuia să aibă exact acelaşi statut.

Am citit cu vie emoţie în prezenta lege despre Programul „Şcoala după şcoală”, definit în art. 58, după cum urmează:

„(1) Unităţile de învăţământ, prin decizia consiliului de administraţie, pot să îşi extindă activităţile cu elevii după orele de curs, prin programe „Şcoala după şcoală”.

 (2) În parteneriat cu autorităţile publice locale şi cu asociaţiile de părinţi, prin programul „Şcoala după şcoală”, se oferă activităţi educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competenţelor dobândite sau de accelerare a învăţării, precum şi activităţi de învăţare remedială. Acolo unde acest lucru este posibil, parteneriatul se poate realiza cu organizaţii nonguvernamentale cu competenţe în domeniu.”

Autorii Legii au totuşi bunăvoinţa să adauge alineatul (4) care stipulează că „Statul poate finanţa programul „Şcoala după şcoală” pentru copiii şi elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii.” (s.n.)

Mai întâi să observăm că acest program se suprapune aproape total cu activitatea Palatului şi cluburilor copiilor, pe care le lasă aproape fără obiectul muncii şi apoi e de remarcat că nu se spune aproape nimic despre finanţarea acestui program. Articolul de lege în sine mi se pare o insultă. Cât de umili şi de imbecili trebuie să-i crezi pe nişte oameni încât să-ţi imaginezi că ei vor presta, FĂRĂ NICIUN FEL DE PLATĂ, nici măcar simbolică, o muncă suplimentară, peste norma didactică, în condiţiile în care nici măcar munca la clasă nu era suficient plătită, iar, în prezent, ea este batjocorită, prin tăieri, prin sfârtecări salariale fără precedent şi de neimaginat în vremuri normale. Faptul că ŞI-AU PERMIS să introducă în lege un astfel de articol, fără să se teamă de explozii sociale, mi se pare o gravă insultă şi un serios semn de întrebare pentru cadrele didactice, susceptibile să rabde şi să accepte orice. Principala muncă a profesorului şi cea mai importantă este cea care se desfăşoară la orele de curs. A accepta să munceşti în plus  pe gratis nu înseamnă dăruire, cuvânt de care se abuzează până la greaţă în învăţământ, ci o anumită labilizare a sentimentului datoriei, o anumită lipsă de respect pentru felul în care îţi faci munca.

Unul dintre cele mai controversate şi sensibile capitole ale acestei legi este cel referitor la Evaluarea rezultatelor învăţării.

 Legea are meritul că defineşte în art. 73, (1) portofoliul educaţional care „cuprinde totalitatea diplomelor, a certificatelor sau a altor înscrisuri obţinute în urma evaluării competenţelor dobândite sau a participării la activităţi de învăţare, în diferite contexte, precum şi produse sau rezultate ale acestor activităţi, în contexte de învăţare formale, nonformale şi informale.”

După părerea mea, legiuitorul greşeşte atunci când face din portofoliu „elementul central al evaluării învăţării. Utilizarea lui debutează începând cu clasa pregătitoare şi reprezintă cartea de identitate educaţională a elevului”, după cum aflăm din art. 73, (2).

Articolele 74-78 nu fac decât să descrie structura şi caracteristicile evaluării, având în centru faimosul, de acum, portofoliu educaţional.

Este limpede pentru cei care au parcurs articolele de lege cu pricina că rolul portofoliului este să slăbească anvergura şi autoritatea examenelor naţionale. Frumuseţea este că portofoliul începe să lucreze din „clasa pregătitoare”, deci de la grădiniţă, urmând să producă efecte la examenul de admitere în clasa a X-a. Pentru cei cu formaţie filologică este greu să nu vadă aici un soi de confruntare între paradigmatic şi sintagmatic şi, în ciuda faptului că în lingvistică cele două tipuri de raporturi se îmbină armonios, în articolele de lege de care ne ocupăm „armonizarea” se face în detrimentul sintagmaticului. Şi e păcat. Pentru că sintagmaticul răspunde de nivelul actual de structurare a cunoştinţelor şi de abilitatea cu care se operează pe orizontală cu tot ce s-a acumulat şi sedimentat pe verticală, în lungii ani anteriori de şcoală.

Pe scurt, articolele vizate menţionează că evaluarea competenţelor fundamentale se realizează la sfârşitul claselor a II-a, a IV-a, a VI-a şi a IX-a şi că rezultatele evaluărilor se înscriu în portofoliul educaţional al elevului.

Urmează admiterea în clasa a X-a de liceu. Art. 76, (2), b) descrie procedura admiterii: „în cazul în care numărul de candidaţi este mai mare decât numărul locurilor oferite de unitatea de învăţământ, admiterea se face luând în calcul în proporţie de 70% portofoliul educaţional al elevului, media de absolvire a învâţământului obligatoriu, precum şi media la probele de la evaluarea naţională de la sfârşitul clasei a IX-a şi în proporţie de 30% nota obţinută la proba de admitere stabilită de unitatea de învăţământ.”

Această metodologie mi se pare un dezastru cu bătaie lungă şi imposibil de reparat. Evaluările locale nu reprezintă atât nivelul elevului evaluat, cât nivelul şcolii în care se face evaluarea. În şcolile slabe, din mediile defavorizate, tendinţa naturală şi justificată a profesorilor este spre înţelegere şi indulgenţă; elevii slabi trebuie încurajaţi, iar încurajarea porneşte de la nivelul general de pregătire existent în şcoală. În condiţiile în care admiterea la liceu este influenţată în procent zdrobitor de media de absolvire a învăţământului obligatoriu şi de portofoliul naţional, se va ajunge la situaţia hilar-dureroasă în care licee bune vor fi accesate de elevi slabi, iar elevi buni şi foarte buni se vor trezi constrânşi să urmeze licee periferice din toate punctele de vedere, care nu le vor da ocazia împlinirii în niciun fel. Profesorii de gimnaziu din şcolile bune vor fi constrânşi să dea note mai mari pentru a nu-şi nenoroci propriii elevi în cursa pentru un liceu mai bun şi mai favorabil realizării cu succes a unui traseu şcolar adecvat. Noţiunea de exigenţă îşi va pierde valoarea stimulativă, iar evaluarea va fi o vorbă goală cu vag caracter pragmatic: şcoala nu va mai servi formării, ci accesării unui anumit statut.

Credeţi-mă, acest articol de lege e un dezastru!

Dacă un elev a fost bun de-a lungul celor 9 ani de învăţământ obligatoriu, nu înţeleg de ce nu ar fi bun şi la examenul de admitere în liceu. Singura condiţie ar fi să lucrezi şi asupra calităţii itemilor de evaluare: subiectele de evaluare să fie centrate pe analiză la prima vedere, pe aplicaţie practică, pe disertaţie sau, în cel mai rău caz, pe sinteză; itemii să fie centraţi pe producere de sens şi, în niciun caz, pe reproducere, reproducerea fiind specifică lumilor imobile şi societăţilor dictatoriale. În condiţiile acestea, un examen de admitere nu ar mai sta sub semnul şansei şi al fortuitului, ci al logicii devenirii.

Dacă legiuitorul ar fi avut bun-simţ, ar fi stabilit măcar un raport de 50% între portofoliul educaţional şi media obţinută la examenul de admitere în liceu, între ceea ce am numit metaforic paradigmatic şi sintagmatic. Eu, personal, aş fi preferat ca ponderea de 70% să o aibă media de la examenul de admitere, dacă tot am postulat principiul descentralizării (art. 3, e), iar zestrea evaluativă cu care vine elevul din şcoala generală să cântărească şi ea, acolo, 30%.

Metodologia după care se desfăşoară examenul naţional de bacalaureat este discutabilă, făcând din noi o ţară nedemnă de Uniunea Europeană. Sunt ţări asiatice ce se pot lăuda cu un bacalaureat mai complex şi mai diferenţiat decât al nostru. Actuala lege nu face decât să strice toată reforma lui Andrei Marga în materie de bacalaureat. Avem un bacalaureat simplist, ceea ce este grav în condiţiile în care media de la bacalaureat contează la admiterea în facultate. Lucrul cel mai grav îl constituie faptul că probele orale se desfăşoară în timpul anului şcolar (!), la nivelul unităţii de învăţământ şi în faţa unei comisii locale. Am stat de vorbă cu mulţi elevi de clasa a XII-a despre bacul actual şi sentimentul lor, ca şi al meu, era acela de bagatelizare.   

Sentimentul de bagatelizare a bacalaureatului şi de umilire a cadrului didactic, eu le-am mai trăit pe vremea lui Ceauşescu. Acuma am, pur şi simplu, impresia de déjà vu.

Umilirea financiară şi umană a profesorilor din timpul actualei guvernări devine lege prin aceste articole, din care ne dăm seama că participarea profesorilor la examenele de bacalaureat nu se va mai plăti, că prima în valoare de 2% din salariu nu se va mai acorda şi că a dispărut şi salariul de merit, în ciuda caracterului foarte stimulativ al acestor gratificaţii. Se păstrează conform art. 264, (1) gradaţia de merit, sporită chiar, ea reprezentând 25% şi nu 20% din salariul de bază şi acordându-se pe o perioadă de 5 ani, în loc de 4. Ai luat-o, poţi să dormi liniştit 5 ani! La această gradaţie se adaugă alte distincţii cum sunt Ordinul Spiru Haret clasele Comandor, Cavaler şi Ofiţer, Medalia Membru de onoare al corpului didactic, Diploma Gheorghe Lazăr şi Diploma de excelenţă.

Toate aceste distincţii bombastice cu aromă elitistă, dacă nu cumva sclerotic-elitoidă, nu vor încuraja în niciun caz tinerii să vină spre acest sector de activitate şi nici competiţia între cadrele didactice. Să stăm să analizăm. Medalia Membru de onoare al corpului didactic „se acordă cadrelor didactice pensionabile, cu activitate deosebită în învăţământ.” (art. 265, alin. 2). La diploma de excelenţă, situaţia e chiar mai rea, întrucât se acordă unor cadre didactice deja pensionate sau pensionabile. Aceste distincţii nu stimulează chiar pe nimeni. Elitismul nu produce decât încremenire în sistem şi scleroză. Aceste distincţii sunt prea puţine – „1% din numărul total al posturilor didactice din fiecare judeţ/sector al municipiului Bucureşti” şi nu au, nu pot avea caracter stimulativ.

Aceste distincţii mi-au amintit de episodul expoziţiei agricole de la Yonville, din celebrul roman al lui Flauberg, Madame Bovary. Cele două situaţii se potrivesc mănuşă. Staţi să vedeţi. Aceste distincţii se vor da în cadrul unei ceremonii. Ceremoniile în Învăţământ sunt de o monotonie imposibil de zdruncinat, mai ceva ca în romanul lui Flaubert:

„Toţi oamenii aceia semănau unul cu altul. Chipurile lor molâi şi spălăcite... (...) erau de culoarea cidrului dulce, iar favoritele lor înfoiate ieşeau din nişte gulere înalte şi scorţoase, strânse de cravate albe cu nodul arătos. Toţi aveau jiletci de catifea, cu margini răsfrânte; toate ceasurile aveau...”

Ca şi în romanul lui Flaubert, la aceste ceremonii participă un consilier de la prefectură dat fiind că „domnul prefect nu putuse să vină”. Discursul consilierului de la PDL seamănă foarte mult cu discursul consilierului din roman: „Domnilor, mai întâi să-mi fie îngăduit...(...) să aduc mulţumiri organelor superioare ale administraţiei, guvernului, monarhului, da, domnilor, suveranului nostru, acestui rege iubit, căruia nicio ramură a prosperităţii publice sau private nu-i este indiferentă şi care conduce totodată cu o mână atât de puternică şi atât de înţeleaptă carul statului, printre necurmatele primejdii ale unei mări furtunoase, ştiind, de altfel, să facă să se respecte pacea, ca şi războiul, industria, comerţul, agricultura şi artele!”

În mintea noastră vom înlocui agricultura cu educaţia şi corespondenţele vor fi perfecte.

De multe ori, prin aceste distincţii, se premiază cuminţenia cadrelor didactice, obedienţa lor: „Şi aceasta aţi înţeles-o, spunea consilierul. Voi, agricultorii...(...). Voi, paşnici pionieri ai unei întregi opere de civilizaţie! Voi, oamenii progresului şi ai moralei! Voi aţi înţeles, zic, că furtunile politice sunt într-adevăr încă mai de temut decât tulburările atmosferice...”

