Cu mersul său legănat și ușor obosit, de bătrân care a văzut multe, dar pe care niciun rău nu a reușit să-l deturneze de la rostul lui pe acest pământ, cu privirea lui blândă, dar fermă, pusă pe șotii, dar cuprinzătoare, Papa Francisc a ajuns în România. Și are planuri mari cu noi de vreme ce stă trei zile. Trei zile - cifră canonică. Și ce itinerar sugestiv și-a ales! Ce s-a întâmplat la Iași a fost dumnezeiesc: o adevărată comuniune, făcând din Iași capitala noastră religioasă! Dar și momentul din Catedrala Mântuirii Neamului a fost înălțător.
Papa Francisc ne-a adus, în Catedrala Mântuirii Neamului, cea mai emoționantă interpretare a rugăciunii Tatăl nostru. Cât har și câtă omenie! Mă gândesc, cu lacrimi în ochi, că, probabil, ne-a crezut demni de o asemenea interpretare, de vreme ce ne-a propus-o. Mă gândesc că Dumnezeu are planuri cu noi, de vreme ce l-a trimis pe papă să ne vorbească în numele Lui despre nevoia imperioasă de memorie, de rădăcini, de deschidere spre ceilalți - în condițiile în care tu ai rădăcini și un nume - , de dragoste pentru Fiul Domnului și pentru frații noștri. Ascultându-l pe Sfântul Părinte mi-am amintit de vorbele lui Iisus ”Ceea ce-i faci unui semen al tău Mie-mi faci.” Și Sfântul Părinte a insistat că în rugăciunea moștenită de noi de la Apostolul Pavel se spune ”Facă-se voia ta”, nu a noastră, fiindcă Dumnezeu este al tuturor și El vrea să-i îmbrățișeze pe toți.
Ascultându-l pe Papa Francisc, mi-am dat seama ce înseamnă har, curaj și deschidere, toate trei puse în slujba a ceva mai presus de tine însuți, toate trei unite în sintagma dragoste de Iisus și de oameni.
Câtă umanitate și cât har! Învățăm de la Papa Francisc că, fără memorie, fără rădăcini, fără iubire și fără Dumnezeu, nu va mai fi viață pe pământ. În mod curios, omul va fi liber să aleagă. Sfântul Părinte doar anunță cum va arăta sfârșitul vremurilor: când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin, când vom vedea mai multe tranșee decât drumuri, atunci sfârșitul va fi aproape. Pentru a-l evita, va trebui să avem curajul de a ne deschide. Papa Francisc este un model de deschidere.
LA
MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, tuturor românilor de bună-credință, oriunde v-ați afla! Suntem la o zi mare: pe 1 Decembrie 2018, România împlinește 100 de ani de viață. Și nu a fost ușor! Trebuie să întâmpinăm cum se cuvine această zi!
Ce
poate fi mai frumos la o zi mare decât să ascultăm muzică; una care să ne
meargă la inimă, să ne reprezinte, să comunice în locul nostru ceea ce simțim.
Căci muzica este cel mai direct, mai expresiv și mai bogat limbaj. Se recomandă
să spui LA MULȚI ANI cu o floare; eu
aș zice că cel mai frumos este să spui LA
MULȚI ANI cu o bucată muzicală, fiindcă sunetele ajung peste tot, ele nu
pier niciodată, ne învăluie, știu cel mai bine să îmbrățișeze și exprimă ce
simțim mai bine decât am putea noi s-o facem vreodată.
Așadar,
să ascultăm muzică!
Vom
începe cu Rapsodia I în La major de George Enescu, ce a răsunat sub cupola
Ateneului, sub bagheta unui alt centenar - Sergiu Celibidache - ce ar fi
împlinit, pe 28 iunie 2012, frumoasa vârstă de 100 de ani, și care, copil
fiind, în 1918, a văzut cum s-a făcut România Mare. Sigur, ea s-a făcut mare cu
sânge, mult curaj, mult sacrificiu, cu știința de a nu pierde oportunitățile,
cu voința fermă de a ne aduna și de a însemna ceva împreună. Și acest ceva s-a
numit România! În cinstea ei, am reascultat pentru voi Rapsodia I de George
Enescu, îndrăgită și de Celibidache.
La
poziția a doua am avut l'embarras du
choix, neștiind ce-mi
place mai mult: Simfonia I, a III-a sau Poema
română de același Enescu. Să nu uităm că acest ”prinț al viorii” a
transformat muzica într-un balsam pentru răniții și victimele Primului Război
Mondial, organizând concerte caritabile atât la București cât și în provincie. Am ales în cele
din urmă Simfonia I în Mi bemol major, cântată la Sala Palatului de Filarmonica
din München, condusă de un alt prinț al baghetei - Valery Gherghiev - la
Festivalul internațional George Enescu din 2017. Se aude atât de bine că nici
nu-ți vine să crezi că minunea s-a produs la Sala Palatului... Muzica e arta
celor cu putere în mâini; o artă simplă, directă, dar care-și are magia ei și
nu poate fi măsluită.
Vom
asculta apoi Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, care atât
îi plăcea mamei mele... Îi dedic această înregistrare mamei mele, ce s-a prăpădit
în toamna acestui an, în septembrie. Mă
voi gândi la ea de câte ori voi asculta Balada... Cenușa e ușoară ca notele.
De
la o astfel de celebrare nu putea să lipsească Grigoraș Dinicu, Lăutarul
neamului, cu a sa Hora staccato. V-o
propun și sub interpretarea lui David Garrett, pe care l-am admirat și anul
acesta la București și care scoate de sub arcuș note pline de fantezie și ușor
răsfățate, și sub interpretarea românului Gheorghe Zamfir, care oferă o Hora staccato transfigurată,
esențializată, impregnată de tainele sufletului național pe care doar muzica le
scoate la lumină.
Vom
încheia cu Dans țărănesc de
Constantin Dimitrescu (1847-1928), de la a cărui stingere s-au împlinit anul
acesta, pe 9 mai, 90 de ani. Am ales o variantă în care Dansul lui Constantin Dimitrescu se logodește, de aniversarea centenarului Marii Uniri, cu Ia românească, așa cum a văzut-o pictorul francez Henri Matisse, sub paleta căruia culorile apar mai proaspete și mai răsfățate.
Ce să vă mai spun decât audiție plăcută și
aniversare frumoasă! Muzica bucură, dar și consolează.
Regele Mihai I (1921-2017)
al României a murit pe 5 decembrie, la Aubonne, în Elveția. Trupul neînsuflețit
i-a fost adus în țară miercuri 13 decembrie. Moartea sa rezumă naveta pe care a
făcut-o între România, țara natală, și Elveția, țara adoptivă, în care a locuit
mult timp după ce comuniștii l-au deposedat de patrie. Suntem în fața unui
destin de rege curmat brutal; un rege scos din istoria desfigurată a țării
sale, forțat să o părăsească, și acceptat apoi cu greu într-o Românie care-și
recunoștea cu dificultate Regele, după 50 de ani de absență și tot atâția de
istorie măsluită.
”Viața îi fu la fel de
agitată ca și istoria țării sale, pe care, într-o jumătate de secol, trăi s-o
conducă, s-o părăsească și s-o regăsească într-un târziu” nota ziarul Le Monde cu prilejul morții lui Mihai I.
Dar, în 27 de ani câți au
trecut de la Revoluție, românii au înțeles bine un lucru: că, dacă la un moment
dat, ajutați de tancurile sovietice, comuniștii au reușit să facă istorie,
Regele este istorie; comuniștii au
venit și au plecat, au descins cu brutalitate și au plecat cu rușine și hulă,
dar, că s-a aflat în exil sau în țară, Regele a rămas Mihai I de România, cu un
destin statornicit de Dumnezeu, pe care nimeni nu i-l poate lua. Românii au
înțeles încet dar sigur că, așa cum Regele avea nevoie de o țară, ei aveau
nevoie de o personalitate care să dea greutate țării în concertul politic mondial,
în care puțini lideri reușesc să se facă auziți. Și Regele s-a dovedit un aliat
de nădejde al țării sale:
”În 1997, când Bucureștiul
lansează o vastă ofensivă diplomatică cu scopul de a împinge țara în NATO și
Uniunea Europeană, el se angajează să devină ”avocatul României pe lângă
monarhiile europene”, a consemnat Paris
Match în urma evenimentului funebru.
Era blând, dar ferm și
avea o distincție greu de ignorat; era rege, cu sau fără țară, și, deși vitregit
de soartă, era pe deplin conștient de demnitatea sa:
”Criticilor care i-au
reproșat că a pactizat cu stânga politică din România, care l-a oprit într-o
primă etapă să se întoarcă în țară, le-a replicat: ”Am fost singur de mai bine
de 60 de ani în momentele cruciale ale vieții mele... (...) În acest caz,
consider că nu există nimeni pe lumea asta care să aibă dreptul moral de a-mi
cere socoteală”, consemna același Paris
Match, cu același prilej.
Românii au înțeles încet
dar sigur că, într-o țară putrezită, în care totul se cumpără și se vinde, ca
urmare a relativizării valorilor, Regele era un factor de greutate și
stabilitate, care impunea respect:
”Republica română s-a
trezit orfană de marți, de la prânz, când, din Elveția, s-a dat anunțul morții
fostului ei suveran, Mihai I, în vârstă de 96 de ani... Personalitatea cea mai
respectată a țării, regele Mihai, va avea parte de funeralii naționale” - nota
ziarul Le Figaro.
Răvășită de o profundă
criză de respect, provocată de lipsa de repere, România realizează greaua
pierdere pe care o trăiește acum:
”Stăpânit de o emoție care
nu se poate exprima în cuvinte, pot să spun doar, gândindu-mă la faptul că sunt
istoric, că s-a stins ultimul șef de stat din perioada celui de-al Doilea
Război Mondial, ultimul care mai era în viață, și că, odată cu el, de fapt s-a
stins o lume, o lume care a suferit, o lume care a trăit, o lume care a
cunoscut ororile războiului și ororile regimului comunist... (...) Din păcate,
în acest moment, toți românii ar trebui să fie în doliu și să se gândească la
ceea ce a reprezentat personalitatea regelui pentru această țară, dar și pentru
Europa Centrală și de Sud-Est în general, ca un simbol al stabilității, al
democrației, al valorilor respectate” a declarat academicianul Ioan Aurel Pop.
Să spunem totuși că a rămas în viață, după Regele Mihai, Simeon al II-lea, al Bulgariei, prezent la înmormântare.
Nu este lipsit de interes
să parcurgem lista capetelor încoronate care au venit la București cu ocazia
funeraliilor regale, fiindcă această revărsare de sânge albastru asupra
Bucureștilor înseamnă respect pentru Rege și pentru țara lui, înseamnă
reintrarea României într-o încrengătură indestructibilă a istoriei, înseamnă că
moartea este un nou început atât pentru cel care pleacă la ceruri, cât și
pentru cei ce rămân pe pământ, căci nu rămân singuri, ci într-o familie
lărgită, în care va trebui să știe să-și caute un loc!
Parcurgând doar parțial
lista cu cele mai mari nume care au fost la București cu această ocazie ne dăm
seama, o dată în plus, ce grea pierdere am suferit și de ce România este în
doliu.
Așadar, au venit să ne
spună condoleanțe:
Regele Carl Gustaf al
Suediei și Regina Silvia,
Alteța Sa regală Henri,
Mare Duce de Luxemburg, din 1964 până în prezent,
Regele Juan Carlos al
Spaniei și Regina Sofia, verișoară de gradul I cu Regele Mihai; tatăl Sofiei,
regele Paul al Greciei, a fost frate cu Regina Elena, mama lui Mihai.
Prințul Charles al Marii
Britanii, care este nepotul Regelui Mihai, Regina Elisabeta a II-a fiind
verișoară de gradul III cu Regele nostru.
Principesa Astrid, sora
Regelui Philippe al Belgiei, și soțul ei, principele Lorenz,
Principesa Muna, mama
Regelui Iordaniei, Abdullah al II-lea bin Al-Hussein,
Regele Simeon al II-lea al
bulgarilor, Regina Anne-Marie a elenilor, văduva Regelui Constantin al II-lea al Greciei,
Alteța Sa regală Duarte
Pio, Duce de Braganza, moștenitorul tronului Portugaliei; bunicul său, Regele
Manuel al II-lea, a fost ultimul monarh al acestei țări.
Principele Georg Friedrich
Ferdinand al Prusiei, șeful Casei de Hohenzollern, din care s-a desprins Casa
de Hohenzollern-Sigmaringen, cea de care aparține familia regală a României, pe
linie masculină,
Alteța Sa imperială și
regală, Marea Ducesă Maria a Rusiei, Alteța Sa Regală Principele Jean al Franței, Duce de Vendôme.
Aceștia sunt principalii
reprezentanți ai caselor regale, ei fiind prezenți la București în număr de
câteva zeci. Nu trebuie să fie neapărat principi domnitori ca să încarneze
valoare, ”ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt
cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori... (...).
Regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se
poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea
sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt
slujitorii acestora”, nota sociologul Vasile Dâncu.
Așa cum v-am obișnuit, pe
acest blog, în momentele de bucurie și, mai ales, de tristețe, ascultăm muzică.
Muzica are darul de a consola și de a aduce mângâiere. Muzica vorbește acolo
unde cuvintele au tăcut. Muzica ”reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se
poate pipăi”, ea reprezintă lumea aristocratică a spiritului.
