EUROVISION - 2012

Remarcabilă ediţia de anul acesta de la Eurovision. Nu ştiam că Azerbaidjanul e o ţară atât de pitorească şi că Sala de Cristal îmi va rezerva surprize atât de puternice. Nu mă aşteptam să ascult melodii atât de bune, interpretate cu atâta pasiune şi personalitate, melodii bine ancorate în specificul local al fiecărei ţări, de multe ori interpretate în limba maternă. Nu m-aş fi uitat la emisiune dacă un telefon al mamei nu mi-ar fi amintit că seara zilei de 26 mai găzduieşte, se împerechează cu ediţia Eurovision 2012. Preferatul mamei a fost Engelbert Humperdinck.
Iată şi preferaţii mei:

1. Rona Nishliu, din Albania, clasată pe locul al V-lea, cu 146 de puncte. La acest punctaj am contribuit şi eu. M-a impresionat profund. Sunt fericită că s-a întâmplat să fim împreună şi să o ascult.

2.Gréta Salome & Jonsi, din Islanda, clasaţi pe locul al XX-lea, cu 46 de puncte.

3. Pastora Soler, din Spania, clasată pe locul al X-lea, cu 97 de puncte.

4. Kaliopi, din Macedonia, clasată pe locul al XIII-lea, cu 71 de puncte.

5. Loreen, din Suedia, clasată pe locul I, cu 372 de puncte.

6. Buranovskiye Babushki, din Rusia, clasate pe locul al II-lea, cu 259 de puncte.

7. Serbia, clasată pe locul al III-lea, cu 214 puncte.

În zilele care urmează, voi posta pe blog videoclipuri cu toţi preferaţii mei.
Primele patru locuri sunt ocupate de voci remarcabile, susţinute de personalităţi puternice, care nu se sfiesc să fie patetice, care nu se sfiesc să fie extravagante. Nu le e ruşine cu ele însele: au îndrăzneala transparenţei şi chiar patetismul sfâşierii.
Loreen, suedeza, de origine marocană, este şi va rămâne o răsfăţată a scenei.
M-au impresionat, şi îmi tot reproşez că le-am pus doar pe locul al 6-lea, acele spiriduşe Babushki. Ruşii au avut tăria să mizeze pe ceva riscant şi foarte original; şi aproape au câştigat: nu chiar trofeul, ci inimile şi admiraţia unei lumi întregi. Riscul, pasiunea şi admiraţia celorlalţi ne ţin în viaţă şi dau preţ anilor trăiţi. Ruşii au riscat şi-au câştigat.
România s-a îngropat în calcule şi înainte, şi după concurs. După concurs, românaşii au zis că toată competiţia e politizată şi, vezi, d-aia n-au câştigat ei. Să fim serioşi: când România a fost reprezentată la Eurovision de o melodie ca lumea, punctajul a fost peste aşteptări. De astă dată, dincolo de osteneala interpreţilor, melodia a fost sub orice critică: o struţocămilă de cântec sau o melodie-piţigoi; a luat câte o pană de la toate păsările cântătoare pentru că nu a putut să fie ea însăşi.  Românii s-au dus acolo ca nişte oameni goi, fără specific naţional şi fără limbă: cântecelul a început în italiană şi s-a sfârşit fâsâit în englezeşte. Părea totuşi să aibă triluri balcanice, dar nimeni nu ştie să spună cu mâna pe inimă dacă a fost vorba de vreo parodie sau de o încercare savantă de a europeniza o bază muzicală arhaic-balcanică. Făcătorul acestei muzici o fi fost plin de bune intenţii, dar rezultatul a fost dezastruos. Românii nu au reprezentat acolo nici ţara, nici zona lor. Ei au fost "europenii de nicăieri". Toată muzica lor a fost de fapt politizată. Poate că în politică dă bine această estompare a specificului naţional şi a pasiunilor, dar, în artă, încă o dată, rezultatul e penibil: spiritul artistic e sufocat, creativitatea e încarcerată. Ca trăitor în România, pot să spun că arta şi cultura de aici sunt mult mai aservite unor principii ale necesităţii estompării contururilor decât politica însăşi.  Aceasta din urmă este măcar mai justificată şi mai abilă.
Melodia românească de la Eurovision n-a avut pasiune, n-a avut suflu, n-a avut personalitate, n-a avut nimic. Elena Ionescu şi cei de la Mandinga sunt vinovaţi şi ei că au acceptat să cânte aşa o prostie.