Umilit tot timpul anului şi, mai ales, ignorat, cadrul didactic devine, la asemenea ceremonii, obiectul unor elogii stângace şi pedante:

„Şi de ce m-aş apuca, domnilor, să vă demonstrez aici cât de folositoare e agricultura? Cine oare are grijă de tot ce avem nevoie?! (...) Nu agricultorul? Agricultorul, domnilor, care, semănând cu o mână harnică brazdele roditoare ale câmpului, face să răsară grâul, care, măcinat, se preface în praf prin mijlocirea unei maşini ingenioase, din care iese sub denumirea de făină...(...). Şi oare nu tot agricultorul e cel care îngraşă, pentru ca să avem cu ne îmbrăca, numeroasele lui turme pe izlazuri? (...)  Şi oare, domnilor, e nevoie să mergem atât de departe pentru a căuta exemple? Cine n-a cugetat adesea la foloasele însemnate pe care le tragem de la acel modest animal, podoaba coteţelor noastre, care ne dă totodată o pernă moale pentru culcuşul nostru, carnea-i gustoasă pentru masa noastră şi ouă?”

De câte ori, la aceste ceremonii, nu am auzit îndemnuri asemănătoare cu acestea:

„Continuaţi! Nu cedaţi! Nu ascultaţi nici de îndemnurile rutinei, nici de sfaturile prea pripite ale empirismului prea îndrăzneţ, străduiţi-vă îndeosebi să îmbunătăţiţi solul, (...) să dezvoltaţi rasele de cai, de boi, de oi, de porci! Aceste expoziţii să fie pentru voi ca nişte arene paşnice...(...) Voi, respectabili argaţi, umile slugi, ale căror munci grele n-au fost luate în seamă până astăzi de niciun guvern, veniţi să primiţi răsplata tăcutelor voastre virtuţi şi fiţi încredinţaţi că de acum înainte statul are ochii aţintiţi asupra voastră...” (s.n.)

În sfârşit vine şi momentul acordării premiilor:

„ – Catherine-Nicaise-Elisabeth Leroux, din Sassetot-la -Guerrière pentru cincizeci şi patru de ani de serviciu în aceeaşi fermă, o medalie de argint, premiu de douăzeci şi cinci de franci!”

Cine este premiata?

Păi, ca de obicei, „o bătrânică sfioasă, care părea şi mai sfrijită în straiele ei sărăcăcioase. Purta în picioare papuci groşi cu talpă de lemn şi, de-a lungul şoldurilor, o pestelcă lungă, albastră... (...) Un fel de rigiditate călugărească îi însufleţea expresia feţei. Nimic trist sau înduioşat nu îmblânzea privirea aceea ştearsă. Trăind printre animale, deprinsese de la ele muţenia şi calmul lor. Se vedea pentru prima oară în mijlocul unei mulţimi atât de numeroase; şi, în sinea ei, speriată de drapele, de tobe, de domni în haine negre şi de crucea de onoare a consilierului, stătea nemişcată, neştiind dacă trebuia să înainteze sau să fugă, nici pentru ce mulţimea o împingea şi pentru ce cei din juriu îi zâmbeau. Aşa stătea în faţa acelor burghezi prosperi această jumătate de secol de sclavie.”

Toată viaţa ei a fost tratată ca o sclavă salarială, dar acum este brusc respectată şi i se vorbeşte frumos: „Vino mai aproape, venerabilă Catherine-Nicaise-Elisabeth Leroux! Spuse domnul consilier, care luase din mâinile preşedintelui lista premiaţilor.”

Şi totuşi vârsta premiatei e prea avansată şi bătrâneţea îşi arată beteşugurile, moment în care oamenii puterii îşi pierd răbdarea:

„ – Eşti surdă? întrebă Tuvache, sărind de pe scaun. Şi începu să-i strige la ureche: Cincizeci şi patru de ani de serviciu! O medalie de argint! Douăzeci şi cinci de franci! Ai dumitale.”

Educată să nu se manifeste, să spună ce se cuvine şi nu ce gândeşte, premiata are, în sfârşit o reacţie: „Când îşi primi medalia, bătrâna se uită lung la ea. Atunci un zâmbet de fericire i se revărsă pe faţă şi la plecare se auzi mormăind:

-         Am s-o dau preotului nostru ca să-mi citească o liturghie.”

O asemenea atitudine bigotă nu avea cum să nu atragă atenţia unor intelectuali critici şi elitişti, din preajma domnului Băsescu; aşa că unul dintre ei, pe numele său Homais, comentă:

„ – Ce fanatism! Exclamă farmacistul, aplecându-se spre notar.”

În fond, mai trebuie să şi criticăm, nu? Mai ales că „Şedinţa se terminase; mulţimea se împrăştie; şi acum, după citirea discursurilor, fiecare îşi relua rangul şi totul reintra în făgaşul obişnuit: stăpânii îşi bruftuiau servitorii, iar aceştia băteau vitele triumfătoare, indiferente, care se întorceau la grajd cu o cunună verde între coarne.”

Şi acum, revenons à nos moutons!

La capitolul destinat Învăţământului superior, un accent deosebit se pune în premieră pe limpezirea acreditării instituţiilor de învăţământ superior: „Sistemul naţional de învăţământ superior include toate instituţiile de învăţământ superior acreditate. O instituţie de învăţământ superior autorizată să funcţioneze provizoriu, conform procedurilor legale în vigoare, devine parte a sistemului naţional de învăţământ numai după acreditare.” (art. 16, alin.1) Acest articol este completat de art. 120, (2): „Diplomele corespunzătoare programelor de studii universitare sunt înscrisuri oficiale şi nu pot fi emise decât de instituţiile acreditate, pentru programele şi formele de studii acreditate sau autorizate provizoriu. În acest din urmă caz, în cadrul instituţiei care emite diploma trebuie să existe o altă specializare acreditată într-un domeniu înrudit cu specializarea autorizată. Nerespectarea acestor prevederi se pedepeşte conform legii penale.”

Un alt articol care sună minunat este art. 118, (2): „În învăţământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.”

Frumos, nimic de zis.

„Ăst cuvânt minunat,/Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,/Trecănd pe lângă sat,/La ziua unui sfânt, când preotul citea/Şi propoveduia,/Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.”

Asta era să ni se întâmple şi nouă. Noroc cu Grigore Alexandrescu pe care-l tot citim cu nesaţ din copilărie şi cu art. 289, (1) care comite exact o discriminare de vârstă: „Personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani.”

Cade ca o secure. La 65 de ani sunt universitari care se află în deplinătatea experienţei ştiinţifice şi creatoare. Ar trebui măcar să se facă o evaluare riguroasă a celor care doresc să-şi continue activitatea. Dar ceea ce urmează după alin. 1 este şi mai edificator: „În învăţământul superior de stat, particular şi confesional se interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, după pensionare."

Aţi înţeles acum?

Atât de rău se teme Boc de Marga.

Cade ca o secure.

Legea face totuşi eforturi de aşezare a învăţământului universitar pe baze mai sănătoase, cu mult accent pe etica unversitară. Se iau pentru prima dată măsuri clare şi extinse pentru stoparea furtului de idei: „Îndrumătorii lucrărilor de licenţă, de diplomă, de disertaţie şi de doctorat răspund în solidar cu autorii acestora de asigurarea originalităţii conţinutului acestora.” (art.143, alin.4) Alineatul 5 pătrunde şi mai adânc în miezul făcăturii „Este interzisă comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de doctorat.”

O noutate o aduce art. 161 care spune că „Doctoratul se poate desfăşura în limba română, în limbile minorităţilor naţionale sau într-o limbă de circulaţie internaţională, conform contractului de studii doctorale încheiat între IOSUD (Instituţia organizatoare de studii universitare de doctorat), conducătorul de doctorat şi studentul-doctorand.”

În concluzie, această lege trebuie neapărat dezbătută, refăcută şi rescrisă. Ea conţine şi articole care merită păstrate. Printre acestea se numără şi câteva pe care timpul şi spaţiul nu ne permit să le detaliem, dar pe care le vom trece în revistă: art. 21, art. 29 şi 30, referitor la programul „A doua şansă”, art. 62, referitor la înfiinţarea consorţiilor şcolare,  art. 66, (5) şi art. 70 (2), referitor la înfiinţarea Bibliotecii Şcolare Virtuale şi a platformei şcolare de e_learning.

Prezenta lege foloseşte şi defineşte sintagma „societatea cunoaşterii”, văzută ca „o societate în care cunoaşterea constituie principala resursă, fiind creată, împărtăşită şi utilizată pentru a genera prosperitate şi bunăstare membrilor săi.”

Această frumoasă sintagmă cu seducătoarea ei definiţie par traduse tale quale de undeva, pentru că nu se regăsesc aucunement în societatea românească actuală, nici măcar ca deziderat, şi nu par deloc să fie o ţintă pentru domnii Boc şi Igaş.

Domnul Igaş ar putea totuşi să-i pună pe cei 10.000 de poliţişti ce vor fi disponibilizaţi de domnul Băsescu să fileze cumva această „societate a cunoaşterii”, să o captureze şi s-o vedem şi noi...

Cunoaştere să fie, dar s-o ştim şi noi...