Am ales pentru acest
moment Concertul regal de la Castelul Peleș, care a avut loc cu un an și
jumătate în urmă, pe 10 mai 2016, prilej cu care Principesa Margareta a ținut
un discurs în care sintetizează principalele momente și principalele realizări
ale Casei regale din România. Discursul merită ascultat, el prefațând excelent
plecarea pe ultimul drum a Regelui Mihai, după care veți asculta pagini muzicale
dragi oricărui român: Rapsodia I și Imnul regal din Poema română de George Enescu, Balada
lui Ciprian Porumbescu, solist în această bucată muzicală, dar și în altele,
fiind violonistul Remus Azoiței, Hora
Staccato a lui Grigoraș Dinicu, dar și pagini foarte populare din
literatura muzicală universală: Introducere și Rondo Capriccioso de Camille
Saint-Saëns, Nessun Dorma din opera Turandot de Puccini, solist, aci ca și
în alte pagini, Teodor Ilincăi, Torna a Surriento
de Ernesto de Curtis, Valurile Dunării de
Iosif Ivanovici și O, sole mio de
Eduardo di Capua.
Interpretează Camerata
regală, condusă de dirijorul Tiberiu Ionuț Soare.
România a câștigat penibil, chiar chinuit, meciul cu Armenia, marcând un gol în prelungiri
și în condițiile în care armenii jucau în 10 oameni. Cât a durat meciul, Daum
nu s-a ridicat de pe bancă, s-a uitat cu ochii goi la niște elevi care parcă nu
erau ai lui, de care nu îl leagă nimic, nici măcar ambiția sau orgoliul reușitei. Ce
orgoliu, ce ambiție...? Are cea mai mare leafă dintre toți antrenorii pe care i-a
avut naționala până acum și a dovedit și tupeul de a-și angaja propriul fiu în
staff. Că doar are balta pește și rezultatele nu contează... E complet paralel
cu echipa. La meciul cu Armenia a șocat pe toată lumea jucând cu cinci
mijlocași și un singur atacant, acolo unde, când nu mai ai ce pierde, măcar
mori atacând și mori frumos...! Dar lui Daum nu-i pasă: timpul trece, leafa
merge, noi cu resemnare pierdem. Nu pierdem cu demnitate. Pierdem urât.
Pierdem descurajant. Nici jucătorii nu lasă rază, ce e drept. Dar nici selecționerul nu știe
să-i... selecteze și să-i transforme într-o echipă care măcar să promită, chiar
dacă nu câștigă. Daum nici măcar nu se sinchisește. Are vârsta de
pensionare, pare și foarte obosit, România s-a dovedit o fraieră numai bună
să-i rotunjească veniturile acum la bătrânețe și Daum chitește așa că nu are de
ce se osteni: el poate continua la naționala noastră și fără victorii. Daum e o lecție
de umilință pentru noi, dar o umilință scumpă. Nu știu cum se face, dar ”tot
ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură/Tot ce e perfid și lacom”, toți se preling aicea și-și rotunjesc
veniturile, iar noi ne uităm la ei ca la colivă. Se uită și ei la noi și
înțeleg doar că nu îndrăznim. Și înțeleg bine.
Vom
face acum o comparație exagerată: îl vom compara pe unul dintre cei mai slabi antrenori pe care-i știm - domnul Daum - cu unul dintre cei mai buni, după
părerea mea și nu numai. L-ați văzut pe Daum cum stătea pe bancă, așa, ca un
simplu spectator, care nu ține nici cu elevii lui, nici cu adversarii? Și acum,
păstrând uriașele proporții, ca de la cer la pământ, l-ați văzut pe Diego
Simeone cum arde pe marginea terenului ca o torță, încercând să lumineze mintea
jucătorilor și să le inspire jocul? Și când jocul merge bine, se întoarce spre
public și îi cere să-și susțină echipa favorită, să ardă împreună cu el până la sfârșitul
meciului. Și ajungi să te uiți la meci de dragul lui și să iubești echipa -
Atletico Madrid - tot de dragul lui! Voința lui e molipsitoare: trăiești în
jurul lui ca să formezi echipă și ca să ai victorii. Te poartă cu mână sigură, cu energie și cu pasiune spre victorie! Și e admirabil!
Dar
să ne întoarcem la Daum al nostru, la cucuveaua noastră cea de toate zilele, la
cucuveaua noastră încărunțită: el stă pe bancă și-și odihnește bătrânețile,
așteptând sfârșitul meciului și ziua de salariu. Știți ce spunea un banc scornit
de etnografi? Că la bătrânețe bărbatul e bine să se orienteze spre România, că
”pomeni ca româncele nu fac niciunele”. Probabil că din această dulce
toropeală nu l-au sculat pe domnul Daum decât strigătele fanilor furioși care
scandau ”Demisia! Demisia!”
Remarcabilă ediţia de anul acesta de la Eurovision. Nu ştiam că Azerbaidjanul e o ţară atât de pitorească şi că Sala de Cristal îmi va rezerva surprize atât de puternice. Nu mă aşteptam să ascult melodii atât de bune, interpretate cu atâta pasiune şi personalitate, melodii bine ancorate în specificul local al fiecărei ţări, de multe ori interpretate în limba maternă. Nu m-aş fi uitat la emisiune dacă un telefon al mamei nu mi-ar fi amintit că seara zilei de 26 mai găzduieşte, se împerechează cu ediţia Eurovision 2012. Preferatul mamei a fost Engelbert Humperdinck.
Iată şi preferaţii mei:
1. Rona Nishliu, din Albania, clasată pe locul al V-lea, cu 146 de puncte. La acest punctaj am contribuit şi eu. M-a impresionat profund. Sunt fericită că s-a întâmplat să fim împreună şi să o ascult.
2.Gréta Salome & Jonsi, din Islanda, clasaţi pe locul al XX-lea, cu 46 de puncte.
3. Pastora Soler, din Spania, clasată pe locul al X-lea, cu 97 de puncte.
4. Kaliopi, din Macedonia, clasată pe locul al XIII-lea, cu 71 de puncte.
5. Loreen, din Suedia, clasată pe locul I, cu 372 de puncte.
6. Buranovskiye Babushki, din Rusia, clasate pe locul al II-lea, cu 259 de puncte.
7. Serbia, clasată pe locul al III-lea, cu 214 puncte.
În zilele care urmează, voi posta pe blog videoclipuri cu toţi preferaţii mei.
Primele patru locuri sunt ocupate de voci remarcabile, susţinute de personalităţi puternice, care nu se sfiesc să fie patetice, care nu se sfiesc să fie extravagante. Nu le e ruşine cu ele însele: au îndrăzneala transparenţei şi chiar patetismul sfâşierii.
Loreen, suedeza, de origine marocană, este şi va rămâne o răsfăţată a scenei.
M-au impresionat, şi îmi tot reproşez că le-am pus doar pe locul al 6-lea, acele spiriduşe Babushki. Ruşii au avut tăria să mizeze pe ceva riscant şi foarte original; şi aproape au câştigat: nu chiar trofeul, ci inimile şi admiraţia unei lumi întregi. Riscul, pasiunea şi admiraţia celorlalţi ne ţin în viaţă şi dau preţ anilor trăiţi. Ruşii au riscat şi-au câştigat.
România s-a îngropat în calcule şi înainte, şi după concurs. După concurs, românaşii au zis că toată competiţia e politizată şi, vezi, d-aia n-au câştigat ei. Să fim serioşi: când România a fost reprezentată la Eurovision de o melodie ca lumea, punctajul a fost peste aşteptări. De astă dată, dincolo de osteneala interpreţilor, melodia a fost sub orice critică: o struţocămilă de cântec sau o melodie-piţigoi; a luat câte o pană de la toate păsările cântătoare pentru că nu a putut să fie ea însăşi. Românii s-au dus acolo ca nişte oameni goi, fără specific naţional şi fără limbă: cântecelul a început în italiană şi s-a sfârşit fâsâit în englezeşte. Părea totuşi să aibă triluri balcanice, dar nimeni nu ştie să spună cu mâna pe inimă dacă a fost vorba de vreo parodie sau de o încercare savantă de a europeniza o bază muzicală arhaic-balcanică. Făcătorul acestei muzici o fi fost plin de bune intenţii, dar rezultatul a fost dezastruos. Românii nu au reprezentat acolo nici ţara, nici zona lor. Ei au fost "europenii de nicăieri". Toată muzica lor a fost de fapt politizată. Poate că în politică dă bine această estompare a specificului naţional şi a pasiunilor, dar, în artă, încă o dată, rezultatul e penibil: spiritul artistic e sufocat, creativitatea e încarcerată. Ca trăitor în România, pot să spun că arta şi cultura de aici sunt mult mai aservite unor principii ale necesităţii estompării contururilor decât politica însăşi. Aceasta din urmă este măcar mai justificată şi mai abilă.
Melodia românească de la Eurovision n-a avut pasiune, n-a avut suflu, n-a avut personalitate, n-a avut nimic. Elena Ionescu şi cei de la Mandinga sunt vinovaţi şi ei că au acceptat să cânte aşa o prostie.
