Aveam, cu ani în urmă, când nu exista calculatorul cu atracţiile şi limitările lui, obiceiul de a-mi nota pe nişte carnete, pe care le păstrez şi acum, citate din autorii mei preferaţi, sau care credeam eu, la vremea aceea, că sunt preferaţi. Se compunea astfel un portret al meu indirect, depozitat în carnetele acelea. Oriunde le-ai deschide dai de mine, văzută sub un alt unghi, într-o altă lumină şi în alt moment al vieţii. Dar, oricum, semăn cu mine.
Sunt citate pe care le port cu mine, adică le ştiu pe dinafară, cum este cazul celui care urmează să fie reprodus. M-am gândit mult la acest pasaj din Descartes zilele trecute şi, de fapt, toată viaţa. E un pasaj cunoscut, pe care vi-l veţi aminti uşor. Iată-l:
"A treia mea maximă era să încerc ca mai curând să mă înving pe mine decât soarta şi să-mi modific dorinţele decât rânduiala lumii şi ca, în general, să mă deprind să cred că nu există nimic pe de-a-ntregul în puterea noastră cu excepţia gândurilor noastre, astfel că, după ce am procedat cât mai bine referitor la lucrurile care sunt în afara noastră, tot ce nu ne reuşeşte este, în ce ne priveşte, absolut cu neputinţă. Şi numai acest fapt mi se părea suficient pentru a mă împiedica să doresc în viitor un lucru pe care nu l-aş putea obţine..."
Acest pasaj îl am în două variante de traducere. Am ales-o pe cea mai bună: fermă, cadenţată, plină de nerv. Iată şi originalul:
"Ma troisième maxime était de tâcher à me vaincre que la fortune, et à changer mes désirs que l'ordre du monde, et généralement de m'accoutumer à croire qu'il n'y a rien qui soit entièrement en notre pouvoir que nos pensées, en sorte qu'après que nous avons fait notre mieux touchant les choses extérieures, tout ce qui manque de nous réussir est au regard de nous absolument impossible. Et ceci seul me semblait être suffisant pour m'empêcher de rien désirer à l'avenir que je n'acquisse...'' (René Descartes, Discours de la Méthode, s.n.)
Descartes, ca, mai târziu, Chomsky, recomandă să se procedeze de la simplu la complex, să începi schimbarea cu propriul eu, adaptându-l la lumea înconjurătoare, şi apoi să încerci să schimbi lumea în sensul în care permite ea, dacă permite. Şi, dacă nu o face, înseamnă că nu e pregătită şi că încercarea de a o schimba va eşua. Mai trebuie, bineînţeles, ca sensul schimbării să fie unul onest, şi nu o încercare de a închide lumea în tiparele capricioase ale bunului plac, schilodind-o.
O astfel de maximă nu îndeamnă în niciun caz la resemnare. Rigoarea nu se îmbrăţişează niciodată cu resemnarea. Cu renunţarea da, dar asta e altceva: renunţarea e activă, e volitivă. Descartes vrea să spună că după ce ţi-ai curăţat/măturat viaţa de imposibilităţi şi nostalgii puerile, eliberat, poţi privi spre viitor. Descartes vrea să te ajute, nu să te folosească/manipuleze. Descartes vrea să te tragă la lumină, nu să te bage în ceaţă.
Rigoarea lui nu este egalată decât de onestitate.
Un astfel de filozof acum, aici, ar fi mult mai necesar chiar şi decât zece mii de tinichigii.
Sunt citate pe care le port cu mine, adică le ştiu pe dinafară, cum este cazul celui care urmează să fie reprodus. M-am gândit mult la acest pasaj din Descartes zilele trecute şi, de fapt, toată viaţa. E un pasaj cunoscut, pe care vi-l veţi aminti uşor. Iată-l:
"A treia mea maximă era să încerc ca mai curând să mă înving pe mine decât soarta şi să-mi modific dorinţele decât rânduiala lumii şi ca, în general, să mă deprind să cred că nu există nimic pe de-a-ntregul în puterea noastră cu excepţia gândurilor noastre, astfel că, după ce am procedat cât mai bine referitor la lucrurile care sunt în afara noastră, tot ce nu ne reuşeşte este, în ce ne priveşte, absolut cu neputinţă. Şi numai acest fapt mi se părea suficient pentru a mă împiedica să doresc în viitor un lucru pe care nu l-aş putea obţine..."
Acest pasaj îl am în două variante de traducere. Am ales-o pe cea mai bună: fermă, cadenţată, plină de nerv. Iată şi originalul:
"Ma troisième maxime était de tâcher à me vaincre que la fortune, et à changer mes désirs que l'ordre du monde, et généralement de m'accoutumer à croire qu'il n'y a rien qui soit entièrement en notre pouvoir que nos pensées, en sorte qu'après que nous avons fait notre mieux touchant les choses extérieures, tout ce qui manque de nous réussir est au regard de nous absolument impossible. Et ceci seul me semblait être suffisant pour m'empêcher de rien désirer à l'avenir que je n'acquisse...'' (René Descartes, Discours de la Méthode, s.n.)
Descartes, ca, mai târziu, Chomsky, recomandă să se procedeze de la simplu la complex, să începi schimbarea cu propriul eu, adaptându-l la lumea înconjurătoare, şi apoi să încerci să schimbi lumea în sensul în care permite ea, dacă permite. Şi, dacă nu o face, înseamnă că nu e pregătită şi că încercarea de a o schimba va eşua. Mai trebuie, bineînţeles, ca sensul schimbării să fie unul onest, şi nu o încercare de a închide lumea în tiparele capricioase ale bunului plac, schilodind-o.
O astfel de maximă nu îndeamnă în niciun caz la resemnare. Rigoarea nu se îmbrăţişează niciodată cu resemnarea. Cu renunţarea da, dar asta e altceva: renunţarea e activă, e volitivă. Descartes vrea să spună că după ce ţi-ai curăţat/măturat viaţa de imposibilităţi şi nostalgii puerile, eliberat, poţi privi spre viitor. Descartes vrea să te ajute, nu să te folosească/manipuleze. Descartes vrea să te tragă la lumină, nu să te bage în ceaţă.
Rigoarea lui nu este egalată decât de onestitate.
Un astfel de filozof acum, aici, ar fi mult mai necesar chiar şi decât zece mii de tinichigii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu